Examen cu Big Brother. Vol. 2. XIX. Iubite, îți văd genele negre, lungi, arcuite, zbătându-se în Zid!

Când îți dai seama că Moș Crăciun nu e Santa Klaus, ci, pur și simplu, nu există, când paradisul devine infern și, deodată, ghirlandele de flori se preschimbă în lanțuri sau, mai deconcertant, sacrul se transformă în profan, când, Dumnezeu a putrezit, uitat pe cruce, iar aceasta a fost aruncată la gunoi, atunci, brusc și brutal, lumea se dezvrăjește. Degeaba o chemi pe mama Omida să refacă magia, să-ți ghicească de succesuri și de fericire. Auzi numai plânsetul înăbușit al babei Promida ca suspinul slab și intermitent al ferăstraielor pe podurile din Paris. Baba Promida prevede o serie nesfârșită de sfârșituri pe cât de atroce, pe atât de ridicole. Plasa de iluzii a Mayei, ”vrăjitoarea cosmică”, se sfâșie. Ți-ai pierdut deja inocența și visele. De acum începe un spectacol crud de teatru absurd. Tras de sfori, legat în lanțuri sau strâns într-o cămașă de forță, trebuie să rămâi pe scenă și să-ți joci rolul din care nu mai înțelegi nimic. Nu poți părăsi scena, trebuie să continui, afișând un zâmbet stupid, dar convingător, de ”smiling face”, cusut direct, pe față, de trupele Berkut cu o sulă de cizmărie, cortina nu va cădea niciodată. ”The show must go on”. 2+2 fac oricât vrea Big Brother. Te bălângăni bezmetic și te izbești de Zid în continuu, ca într-un blestem, până nu mai rămâne din tine decât un ciot murdar și diform, bolnav de deznădejde și rușine.

Oamenii înțeleg asta din ce în ce mai devreme. Copii de clasa a VI-a, colegi de clasă ai lui Alex, fii-miu, au conștientizat deja dezvrăjirea lumii, așa cum reiese din povestirile lor, publicate în cartea ”Caută-mă! Locuiesc în poveste”. Mă răvășește și mă doare maturizarea lor precoce. Iată ce ne istorisește una dintre povești (”Arlechino”), scrisă foarte frumos și inspirat de Andrada: un arlechin vroia să fie om, și-a împlinit visul, dar apoi a realizat că oamenii erau și ei marionete și i s-a făcut rușine, așa că a vrut să fie din nou arlechin. Aceasta e și povestea paharului incasant care se sparge, simbol al lumii fasciste în disoluție și al mirajului risipit din ”Misterioasa flacără a reginei Loana”, romanul lui Umberto Eco. Nu mai vorbesc de visele lui Promy de a schimba lumea, în special oamenii, iluminându-i prin focul sacru...

Din nefericire, nu doar literatura, ci și viața cotidiană abundă în astfel de exemple: Mayat, frumoasa fată irakiană, de religie yazidi, a fost smulsă din mijlocul familiei ei de talibanii de la Statul Islamic și a ajuns sclavă sexuală. Nu numai trupul i-a fost întinat, ci și visele și sufletul. Acum n-ar mai vrea decât să se caște o groapă fără fund și s-o înghită pământul. Îi pare rău că talibanii nu o bat... suficient, cât să moară. Să fie îngropată, nu în rochie de mireasă, în costum de nuntă ca ciobanul mioritic, cu stele și lună ”să-i țină cununa”, ci în balele talibanilor. ”Deja mi-au ucis trupul. Acum îmi ucid sufletul” – atât a putut spune presei. Nu vreau să dau numai exemple feminine, e valabil și pentru bărbați: că tot aminteam Statul Islamic, David Haines, Peter Kassig și Alan Henning, voluntarii care făceau muncă umanitară în Siria, în taberele de refugiați, au fost și ei răpiți de talibani și recompensați pentru caritatea lor cu marele premiu pentru ”dușmanii poporului”, ”spionii americani”, decapitarea.

Puneți mâna pe Vasilică! Vasilică are numai dreptate și niciun drept? Nu foarte demult, chiar anul trecut, după ultimele incidente cu zeul soarelui (vorba vine ”incidente”, Apollo începuse să-și fabrice diplome din pielea jupuită a întregii noastre echipe), Promy a mai avut o tentativă de emigrare pe Gliese. A stat o lună în grevă, nud, sub chador, împietrit, într-o tăcere apăsătoare, fără să lase pe nimeni să se apropie de el (a rămas inert și când am vorbit sistematic, ore în șir, ca Vanghelie, doar-doar să reacționeze). Apoi, cu un glas din fundul pământului (Tartarului), a rostit Declarația universală a drepturilor omului și titanului (dreptul la dezastru, la mizerie, la apocalipsuri, la agonie, la abandon ș.a.). Dragi talibani (Big Brotheri, zei sau fundamentaliști de orice fel, produși de sistem), vă rog să vă fie milă de noi și să ne respectați toate aceste drepturi!

De ce să ne plângem? Se pare că rugămintea noastră a fost ascultată. Iată, de pildă, Statul Islamic a emis un cod de bune practici pentru a arăta jihadiștilor săi cum trebuie să procedeze cu femeile răpite, luate prizoniere. O nouă declarație a drepturilor, de data aceasta, ale sclavelor sexuale ca Mayat. Femeile necredincioase (în special cele creștine, evreice și yazidi), cu voia lui Allah, sunt o simplă proprietate care poate fi vândută, cumpărată, oferită cadou sau distrusă, dacă nu ne mai place. Bătaia disciplinară este permisă, chiar încurajată, iar, în ce privește raporturile sexuale, adică violurile, se precizează: ”Dacă e virgină, o poți viola imediat. Dacă nu, trebuie purificată înainte.” Peste 2500 dintre femeile de credință yazidi au fost răpite și au devenit sclave sexuale, în timp ce aproape 5000 sunt date dispărute.

La competiție cu Statul Islamic, CIA respectă coduri de bune practici și apără pretutindeni drepturile omului. Dacă talibanii de orice fel dau dreptul la dezastru, Madame Dezastru va da măcar dreptul la poveste celor cărora li s-a băgat pumnul în gură. Așadar, redau integral declarația drepturilor prizonierilor de la Guantanamo, mărturia cutremurătoare a unui deținut, Samir Naji care, deși este nevinovat, se află, de 13 ani și mai bine, într-un concediu prelungit la acest mult-visat loc de vacanță:

”Am auzit că raportul Senatului despre tortura practicată de CIA are 6.000 de pagini. Povestea mea, totuşi, are loc în altă parte: în Guantanamo, departe de programul CIA detaliat în raport. Cele 6.000 de pagini reprezintă doar începutul a ceea ce ar trebui să accepte toţi americanii că s-a întâmplat pentru siguranţa lor.   

Totul începe şi se sfârşeşte într-o celulă îngheţată, minusculă, în singurătate. Atunci te ghemuieşti şi te lupţi să ignori confuzia privind cele întâmplate, dar şi teama despre cele ce vor urma. Sau frica ce te cuprinde atunci când realizezi că nimeni nu vine să te ajute, că viaţa ta, familia şi prietenii tăi sunt cu toţii departe de tot.  

Uşa celulei se deschide. Următoarea şedinţă, care pare a 100-a la rând. Cred că prima perioadă de interogări a durat trei luni. Două echipe de interogatori au lucrat în schimburi cu mine, zi şi noapte.  Fiecare şedinţă începe cu urlete, pentru a mă trezi. Mă lovesc peste faţă şi pe spate. Sunt atât de disperat să dorm, încât mi se învârte capul. În camera aceasta sunt multe fotografii cu feţe de oameni. Mi se cere să identific oamenii, dar abia mă pot concentra să îmi dau seama dacă măcar îi cunosc. Ţipetele şi insultele devin din ce în ce mai puternice şi apoi ei fac un semn unui bărbat din colţ. El îmi injectează, de două ori, în braţ, o substanţă necunoscută. Acesta e ultimul lucru pe care mi-l amintesc.  

Celula îngheţată. Uşa celulei se deschide. De data asta intră gardienii, făcând zgomote infernale, ca animalele sălbatice. Încerc să refuz mâncarea pe care mi-o aduc, ca protest la toate astea. Inchizitorul râde la mine, dar apoi se înfurie. Înjură tare şi-mi toarnă în cap o porţie de mâncare de armată. Ei îi spun bărbatului din colţ să înceapă să mă hrănească intravenos. El inserează tubul în două locuri de pe braţul meu şi mă face să sângerez.  

Celula îngheţată. Uşa celulei se deschide. De data asta, gardienii mă împing la podea şi, pe rând, îmi joacă pe spate. Le spun inchizitorilor că nu mai pot să nu mănânc. Ei aruncă mâncarea pe jos şi-mi spun să mănânc ca un porc. Nu-mi dau voie la toaletă. Se uită la mine pe măsură ce nevoile mele se transformă în durere, şi râd în timp ce aduc translatorul care îmi spune că ei mă vor viola dacă fac pipi în pantaloni.  

Celula îngheţată. Uşa celulei se deschide. Mă obligă să stau drepţi şi să salut steagul american.  Sunt într-un fel de cameră de vizionare, unde trebuie să văd filme cu abuzul altor prizonieri. Apoi îmi spun că trebuie să dansez pentru ei şi să alerg în cercuri în timp ce ei îmi pun lanţuri. De fiecare dată când încerc să refuz, mă ating în zonele intime.  

Celula îngheţată. Uşa celulei se deschide. A plouat şi sunt bălţi peste tot. Sunt înlănţuit, aşa că nu prea pot să merg. Ei mă târăsc special prin bălţile de noroi.  

Acum sunt în camera cu pornografie. Imagini îngrozitoare peste tot. Una este cu un bărbat şi un măgar. Sunt dezbrăcat şi mi-au ras barba, ca o insultă gratuită la adresa credinţei mele. Mi se arată imagini pornografice cu femei. Mi se spune să scot sunete de animale, iar atunci când refuz, pur şi simplu mă lovesc. Totul se sfârşeşte când îmi toarnă apă îngheţată în cap. Ore mai târziu, sunt descoperit în celula mea, aproape îngheţat. Doctorul le spune să mă ducă de urgenţă la clinică, unde mi se oferă o pătură şi tratament. În următoarele ore se uită la mine cum mă încălzesc. Apoi, mai aşteaptă un pic pentru a obţine iarăşi dreptul de a mă interoga.  

În urmă cu patru ani, şase agenţii de securitate ale Guvernului american s-au aşezat la o masă şi mi-au analizat cazul. Concluzia lor? Că sunt nevinovat şi că ar trebui să fiu eliberat. Metodele murdare şi sadice pe care le-am suferit nu au folosit la nimic, doar la degradarea steagului american atârnat pe coridorul închisorii, pe care eram obligat să-l salut. 

136 de prizonieri încă sunt ţinuţi la Guantanamo, în timp ce politicienii se ceartă pe cum să facă să dispară raportul senatului. America nu se poate ascunde la nesfârşit de trecutul ei, dar nici de prezentul acesta. Poveştile noastre şi continuarea detenţiei noastre nu pot fi făcute să dispară.”

Putrezit pe cruce

Sunt aici de mult.

Nu mai știu de când, nici pentru ce m-au adus aici.

Numele meu e un număr dificil, atât de lung și de complicat că

nu l-am ținut minte niciodată.

Oricum, nimeni nu se obosește să-l pronunțe.

Aici e multă lume,

mă calcă organizat, sistematic

pe mâini, pe picioare, pe coaie, pe gât și pe față.

Degeaba urlu, căci nimeni nu m-aude.

Nu am loc.

Mă sufoc.

Sunt înghețat, dar nu mai simt frigul.

De fapt, nu contează.

M-am obișnuit.

Nu mi-am pierdut răbdarea:

aștept

până când va fi întuneric și liniște.

Aici ești și tu,

cu mine.

Stai cu mâna crispată pe marginea patului

și asculți, cu chipul devastat de mizerie,

pașii gardianului, zăngănitul de chei și de arme,

fornăiala celorlalți, horcăiala ta.

Bizar, acum s-a făcut liniște.

Atât de liniște că ai putea auzi foșnetul aripilor unor îngeri.

Da, nu te-ai înșelat,

au fost prinși și ei.

Lasă, nu te uita!

Și nu mai trage cu urechea!

Răstignit pe cruce în cuie și piroane,

strâns în lanțuri 

și aruncat la gunoi,

Dumnezeu a putrezit.

Era cel mai mare trădător.

Așa merita

câinele ăla turbat,

viermele ăla împuțit.

Vino cu mine,

apucă bine gratiile reci în mâna ta descărnată,

strânge-le tare

și hai să ne uităm împreună

la crâmpeiul ăsta de cer

revoltător de albastru și de străin.

***

Pentru mine personal, dezvrăjirea lumii s-a produs mai întâi prin lectură, când am citit ”Legendele Olimpului” și am început să mă joc ”de-a Promy” (pe la patru-cinci ani). Șocat și înspăimântat, Promy însuși a venit ca să mă oprească. Un pic mai târziu (pe la șase-șapte ani), am văzut alte lucruri care m-au marcat pentru totdeauna: cozile nesfârșite de bătrânei gârboviți și zgribuliți de la patru dimineața, documentarele despre lagărele de la Auschwitz, știrile despre copiii subnutriți din Africa. Au urmat poeziile și poveștile triste ale mamei, în special ”Prințul fericit” (care ajungea la gunoi după ce își dăruia ochii de safir și pielea de aur sărmanilor) și ”Privighetoarea și trandafirul” (unde pasărea își înțepa zadarnic inima într-un spin, cântând, pentru ca o iubire imposibilă să triumfe). Ulterior, am descoperit-o pe Regina de Cupă din ”Alice în Țara Minunilor” care decapita, la competiție cu Statul Islamic, grădinarii care zugrăveau trandafirii albi în roșu. Mi-am dat seama că-i vopseau chiar cu sângele privighetorii care se jertfise pentru o iubire iluzorie. Mizeria s-a accentuat când a trebuit să mă confrunt cu găleata de poezii omagiale în clasa a V-a. Apoi, în clasa a VII-a, în cea mai fericită zi din viața mea, ziua Revoluției din Decembrie 1989, lebedele pe care le desenam au zburat brusc și mi-au fost împușcate. Casa de copii ”Pământ” nu e acasă. Casa de copii ”Pământ” e o imensă groapă comună, o groapă de gunoi. Aceasta e singura reală, restul sunt fantome.

În finalul filmului ”The missing picture” al lui Rithy Panh (un documentar impresionant despre atrocitățile comunismului din Cambodgia din timpul lui Pol Pot), păpuși mici de lut sunt azvârlite în groapă și acoperite încet cu pământ. Suntem aruncați în groapă lent, într-o tăcere sfâșietoare precum un urlet, ca aceste păpuși mici de lut, fără să știm dacă suntem încă vii sau am murit. Într-o astfel de groapă, cerul e, de obicei, prea departe. Atunci când îl vedem, e insuportabil de albastru și de străin, așa că lăsăm ochii în jos și ne presărăm singuri pământ în cap.

Acum am ceva de făcut.. Râcâi în disperare, în pământul rece și zgrunțuros, impenetrabil ca Zidul, după o folie de telefon prăfuită, o baterie descărcată, o cartelă de metrou, un deget însângerat, o unghie smulsă, un rest de coaie stâlcite ori vreun clitoris excizat.

Natural born bound, God created bound. Ne-am născut în lanțuri, la gunoi. Suntem pagube colaterale în războaiele altora.

***

Accident

Regina de Cupă sau talibanii de la ”Statul Islamic” mă vor decapita

pentru că am lăsat un trandafir alb.

Am refuzat să-l vopsesc cu sângele privighetorii.

Mă uit pe geam.

În sfârșit, e ceață.

Va ascunde toată mizeria, inclusiv pe mine.

Nimeni nu va vedea trandafirii de un alb luminos, imaculat

și privighetoarea care-mi palpită în palmă, speriată.

Plonjez în ceață, cu brațele întinse,

și aștept să mă absoarbă.

Încerc să avansez prin ea,

dar ceața mă taie precum o sârmă ghimpată

și mi se înfige în carne.

Mi-am pierdut ”smiling face”-ul.

Mi l-a furat luna

aceea umflată ca burta unei gravide,

bolnavă, de un galben hepatic.

La lumina ei,

într-o gară pustie,

doi fluturi mari,

de asemenea, de un galben hepatic,

dansează împreună,

în uruitul trenului,

deasupra șinelor,

beți de extaz.

***

La baza acestor ”accidente” și a acestui teatru absurd e politica. Prin rinocerizare, prinții și cerșetorii deopotrivă își pierd fața umană și se transformă în bestii. Iar indiferența nu e un mijloc scuzabil de evadare de pe scenă, ci reprezintă, practic, o consimțire tacită la jocul puterii (ale cărei efecte le resimți oricum, chiar dacă vrei să îți asumi un rol pasiv), automat, un fel de complicitate. De multe ori e ridicol să acționezi, dar e și mai ridicol să fii acționat. Tras pe sfori ca Arlechino din povestea Andradei. Și, dintre nemuritorii blestemați care încearcă să-și rupă sforile-lanțurile (ale lor și ale celor din jur), cei mai hăituiți și hăcuiți de hingherii Puterii sunt, desigur, adică probabil, intelectualii, viermii de trădători, câinii răi și turbați care au mușcat mâna stăpânului. Acești eterni ”dușmani ai poporului” nu merită nici măcar o groapă comună. Să putrezească cât mai departe de cetate, stârvurile lor să fie devorate de corbi și de vulturi! Sunt însuși Satana. Feriți-vă de ei.

Așadar, intelectualii să-și vadă de treabă și să lase politica, cum zicea mătușă-mea, Nana, săraca, într-una dintre renumitele ei predici, adăugând că sexul și politica sunt bune doar ca să te îmbolnăvești (știa ce vorbea, era medic)? Păi, am impresia că e exact invers: politica nu lasă intelectualii să-și vadă de treabă (îi pune în lanțuri și-i dă de mâncare bestiilor antropofage, îi crucifică, îi jupoaie de vii, îi arde pe rug, îi împușcă sau cheamă minerii să-i pălească în cap cu ranga). O dovadă irefutabilă e însuși Promy, primul mare intelectual și, totodată, primul mare ”dușman al poporului”, câine turbat și vierme de trădător răsplătit pentru creațiile sale și spiritul său umanitar cu lanțuri, piroane, bestii antropofage, furii, fulgerașe, flegme, ger și jeg, plus distrugerea operei sale, a celor dragi și a Pământului. La rândul său, un alt mare intelectual, Marsias, inventatorul flautului, muritor, din fericire, a fost jupuit de viu de Apollo, după ce zeul soarelui a câștigat în mod fraudulos competiția muzicală dintre cei doi. Se pare că lui Apollo nu i-a ajuns să fie victorios, fie și în mod incorect, mai trebuia să-și fabrice noua lui diplomă din pielea jupuită a sărmanului nostru intelectual.

Apropo de Marsias, în curând, în Olimp va avea loc festivalul alternativ ”AER” (”Aceasta E Revoluția”), iar Promy va dirija ultima lui compoziție, Simfonia nr. 8917, op. T950, în mi minor, dedicată inventatorului flautului. Tocmai aruncă o privire pe partitură și pe programul festivalului (condus de Thalia, muza comediei), cu picioarele sus pe masă la bucătărie, o havană și o cafea Lavazza cu lapte și ambrozie alături. Încerc să nu mă uit la program și la partituri, deși sunt curioasă, căci Promy vrea să fie surpriză. Îl sărut ușor pe gât, fără să-mi înfig colții de vampir, inhalez mirosul răvășitor de ceară și fixativ din părul lui, fără să-i deteriorez coafura, apoi mă așez la masă lângă el și îndrăznesc să-l deranjez:   

– Băi, Promy, intelectualii ăștia n-au și ei un minim instinct de conservare? Tu, Promy, de exemplu...

– Ba da, Ile. Eu unul am. Altfel nu aș zice mereu că mă criogenez. E o formă a instinctului de conservare. Deși cred că sunt deja criogenat. Din grija ”stăpânilor” mei pentru mine și ca răsplată a meritelor mele.

– Bine, măi, Promy, m-ai convins, dar de ce ai inventat literatura? Erai prea surmenat, stresat și disperat și nu ți-ai dat seama?

– Vorba lui Bebe: nu comentez, nu mă cobor la nivelul ăsta, yahoo-ilor.

– Mai bine îți vezi de științe și lași artele. Un vaccin poate salva mii de vieți și-ți oferă satisfacție, nu satisfucktion. Totuși, știi, Promy, un vaccin nu poate să păstreze memoria lui Marsias, dar o statuie, o poezie sau o simfonie poate. Cu atât mai mult cu cât Marsias însuși nu mai poate cânta. Însă tu poți, chiar dacă ți-au spart și ție flautul de nenumărate ori. Când vei interpreta simfonia compusă de tine, dedicată lui Marsias, vei da un sens suferinței lui Marsias și propriei tale suferințe. Îl vei elibera pe Marsias și-l vei aduce la viață. Și tu, la rândul tău, vei simți că ți-ai rupt lanțurile și trăiești.

Hm, vroiam să blestem literatura și pe tine (parcă n-ai fi destul de blestemat) și să mă orientez exclusiv spre artele care operează prin imagini. ”O imagine face cât o mie de cuvinte”. Da, dar o imagine fără cuvinte (fie și câteva, cum ar fi un titlu de articol sau un slogan) rămâne cumva suspendată, în aer sau e înghițită de flux. Sensul alunecă și se pierde fără cuvinte. Acestea din urmă au funcția de ancorare și releu, cuvintele încadrează în context și conectează. Uneori ne rătăcim în mlaștina cu fantome și porci cu diplomă, pentru simplul motiv că nu știm să numim această ”mlaștină”, aceste ”fantome” și acești ”porci” și să operăm cu conceptele. Cuvinte precum ”Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect, toate sunt la fel. Las-o baltă, Madame Dezastru! O să te obișnuiești. Al Gore e rău, Al Gore e de vină.” m-au rănit și m-au marcat cel mai mult în viață, însă doar prin cuvinte poți comunica lucruri precum: ”Santa Klaus, Santa Klaus, scapă-ne de Mickey Mouse!” sau ”Floare-albastră, floare-albastră, totuși este trist în lume”.

Sigur că da (de fapt, probabil, nimic nu e sigur), literatura înseamnă lucruri triste... sau ode. Iar eu nu vreau să aud de ultimele. Nu aș scrie decât ”Odă pentru Kim Jong Ile” (ah, ce m-am săturat de Kimi! La fel ca de fantome. E un coșmar din care nu mai pot să mă trezesc). Deci, rămân la lucrurile triste. Am învățat deja că uneori trebuie să întrerupi povestea și să sari în abis. Să te sacrifici nu numai pe tine, ci și povestea. Însă, până atunci, poate că voi agoniza și mai departe în parametri optimi pentru a-l face pe fostul șef-fantomă să plângă. Chiar dacă mi-am dat demisia în semn de protest și am dreptate (și drepturi când?), poate că voi continua voluntariatul. La rândul meu, voi plânge pentru tot ce se întâmplă în lume. Dacă voi fi prea obosită și nu voi mai avea lacrimi, sora mea de pe Gliese mi le va împrumuta pe ale ei. Când nimic altceva nu poți face, mai bine să plângi. Și oficialul ONU din Gaza, Chris Gunness, a plâns în hohote când a văzut spitalele de copii și școlile ONU bombardate în Palestina. Lacrimile spală păcatele lumii.

Plâng, dar oare Zidurile se vor topi în lacrimi, iar fantomele se vor trezi la viață ori își vor găsi, în sfârșit, liniștea? Mă va asculta cineva în afară de copaci? În romanul ”Amorțire” al Florin Lăzărescu, se vorbește de două categorii de scriitori (în România): 1. cei care-și publică operele la centre de copiere Xerox (culmea, primesc și ISBN); 2. cei care-și publică operele la edituri și care abia așteaptă să prindă o sesiune de lectură/bursă/tabără de creație și să le citească copacilor. Și eu aș prefera să le citesc copacilor, sunt mult mai receptivi ca oamenii. Potrivit studiilor (nu, nu ale cercetătorilor britanici!), ei știu să aprecieze și o vorbă bună, și muzica bună (nu ca muritorii abrutizați de sistem). Să nu mă mai mir că maică-mea discută constant cu plantele de pe balcon, nu cu oamenii.

Așadar, să continui experimentul autocontrolului, pariul pascalian pe încredere și să mă zbat să înving absurdul prin creație? Garine, personajul principal din romanul ”Cuceritorii” al lui Malraux (na, că m-am întors la Malraux), unul dintre membrii influenți ai Internaționalei și inițiator al revoluției socialiste în China, e deja obosit și scârbit de lupta cu absurdul când găsește trupul torturat și ucis al prietenului său, Klein, și pe iubita lui îmbrățișându-l și frecându-se de el animalic, cu disperare, cu ochii uscați și goi, într-o tăcere apăsătoare, de plumb. Se întreabă și el: la ce bun? La ce bun mi-am sacrificat libertatea (la care țineam cel mai mult) – a mea și a celor dragi, muncind ca un sclav pentru partid, popor și revoluție? Cui prodest? Cui protest? Dar până la urmă își dă seama și spune: ”În viață important e să nu fii învins.” Să reziști. Cucerirea (fie și revoluționară) este o formă de rezistență.

În copilărie, tatăl lui Garine îl avertizase ”să nu părăsească niciodată pământul”. Să fie poate cu capul în nori, însă cu picioarele pe pământ. Oricum, chiar dacă vrei să te smulgi, pământul rămâne ”lipit de degetele tale”, noroiul din mlaștina fetidă, cu broaște râioase și porci cu diplome, bântuită de fantome, te împroașcă și te mânjește. Nu poți să fugi. Păpușile mici de lut din filmul despre genocidul camodgian sunt azvârlite în groapă și acoperite cu pământ. Pământul se lipește lent de ele, într-o tăcere cutremurătoare ca un urlet. Suferința e doar un spectacol ridicol, vomitat sistematic, în cantități pantagruelice, de această lume absurdă. Și totuși poți sfida absurdul prin creație. Suferința sublimată prin artă nu mai e absurdă. Povestea are un rol cathartic, eliberator. Dar cine îți dă dreptul la poveste? Și cine te ascultă?

Pentru mine personal suferința a avut poate ceva dintr-un show ridicol, nu a fost purificatoare (dimpotrivă, m-a umplut de mizerie), însă nu a fost nici absurdă: datorită ei m-am maturizat afectiv și mental până am ajuns la vârsta de 2 ani și 9 luni. Suferința mi-a schimbat perspectiva (-ele), mi-a oferit multe revelații (de la cele ale descompunerii și neantului – Vanitas vanitatum la cele ale empatiei și sacrificiului), m-a stimulat să ripostez și să mă străduiesc să calculez ”2+2=4”. Pentru că, dacă eu una mă zbat să aplic logica normalității (și ca mine, sunt destui, probabil), deja legea absurdului absolut e anulată. Pentru Promy, suferința (asumată cu o dăruire titanică, deznădăjduită) a fost, de asemenea, ridicolă și devastatoare, dar l-a făcut să înțeleagă puterea sacrificiului, l-a determinat să se depășească pe sine mereu, să reziste, să fie creativ și să caute soluții (pe termen scurt, mediu și lung), căci mai târziu e prea târziu, astfel încât focul sacru să nu fie stins nici de potop.

Recunosc, fără suferință nu există renaștere. Nu poți percepe învierea fără agonie și moarte. Cu un an și ceva în urmă, uneori mă simțeam singura ființă vie și fericită de pe Pământ și mi-era milă de toate fantomele care mă bântuiau și mă posedau. Mai știți? Îi rugam pe Promy și pe Dumnezeu să-mi dozeze durerea, iubirea și fericirea cu paharul mic de votcă, căci rațiile erau abisale și epuizante. Insurportabile, crede-mă, Malraux! Mai mult e prea mult, vorba lui Promy. ”Prea multă fericire!” a spus (în povestea cu același nume a lui Alice Munro) și matematiciana de origine rusă, Sofia Kovalevski, atunci când a murit. Aceasta era o femeie cu o viață zbuciumată, intensă, marcată de nenumărate experiențe dureroase, dar iluminată de poezia matematicii și, totodată, de revelații despre sine și lume. Matematica o extenua, însă, în același timp, avea o frumusețe stranie, pură care o provoca și o captiva. Nu se putea sustrage fascinației sale, așa că, arzând de pasiune, a plonjat în abisul ei orbitor.

În secolul XIX, când o femeie matematician era considerată, în cel mai fericit caz, o ciudată,  Sofia Kovalevski a refuzat să-și asume rolul decorativ de ”păpușică”, și-a rupt sforile-lanțurile pentru a se devota pasiunii ei, a rezistat și a reușit să se impună prin însuși exemplul ei. Dacă Garine a fost un revoluționar cu arma în mână, Sofia a fost o altfel de revoluționară, una care a deschis noi perspective. A fost prima femeie care a câștigat premiul ”Bordin”, unul important în matematică, și, totodată, prima femeie angajată ca profesor la o universitate din Suedia. A bătut Europa în lung și lat pentru studii, concursuri, proiecte ori în căutarea unui post, a avut un copil pe care l-a neglijat (din lipsă de timp), un soț depresiv, sinucigaș, o soră frumoasă (iubită și de Dostoievski), revoluționară, care s-a stins de tânără, măcinată de cancer. A cunoscut oscilații, căderi și ridicări, în viața personală și carieră. Sănătatea îi era precară, nu se menaja suficient. Drumul către primul post de profesor din Suedia (unul lung, obositor, prin zăpezi și viscol, schimbând numeroase trenuri și feriboturi) i-a grăbit sfârșitul: nu a apucat să susțină decât o singură prelegere la universitate. Prea multă fericire...

Fericit nu înseamnă neapărat mulțumit. Eu una sunt, în continuare, nemulțumită de mine și de ”asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect, toate sunt la fel”. De fapt, tocmai de-aia sunt (măcar uneori) fericită pentru că sunt nemulțumită. Dacă eram mulțumită, nu eram fericită. Secretul fericirii e nemulțumirea. Dar trăiesc într-o lume de fantome. Toate caprele vecinilor au murit. Au ajuns și ele fantome. Nu le mai văd, le aud doar behăitul subțirel, strident, înăbușit ca plânsetul ferăstrăului de pe podurile din Paris. Sufeream atroce că eu mai am capră, mă ardea rușinea ca scuipatul zeilor și m-am gândit atunci să mi-o omor singură, din solidaritate cu vecinii, înainte să mi-o ucidă ei, ca niște ființe raționale ce sunt. Nu știu de ce, peste tot unde sunt ființe raționale se instalează Exopotamia, tărâmul absurdului. Apoi am înțeles că nu procedez cum trebuie: mai bine o mulg și dau lapte de capră vecinilor. Poate că unu-doi n-or să mai sufere de foame și de sete pentru o zi.

***

Cu mâini tremurătoare, îmi torn puțină cafea Lavazza în ceașcă (până la jumătate, ca să nu vărs ceva peste programul festivalului sau partituri), beau o gură, apoi îmi împletesc degetele cu ale lui Promy (de un alb marmorean, lungi și nervoase) și rostesc încet, cu glas întretăiat, simțind cum mă înroșesc incontrolabil, tot mai puternic:

– Iartă-mă, Promy, pentru ce-am spus, îți mulțumesc că ai inventat nu doar științele, ci și artele, inclusiv literatura, chit că am renunțat la televizor, urmăresc știrile o dată pe săptămână pe net (le iau din urmă și, de fiecare dată, îmi zic că nu voi supraviețui), am fobie de tot și toate și nu mai pot să citesc altceva în afară de Biblie. La început a fost Cuvântul. Cuvântul a adus ordinea și a făcut lumină. O imagine face cât o mie de cuvinte, dar cuvântul iluminează imaginea cu focul său sacru. Și zidește. Nu ca ”the Wall”, ci stânci plângătoare ca Niobe sau ca tine, Promy.

Promy își trosnește oasele ostenite, își întinde picioarele mai bine pe masă, își suflă bretonul, îmi strânge tandru mâna și mă privește cu ochi strălucitori ca stelele ce se sting, plutind în lacrimi:

– Mai știi când a zis Kafka că din mine a rămas, în mod inexplicabil, doar stânca. Da, poate că așa e. Numai că era o stâncă plângătoare. Ca Niobe, o statuie vie a durerii. Șiroia de lacrimi. Lacrimile mele.

– Iubite, văd lacrimile tale scurgându-se afară, prin piatră. Ești captiv în stâncă. Îți văd genele negre, lungi, arcuite, zbătându-se în piatră. În Zid. Ne vom amesteca lacrimile într-o ”nuntă mută” a durerii. Te voi săruta din creștet până la picioare până voi topi piatra în lacrimi, te voi elibera, te voi strânge în brațe cu o disperare titanică, îți voi zdrobi oasele și le voi preschimba în praf de stele.