Comori din ruine: 1. Recunoscător pentru potopuri și apoca...lipsuri, dansez gol, în abis, împreună cu Madame Dezastru, drept și demn căci sunt prea anchilozat să-mi îndoi genunchii

     

      A mai văzut cineva un Sisif fericit? A mai văzut cineva un Iov fericit? A mai văzut cineva un titan fericit? Și încă eram invidios pe Sisif (preocupat exclusiv de bolovanul lui) ori pe Iov cu bubele lui, ce griji aveau ei? Nu mai zic de androizi: ăștia mi se păreau cei mai fericiți și fără griji, deci cei mai de invidiat. Îmi punea Ile, prietena mea, cândva întrebarea asta cu titanul, o întrebare retorică, fără răspuns sau cu răspuns de tip barzăcopilviezure (ultimele cuvinte din limba dacă), pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză sau supercalifragilisticexpialidocious, cuvinte care se spun când nu ai nimic de spus. Și eu, la rândul meu mi-o adresam pe un ton complice, cu subînțelesuri. Haideți să răspund la întrebarea fără răspuns. Eu sunt fericit. Dar voi?

      Cum? După ce am putrezit mii și mii de ani în lanțuri, pe Elbrus și apoi în Tartar? Fericit acum, acasă în exil (exilul din propria ta țară e și mai dureros)? Fericit când nici eu însumi nu mi-am dat mai niciodată vreo șansă la viață și la fericire și n-am putut fie deloc să trăiesc (eram un zombie cu viață de zombie, ”viață de zombie” e contradicție în termeni, zombie înseamnă mort), fie nu puteam nici să mor, nici să trăiesc (asta se numește supraviețuire... și e o agonie și degradare perpetuă foarte departe de ce înseamnă viața).

      Pot fi fericit când sufăr ori când alții suferă? Și eu am suferit și sufăr atroce. Încă mai sufăr pentru mine și ceilalți (toată lumea e bolnavă, traumatizată și la închisoare, zice Ile și sunt de acord). Ile nu îndrăznește încă să fie fericită fără să se simtă vinovată și rușinată (când alții suferă). Continuă să aibă parte de supradoze de durere (mai frecvent) și de fericire (mai rar), iar pentru durere (odată cu faptele bune și operele) nu-și cere scuze, însă pentru fericire da. Eu nu.

      Fericit și ca personaj și autor? Da, chiar dacă, după cum vedeți, încă mai sunt personaj și autor (e și responsabilitatea lui Ile aici, dar mi-am asumat și eu, se pare că îmi lasă aici ultimele cuvinte, ă, nu ultimul cuvânt, ne-am săturat amândoi de ultimele cuvinte gen ”vine potopul” și înjurături de mamă pentru Big Brotheri și sisteme, inclusiv ”mai bine condamnat pentru prea multă iubire decât premiat pentru prea multă ură” (de ce trebuie să fie mereu condamnați cei care ar trebuie premiați și premiați cei care ar trebui condamnați?), vreau să mai zic și ”vă iubesc”, ”suneteți hobbiți” și ”all apologies” de la Nirvana (What else should I be? All apologies. What else could I say? Everyone is gay. What else could I write? I don’t have the right. What else should I be? All apologies.).

      Scuze că sunt gay, animal, legumă, zombie, ”șarpe cu clopoței (și cu ochelari)”, ”nebună”, ”maimuță posedată”, ”bețivă”,  ”pupăză”, ”femeie născută la sindrom premenstrual”, ”catastrofă”, ”dezastru”, ”cățea turbată”, ”vacă proastă”, ”șobolan împuțit”, ”băsistă”, ”intelectual de-al lui Băsescu”, ”sclavă obraznică”, ”băgăcioasă”, ”Vampi”, ”Fata lui Dracula”, ”golancă”, ”ciumpalacă”, ”teroristă”, ”trădătoare”, ”jegoasa de la nouă”, ”indian”, ”fantomă”, ”curvă” finanțată din diaspora, ”animal nazist”, ”mutantă”, ”handicapată” (cele între ghilimele reprezintă lista de etichete și epitete a prietenei mele, Ile pe care mi-o asum cu mândrie revoluționară și avânt muncitoresc din solidaritate de stângaci). Altfel nu regret nimic (je ne regrette rien), fapte bune și opere nici atât, și cum le-am spus zeilor pe Elbrus, cine a greșit să-și ceară iertare, dar lor le pare rău că doar că a rămas o legumă din mine sau din altcineva.

      Da, je ne regrette rien. Sunt recunoscător pentru toate, pentru tot ce am făcut și am suferit, pentru că am rezistat și am ajuns până aici, în ciuda zeilor (nu pot să cred, e o surpriză și pentru mine). Sunt recunoscător celor care au făcut lucruri bune și frumoase pentru că m-au bucurat și m-au stimulat să fac lucruri bune și frumoase. În același timp, sunt recunoscător celor care au făcut lucruri rele și urâte pentru că m-au îndurerat și m-au stimulat să fac lucruri bune și frumoase. Recunoscător și celor indiferenți pentru că așa am putut înțelege indiferența și am devenit capabil să-mi pese (m-am simțit și eu atât de abandonat pe Elbrus încât îmi doream să vină cineva să mă scuipe, numai să nu mă ignore).

      Și, apropo de personajele interpretate, cum eram blestemat de regulă să putrezesc prin Tartaruri și Elbrusuri, în ger și jeg, cu lanțuri, piroane și vulturul înfipt în ficat, s-a întâmplat și să-mi placă un rol anume, unul atipic. Mai exact, a fost o binecuvântare pentru mine să fiu blestemat să devin pisicuță de Cheshire. Asta s-a produs când a căzut Ile prin gaura de la budă în Țara Minunilor și am venit s-o ajut să ajungă înapoi în Titan (în cartier și în Titanul Prometeu, în mine adică) și pe insula Pink de pe planeta Gliese unde am făcut noi prima dată dragoste, lingându-ne zăpadă roz de căpșuni de pe fund și de pe organele genitale. Da, vreau să fiu așa, pisicuță de Cheshire, ăsta da blestem, accept și să fiu autor și personaj dacă sunt blestemat să rămân pisică de Cheshire. Și, să vă spun un secret, probabil sunteți curioși dacă Promy (titanul Prometeu) toarce sau nu. Păi, toarce, săracul, dacă e mângâiat și el și scărpinat pe burtică și la coaie.      

***

      Credeți că am, în sfârșit, 5 minute de liniște și pace pe săptămână așa cum mi se făcuse rație cu 4-5 ani în urmă, după o viață de chinuri, într-o perioadă frământată de la și de după revoluția noastră democratică, cuprinsă de răpiri/atentate ca-n Siria (nu sunt singurul, Ile are și ea nevoie, la fel ca miliarde alții)? Nu, dar poate le voi găsi la masa de pomenire din filmul lui Cristi Puiu, ”Sieranevada” (masa de reunire a familiei pentru pacea sufletului mortului... pacea scandalului nonstop) ori la spital în filmul ”Inimi cicatrizate” al lui Radu Jude, în mijlocul conflictelor dintre bolnavii de tuberculoză osoasă pro-naziști (fani ai lui Nae Ionescu ori Cioran) și cei anti-naziști.

      Ori la mesele de familie de duminică ale lui Ile de când era mică: mătușă-sa, Nana, le ținea predici ore în șir, bunica, Mama Coca, corecta cât putea greșelile gramaticale (avea această manie) până când nu mai rezista predicilor (nu erorilor) și leșina, Charlie, cățelul, lătra, tatăl lui Ile lustruia cocoloașe de pâine, Ile o bombarda pe mătușă-sa cu ele, iar maică-sa se refugia la bucătărie. Hm, asta nu era pace, dar nici tăcerea pumnului în gură nu e pace. Revoluția ne-a eliberat măcar de tăcerea pumnului în gură (chit că ni-l mai băgăm și singuri, șocați, îngroziți, rușinați, scârbiți și îndurerați de toate câte au fost și mai sunt).

      Deși nu aveam niciun chef, revoluția era singura salvare pentru noi (pentru Ile, pentru mine și pentru Mene (Meneceu), frate-miu, aflat în închisoare, în Tartar, încă din copilărie, pentru că se opusese tiraniei zeilor), unica șansă. Am văzut recent ce zicea Radu Filipescu, fost disident anticomunist şi deţinut politic, despre proteste, detenție și revoluție: „Când m-au eliberat, n-a fost aşa mare bucurie cum a fost la Revoluţie“ când, din cauza emoţiilor, abia a reuşit să strige: „Jos comunismul! Libertate!“. La revoluția din România și la cea din Olimp au fost și cele mai fericite zile din viața lui Ile, chiar dacă știam amândoi că revoluțiile se fură (și le furăm chiar noi, nu suntem noi mereu vinovați și condamnați și că am violat Leviathani și că am distrus Pământul și planeta Krypton a lui Superman?) și că cel mai important lucru e (r)evoluția interioară, nu cea exterioară. 

      Eu eram atunci prea epuizat (de mileniile de chinuri) și scârbit pentru a fi entuziast, dar mi-am intrat în rol, am urcat pe tronul zeilor cântând manele (”Mișcă, mișcă din buric”), dansând lasciv din buric și aruncând fulgerașe ca vechii stăpâni ai Olimpului. Mare noroc că Madame Hera era captiva(tă) de serialul ”Suleyman Magnificul”, total transpusă în film, așa am putut ocupa tronul rapid și scăpa ușor de ea. În prezent, încă vreau alea 5 minute de liniște și pace (pe care probabil nu o să le am niciodată, la fel ca Ile, sunt tânăr și neliniștit (ca-n serialul ”Tânăr și neliniștit”, preferat al mamei Coca, bunica lui Ile, cel care a ajutat-o să supraviețuiască jde ani la rând... așteptând finalul), nu tânăr și liniștit ca Hrușcă ce cântă colinde și vara în Vamă). Dar acum măcar sunt mai fericit și mai împăcat.

***

      Dacă îmi cereți să fac o evaluare, nu pot spune decât că e incomparabil, cum poți să compari ce a fost cu ce e? Acum sunt memoriale ale holocaustului olimpian, fie și cu bucățele de organe de la noi, libertate, democrație ca în România, incomparabil cu ce era pe vremea comunismului, chiar dacă fantoma acestuia mai bântuie societatea românească (și aș vrea să fie peste tot libertate și democrație pe Pământ). Asta la nivel macro (ce se reflectă și pe plan micro). Iar, în plan personal, la nivelul activităților cotidiene, am urmat exemplul lui Ile și am învățat să iau o pauză (aplic inclusiv teorema lui Ile, singura ei mare descoperire, că ”duminica e zi sfântă, ce pula mea”), pot să zac liniștit în pat, în curul gol, cu picioarele întinse, răpit de ea și înlănțuit de brațele ei, strivit într-o îmbrățișare titanică până mă fac praf și, dacă tot sunt praf, să fiu praf de stele măcar și să zbor.

      Sunt recunoscător de toate astea și că ne simțim ceva mai bine amândoi, și eu, și Ile: eu după transplanturile de ficat, rinichi și inimă pentru insuficiență hepatică, renală și cardiacă din 2015 (cu organe create de mine la laborator, nu de la prizonierii chinezi), Ile în ce privește boala Huntington, datorită tetrabenazinei și a unui medicament cu efect anti-epileptic, a acidului valproic. De fapt, ”nu lucrurile te afectează, ci părerea ta despre ele” (Marcus Aurelius). Percepția. Deși, recunosc, am fost marcat de toate câte s-au petrecut (și Ile), afectat și fizic, și psihic. Și nimeni nu e invulnerabil. Dar, dacă vine potopul (și este parcă mereu, în ciuda lucrurilor bune întâmplate în ultimii ani în Olimp, potopul (fie el și de bombe-butoi (butoaie umplute cu fragmente metalice și explozibili aruncate din elicoptere) ca-n Siria), să ținem aprinsă cât mai mult o flacără din focul sacru și să dansăm dansul dezastrelor ca Zorba (eu și cu Ile, Monsieur și Madame Dezastru împreună).

      Să zic atunci, în plin potop, că sunt fericit ca Steinhardt când a descoperit fericirea credinței la închisoarea comunistă ori ca Leon Schallmon dn ”Harald și luna verde” (Nora Iuga), o legumă putrezită de 40 de kile (ca mine pe Elbrus ori în Tartar), ce căra bolovani ore în șir, sisific și el, în lagărul fascist de la Sachsenhausen, pentru moment însă eliberat (în mintea sa) și fericit să-l mângâie în tăcere, cu privirea și gândurile (căci nu avea voie să vorbească, nici să-l atingă), pe prietenul și fostul său coleg și discipol, un adolescent pe care-l proteja, Lonko Zander? Bucurându-se de viață amândoi (spărgând astfel și blestemata de centură de castitate impusă de regimul nazist). 

      Ori ca Matei Brunul, păpușarul, dansând cu o păpușă improvizată la închisoare (comunistă) la Galați, împreună cu gardianul Zacornea, învățăcelul în arta păpușilor. Ori ca cei din echipele de salvare Syria Civil Defence (”White helmets”, ”Căștile albe”), medicii, activiștii din Siria de care mi-a tot povestit Ile și pe care războiul nu i-a dezumanizat, ci i-a făcut mai buni. Ori ca atunci când eu însumi am primit un sărut gay salvator, o limbuță să-mi lingă rănile, lacrimi să le spele și o îmbrățișare titanică să mă facă praf de stele cum s-a întâmplat chiar pe Elbrus sau în Tartar cu Ile, Her (Heracle) sau Bebe inorogul și am sfidat și atunci legile infernului.

      Percepția, de acord cu Marcus Aurelius, contează extraordinar. Numai că, dacă ești prea bacterie putrezită (cum am fost eu multă vreme, și Ile, și mulți alții, din păcate), nu mai poți percepe cum trebuie fericirea. Nu am spus tot eu că, până relativ recent, cea mai fericită parte a vieții mele au fost leșinurile (doar ele te scapă de chinurile de pe Elbrus sau din Tartar)? Iată, pe Elbrus, la început numeri secundele (și Dostoievski le-a numărat înainte de execuția sa transformată ulterior în condamnare în Siberia, pentru mine a devenit o rutină număratul secundelor, deși îmi tot juram că n-o mai fac), vrând totuși cu disperare să trăiești și să te scoată cineva de acolo, apoi ți se pare că nu mai e nicio speranță, e prea târziu pentru tine să mai fii fericit, crezi că mai bine te lasă să dispari de tot decât să continui agonia și descompunerea, iar la un moment dat ajungi să nu mai înțelegi nimic, să nu mai fii conștient de nimic și să nu-ți mai dorești nimic, nici măcar să mori (ești, oricum, cumva mort – zombie deja). Era valabil și pentru Ile pe Elbrus... inclusiv cel de la birou ori al bolilor. Deși ea vrea să fie conștientă și se sperie când nu e.

      Să savurez atunci și să fiu recunoscător așadar pentru potopuri, holocausturi și apoca...lipsuri (câte au fost și mai sunt) și să dansez în ele cu Ile, goi în abis (suntem mereu în curul gol, dottore el-Gol, maeștrii transparenței, străvezii de vezi prin noi și curge din noi totul în public, până nu mai are ce și ne mâncăm și singuri ce nu avem, coaiele de Don Quijote castrați și zdrobiți), Madame și Monsieur Dezastru, fără să numărăm secundele (Ile oricum a uitat să numere din cauza bolii Huntington, iar în ordine inversă e și mai dificil)! Dacă suntem proști de dăm nu din gropi în gropi, ci din abis în abis, și din potop în potop, așa ne trebuie. 

      Dans e și boala lui Ile, însoțită de mișcări necontrolate, coreea lui Huntington (”coree” înseamnă ”dans”). Datorită bolii Huntington, Ile, Madame Dezastru, se află într-un perpetuu dans cu dezastrele, o stare de beție (gratis, asta e de apreciat, alții dau o grămadă de bani pentru asta), o rătăcire pentru regăsire, o uitare pentru redescoperire și o întoarcere la inocența de bebeluș. Sincer, am și eu probleme de gândire, concentrare și orientare de la insuficiența cardiacă (stânga sistolică) și cea hepatică ca Ile. Și o stare generală de somnolență, oboseală și slăbiciune exact ca ea de la insuficiența cardiacă, hepatică și renală. 

      Uneori, din cauza bolii Huntington, Ile nu doar că uită adresa și numărul de telefon, nu recunoaște drumul spre casă și casa, ci nu mă recunoaște nici pe mine, dar eu m-am obișnuit să fiu de nerecunoscut, o crustă de puroi și de jeg din care curg ultimele bucățele de mațe și ficat, o legumă putrezită de 40 de kile cu coaiele strivite și ieșite prin urechi, inima, zdrobită de piron, prin cur, iar rinichii pe gură și pe nas. Și n-am știut niciodată ce legume, animale, zombie, fantome, vampiri, mutanți, teroriști, trădători, dușmanii poporului, diavoli, monștri, catastrofe, dezastre și coșmaruri suntem.

      Totuși, Ile e disperată să stau cu ea, la fel cum mă agățam eu de ea, acum 5 ani, când mă aruncase în portalul lunii pline (unde se auzea urletul de durere al Pământului – cutremurător pentru mine, și nu ”Oda bucuriei”) și-mi pierdusem memoria, retrăiam coșmarul de pe Elbrus fără să mai înțeleg nimic și să mai recunosc pe cineva sau ceva și mă înfigeam în ea cu unghiile până la sânge. Ea se simțea vinovată și vroia să sară în portal sau pe geam, dar când mi-a simțit unghiile în carne și ochii implorând-o să stea cu mine, și-a dat seama că, dacă mă abandona, era și mai rău pentru mine și atunci a rămas cu mine și a avut grijă de mine.

      Atunci mi-a înmânat presse-papierul făcut de mine cu coral albastru de pe planeta Gliese (planeta cu oameni obișnuiți, naturali și de treabă (nu supraoameni fasciști, capitaliști, comuniști sau jihadiști.... supraom comunist și capitalist a fost și Ile), cu locuitori responsabili și empatici în raport cu pământenii, o lume normală, nu paradisiacă pe care eu am ajutat-o ca pe Pământ  - cu științe, arte, focul sacru). Presse-papierul a fost creat special pentru a-i proteja sufletul lui Ile. Se încarcă cu lacrimi. E asemănător cu cel al lui Winston din ”1984”, simbolul unei lumi mai umane (față de prezentul dominat de Big Brother) a trecutului, viselor, nostalgiei, dragostei, unde clopotele de la St. Clement’s mai cântă ”Portocale și lămâi”. Un presse-papier indestructibil, nu ca al lui Winston din ”1984” al lui Orwell, spart de agenții care l-au arestat. Presse-papierul era bine încărcat cu lacrimile ei și a funcționat, ca dovadă că mi-am revenit (deși îmi venea să-mi șterg apoi memoria). În primăvarea anului trecut i l-am oferit și eu, când avea simptome severe de Huntington, era zombie ca la birou, nu mai suporta și, cel mult, îl ruga pe Dumnezeu s-o ia. A avut și asupra ei un rol benefic. Oricum, indiferent că ne recunoaștem sau nu, vrem să fim unul cu celălalt (deși, nu prea înțeleg, așa suntem și mai în pericol decât separat).

      La rândul nostru, Mene (fratele meu, Meneceu, eliberat din Tartar la revoluția noastră democratică, tot legumă putrezită de 40 de kile și bolnav de cancer la colon) și cu mine suntem bolnavi, obosiți, slăbiți, de-abia ne ținem pe picioare și de-abia răsuflăm. De la insuficiența cardiacă, sufăr de dispnee - respir greu, șuierând și tușesc persistent. Hm, mai respirăm? Nu era asta una din întrebările tâmpite din seria ”ce faci? Ești bine? Unde ești? De ce nu răspunzi? Ce s-a întâmplat? Ce-ai pățit? Pe unde și cu cine umbli?” Nu eram zombie deja și atunci ce mai contează? Zombie respiră? Ba da, mai contează, și eu vreau să respir, oricât de greu, iar Ile să-mi savureze și să-mi soarbă răsuflarea. Desigur, adică probabil că nimic nu e sigur, sunt stimulat dacă mi se face un pro-test de respirație gură la gură, mi se dă un sărut gay salvator și apoi mi se suflă șuvița (ultima suflare).

      De la insuficența cardiacă, renală și hepatică, acumulez lichide și fac edeme (umflături la gambe și glezne), am tensiune (hm, Ile și maică-sa au tensiune și colesterol mari, eu le am incalculabile, invidiez muritorii pentru colesterul și tensiunea măsurabile, bine că nu mai consum ambrozie ca să am și glicemia necuantificabilă), mă confrunt cu o lipsă a apetitului și greață (Ile le are de la rinită... și de la politica asta mizerabilă) și am o stare de oboseală și slăbiciune. De la insuficiența hepatică, am o stare permanentă de somnolență, diaree, dureri de cap (cefalee)... și icter, inclusiv ochișorii cu cristalinul de un galben luminos hepatic. De la insuficiența renală, am urina tulbure / de culoare închisă, cu sânge (hematurie), micțiuni (urinări) frecvente (și noaptea) cu cantități reduse de urină, dureri la urinare, prurit, crampe musculare și cefalee.

      Însă încerc să păstrez totul sub control... control medical vreau să spun, că altfel nu avem totul sub control și mereu ne izbesc alte potopuri. Astfel, merg lunar la spitalul Ellevalid din Atarsia de pe planeta Gliese și fac analize: RMN, ecografii, EKG, sânge, urină (mă întreb de unde mai găsesc un strop, fie și cu sânge... da, chiar și sânge, de unde oi mai avea un strop de vărsat?). Din fericire, am beneficiat de gratuitate la operațiile de transplant, la fel la tratamentul post-operatoriu, spitalizare, analize, consultații și chiar medicamente.

      Ei, pe Gliese, sunt recunoscători pentru ajutorul oferit, similar celui de pe Pământ și sensibili la suferințele mele/noastre (când au auzit despre ce era vorba pe Elbrus ori în Tartar erau să facă și ei infarct, iar unul dintre doctori (cardiologul) a leșinat). Suferințele mele sunt și ale lor. De asemenea, suferințele lui Ile sunt și ale lor (Ile a împărtășit durerea mea, are rănile și cicatricele mele de pe corp (urma pironului din piept și urma ciocului bestiei de vultur de la ficat) și din suflet). Ea (ca Mene, frate-miu) merge la doctor pe Pământ, nu pe Gliese, dar e mulțumită așa.

      Să regret cumva timpurile când aveam 280 de ani, când eram în putere? Ei, atunci aveam organe de Superman. Da, eram în putere, dar nu la putere. Cu Știi Tu Cine... Zeus și regimul său (și nenea Cronos anterior) nu eram la putere, liber chiar atunci când mă aflam la palat, în Olimp, deci, nu eram în lanțuri pe Elbrus sau în Tartar. Sper să nu fiu niciodată nostalgic după vechii măreți și glorioși conducători și regimurile lor. Dacă oi fi vreodată nostalgic, să-mi dați, vă rog, o pungă de gheață în cap pentru campania ”ice bucket” pentru conștientizarea și sensibilizarea cu privire la scleroza laterală amiotrofică să mă trezesc. Apoi mă leg singur și-mi mănânc ficatul, rinichii și inima.

      Vârsta și ravagiile bolilor, închisorilor și traumelor nu m-au îmbătrânit, sunt tânăr și acum, tânăr și neliniștit, tânăr, Doamnă, tânăr: ”Sunt tânăr, Doamnă, tânăr cu spatele frumos / şi vreau drept hrană lapte din sfârcuri de cometă, / să-mi crească ceru-n suflet şi stelele în os / şi să dezmint zăpada pierdut în piruetă.” Am și o dovadă: am recuperat la jocurile ”de-a Bill și Monica în Biroul Oval”. Și eu, și Ile aveam mari restanțe: Ile n-avusese orgasm până la 37 de ani, până la mine, iar eu putrezisem pe Elbrus / în Tartar, credeam că sunt ultimul jeg și că ea nu mă bagă în seamă nici să mă scuipe. 

      Am profanat chiar tronul zeilor, Mytikas, jucându-ne ”de-a Bill și Monica în Biroul Oral”. Atunci, a scos politica iar animalul din mine (nu mai știu de care animal sunt). Măi, animalule! Măi, animalule nazist! Ce dulce răzbunare! Și un alt lucru foarte important pentru mine... de la transplanturile din 2015, parte din tratament, care m-a întinerit și care mi-a stimulat pofta de viață: Ile s-a masturbat lângă patul meu de spital și mi-a dat să-i miros vaginul. 

     

***

      Asta da motivație! Mai sunt și altele foarte stimulative pentru mine cum ar fi lecțiile de limba chineză cu nepotul meu, Bebe mic, fiul lui frate-miu, Mene (Meneceu) a cărui mamă, Mi Ko, e chinezoaică: pot să mă consider norocos, blestematul de mine, el e un profesor bun și înțelegător comparativ cu foștii stăpâni din Olimp, mai exact, mă trimite pe Elbrus doar dacă nu îmi fac temele, de data asta pe bună dreptate, logic, nu? Bune și temele la ceva, vorba lui Hagi (era cu școala, dar se aplică). Mă motivează puternic și să-l duc la grădi pe Bebe mic care are 4 ani. Ah, Mene a putrezit în Tartar din copilărie până la revoluția noastră de acum 5 ani și a ieșit de acolo o legumă de 40 de kile, bolnav de cancer de colon. A vrut totuși să facă un copil, chiar în aceste condiții.

      Nu-mi vine să cred: acum patru ani când Mi Ko, nevasta chinezoaică a lui Mene, era însărcinată, era să fac infarct când am văzut testul de sarcină pozitiv, iar Her (Heracle) a leșinat (e traumatizat, și-a ucis proprii copii când a fost posedat, din gelozie, de Madame Hera, zeița liber aleasă a familiei). Și eu, și Her eram absolut convinși că Bebe mic va ajunge și el fie în Tartar, fie pe Elbrus, un loc ideal pentru creșterea și educarea copiilor. Acum toată lumea se bate să-l ducă la grădi și se face listă în acest scop. Eu am un loc privilegiat pe listă: nu sunt doar unchiul său, ci și elevul său la limba chineză.

      Desigur, adică probabil, mai sunt alte lucruri motivante: Ile mai are să-mi dea 27 de sticle de votcă, datorie de la pariuri. De-abia mi-a dat-o pe a 28-a (chit că nu bea niciunul dintre noi, că noi ne îmbătăm exclusiv cu limonade cu sirop de arțar, ceai de urzici și bere fără alcool... pe lângă beția cu focul sacru al iubirii). Mai mult, încerc să-mi continui partidele de șah cu Mene (să-l bat și eu o dată că, până acum, m-a tot snopit el, înainte să așezăm bine piesele pe tablă, v-am spus că am probleme de gândire și de concentrare).

      Nu știu de ce trebuie să fiu eu mereu ciuca bătăilor. Dar sper că o să mă răzbun crunt într-o zi și-o să-l bat. Asta o să fie ca atunci când m-am jucat ”de-a Bill și Monica” pe tronul zeilor. Dulce răzbunare! Mi s-a propus și altceva ca activitate motivantă, numai că era să fac infarct (ultimul): să traduc cărțile noastre în limba atarsi din Atarsia, de pe Gliese (vreo mie de pagini numai la ”Examen cu Big Brother”) ori în chineză, ca dovadă că am învățat bine limba. E ca și când mi se cere (iar) să-l dezalcoolizez pe zeul alcoolului, Dio (Dionysos) ori să-i iau jocul Pokemon lui frate-miu, Atlas.

      Însă cele mai motivante pentru mine rămân sărutul nostru gay salvator (inițiat de Her (Heracle), salvatorul meu și preluat de Ile (bulangiu nenorocit de când a început să-l critice  pe Gigi Becali, din liceu (așa zice el de toți care-l critică)): dacă sunt născut din spuma balelor, nu a valurilor ca Afrodita, măcar să mă cufund și să (re)nasc din spuma balelor lui Ile, nu ale zeilor), sărutul de vampir (dacă Ile e Vampi, fata lui Dracula, sunt vampir și eu... tata lui Dracula și al lui Soros), îmbrățișarea titanică (mă înlănțuie cu brațele ei și mă strânge tare până-mi tasează oasele și mă face praf... praf de stele și zbor, suntem amândoi disperați să ne mai strivim o dată în brațe, înainte să ne înghită iar întunericul unui abis), sărutul de eschimos (cu o porție zdravănă din mucii ei sacri, inepuizabili datorită rinitei), jocul ”de-a Bill și Monica”, masajul cu ulei de cocos la fund și la testicule (la baie sau în pat), limbuța lui Pesi (Piersicuță, motanul și titanul nostru, îngeraș acum, care ne lingea și după ce lua zece pastile... o limbuță să ne lingem rănile interioare și exterioare). Cea mai bună purificare și cea mai bună alinare au fost pentru mine atunci când Ile mi-a lins rănile și mi le-a spălat cu lacrimile ei.

      Să nu uit, de cele mai multe ori mă motivează și munca, mi-am găsit adesea refugiu în ea și pe vremea foștilor stăpâni, Știi Tu Cine... Zeus, Madame Hera și Hermes, mâna dreaptă a lui Știi Tu Cine... Zeus (și i-am dus lipsă în Tartar sau pe Elbrus), numai că sunt foarte obosit. Dulce epuizare! Lucrez relativ lejer în prezent, dar mi-e greu chiar așa și mă pregătesc de pensie (pensie de boală ca Ile), pe cea de revoluționar și disident o iau deja. Apropo de cea de revoluționar și disident, nu compensează nimic: nu există vreo compensație pentru suferința și moartea nimănui, toate suferințele și morțile (comparabile până la un punct, de la un punct încolo de necomparat, căci fiecare e unic) trebuie respectate, dar pensia de disident și de revoluționar reprezintă un gest simbolic, de recunoaștere. Ile a murit și ea cu mine de miliarde de ori. Ah, cred că mi s-a urcat la cap că am drepturi (ia, uite, la pensie!). Să-mi repet ce drepturi am zis eu că am, după o lună de greva tăcerii, nud sub chador (vălul integral iranian), acum cinci ani, când nu vroiam nici Maretti, nici să ne jucăm ”de-a Bill și Monica în Biroul Oral”, nici n-am reacționat când a vorbit Ile, ore în șir ca Vanghelie ca să mă provoace și să mă facă să răspund:

     

DECLARAȚIA UNIVERSALĂ A DREPTURILOR OMULUI

Am dreptul la cătușe, lanțuri și piroane.

Am dreptul ca talibanii să-mi mănânce coaiele.

Am dreptul să fiu devorat de bestii antropofage.

Am dreptul să fiu înecat sau ars de viu. 

Am dreptul la electrocutare și bătaie.

Am dreptul să fiu biciuit.

Am dreptul să fiu jupuit de viu.

Am dreptul să fiu decapitat, crucificat sau omorât cu pietre.

Am dreptul să fiu împușcat fără judecată.

Am dreptul să fiu futut în cur în fiecare zi.

Am dreptul la tortură și viol.

Am dreptul la foame, sete, ger și arșiță.

Am dreptul la cianURĂ.

Am dreptul la gaze lacrimogene și gaze sarin.

Am dreptul la mizerie și ignoranță.

Am dreptul să mă nasc și să trăiesc la gunoi.

Am dreptul să nu gândesc și să nu simt... altceva decât frică, durere și ură.

Am dreptul la etichete și discriminare.

Am dreptul la scuipaturi și umilințe.

Am dreptul la injustiție și pumni în gură.

Am dreptul la sclavie. 

Am dreptul la o clasă politică, media și corporații corupte și manipulatoare.

Am dreptul la telenovela politică de căcat de fiecare zi.

Am dreptul să trăiesc într-o lume-fantomă (plină de instituții, firme, armate și țări-fantomă).

Am dreptul să fiu posedat de fantome.

Am dreptul la țepe.

Am dreptul la minciună, impostură, copy-paste-uri grosolane și falsuri grotești.

Am dreptul la muncă... muncile iadului și boli incurabile.

Am dreptul să fiu un intelectual depresiv.

Am dreptul să-mi văd opera ștearsă de cenzură, foc sau potop.

Am dreptul la vacanțe fără sfârșit la Guantanamo, într-un lagăr de muncă nord-coreean, pe Elbrus sau în Tartar.

Am dreptul să fiu invadat de armate eliberatoare sau pacificatoare.

Am dreptul la războaie chirurgicale, cu mici pagube colaterale... ca familia mea.

Am dreptul ca școlile, spitalele, bisericile și monumentele să fie bombardate, incendiate sau aruncate în aer.

Am dreptul ca mormântul părinților să fie jefuit și profanat.

Am dreptul ca mama mea, nevasta mea și fetele mele să fie mutilate genital.

Am dreptul să-mi cresc copiii în războaie, tabere de refugiați, lagăre de muncă sau de exterminare.

Copiii mei au dreptul să sufere și să moară de foame sau de obezitate.

Copiii mei au dreptul să fie sclavi sau prostituați.

Copiii mei au dreptul să poarte grenade și mitraliere în loc de ghiozdanul de școală.

Copiii mei au dreptul să se joace lângă ruina casei noastre bombardate, printre gunoaie, maidanezi ori în fața închisorilor politice, în urletele deținuților.

Am dreptul să visez... că voi ajunge o crustă de puroi și de jeg.

Am dreptul să devin o legumă mutantă, putrezită și storcită, de 40 de kile.

Am dreptul să fiu un câine vagabond, hăituit și hăcuit de hingheri.

Am dreptul să rămân un etern trădător, nu un refugiat.

Am dreptul la o casă unde să nu mă simt acasă.

Am dreptul la o viață irosită și futută.

Am dreptul la o groapă comună.

Am dreptul la Ziduri fără Uși sau Ferestre.

Am dreptul să fiu abandonat.

Am dreptul la uitare.

Am dreptul la agonie.

Am dreptul la neliniște și întuneric.

Am dreptul la scârbă.

Am dreptul la disperare.

Vă rog să vă fie milă de mine și să-mi respectați toate aceste drepturi.

      Dacă ea s-a străduit să mă provoace și să mă motiveze vorbind ca Vanghelie (ceea ce am auzit, și a fost o tortură în plus pentru mine, care nu m-a scos din greva tăcerii, nud sub chador), acum, la rândul meu, încerc să o resuscitez și să o fac pe Ile să reacționeze (când zace leșinată de la boala Huntington sau e deprimată de politica asta mizerabilă și de ororile de peste tot), zicându-i ”doamna”. Atunci scapă lucrurile din mână, se smucește tare din tot corpul și clipește compulsiv din ochiul drept (fac și eu, cu stângul, din solidaritate de stângaci).

      Urăște să o strigi ”doamna” pentru că-i aduce aminte de căcatul de la fuckultatea  particulară-fantomă (unde a lucrat acum 5-6 ani) și de studenții-fantomă cărora trebuia să le pună note-fantomă, fără participare la examen. Și-a dat demisia de acolo în semn de protest, strategic, în ziua dinainte de examenul de titularizare, într-o stare de mizerie infernală (oricâte dușuri făcea și oricât vomita nu reușea să se curețe și avea impresia că nu va mai dispărea căcatul din ea niciodată). Demisia a fost urmată de multe reclamații (și chiar, peste așteptări, de o anchetă unde s-a îngropat dosarul), iar Ile a reușit să se mai purifice un pic prin rugăciuni, proteste / sesizări și scris (chiar dacă avea fobie să povestească despre asta).

      De asemenea, când Ile are (de la boala Huntington) starea de angoasă, agitație, nerăbdare, ”nu mai pot și nu mai suport”, îi vine să arunce tot în aer ori pe cea de apăsare și depresie ori una de piatră/stâncă/Zid, încerc fie să o liniștesc un pic (cu o îmbrățișare și un sărut gay salvator), fie să o bucur (cu o glumiță), fie să topesc piatra în lacrimi, așa cum a făcut și ea pentru mine, ca să nu mi se mai zbată genele în piatră/stâncă/Zid. Nu mai putea suporta să mi se zbată genele în piatră/stâncă/Zid, înebunea de durere și nici mie nu-mi place s-o văd captivă în piatră. Pentru a topi piatra în lacrimi apelez la melodiile noastre de dragoste (dansez dezbrăcat, iar ea vine lângă mine), apoi pun Concertul în re major pentru vioară și orchestră și simfoniile 4, 5 și 6 ale lui Ceaikovski și stăm goi în pat și le ascultăm, absorbiți în abisul muzicii, sfâșietor și orbitor ca stelele ce se sting.

      O strâng în brațe titanic, zdrobind-o, îi șoptesc: ”te iubesc, ești și tu hobbit, boxtroll și cea mai frumoasă dintre toate animalele, legumele, zombie, fantomele, vampirii, mutanții, teroriștii, trădătorii, dușmanii poporului, catastrofele, dezastrele și coșmarul meu preferat. Sper că și eu mai sunt coșmarul preferat în care vrei să rămâi blocată. Vreau să trăiești și tu, floare albastră, să trăiesc și eu, să trăim împreună și toată lumea să trăiască. Vine potopul, dar focul sacru nu se stinge”. Ridic apoi semnul victoriei (să mai fie și el, pe lângă atâtea cicatrice și răni) cu două mâini (cu ambele mâini, ca degetele însumate să facă patru – 2+2=4, nu 5 ori cât vor Big Brotherii), clipesc din ochiul stâng și o invit să ne jucăm ”de-a Bill și Monica”. După aceea mă întind pe pat, îmi trag sufletul și-o rog să-mi facă masaj la fund și la testicule (cu sau fără ulei de cocos). De îndată ce începe masajul, zâmbesc larg și torc... ca o autentică pisicuță de Cheshire ce sunt.

***

      Era să uit (cred că m-am molipsit de la Ile, bolnavă de Huntington), motivante sunt și căutările și recunoașterile de noi titani. Înainte, cu circa 5 ani în urmă, (în derută, la mișto ori ca să mă streseze pe mine) Ile îi propusese ca titani pe Adrian Minune, Adrian Păunescu, Adrian Năstase (Bombo) – toți cu suflet mare, tari și cu suferințe titanice. Desigur, adică probabil că nimic nu e sigur, nu au fost până la urmă recunoscuți de mine. Acum, Ile l-a propus pe guru Puric, guru-omidă din Țara Minunilor, cel care încercat să o ajute să se preschimbe dintr-o broască râioasă în OM FRUMOS, exact ca el. Din păcate, Ile a ratat această unică șansă.

      Bine că nu mi-i propune pe Nigel Farage, Boris Johnson, rățoiul Donald Trump sau Aligică, născuți la sindrom premenstrual, natural born at PMS și care nu o să intre niciodată la menopauză, să se calmeze și ei. Sunt tineri și neliniștiți, exact ca mine și ca Ile. Nu se liniștesc nici dacă le dăm un Sedatif PC de care ia Ile și n-are niciun efect (însă, mereu pe culmile disperării, Ile tot cere Sedatif PC și-i cheamă pe Obama, ONU și pe fostul ei șef-fantomă în ajutor din reflex). Nu, domne, nu recunosc niciun alt titan propus de Ile în afară de gândacul Gelu cel mare, negru și lucios, prieten cu tatăl lui Ile (și botezat de el), care avea o demnitate și o măreție tragică, titanică (comparativ cu ceilalți mulți, mărunți și bezmetici), își păstra întotdeauna traiectoria dreaptă și a supraviețuit o vreme îndelungată, incredibil, insecticidului și papucilor mamei lui Ile.

      Apropo de memorie și titanii autentici, am grijă să nu-l mai uit pe legendarul rege Dapix cu sistemul cușmocentric (unde totul se rotește în jurul cușmei), cușmopiramidele (ingenioasele piramide confecționate din cușme) și ultimele cuvinte din limba dacă (barzăcopilviezure – lucruri pe care le spui când n-ai altceva de spus, ca pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză ori supercalifragilisticexpialidocious). Dacă inițial uitasem de daci și de Dapix, spre supărarea lui Ile, acum repetăm cu venerație ultimele cuvinte din limba dacă, ”barzăcopilviezure” și sperăm să nu ni se șteargă din cap (nici mie, nici lui Ile, bolnavă de Huntington). 

      Nu căutăm și recunoaștem doar titani, ci și hobbiti și boxtrolli. În acest caz, cel mai important e să ne recunoaștem chiar pe noi înșine de hobbiti și boxtrolli, așadar ne facem unul pe altul ”hobbit” sau ”boxtroll”. Uneori ți se pare că e mai bine să fii boxtroll decât nu știu ce animal, legumă, zombie, fantomă sau umanoid (că nu pot să zic ”om” sau ”ființă umană”, nu orice umanoid e așa). În filmul ”Boxtrolli”, băiețelul Ouț crescut de boxtrolli (omuleții din gunoaie, considerați monștri mâncători de copii și urmăriți de vânătorul de boxtrolli) descoperă identitatea sa umană, dar nu mai vrea să fie om (băiețel) când se confruntă cu indiferența oamenilor (mai devastatoare ca ura).

      Din fericire, spre cinstea lui, tatăl lui biologic fusese un prieten de-al boxtrollilor, ba chiar fusese răpit când Ouț era numai un bebeluș, ținut în lanțuri și torturat ca mine mulți ani la rând (eu cu miile) și pe punctul să fie ucis din acest motiv. După ce băiatul insistă că boxtrollii trebuie să iasă din cutiile lor (din care nu apăreau niciodată), să reacționeze și să se apere de vânătorii de boxtrolli, aceștia își leapădă cutiile, țâșnesc afară în curul gol (dottore El-Gol suntem și noi, știm bine) și contribuie la salvarea lor proprie, a băiețelului, a tatălui său și a orașului. 

      Ce bine e să te eliberezi de frică și de carapace (cum au făcut boxtrolii la final, pentru a se salva și a-i salva pe cei dragi) și să fii purtător al focului sacru, fie și pentru o secundă! Și în filmul ”Familia Crood”, deși anticipase apocalipsa (nu doar sfârșitul ”casei”-peșteră, ci al lumii întregi, căci era ghicitor de potopuri și apoca...lipsuri ca mine), un băiat Guy, înzestrat cu spiritul meu, aduce oamenilor cavernei din familia Crood (obișnuită să se ascundă în frigul și întunericul peșterii) focul sacru, împreună cu invențiile sale bizare: costum de camuflaj, centură multifuncțională, corn, teatru de păpuși, sănii, bărci, picioroange, capcane pentru vânat, cizme, umbrele, ba chiar și animale de companie (”animalele din casă pe care nu le mănânci” despre care mamaie Crood credea că sunt... copiii) etc.

      Dacă până atunci familia Crood se străduise numai să supraviețuiască, Guy le arată ceva cu totul nou: viața. Mai bine cinci minute de viață decât o sută de ani de supraviețuire. Asta-i spuseseră și părinții lui Guy înainte de a muri: să nu se mai ascundă, să trăiască și să urmeze lumina, căci acolo e ziua de mâine. Luminându-i cu focul sacru al cunoașterii, al dăruirii și al viselor, Guy i-a ajutat, la rândul lui, pe cei din familia Crood să-și învingă frica și să iasă din întunericul peșterii.

      Ce bine e să ieși din întunericul peșterii, la lumină și să fii boxtroll, omuleț din gunoaie ori locatar în Palatul Bomboană din Istanbul (din cartea lui Elif Shafak, ”Palatul purecilor”), palatul gunoiului cu sfinții săi falși (ce zac îngropați sub preacurate gunoaie, aparent sfințindu-le și pe acestea) și cu bătrânica madam Auntie strângătoare de gunoaie aduse de mare (convinsă că obiectele aruncate nu au stăpâni-oameni, ci povești, iar aceste povești asociate obiectelor stăpânesc oamenii, și nu oamenii obiectele). Ori în alt palat al gunoiului din București (sunt și aici destule).

      Ori măcar în comoara de gunoaie a bunicii lui Ile, mama Coca, care aduna și ea tot felul de lucruri și nu se îndura să le arunce. Pe fondul penuriei generale din vremea comunismului din copilăria lui Ile, pe lângă umplerea preventivă a cratițelor, ligheanelor și bidoanelor cu apă (că se tăia frecvent și, când curgea, abia picura și era deseori mocirloasă), mama Coca își făcuse obiceiul de a aduna tot soiul de lucruri mai mult sau mai puțin utile: hârtii, caiete, calendare vechi, ziare, reviste, sticle, borcane, cutii de parfumuri, de creme și de medicamente, mine de pix uzate, pensete și forfecuțe rupte, cioburi de porțelan.

      Nu suporta să arunce ceva, mai ales dacă i se părea frumos, altfel, simțul ei estetic s-ar fi revoltat. Avea un parfum Coty din anii ’40, consumat pe trei sferturi, pe care-l păstra cu sfințenie și care mirosea încă bine. Mai strângea și șervețele cu model (de Crăciun), imprimate color cu reni, moși, colindători, cutii de cadouri, brăduți, globuri sau beteală (aduse de Nana, mătușa lui Ile, din străinătate, din excursiile la Paris sau la Londra, căci în România nu se găseau nici șervețele albe, simple sau hârtie igienică aspră și cenușie), chiar dacă erau folosite.

      Mai mult, Mama Coca nu se îndura să azvârle niciodată cojile de portocale, în cazul fericit în care Ile primea așa ceva de Crăciun (Moș Gerilă pe vremea aia), tot de la Nana: mireasma lor o făcea să plutească. Un singur lucru irosea bunica ei în anii grei ai comunismului: rația de orez (obținută cu trudă, după ore de stat la coadă). O risipea pe guguștiucii care gângureau la geamul bucătăriei, în pofida conflictelor repetate cu mama lui Ile. Bunica se dădea în vânt nu numai după coji de portocale, ci și după murături (în special castraveți murați) și, mai târziu, când Ile era la liceu, după crema de whisky: dacă ascundea o sticlă la bar ori într-un sertar, într-o zi-două dispărea, iar Mama Coca se jura că ”s-a evaporat”.

      Ce bine e să te evapori consumat de plăcere ca o cremă de whisky și nu sfârtecat din ură ca pe Elbrus (Știi Tu Cine... Zeus și Hermes, mâna lui dreaptă, mă urau și veneau adesea, la început, pe Elbrus, ca să asiste la devorarea ficatului meu de bestia antropofagă de vultur (bestie nu mai mare ca ei, logic, nu?) și să mă înece în flegmele lor (unele corozive ca acidul ca la Hermes), dar, la un moment dat zeii uitau și să străbată drumul de la Olimp la Elbrus ca să mă scuipe, deși eu însumi cerșeam să mă bage în seamă, să-mi facă orice, numai să nu mă ignore și să mă abandoneze așa)!

      Și încă și mai bine decât să dispari consumat de plăcere, e să fii într-o comoară de gunoaie, hobbit sau boxtroll. Așa aș vrea să fiu mereu. Plângeam de fericire când mă făcea Ile ”hobbit” acum 4-5 ani, pur și simplu, îmi recâștigam demnitatea (căci mă percepeam ca ultimul jeg, mi-era rușine de mine și de Pământ și, când mergeam pe altă planetă, nu spuneam de unde vin, mi-era jenă să recunosc). Atunci când mă făcea ”hobbit”, mă simțeam dacă nu în putere, măcar la putere, ce pula mea. Putere asupra mea. Puterea celor fără de putere. Stăpân pe mine și asupra mea pentru o clipă măcar.

      Savurez asta și acum. Ești un hobbit! Ești un boxtroll! Ești o pisicuță de Cheshire! Să mă uit în oglindă să văd ce animal frums sunt... pisicuță de Cheshire, hobbit sau boxtroll Ești cel mai frumos animal, legumă, zombie, fantomă, vampir, mutant, terorist, trădător, dușmanul poporului, dezastru, catastrofă, gunoi și coșmar, îmi spune Ile. Ești cel mai frumos coșmar al meu și singurul în care vreau să rămân blocată. Ești singurul cu care vreau să cad în dulcile noastre căderi, din gropi în gropi, pe stradă, pe scări, la baie sau la budă (de la boala Huntington), ba chiar, mai adânc, din abis în abis. Singură sunt în pericol. Cu tine sunt și mai în pericol. Vreau să fiu cu tine probabil pentru că îmi place pericolul, iar tu ești cel mai mare pericol și în cel mai mare pericol mereu (most wanted), logic, nu? Bun și pericolul la ceva! 

***

      Apropo de frumos (și cele mai frumoase coșmaruri), mă agăț sălbatic de frumos în toate formele lui, cu disperarea mea de erou civilizator condamnat la exil în condiții barbare. Est-etica salvatoare, vorba Monicăi Lovinescu. Frumusețea care salvează lumea, vorba prințului Mâșkin. O formă de frumos e literatura, dar noi scriem cu sângele nostru propriu și al celorlalți: de-asta a și refuzat ”săraca, bătrâna Jim”, sclavul negru fugar din ”Tom Sawyer”, să scrie (pentru că trebuia să scrie cu sângele lui... deși acceptase altminteri să fie prietenul șobolanilor, gândacilor, șerpilor și păianjenilor și să sape cu unghiile un tunel timp de 50 de ani ca un autentic prizonier nobil). Noi ne-am sacrificat să scriem cu sânge în memoria noastră și a celorlalți, pentru a da dreptul la poveste celor care au avut dreptul la dezastru (inclusiv nouă). Iar râsul și lacrimile spală și alină rănile șiroind de sânge și mai curăță puțin din mizeria lumii.

      Pe lângă literatură (Ile citește greu sau deloc din cauza bolii Huntington), una dintre formele de frumos preferate de mine și de Ile e muzica, deși eu și cu Ile (și mulți alții) am luat supradoză de urlete de durere (de peste tot, inclusiv ale noastre) și tăcere... tăcere a pumnului în gură și adesea nu am putut percepe altceva. Coșmarul istoriei din care nu ne mai putem trezi. Dar chiar și în acest coșmar al istoriei focul sacru mai arde (sau, dacă se stinge, se reaprinde).

      Iată, de pildă, am ascultat însă cu câteva zile în urmă Scriabin, ”Poemul focului” dedicat mie: conceput ingenios cu un clavier à lumières (o orgă cu lumini) și efecte de lumină și culoare, acesta are un final înălțător, arătând sublim și eliberarea și renașterea mea și reluarea dansului focului sacru. Apoi am pus Carl Orff, ”Prometeu înlănțuit” (o versiune după Eschil, în greaca originală), o operă centrată pe vocile (urletele de durere) ale personajelor, simplificată, aproape fără orchestră, cu un final impresionant (când se lasă întunericul se stinge lent instrumentul de suflat... se stinge glasul meu).

      Ca întreruperea flautului și cântecului lui Marsias, inventatorul flautului jupuit de viu de Apollo pentru că era mai bun la muzică decât zeul soarelui (în urma unui concurs trucat chiar de zeul soarelui). Era și cazul meu, eu mi-am reluat concertul ceva mai târziu... nu peste prea mult timp, zeci de mii de ani mai târziu, după revoluție, cu o simfonie în memoria lui Marsias și a celor care au suferit și au dispărut pe nedrept, deși eram absolut convins că, înainte să mă fac de râs, vom fi toți răpiți de la mine (compozitorul și dirijorul) la public, plasatoare, portari și femeia de serviciu pentru ca Apollo să-și facă diplome din pieile noastre jupuite. Asta e fabrica lui de diplome.

      Ceva asemănător s-a întâmplat cu dirijorul Andrei Filipov de la Teatrul Bolșoi din Moscova, victimă a represiunii comuniste din Rusia, din filmul lui Mihăileanu ”Concertul”, dat afară și cu concertul întrerupt în mijlocul său pentru că refuzase să demită instrumentiștii evrei din orchestră. Și el a reluat după zeci de ani Concertul în re major de Ceaikovski împreună cu solista Anne-Marie Jacquet, fiica marii violoniste Leia Strum, deportate și moarte în Siberia. Astfel, în memoria celor umiliți și dispăruți, adevărul a putut purifica, ilumina și elibera, iar muzica a mers mai departe și a devenit armonie divină. În ce mă privește, sunt recunoscător pentru reluarea concertului meu întrerupt brutal pe Elbrus și pentru muzica sublimă, deși îmi sfâșie inima.

      Pe lângă asta, am recitit Eschil, ”Prometeu înlănțuit”. Îi mulțumesc și lui Eschil cu atât mai mult cu cât a avut o solidaritate unică, un curaj titanic și o viziune atipică, îndrăzneață în epocă. Dacă în alte dăți aveam fobie să ascult și / sau să recitesc pentru că era prea dureros, de această dată, pe lângă suferința atroce și nedreptatea strigătoare la cer (le chemam pe bunica Geea și pe mami, Temis, zeița justiției... cu 3 copii (Mene (Meneceu), Atlas și cu mine) și frații condamnați la chinuri veșnice, să-mi fie martore), am simțit și mândria pentru faptele bune (științele, artele, focul sacru), pentru rezistență, curaj, demnitate (nu am vrut să mă târăsc în genunchi și să cerșesc îndurare, nici când eram în lanțuri, cu piroane și sfâșiat de bestia de vultur, nu aveam de ce, nu eu trebuia să-mi cer iertare, ci ei, începând chiar cu mine). 

      Culmea, îi ajutasem și pe ei, pe zei, nu numai muritorii (care altminteri nu ar fi supraviețuit, nici evoluat fără darurile mele - focul, științele și artele). Îmi călcasem pe inimă să colaborez cu zeii, considerându-i o potențială schimbare în bine față de nenea Cronos, ca să nu revină nenea Cronos, mâncătorul de bebeluși ori să fie iar război între titani și zei. Făceam multe pentru ei (de la fântână de ciocolată pentru Madame Hera la palate din pietre scumpe pentru Știi Tu Cine... Zeus) și mă consideram indispensabil. Am crezut chiar că ei au nevoie de mine pe prinicipiul ”stăpânii au nevoie de sclavi”, cu atât mai mult de cei workaholici care muncesc nonstop pentru ei pe nimic (deși eu nu i-am recunoscut niciodată de stăpâni, detest paradigma asta ”stăpâni și sclavi”, nimeni nu trebuie să fie stăpânul ori sclavul cuiva).

      Până și Atena, când intervenea pentru mine, la prima mea eliberare de pe Elbrus realizată de Her (Heracle) acum 7 mii de ani ori acum 7 ani din Tartar (unde fusesem condamnat pentru o lovitură de stat de-a lui Hermes, după ce eu nu făcusem altceva decât să reaprind focul sacru în infern și să încălzesc Tartarul criogenat), se adresa la modul: ”stăpânii au nevoie de sclavi” și ”Prometeu e terminat, nu e niciun pericol” (aspecte cu care, normal, eram de acord, chit că nu agreeam paradigma ”stăpâni și sclavi” și tot văzusem stăpâni exterminându-și sclavii, începând cu zeii din Olimp, apoi alții de pe Pământ).

      Nu înțeleg cum a putut interveni pentru așa un trădător împuțit ca mine. Meritam oare altceva? De când mă știu eu am fost acuzat de trădare, întâi că am trecut de la titani la zei, apoi de la zei la muritori, de la muritori la animale (inorogul Bebe, salvatorul nostru și al Olimpului, bestia noastră mare, neagră și cu coarne... corn, ”Marele Blond” (atât de blond că a imigrat în Olimp și veghează Olimpul), maestru la lacrimi vindecătoare și vânturi năucitoare cu aromă de parfum franțuzesc și centaurul Chiron, vechi prieten și mare înțelept (atât de înțelept încât e singurul care a acceptat să se murdărească de căcatul politicii și care s-a sacrificat să fie liderul democratic ales după revoluție... eu unul nu făceam asemenea sacrificii și nu sunt genul care să nu facă sacrificii)) și de la animale la legume. Astfel am readus legumele la putere. Și, dacă nu sunt în putere, sunt măcar la putere.

      Trăiască legumele ca mine! În ce privește pedepsele care m-au transformat într-o legumă, am fost foarte șocat la început (iar mai apoi că se repetau). Prima oară, și dacă îmi spuneau cu gurița lor, nu aș crezut fi așa ceva ca pedeapsa mea pe Elbrus, nu mă ducea imaginația la așa ceva (și nu m-a dus nici la faptul că se va repeta). Nu puteam să concep așa ceva. Realitatea depășește orice imaginație. Și în rău, și în bine. Și când te gândești că numele meu înseamnă ”prevăzătorul”! Deși, apropo de predicții, văzusem ce erau în stare să facă ceva mai înainte cu cutia Pandorei și împrăștierea răului în lume, de care am avertizat (și a urmat potopul de care am vrut să-i spun lui Deu pe Elbrus, ultimele mele cuvinte de legumă putrezită de pe Elbrus).

      Să fiu sincer, pe lângă dăruirea focului și avertizarea cu privire la potop și cutia Pandorei, am comis și alte fapte subversive încă din vechime... pentru care nicio pedeapsă nu e prea mare, recunosc: crearea oamenilor (Atena m-a ajutat, oferind muritorilor rațiune și liber arbitru), inventarea științelor și artelor și transmiterea lor către oameni ca o compensare la împărțirea greșită a trăsăturilor (Știi Tu Cine... Zeus vroia să doteze muritorii doar cu blană, colți și gheare și rămăseseră săracii în curul gol după ce frate-miu Epi (Epimeteu) distribuise prost caracteristicile), farsa de la Mecona (am demonstrat falsa omnisciență și omnipotență – atunci, Știi Tu Cine... Zeus s-a orientat după mărime și sclikitsch și a ales un pachet de oase mare și strălucitor în locul pachetului mic și mai puțin aspectuos în care se afla carnea). Iar fără foc, științe și arte, oamenii nu ar fi supraviețuit. Nici la prima ploaie, darămite la potop. Însă, cu ajutorul lor, nu doar au supraviețuit, ci au evoluat și au avut o viață. Iar focul sacru nu a fost stins nici în potop.

      Legat de potop, în cele din urmă, am reușit și i-am zis băiatului meu, Deu (Deucalion) ultimele cuvinte, după ore de efort: ”vine potopul”. Era, săracul, șocat, îndurerat și revoltat și el de leguma putrezită pe care o găsise din taică-su (nu mă putea recunoaște, nici stabili cărui regn îi aparțin): un oscior strâmb, o crustă de puroi și de jeg (atâta jeg încât nu-l mai curăța nici potopul, că tot vorbeam de potop) din care curgeau ultimele bucățele de mațe, ficatul se consumase, coaiele îmi ieșiseră pe urechi, inima, zdrobită de piron, prin fund, iar rinichii pe gură și pe nas, chit că nu prea puteai înțelege ceva din corpul meu, ca la lecția de biologie cu Tonciu care crede că bradul e animal și câinele legumă.

      Conform ultimelor mele dorințe, Deu m-a ascultat (deși nu mă credea). S-a pregătit pentru potop construindu-și o barcă zdravănă, a făcut față furiei apelor, iar când Știi Tu Cine... Zeus (supărat că mai era un supraviețuitor, atât îl deranja pe el... un supraviețuitor) a vrut să-l trăsnească, mami, mama Temis, bunica lui și zeița justiției (culmea ironiei!), s-a târât în genunchi pentru Deu (cum o făcuse și pentru frații și copiii ei, inclusiv pentru mine, apoi pentru Pământ, înainte și după potop, cerșind îndurare) și, de data asta, a avut succes (noi, eu și cu Ile, suntem acum prea înțepeniți să îndoim spatele și genunchii, Ile doar în rugăciune, dar așa suntem cel puțin demni și drepți).

      Între timp, când mami se târa în genunchi pentru Deu și Pământ, eu agonizam și mă descompuneam pe Elbrus (de fapt, nici nu mi-am dat seama că a venit potopul anticipat de mine). După o vreme de agonizat și descompus pe Elbrus, la un moment dat am avut impresia nu numai că am distrus Pământul, ci și planeta Krypton a lui Superman și că am violat Leviathani și vaci (inclusiv pe vaca de Io). De fapt, vaca de Io, violată de Știi Tu Cine... Zeus, transformată de el într-o văcuță și înțepată cu o streche de Madame Hera (din gelozie), urcase disperată pe Elbrus și îmi cerea ajutor în numele iubirii mele de oameni. Ajută-mă, Prometeu, tu iubești oamenii ca mine! Logic, nu?

      Ăsta a fost un stadiu de confuzie, dar încă mai gândeam, fie și foarte greu și încurcând lucrurile. Apoi nu am mai putut să înțeleg nimic, să mai gândesc nimic, să mai recunosc pe cineva sau ceva (nici măcar bestia de vultur), zăceam ca o legumă putrezită fără să vreau nimic (nici măcar să mor, căci mă percepeam ca mort). La început, când am ajuns pe Elbrus, într-adevăr, am vrut cu disperare să trăiesc, deși nu aveam nicio speranță și condamnarea era eternă, apoi, când agonia și degradarea au continuat și s-au intensificat, am vrut să mor iar, după aceea, în a treia etapă, nu mai vroiam nimic și nu-mi dădeam seama de nimic (și mă simțeam mort).

      Dar fără rătăcire nu poate exista regăsirea, fără confuzie nu poate fi înțelegerea, iar fără agonie și moarte – învierea. Fără sacrificii nu există victorie. Focul sacru trebuie să se sacrifice și să se stingă în oceanul iubirii, așa cum spunea Shams din Tabriz, sufletul și spiritul pereche, sufist, al lui Rumi Mowlana. Prefer oceanul iubirii în loc de cel al urii ori al indiferenței (cu care s-a confruntat și Shams ca și noi), fie ca să ne topim cu toții focul din noi în el: ”Iubirea nu poate fi nici numită, nici lămurită. E ceea ce e, pur și simplu. Iubirea e apa vieții, iar cel ce iubește e un suflet de foc. Lumea se învârte altfel când focul iubește apa.” (Shams din Tabriz)