Închinându-mă că am supraviețuit și de data asta proiectului și
mulțumindu-i lui Dumnezeu, rămân în București câteva zile în plus pentru a
participa la ședința de început de an de la școală. Sunt atât de oboshită încât
simt nevoia să iau o gură de aer, așa că-i propun lui Promy o plimbare în parc,
la IOR, chiar dacă abia mă țin pe picioare. Cu mașina, doar n-o să mergem pe
jos, nici să ne teleportăm. Mai avem noi o plimbare rituală de numărat câinii
vagabonzi din jurul blocului, pe care o facem de minim două ori pe săptămână ca
să ne dezmorțim un pic după orele de paralizie liber aleasă la birou, la
calculator. Pur și simplu ieșim din bloc și numărăm câinii vagabonzi de pe
stradă, unul câte unul. Cu excepția lui Promy. Au mai scăzut ca număr, sunt
numai 10-12. Acum voi scoate cățelul... câinele turbat care a mușcat mâna
stăpânului său, pe Al Gore cel rău la plimbare. Fără lesă sau lanț. Îl țin de
lăbuță. Promy își suflă bretonul și mă privește cu ochi mari, rugători de
cățeluș: ”Nu vreau să mă sfâșie și maidanezii din București. Măcar azi. Mâine e
OK.”
Când ajungem la mașină, Promy mă roagă să-l las pe el să conducă și, îndată
ce demarează, talpa apasă febril pe accelerație, palmele mari, de un alb
marmorean, cu degete fine și lungi de pianist, i se încing pe volan, iar ochii
îi strălucesc ca niște supernove: ”La volan mă simt bărbat”, mărturisește cu
glas tremurător. În parc e aglomerat, lumea se înghesuie ca la bradul Millenium
sau la Black Friday să profite de o ultimă zi frumoasă și caldă de toamnă, nu
ai loc nici să împingi un cărucior sau o bicicletă. După o oră de slalom prin
mulțime, ajungem în cele din urmă la lac. În timp ce hrănesc liniștită două
rațe cu floricele, văzându-l pe Promy cum se strâmbă și se leagănă într-un
picior pe marginea lacului, scap punga de popcorn în apă, îmi pierd firea și
strig impacientată:
– Ai grijă, Promy, apa e infestată! O cazi și o să te îmbolnăvești.
Promy izbucnește într-un hohot de râs isteric, zguduitor, de se cutremură
pământul. Apoi își împletește degetele cu ale mele, mă sărută și, mână în mână,
continuăm slalomul prin mulțime. Ceva mai încolo zărim baloanele de ”Bila
Zorbing” rostogolindu-se năucitor la vale (împreună cu persoanele aflate în
ele). Sunt atât de amețită și surmenată încât nu mai pot să mă sperii ca
altădată. Mai mult ca să fac conversație decât din curiozitate sau interes
profesional, adică pentru a verifica dacă ar mai accepta vreodată să fie
personaj (de fapt, nu vreau să ni se mai întâmple nimic, nici lui, nici mie,
darămite să povestesc despre apoca...lipsuri, cred că e rândul lui Petre Țuțea
acum), îl întreb pe Promy cu jumătate de gură:
– Vrei să încerci și tu ”Bila Zorbing”? Ți-e dor de senzații tari?
– Nu, Ile, îmi ajunge. Am experiment relativ recent ce înseamnă să fii
bacterie probiotică din iaurtul cu Bifidus Essensis. Chiar a fost o premieră.
”Bila Zorbing” nu e mai tare ca asta. Să știi, dacă sexul și politica nu m-au
îmbolnăvit destul, vorba mătușii tale, Nana, pot să mă arunc în lac. Oricum,
când îi văd pe puștii ăștia săracii, legați fedeleș în baloane, cum se
prăvălesc în viteză din vârful dealului, mi se rupe inima, îmi vine să mă
postez în calea lor, să-i opresc și să-i eliberez. Nu pot să cred că au mai dat
și bani pentru asta.
La întoarcere, contemplăm noul look al liftului meu din Titan. Promy nu
trebuia să rateze o plimbare cu liftul, o ocazie unică pentru a experimenta, în
câteva secunde, România de azi postcomunistă, cu tranziția ei zbuciumată,
haotică și, în același timp, sălbatic de sclikitschoasă. Cu câteva luni
înainte, liftul era un jaf comunist dintr-un bloc vechi de 50 de ani. În
interiorul îngust (de nu încape o sacoșă), slab luminat, pereții cenușii,
scorojiți erau scrijeliți cu texte gen „I-a dela Basescu. Sugi pula mue” sau
împodobiți cu bilete precum „NU m-ai face-ţi măgolani miserie ân lift, nea-ţi
ânbolnăvit din cauza la sticle ţigare siringe scuipat borîtura! NU m-ai
arunca-ţi nimica că chiem miliţia, face-ţi curat cu linba şi plăti-ţi amendă!”.
Avea doar un ciob de oglindă prăfuită și murdară. Hurducăia, pârâia, hârâia și
se oprea brusc, pufnind și bufnind, ca vechea mea Dacie Break în mijlocul
intersecției, după câțiva metri.
Acum, liftul a căpătat în interior un aspect olimpian: este luminat celest
și acoperit integral cu oglinzi scânteietoare, de la soare te poți uita, dar la
el ba. Bineînțeles, în continuare, mai mult nu merge decât merge și scârțâie la
fel de melodios, doar că acum hârâielile sunt contrabalansate de muzică dată la
maxim, din anii ’80.
Pe când și manele? Lipsesc numai cristalele Swarovski din
decor. Promy a rămas orbit de atâta strălucire olimpiană și mut de uimire. A
descoperit un unic și adevărat, autentic și original produs simbiotic al epocii
lui Gigi și epocii lui Ceașcă, un simbol al României de azi și de ieri. Dar
oare liftul vrea să fie personaj? Cine vrea să fie personaj în cărțile lui
Madame Dezastru? Să-l mai întreb? Vasilică nu are și el drepturi?
Mai nou, a apărut un anunț pe ușa liftului, la noi, sus, la etajul 9.
Colocatarii, scandalizați de faptul că liftul rămâne blocat la nouă, în
omnisciența lor divină, ne-au semnalat următoarele, cu sfântă indignare
patriotică și ”mânie proletară”: ”Jegoșilor, închide-ți ușa la lift, că tot
blocul plătește pentru el. Semnatar: tot blocul” (inclusiv noi, jegoșii de la
nouă!) Sau noi ăștia de la 9 suntem excluși ca ”dușmanii poporului”? Al Gore e
rău, Al Gore e de vină. Nu mi-am putut ține ciocul... markerul și am transmis
un mesaj, pe aceeași coală A4, lipită de ușa liftului: ”Preacuraților, ușa se
blochează singură!” Ascultați vocea rațiunii, mai târziu e prea târziu! Asta nu
o să șterg niciodată. Am scris cu markerul negru, nu cu pixul care șterge
note-fantomă. Și să nu uit să-mi adaug, cu mândrie revoluționară, la lista de
etichete ”jegoasa de la nouă”, pe lângă ”nebună”, ”maimuță posedată”, ”femeie
născută la PMS”, ”catastrofă”, ”dezastru”, ”vacă proastă”, ”intelectual de-al
lui Băsescu”, ”sclavă obraznică”, ”băgăcioasă”, ”Vampi”, ”Fata lui Dracula”,
”golancă”, ”ciumpalacă”, ”homosexual” (care critică mari filosofi, deținuți
politici și martiri creștini ca Gigi Becali), ”teroristă” și ”trădătoare”.
Dacă e cineva care arde de nerăbdare să se plimbe cu liftul meu din Titan,
cu noul său stil olimpian, pe lângă marele artist care-și fabrică diplome din
pielea jupuită a competitorilor, Apollo (acum, din nefericire, aflat sub
anchetă și ajuns ”martir”), acela e, cu siguranță, părintele Vrăjitoru. Un mare
guru și el, asemenea lui Gigi sau Adi Minune, părintele Vrăjitoru este un
exemplar reușit, de succesuri al României postcomuniste, la fel ca liftul meu.
Atunci când nu scrie note informative la Securitate sau nu-i snopește în bătaie
cu crucea pe jurnaliștii interesați de trecutul său glorios de turnător, el
”deschide cartea” și citește viitorul românilor din toată țara. Din banii de
ghicit, a construit o biserică pentru fiul său, un palat cu turnulețe și a
investit într-un restaurant și o discotecă. El și liftul meu par făcuți unul
pentru altul. Cred că s-ar bloca singur în lift de plăcere. Să-i ceară ”jegoasa
de la nouă” în schimb bani de bilet (că acum trăiește, sărmana, din cerșit și
popa are de unde...”are, are”) sau să-i ghicească mai bine, ei și lui Promy,
”dă succesuri și nu dă hapocalipsuri” ca până acum? ”Viitorul sună bine”.
Apropo, viitorul iar era să nu mai sune deloc. În scurtul timp petrecut la
București are loc o verificare de rutină a gazelor. Apropiat de țevi, aparatul
instalatorului bipăie pe ritmuri de house și dubstep, răsucindu-mi barbar
ultimul neuron și făcându-mă să mă hâțân înainte și înapoi, în continuu, ca
posedată. Poate că așa trebuie să fie, să mai rezist un pic, oricum am pierdut
controlul asupra corpului meu. Nu, nu e bine, se aprinde și culoarea roșie, în
semn de alarmă. Instalatorul a observat fisuri și scurgeri, mai avem un pic și
explodăm. Calm, zâmbind prietenos, montează din nou instalația de gaze. La
sfârșit, îl întreb:
– Vă datorez ceva?
– Viața!
***
După ședința cu părinții, ne întoarcem imediat în Olimp, căci Promy trebuie
să se ocupe de organizarea festivalului alternativ ”AER” (”Aceasta E
Revoluția”) și să repete simfonia dedicată lui Marsias, pe care o va interpreta
în cadrul evenimentului. Insist ca Promy să-și respecte norma de ”5 minute de
liniște” pe săptălună măcar, așa că-i țin o ”predică de Nana” să ia o pauză și
să ne uităm la un nou film hollywoodian despre Her, ”Hercule”. Nu merge dacă nu
faci presiuni ca fetele lui Obama.
Numele filmelor nu e lipsit de relevanță, nici Her n-ar ști că e vorba de
el dacă producțiile hollywoodiene nu s-ar intitula astfel. Și au apărut trei
filme despre el anul ăsta: ”Legenda lui Hercule”, ”Hercule” și ”Hercule
renăscut”. Nu, nu vreau să mă gândesc... După ”Ciocnirea titanilor și ”Legenda
lui Hercule”, Promy s-a zvârcolit o săptămână, băgându-și singur pumnul în gură
și înăbușindu-și strigătele de revoltă.
Comparativ cu celelalte, ”Hercule” a fost chiar relaxant. În acest film,
eroul nostru luptă în fruntea unei armate de mercenari pentru a-l ajuta pe
Cotys, regele Traciei (aflată sub protectoratul lui Madame Hera) să scape de
regele invadator Rheseus. Ulterior, după victorie, Her descoperă că regele
Cotys e, de fapt, un tiran, așadar, se revoltă și eliberează Tracia. Aliatul
tainic al lui Cotys e tocmai Euristeu, stăpânul lui Her (pentru care Her a
prestat cele 12 munci), considerat în film vinovat pentru uciderea familiei lui
Her și pentru coșmarurile sale eterne. Astfel, Euristeu ar fi trimis lupi
înfometați să-i sfâșie copiii și nevasta lui Her, iar apoi a încercat din nou
să-l distrugă pe eroul nostru.
În film, responsabilitățile sunt umane, nu divine, practic zeii lipsesc,
rămân doar oamenii și oricine poate fi erou dacă vrea. De altfel, Her nu luptă
singur, ci are o echipă din care fac parte un hoț (nu Promy, ci Autolycus), o
amazoană (Atalanta), un povestitor (Iolaus) și un profet (Amphiaraus).
Interesant, rolurile nu sunt fixe, ci mobile și se pot îndeplini alternativ: de
pildă, povestitorul devine militar la nevoie. Surprinzător, profetul Amphiaraus
are și el fantezii tanatice ca mine și ca Promy, își prevestește mereu moartea,
doar că, de fiecare dată, supraviețuiește inexplicabil. Și supraviețuirea nu e
viață.
Ah, e mare lucru să ai o moarte și o înmormântare ca lumea, Promy are
dreptate (sper că și drepturi în curând). Vedeți doar ce au pățit soldații-fantomă
ruși... Mulți se întorc din război acasă fericiți, dormind liniștiți în sicrie
de zinc, transportați în camioane pe care scrie ”încărcătura 200”. Deja câteva
mii! Asta sunt ei, o marfă numerotată și clasificată, ”deșeuri biologice”. Sunt
apoi înmormântați în secret, la lumina farurilor camioanelor. Martorii spun că
ritualul de îngropare seamănă cu modul în care hoții sapă în pământ și își
ascund ce au furat. Până și înmormântarea lor e una fantomă. Dacă nu li se
admite existența, de ce li s-ar recunoaște moartea? Nici nu pot trăi, nici nu
pot muri. Sunt blestemați, la fel ca Promy. Pagube colaterale în războaiele
altora. Și numai Al Gore e de vină. Să ne mai mirăm dacă ne bântuie? Pe mine
una au început deja. M-au împresurat, și, când credeam că o să-și îndrepte mitralierele
spre mine și-or să tragă, surprinzător, au căzut în genunchi, cu brațele
întinse spre mine. Plângeau, implorându-mă să-i ajut. Mi s-a făcut milă de ei,
dar nu știam ce să le zic. Apoi, mi-am adus aminte de ceva și i-am învățat
limba dacă. Simplu, ”barzăcopilviezure”. Cu asta chiar o să-l încurce pe Țar.
***
Într-o dimineață, la ședință la palat, îl abordez iute pe Her ca să-l
întreb ce părere are de film, înainte să apuce să se încuie la budă și să
bârfească de zor:
– Salut, Her! Ai văzut noul film ”Hercule”? ”Hercule”, nu ”Legenda lui
Hercule” sau ”Hercule renăscut”! Sunt trei filme anul ăsta despre tine.
– Da, măi Ile, și nu-mi pare rău. A meritat efortul. Dacă ”Legenda lui
Hercule” m-a revoltat pentru că o aveam înger păzitor și parteneră de luptă
anti-tiranie pe nenorocita de Madame Hera, iar în”Hercule renăscut” sunt un
alcoolic depresiv, chinuit de coșmaruri din cauza maleficului general/rege
uzurpator Nikos, care, din gelozie, m-ar fi drogat ca să-mi... u-u-u-cid
familia, ăsta din urmă, ”Hercule” face toți banii măcar pentru scena apoteotică
de la final când sare în aer statuia lui Madame Hera, protectoarea Traciei.
Inclusiv capul i se desprinde de corp și se face praf. Ah, ce satisfacție!
Chiar m-am simțit renăscut.
– Super, Her! Și eu am exultat când am văzut imaginea descompunerii statuii
și... a puterii lui Madame Hera. M-am bucurat și la noi, la Revoluția din
Decembrie 1989, când a fost dărâmată statuia lui Lenin. Bună și revoluția la
ceva. Haide, mă, Her, ai ajuns alcoolic depresiv, un vagabond care doarme prin
șanțuri în filmul ”Hercule renăscut”! Filmul ăla e o mare gogoașă... înfuriată.
Ai văzut? Apar și romanii, cred că și naziștii, maleficul general Nikos are
cască SS și stemă cu zvastică, nu? Ba chiar și Obama, omniscientul și
omniprezentul, travestit strategic într-un hamburger, ca să nu fie recunoscut.
Însă, tu, Her, în povestea noastră ai o imagine mai bună. Aăă... cu excepția
celei de ”dictator bio”!
– Cine vorbea! O ”nebună”, ”femeie născută la PMS”, ”catastrofă”,
”dezastru”, ”vacă proastă”, ”intelectual de-al lui Băsescu”, ”sclavă
obraznică”, ”băgăcioasă”, ”Vampi”, ”Fata lui Dracula”, ”golancă”, ”ciumpalacă”,
”homosexual”, ”teroristă” și ”trădătoare”... ă... ”maimuță posedată, fostă
profesoară”! Ce mă distrează etichetele! Chiar mai mult decât filmele hollywoodiene,
râde Her.
– Fii atent, dacă îmi zici ”Doamna”, îți spun o ”odă pentru Kim Jong Her”
de să mă ții minte. Hai, lasă prostiile astea de filme, du-te la budă să-ți
continui seria faptelor eroice, glorioase, adică... bârfele.
– Chiar asta vroiam să fac! Merci pentru înțelegere. E mai bine decât să
urmăresc filmele hollywoodiene. O să te bârfesc pe tine acum. Îmi dai voie
să-ți zic ”jegoasa de la nouă”? Am auzit că ai o nouă etichetă, se
entuziasmează Her.
– Da, Her, cu plăcere. Îmi asum cu mândrie revoluționară și această
etichetă!
– Bine, Doamna!
***
Să lăsam acum filmele hollywoodiene, doar nu vă informați de la ele, de la
Vocea Rusiei, Russia Today sau de la Antenuțe. Ele sunt doar în scop recreativ,
au funcția de evaziune. Observați ce bine ne relaxează pe noi. În acest moment,
Promy apare și el pe hol, crănțănind Maretti cu pizza, entuziasmat de parcă ar
fi văzut-o pe Corina Crețu, bomba sexy, amanta lui Collin Powell și comisar
european, propusă de el toamna trecută în echipă. Ori poate cele 32 de sticle
de votcă câștigate la pariuri, pe care trebuie să i le dau. Legat de ambele, să
aștepte. Până îmi vine numărul de dosar de la Parchet. Titanii au răbdare.
Suflându-și bretonul în forță și clipind ștrengărește din ochi, Promy mă ia
de braț și mă anunță amuzat:
– Să vezi ce mai pun la cale, dacă m-o făcut muica titan, așa-mi trebuie.
Și lumea vorbește... Vorbește... Vai de mine, ce vreau? Ce mai vreau?
Întotdeauna eu aflu ultimul. Fie și dacă e vorba de distrugerea planetei
Krypton a lui Superman. Aflu exact când sunt condamnat. Așa s-a întâmplat și cu
suporterul Universității Cluj care a ”jignit organul canin”, adică a înjurat un
câine polițist la un meci și a fost amendat cu 200 de lei. Eu unul nu jignesc
niciodată câini, sunt și eu o biată potaie hăituită și hăcuită de hingheri,
care nu-și găsește nicăieri locul. Al Gore e rău, Al Gore e de vină.
Așadar, să-ți zic ce se mai bârfește despre mine, că tot suntem pe hol,
lângă budă. În timpul unei banale ședințe, atunci când mă concentram asupra
fustițelor de balerine din pungi de Maretti, tu, Vampi, profitând că stăpânul
Chiron urmărea transpus ”Suleyman Magnificul”, te-ai urcat în brațele lui și
l-ai sedus cu nerușinare. Eu unul, de bună credință cum sunt, am crezut că
progeniturile rezultate din acest act scandalos (un băiat și-o fată, gemeni)
îmi aparțin, îmi dădeau lacrimile când le făceam ecografie și le admiram
coarnele, coada, copitele, pigmentul negricios și aripile lor minunate de
liliac. Ce titani drăgălași! Ce cornițe, ce copituțe, ce colțișori, ce blăniță,
ce codiță și mai ales ce aripioare de liliac! Exact ca mine. Leit tăticuțul
lor, îmi spuneam. Tot entuziasmul s-a volatilizat la un simplu test ADN de
rutină, când am descoperit cu stupoare gena de centaur.
Nu, nu se poate! Vampi m-a înșelat. Și ea. O nouă trădare! Durerea m-a
copleșit, dar am făcut eforturi să mă smulg din paralizia liber aleasă și să
acționez. Atunci, te-am adormit, Vampi (tare, nu, cine ar fi crezut, îmi dau
singur taskuri de-astea imposibile!?), ți-am făcut avort, dar nu am aruncat
copiii la gunoi, nici nu i-am mâncat, ci i-am transportat pe ascuns la
laboratorul meu secret pe care toată lumea îl știe, începând cu Obama și până
la ultimul faun alcoolic. Acolo, salivând de poftă, i-am resuscitat și am început
experimentele mele malefice asupra copiilor – centampiri sau vampitauri, nu
știu cum să le spun. Le-am amplificat superputerile (de vampir și centaur),
le-am accelerat creșterea nu cu pui Proteus, ci cu aripioare crocante de pui de
la KFC (le curg băluțele numai când foșnesc ambalajul și efectele sunt
remarcabile, au deja 10 metri mititeii) și i-am făcut regenerabili ca
telecomanda ta de la portalul infernului. Apoi îi voi clona și-mi voi crea o
armată de vampitauri cu care voi fi stăpânul universului.
Păi, dacă tot universul e al meu, de ce trebuie să-l mai cuceresc?
Niciodată nu cucerești ceva care îți aparține. Logic, nu?
Hm, de-asta, cuceritorii sunt niște loseri mai mari ca mine – niște
indivizi veșnic nesatisfăcuți, care vor mereu mai mult și nu se simt niciodată
acasă. Pe de altă parte, frustrarea mea e atât de mare încât nimic nu mi-ar
ajunge și, oricum, nu există nicio compensație pentru ce am pierdut. Dar poate
că prin armata vampitaurilor voi demonstra ceva, mă voi impune și, măcar o
singură dată, vor corespunde informațiile de la Antenuțe, Vocea Rusiei, Russia
Today și filme hollywoodiene cu realitatea.
Mititeii mă recunosc pe mine de tăticuțul lor, tropăie din copite și sâsâie
de bucurie, arătându-și colțișorii ascuțiți de vampir, când mă zăresc. Mă
ascultă ca pe Justin Bieber. Și nu se tem nici de Nigel Farage, dușmanul
vampirilor. Nu contează cine-i face, contează cine-i crește. Îmi fac griji doar
să nu rămână cumva blocați în liftul ”jegoșilor” din Titan. Când o să-și vadă
frumusețe de colțișori, copituțe și aripioare de liliac reflectate orbitor în
toate părțile, mai ceva decât în Holul Oglinzilor de la Versailles, o să rămână
muți de uimire și admirație și n-or să mai vrea să iasă niciodată din lift, mai
ales dacă o să se pună și melodia: ”Mișcă, mișcă din buric”. Ce-or să mai
scuture din șolduri și-or să mai dea din buric! Din fericire, nu cred că le
încap în lift nici colțișorii.
Toată lumea a văzut ce fac la laborator, inclusiv stăpânul Chiron care urmărea
transpus ”Suleyman Magnificul”, toată lumea poate să depună mărturie. Dacă
Obama se uită și nu vede! Toți pot jura pe Mecca, Al-Lac, Al-Cola, Al-Cool,
Styx, Olimp, stăpânul Chiron sau constituție dacă trebuie. Însă nu cred că o să
riște: dacă nu se tem de blestemele mele, le îngheață sângele în vine când
vampitaurii își scot colții însângerați, dau din aripile de liliac și bat cu
copitele de centaur în podea de se cutremură pământul. Aha! Zdreanță, cârpă,
pămpălău, jeg și degenerat, dar malefic! Bine că l-am eliminat pe nenea Cronos,
ia uite, se băgase el în față, acum e rândul meu. N-o să aștept până primești
tu numărul de dosar de la Parchet. ”Timpul nu mai are răbdare”. Nimeni și nimic
nu mă va opri. ”Răzbunarea e dulce”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu