Comori din ruine. 2. Semne bune din Olimp, pe lângă cele de pe corp și din suflet. Sincer, prefer urma unui sărut de vampir decât pe cea a lanțurilor și piroanelor

     

Dacă tot e să se sacrifice, aș vrea ca focul meu să se topească în oceanul iubirii din Olimp, am luat supradoză de cel al urii și de cel al indiferenței. Sunt exasperat de coșmarul istoriei în care victima devine călău și nu rămâne măcar o urmă: ” (...) aici, istoria / A luat-o, la un moment dat, / Prin apă, / Ca să i se piardă urma. Crima a fost perfectă. / Și vă mai raportăm, mai spun detectivii / Vă mai raportăm, pe rând, disciplinat: / Criminalul s-a ascuns în victimă, / A fost chiar victima! / Fir-ar să fie ea de istorie!” (”Urma” – Marin Sorescu).

Acum vreau să refuz teroarea cu care ne confruntam direct mai înainte (și care rămâne cumva prin boli, traume, coșmarul istoriei din alte locuri de pe Pământ) și să trăiesc în prezent (cu gândul la trecut, fără a uita, deși mă doare să-mi amintesc), fără a număra secundele, în ciuda potopurilor pe care încă le ghicește baba Promida. Și, dacă e potopul, să fie unul de iubire. De fapt, depinde din ce perspectivă privești: că e o anumită parte a presei sau e altă parte a presei. Percepția depinde de unghiul fiecăreia. Bine că în prezent sunt ambele părți, mai înainte, pe vremea foștilor stăpâni nu era decât una. Sunt primul care să aprecieze competiția și pluralismul de opinie.

Trebuie să fiu recunoscător și pentru faptul că acum ne bucurăm de libertate, democrație, memoriale ale holocaustului (fie și cu bucățele de organe de la noi), iar când mă duc la palat nu văd tablourile cu propria mea execuție, cutia Pandorei și potopul, nici statuile lor megalomane și pline de sclikitsch, nici nu aud comentariile batjocoritoare ale lui Hermes ori râsul sfidător și obscen al lui Știi Tu Cine... Zeus și al lui Madame Hera, ci îi zăresc pe Bebe inorogul, bestia noastră salvatoare neagră, mare și cu coarne... corn și pe înțeleptul Chiron, noul lider al Olimpului, care a fost atât de înțelept încât să accepte să se sacrifice să fie noul lider democrat al Olimpului. Când îi văd pe ei, îi îmbrățișez titanic (să-i zdrobesc și să-i fac praf... praf de stele) și plâng de fericire.

Acum, Chiron are un partid mărișor, a reușit să dezvolte destul de bine rețeaua locală, dar are încă nevoie de consolidare, căci are în prezent o bază de electori fideli de 20%. Partidul său de centru-stânga, Partidul Democrat reprezintă competiția Partidului Conservator de centru-dreapta al lui Poseidon (care are și el în jur de 20% electori fideli). Ce bine că există competiție! Mai sunt și alte partidulețe micuțe care, deocamdată nu sunt semnificative, dar ar putea reprezenta un pericol în cazul în care ar crește brusc și ar avea tendințe extremiste.

În ce mă privește pe mine, nu mă implic direct într-un partid, doar nu sunt chiar așa nebun să fac asemenea sacrificii, deși nu se poate spune că nu m-am sacrificat până acum și că nu sunt nebun (declarat oficial așa, îmi asum cu mândrie revoluționară și elan muncitoresc această etichetă). Vreau să mă protejez de căcatul din politică, chit că nu pot rămâne imaculat, căci nimeni nu e fără păcat, să arunce piatra, cu atât mai puțin politicienii. Și acuzații de traseism mai îmi lipsesc mie, după cele de trădare (am susținut oficial, la revoluție și la alegerile de după aceasta, partidul și candidatura lui Heracle de dragul pluralismului și al democrației, chiar dacă am votat până la urmă cu Chiron ca să nu risipim voturile). Chiar dacă nu mă implic eu direct, îi trimit pe cei interesați să se înscrie în partidul lui Chiron să ia legătura cu șefii de filiale.

Spre cinstea lui, Chiron nu primește în partid penalii și nici pe cei care au făcut crime împotriva umanității cum se întâmplă în România (partide ca PSD conduse onorific de personaje mânjite de sânge la mineriade și revoluție ca Iliescu și colcăind de penali, inclusiv pe listele electorale) sau în Olimp în partidul lui Poseidon, Partidul Conservator. De asemenea, Chiron publică pe site veniturile și cheltuielile aferente bugetului său prezidențial, precum și ale partidului, ceea ce  eu, maestru al transparenței, natural born dottore el-Gol ca Ile, obișnuit să fiu lăsat în curul gol în public, să fiu devorat și să-mi mănânc și singur și ce nu am, apreciez.  

Partidul lui Chiron deține și un ziar (”Obiectiv”), o revistă (”Lumina”) și o televiziune generalistă, numită ”AER” (”Aceasta E Revoluția”), ca festivalul muzical coordonat de Thalia, singura muză rămasă aliată. Ea e și managerul acestei televiziuni (unde mai au funcții de conducere Eros și Psyche, iar Dio (Dionysos) și Silen sunt invitați speciali la talk-show-uri și reality-show-uri de noapte destul de deocheate). Pe lângă formatele internaționale preluate (cum ar fi ”Vocea Olimpului”și ”Olimpienii au talent” – de succesuri), televiziunea ”AER” are și propriile talk-show-uri și reality-show-uri, precum și primul sitcom produs local (”Petrecăreții”).

Au apărut deja și televiziunile tematice – de știri, culturală, de seriale/telenovele și de sport (ultimele două finanțează canalul TV cultural). Televiziunea ”AER” e competiția televiziunii ”Trident” a lui Poseidon. Ce mă bucur că există o anumită parte a presei și cealaltă parte a presei! Ce bine că există competiție și nu numai ode dedicate mărețului și gloriosului conducător! Arză-ne-ar focul schimbării (ce iluminează) și nu cel al fulgerașelor de odinioară care ne făceau scrum (era să fie și fii-miu, Deu (Deucalion), după potop, trăsnit de vechiul stăpân (foarte supărat că mai rămăsese un supraviețuitor, da, doar unul singur), dar mami, târându-se în genunchi, a reușit să-l înduplece să-l cruțe)!

Apropo de ode și de cultură (cultura reprezintă orice, numai ode dedicate măreților și glorioșilor conducători nu), noi am făcut demersuri încă de acum 5 ani pentru un festival muzical alternativ, al adevăratelor valori, ”AER” (”Aceasta E Revoluția”). Numai că asta i-a plăcut atât de mult lui Apollo, coordonatorul muzelor și al festivalului ”Lumina lui Apollo”, încât a vrut să mă jupoaie de viu... pe mine și echipa noastră. Așa procedează el cu competiția și cu oricine îi aduce cea mai mică critică ori propune ceva nou: a ajuns astfel după ce l-a jupuit de viu pe Marsias, inventatorul flautului, pentru că era mai bun la muzică decât el, deși, chipurile, zeul soarelui a demonstrat contrariul printr-un concurs trucat, cu ajutorul lui Caliope (doar la falsuri și jupuit competiția se pricepe).

Apollo e un artist rinocerizat și care și-a pierdut talentul, astfel că nu mai era în stare nici să cânte ”Stinge lumina”, melodia lui Ruby: ”Stinge lumina, arată-mi calea, / Pune mâna pe mine, simte chemarea / Inimii mele, inimii mele / Ştiu că îţi face plăcere”. Ironia soartei, zeul soarelui și coordonatorul festivalului ”Lumina lui Apollo”, cântă ”Stinge lumina”. M-a acuzat și pe mine (și echipa noastră) că-i stingem lumina și a încercat să-și facă diplome din pielea noastră jupuită pentru fabrica lui de diplome. I-am făcut reclamații, inclusiv prin Dio (Dionysos) care a fost martor și atacat și el când mi-a luat apărarea, deși Dio (Dionysos) nu-și făcea nicio speranță că vom rezolva ceva și-i era frică.

Acum 4 ani, am ținut totuși prima ediție a festivalului ”AER” (”Aceasta E Revoluția”), coordonat de Thalia, la care am interpretat simfonia nr. 8917, op. T950 în mi minor, compusă și dirijată de mine, dedicată lui Marsias, (intelectualilor)-victime ale holocausturilor și tuturor celor care au suferit / suferă pe nedrept, cu Dio (Dionysos) la flaut, în rolul lui Marsias. Incredibil, un zeu (Dio) și un titan (eu) în memoria unui muritor (Marsias)! Iar eu am fost absolut convins că, înainte să mă fac eu de râs (era prima dată când dirijam), o să fim cu toții răpiți și jupuiți de vii, de la mine la portar, plasatoare și femeile de serviciu. Dio era plin de borâtură, mangă și a trebuit să-i dăm o pungă de gheață în cap să-l trezim... pentru campania ice bucket de conștientizare a sclerozei laterale amiotrofice, dar a interpretat sublim, iar adevărul ne-a dat o senzație de eliberare, iluminare și de purificare.

Până la urmă, acum doi ani, Apollo a fost condamnat la 120 de ani de închisoare, iar Caliope, complicea lui... la diplome unice și inegalabile, autentice și originale din pielea jupuită a altora – la 85, destul de puțin aici, în Olimp, dar contează. Mai mult decât condamnarea asta mi-ar plăcea o altă pedeapsă pentru ei: să-i ardă lumina focului meu sacru și să-i ilumineze, dar mi-e teamă că e prea târziu pentru cei doi, sunt irecuperabili.

Din păcate, Apollo a rămas în întunericul luminii lui false, orbitoare și derutante ca un far stricat ori Fata Morgana. Oricum, Apollo mă blesteamă (dar sunt obișnuit, m-am născut blestemat) și reclamă condițiile de la închisoare, insuportabile pentru el, înțeleg, cel puțin la fel de îngrozitoare ca pe Elbrus ori în Tartar: program cultural autentic, sport și mâncare bio de la fermele lui Her (Heracle)... mare pedeapsă pentru el, obișnuit cu ambrozia și nectarul, lipsa mișcării și ”lumina” sa opacă. A făcut și greva foamei în semn de protest.

Din fericire, Apollo și ceilalți zei din Olimp nu se mai află în prezent în STARTAR, închisoarea de fițe concepută de mine după revoluție special ca zeii să nu mai vrea să plece. Să rămână de bună voie acolo datorită condițiilor de lux și a ofertelor speciale la gadgeturi! I-am reținut o vreme astfel pentru anchetă după ce aceștia asistaseră la răpirea mea, a lui Her (Heracle, atunci liderul interimar de după revoluție) și a lui Pegas (vechi prieten și revoluționar), pusă la cale de Hermes și de Atena. Her și cu mine fusesm otrăviți cu poțiunile Atenei, eu am fost executat clasic ca pe Elbrus (cu lanțuri, piron, bestia de vultur devoratoare a ficatului) și înecat în balele acide ale lui Hermes (căci sunt născut din spuma balelor, nu a valurilor ca Afrodita), Her – cu haina îmbibată în veninul Hidrei, ars complet, iar Pegas – cu aripile rupte și botul zdrobit.

Când ne-a văzut în ce hal eram, Bebe inorogul a dat o gaură zdravănă în zidul infernului, asemănătoare celei din steagul revoluției din România. Acasă (mă rog, în casă la mami, n-am prea știut niciodată ce înseamnă acasă), eu îmi strângeam spasmodic ultimele bucățele de mațe și de ficat și Ile nu reaușea să-mi ia mâna de acolo ca să se uite Bebe la mine. Bebe se simțea și el copleșit și epuizat, nu știa poțiunile anti otrăvuri (inclusiv pentru veninul Hidrei), dar s-a depășit pe sine, le-a descoperit și ni le-a oferit, împreună cu lacrimile sale tămăduitoare.

Lacrimile lui tămăduitoare au spălat și au alinat rănile fizice și psihice, dar eram totuși disperat și mă așteptam la recidive (doar eram natural born bound, în lanțuri, cu piroane, devorat de păsări antropofage, la gunoi, din spuma balelor... în potopul balelor). Atunci, pentru a-i ține pe zei deoparte am conceput închisoarea STARTAR, în locul vechiului Tartar, de unde să nu vrea nimeni să plece. Doar 4 zei au solicitat să iasă: Apollo, Artemis, Poseidon și Hefaistos. Restul au rămas până au fost transferați într-o închisoare mai puțin de fițe, cea de acum, în timp ce anchetele continuă (și sperăm să dureze cât mai mult, să-i ținem acolo cât s-o putea). În prezent, Startarul nu mai e închisoare, ci centru turistic de lux, coordonat eficient de vaca de Io, victima lui Știi Tu Cine... Zeus și a lui Madame Hera, reîntoarsă în Olimp ca mine, pentru a participa la procesul de reformă.

Iar acesta avansează, fie și lent. După cum vedem, atât cultura, media, democrația, cât și justiția au făcut progrese. Și, când mă refer la justiție, nu am în minte doar condamnarea lui Apollo și a lui Caliope și ancheta din noua închisoare unde au fost transferați olimpienii care au asistat (și potențial participat) la răpirea mea, a lui Her (Heracle) și a lui Pegas. Mă refer la constituție, codul penal, codul civil, legea lustrației, legea electorală și legile justiției elaborate deja de mami, Temis, zeița justiției. Săraca mami a fost obișnuită și ea să se târască în genunchi (de nenumărate ori, adesea fără rezultat): pentru frații ei, pentru băieții ei (pentru mine, Mene (Meneceu) și Atlas), pentru băiatul meu și nepotul ei, Deu (Deucalion), pentru Pământ. Justiția în genunchi! Un lucru obișnuit (nu și normal, ”obișnuit” nu înseamnă și ”normal”). La fel de obișnuit ca potopurile.

În prezent, mami chiar speră că munca ei asiduă dă rezultate, iar Chiron centaurul nu admite târâtul în genunchi: dacă o surprinde într-o asemenea ipostază o concediază pe loc. Așa că mami trebuie să se abțină. De fapt, acum nu mai are de ce să se târască în genunchi în Olimp și se poate dedica pe deplin muncii ei. Și, iată, s-a implicat atât în muncă încât aproape a dispărut la birou. Acum e invers, noi o așteptăm pe ea până se strică și ambrozia și, deși știu că munca ei și așteptarea noastră au sens, nu ca în alte dăți (când dispăream eu, Atlas sau Mene subit, cu condamnări la muncile iadului, iar așteptarea se prelungea la nesfârșit), totuși mi se strânge inima și tresar când foșnesc fața de masă de sărbătoare, de satin bleu, pusă cu gândul la ea. 

Bring the girls back home! Tati e la țară (la ferma de capre și oi), fereastra camerei ei e luminată (poate am aprins-o chiar eu), dar ea lipsește. Mă obsedează imaginea ferestrei luminate a unei camere pustii (ca-n romanul lui Patrick Modiano ”Iarba nopților”), era valabil și pentru mine până foarte curând sau eu eram în vacanță pe Elbrus, la un hotel de 7 stele și nu mai vroiam să mă întorc ca zeii de la închisoarea de fițe STARTAR? E foarte obosită și mami (știm și noi, eu și cu Ile, ne-am născut epuizați) și nu cred că i-ar strica un blestem din ăla de somn (cu sau fără vise frumoase) ca al marelui povestitor Rașid Khalifa din romanul ”Luka și focul vieții” al lui Salman Rushdie (făcut chipurile chiar de frate-miu, Mene (Meneceu)... chit că el, săracul, n-are habar și s-ar blestema chiar pe sine dacă ar ști). Și nici lui Chiron care nu și-a luat sărmanul vacanță de la revoluție, de cinci ani și îl neglijează și pe prietenul său, Melos.

Dacă multă lume are nevoie de somn, în același timp e nevoie de trezire. Un mijloc de trezire și de regăsire este și recuperarea memoriei (cu atât mai mult când altceva sau altcineva nu mai poate fi recuperat și nu există vreo compensație pentru suferința și / sau moartea nimănui). În acest sens, a fost realizat memorialul holocaustului olimpian (necesar în ciuda ororii pe care ne-o retrezește), ridicat și amenajat chiar de fostul călău-șef al regimului (și al meu personal), Hefaistos, fost coleg, discipol, nepot și prieten (pe care l-am iertat și la care mai țin). A făcut-o în semn de ispășire. Mă întreb: noi câte semne avem? Dar, încerc să nu deznădăjduiesc și ridic chiar acum cu mâna stângă semnul victoriei. Să mai fie și semnul victoriei, dacă tot sunt atâtea.

Poate greșesc, dar eu întotdeauna am ținut la Hefaistos și la Atena și i-am iertat orice au făcut, oricâte lovituri de stat și răpiri a declanșat domșoara Atena și indiferent de câte ori m-a executat el la ordin. Nu e și părerea lui Deu (Deucalion), fii-miu ori a lui Mene (Meneceu), frate-miu, care consideră că eu îi menajez prea mult pe cei doi. Deu este capabil să-i ierte lui Hefaistos toate atrocitățile, dar nu și că a creat instrumentul de tortură numit soacră și pe soacră-sa în particular, Pandoruța (cea cu cutiuța, nimfomana autoare de lovituri de stat împreună cu Atena). Și chiar mă consideră pe mine responsabil pentru asta, căci Hefaistos a fost discipolul meu. Eu nu recunosc așa ceva: jur pe ce am mai sfânt, pe Maretti, i-phone, focul sacru, democrație și constituție, nu l-am învățat să creeze nici soacre, nici alte instrumente de tortură.

Oi fi greșind să fiu atât de înțelegător cu ei (Atena și Hefaistos), dar, în același timp, spre deosebire de alți zei, ei sunt singurii care regretă ce au făcut. Și acum au fost amnistiați, colaborează cu noul regim democratic (și cu mine), se ocupă de monitorizare în noul serviciu secret, iar eu, Mene (Meneceu) și Bebe inorogul îi supervizăm. Hefaistos a fost, oricum, forțat să mă execute, altminteri îl aștepta și pe el aceeași vacanță eternă pe Elbrus, la minus 30 de grade, în viscol, jeg, cu lanțuri, piroane și sfârtecat de bestii antropofage (nu mai mari bestii ca stăpânii lor).

Sărmanul Hefaistos a avut tot timpul (și încă mai are) coșmaruri cu mine: se vede înlănțuindu-mă și înfigându-mi pironul în piept, în râsetele batjocoritoare ale lui Știi Tu Cine... Zeus și ale lui Hermes și în potopul de flegme acide ale lui Hermes. A ars mereu în focul Gheenei din propria sa conștiință și a vrut să sară în Styx ca să se dezintegreze complet. Iar eu, sincer, îl consider mai curând victimă a sistemului decât călău. Ca în poezia ”Urma” cu coșmarul istoriei și absența urmelor, criminalul s-a ascuns în victimă... călăul s-a ascuns în victimă.

Și, din păcate, Hefaistos nu a fost doar victimă a sistemului, ci și a propriilor părinți, măreții și glorioșii conducători ai Olimpului, Madame Hera și Știi Tu Cine... Zeus. Aceștia l-au azvârlit amândoi în prăpastie când era doar un bebeluș pentru că era prea urât... să-l consume direct (ca pe mine și pe alții). Întâi l-a aruncat Știi Tu Cine... Zeus. Din nefericire pentru ei, mai respira, așa că l-a azvârlit și Madame Hera, pe bună dreptate zeița familiei, liber aleasă, logic, nu? Dar încă mai respira. Rămăsese doar șchiop. De atunci, nu l-au mai scos din ”slutu’”, ”șchiopu’” și ”handicapatu’”, chit că era meritul lor pentru asta. Având în vedere comportamentul lor față de el, eu interveneam adesea pentru el (un nepot altminteri inteligent, serios, bun la suflet și priceput la meșteșuguri). Însă cel mai rău lucru pe care i l-au putut face a fost să-l pună călău al regimului, inclusiv al meu, unchiul, maestrul, colegul și prietenul său. 

Față de Atena am iar mai multă înțelegere pentru că îi pare rău de ce a greșit (loviturile de stat de după revoluție, uneori pasivitatea față de Hermes, otrăvirea mea și a lui Her (Heracle), tentativa de a o storci pe Ile etc.). Încă țin la ea (a fost prietenă din adolescență și prima mea iubire), am colaborat împreună la multe lucruri frumoase (cum ar fi crearea oamenilor și înzestrarea lor cu rațiune și liber arbitru de către ea și transmiterea către oameni a științelor și artelor inventate de mine), ea m-a și salvat câteodată și, de ce să neg, a fost și ea la mijloc între Știi Tu Cine... Zeus și mine, între zei și muritori și între iubitele / nevestele mele și mine (la revoluție a transformat-o pe Ile în omiduță, una dintre lighioanele ei preferate și a vrut s-o strivească). E foarte dificil să fii la mijloc, să iei decizii și să le aplici.

Chiar acum îmi aduc aminte de clipele frumoase din adolescență, cum îi băgam mâna sub rochia aia lungă și enervantă, să-i ating fundul tare și bombat și sânii micuți, dar fermi. Pe atunci făceam planuri să ne jucăm ”de-a Bill și Monica în Biroul Oral” pe vârful Mytikas (până la urmă am făcut-o cu Ile și a fost, cred, cel mai fericit moment din viața mea, când m-am simțit, în sfârșit, eliberat și dacă nu în putere, măcar la putere). Curând după perioada frumoasă din adolescență, Atena m-a ajutat la crearea și înzestrarea oamenilor, dotându-i cu rațiune și liber arbitru și apoi la transmiterea către oameni a științelor și artelor.

Intervenea din când în când, uneori cu succesuri, cu replicile ei ”Prometeu e terminat, ce pericol să mai fie?” și ”stăpânii au nevoie de sclavi”, ca să fiu eliberat de pe Elbrus ori din Tartar și adus la palat. La un moment dat, a colaborat chiar cu rivala ei, Ile, pentru a mă salva pe mine și, de data asta, a condus armata amazoanelor, m-a eliberat și l-a storcit pe Hermes, răpitorul meu, nu pe Ile. Mai nou, Atena m-a blestemat să mă transform în pisicuță de Cheshire ca să merg să o ajut pe Ile, căzută în Țara Minunilor prin gura de la budă, ca să-și spele păcatele față de Ile (de când a în încercat s-o strivească). Ăsta da rol! Întotdeauna mi-am dorit să fiu pisică, nu mai zic de Cheshire! Dar, în ciuda acestor lucruri, dacă mă întrebați, nu regret că le-am ales pe Hesi (Hesione, mama lui Deu – Deucalion) și pe Ile în prezent, și nu pe Atena.

Mai mult, nu am nostalgia Atenei pentru perioada chipurile fericită în care am colaborat împreună la palat, iar Știi Tu Cine... Zeus nu era sub influența malefică a lui Hermes și a lui Madame Hera. Ea și Știi Tu Cine... Zeus erau destul de apropiați și au ținut unul la altul. Atena îi consideră responsabili pentru tot ce s-a întâmplat exclusiv pe Hermes și pe Madame Hera. Nu este și opinia mea. La urma urmei, cine era conducătorul Olimpului? Cine avea ultima decizie dacă nu Știi Tu Cine... Zeus? În plus, Atena crede că mi s-a făcut o favoare să fiu primit la palat după ce, în urma războiului pierdut, titanii erau în Tartar și chiar frații mei, Mene (Meneceu) și Atlas fuseseră condamnați (Mene în Tartar, iar Atlas să susțină o chestie grea pe care nu o putea ține nici Her (Heracle), așa-zisa boltă cerească... ceea ce el, naiv, a crezut).

Într-adevăr, în războiul dintre titani și zei, eu am fost de partea zeilor, călcându-mi pe inimă și apreciind că ei reprezentau o evoluție față de mâncătorul de prunci, titanul Cronos, nenea Cronos. Și, sincer, abia așteptam un nou război. Știți, desigur adică probabil că nimic nu e sigur, ce mult îmi place mie războiul, de-asta am și purtat în ultimii ani, pe lângă blugii rupți și tociți, tricouri albe, în loc să stau în curul gol, în lanțuri, pe ger și viscol, pe Elbrus, cu pironul înfipt în piept și ficatul sfâșiat de bestia de vultur, bestia mai mică decât stăpânii ei. Și observ că tricourile mele albe au stimulat-o și pe Ile să le poarte... pentru pace în Siria și în onoarea mea (deși la început nu-i plăceau, iar ea preferă negrul, dar mai poftește uneori, în momente grele sau de criză, la zăpadă roz de căpșuni, piersici roz, curcubee din vitralii ori din bradul împodobit).

În ce-i privește pe titanii aflați în Tartar și eliberați la revoluția noastră democratică (împreună cu nenea Cronos), ei tot mă condamnă că am colaborat cu zeii (în război, apoi la palat)... nu mai zic de trecerile mele bizare și inexplicabile pentru unii (oricât le-aș justifica) de la titani la zei, de la zei la muritori, de la muritori la animale (inorogul Bebe și Chiron centaurul) și de la animale la plante. Dar poate așa am readus legumele ca mine la putere, trăiască legumele! Mai mult, titanii nu-mi iartă că nu l-am acceptat drept lider pe nenea Cronos proaspăt eliberat din Tartar (era ca și cum aleg între Hitler și Stalin, Țarul și Califul Statului Islamic și eu m-am săturat să aleg astfel, nu mai vroiam să aleg între Știi Tu Cine... Zeus și nenea Cronos). Și nici nu mi-au zis ”mulțumesc” pentru că i-am eliberat (deși altminteri putrezeau și acum în Tartar), nici nu încearcă să mă asculte și să mă înțeleagă.

Ce să mai zic de titani, dacă însuși tati regretă că nu m-a mâncat el primul când eram mic, așa cum a făcut nenea Cronos cu bebelușii săi și Știi Tu Cine... Zeus cu mine, ca să-mi scoată gărgăunii din cap. Așa băiat drăguț, deștept și talentat care ar fi trebuit să aibă grijă de mine la bătrânețe să putrezească prin Elbrusuri și Tartaruri! Of, așa-i trebuie dacă a făcut prostii și așa-mi trebuie și mie dacă nu am știut să mă impun și să-l determin să nu-și bage coada și botul unde nu trebuie! Asta e valabil și pentru Mene, nu și pentru tăntălăii ăștia de frați mari și încurcă-lume ca Atlas (mare la înălțime) și Epi (Epimeteu) (mare la dimensiuni). 

Și, legat de colaborarea cu Știi Tu Cine... Zeus, da, am colaborat, dar nu am făcut orice și nici nu am fost prieteni (din partea lui nu era, oricum, decât o legătură de tip stăpân-sclav, iar eu nu accept această paradigmă, nu vreau să fiu stăpânul ori sclavul nimănui). Și nu am fost vreodată nostalgic cum e Atena. După ce să fiu nostalgic: după Tartaruri și Elbrusuri ori după ședințele la palat la care vedeam statuile lor, mărețele realizări din tablourile cu propria mea execuție de pe Elbrus, cutia Pandorei și potopul și auzeam comentariile lor disprețuitoare și râsul lor batjocoritor? Dacă mă vedeți vreodată nostalgic, să-mi dați o pungă de gheață în cap pentru campania Ice bucket de conștientizare a sclerozei laterale amiotrofice (pe când și pentru Huntington?), apoi mă dezbrac, mă leg singur și-mi mănânc și ce nu am. 

 Chiar așa sunt dispus să mă pedepsesc în caz că voi fi nostalgic. Singurii de care mi-e dor și pe care abia aștept să-i văd (și acum, deocamdată, pot, în ciuda bolilor, căci nu mai putrezesc pe Elbrus ori în Tartar, ci în propriul meu pat) sunt cei din echipa noastră. Ne vedem regulat, în fiecare săptămână, la ședințele noastre de vineri, ca să ne dăm un sărut gay salvator și o îmbrățișare titanică, să ne zdrobim oasele și să ne facem praf... praf de stele și să zburăm (dacă tot suntem praf cu toții). Ședința de vineri era programată înainte, pe vremea revoluției, la două noaptea, dar în prezent nimeni nu-și mai strică somnul de frumusețe pentru așa ceva (nici eu, nici Ile care mergem să dormim de la 10 seara, deși sunt și nopți în care nu putem dormi), așa că am mutat-o la o oră rezonabilă, la opt și un sfert.

***

Chiar vinerea aceasta ne vom reîntâlni. Să vă spun însă mai înainte ce mai fac cei din echipă. Încep cu cel mai bun prieten, Her (Heracle): frumușica musculoasă, cu păr auriu de la Chippendales, cea care mi-a dat prima un sărut gay salvator, se ocupă mai departe de sala de fitness, de beauty salon și de aprovizionarea noilor închisori cu mâncare bio de la fermele sale (asta da pedeapsă pentru olimpienii obișnuiți cu ambrozia și nectarul). Deși se jură că nu-și mai strică somnul de frumusețe, sunt convins că la nevoie o va face, dacă mai trebuie să facă o incursiune pe Elbrus pentru mine (sper că nu). Jill din filmul lui Terry Gilliam,”Brazil” (blonda care a îndrăznit să depună o reclamație în apărarea unui vecin arestat pe nedrept, deși știa că va fi executată ca teroristă, și totodată ”conștiința” lui Ile, care-și ia tirul și o calcă dacă a greșit ceva sau deliberează prea mult) îl ajută în afaceri pe Her.

Pegas (unul dintre cârcotașii-șefi, vechi prieten, revoluționar și coechipier) și-a deschis o firmă de curierat (în locul lui Hermes)... rapid și precis (nu ca în România). E foarte rapid, prea rapid pentru noi ca să zburăm cu el, noi (eu și cu Ile) abia ne ținem pe picioare și nimerim buda. Nu mai încercăm să zburăm decât cu Bebe inorogul care e bolnav de inimă și el (a beneficiat deja de transplant, odată cu mine, în 2015, folosind inima creată de mine la laborator) și se deplasează mai lent. Nu zburăm decât pe distanțe foarte scurte și cu multă grijă.

Apropo de Bebe inorogul (bestia noastră dragă, neagră și cu coarne, pardon, corn, animalu’ din tatuajul lui Ile, care m-a tot trezit la viață cu lacrimile lui vindecătoare și fără de care nu am fi reușit nimic la revoluția noastră democratică din Olimp), acesta a rămas ”Marele Blond” (atât de blond că a imigrat în Olimp), maestru la vânturi cu arome de parfumuri pariziene, guru și sfinxul care supraveghează discret Olimpul. Don Quijote continuă instructajul cu Bebe pentru a deveni din yahoo un unicorn (a făcut progrese, dar mai are de lucru desigur, adică probabil, că nimic nu e sigur, logic, nu?).

Frate-miu, Mene (Meneceu) (care a putrezit în Tartar din adolescență până la revoluția noastră democratică, bolnav de cancer și el) lucrează la proiecte de arhitectură și de monitorizare (la noul serviciu secret, împreună cu Atena și Hefaistos, trecuți de partea regimului democratic... deși nu-i poate ierta). Mă tot bate la șah, dar sper să-mi iau revanșa. În ciuda bolilor, închisorilor și traumelor, Mene se încăpățânează să transmită focul sacru alături de mine (și de întreaga noastră echipă) și chiar face ceva special pentru mine: mă lasă să-l duc (din când în când) la grădi pe fiul său, Bebe mic, în vârstă de patru ani, în virtutea faptului că nu sunt doar unchiul său, ci și elevul lui la limba chineză, limba lui maternă (și mai exersez pe drum).

Alex din romanul lui Oz, ”Cutia neagră” (intelectualul rafinat și sceptic, analist al fanatismului, sfâșiat deopotrivă de politică, iubire și comunicare imposibilă, singurul care l-a scuipat pe Știi Tu Cine... Zeus (înainte de revoluție!), un erou pentru ”o anumită parte a presei”, respectiv un vierme de trădător pentru cealaltă), ne trimite salutări din Israel: continuă citostaticele și lupta cu cancerul. De asemenea, expediază un scuipat intelectual pentru zeii și Big Brotherii de pretutindeni.

Deu (Deucalion) (băiatul meu, strămoșul oamenilor și al lui Ile și totodată fiul vitreg al lui Ile (ea e maștera!)), supraviețuitorul potopului, colaborator la (r)evoluțiile noastre și proiectele noastre civilizaționale, continuă să sufere pentru mine și Pământ, deși a emigrat cu succesuri și conduce stația orbitală de pe planeta VJ45, planeta artistică ce împărtășește experiențele celor refugiați pe ea și te ajută să te regăsești. Dar nu ne și arestează pe VJ45 (pe mine și pe Ile) dacă nu-i dăm șpagă Maretti, a zis clar de la început. Iar eu sunt dispus să împart Maretti cu el, nu și să-i dau șpagă. Am principii, logic, nu? Bune și principiile la ceva!

După cum ziceam mai înainte, înțeleptul Chiron centaurul (ah, atât de înțelept că a devenit noul lider democratic al Olimpului... eu nu aș fi făcut asemenea sacrificii și nu se poate spune că nu sunt o persoană care să nu se sacrifice, vărsându-mi sângele, scriind și compunând cu el, și e încă și mai greu să scrii și să compui cu sânge decât să ți-l verși), continuă să se sacrifice pentru Olimp, alocând puțin timp pentru el și pentru prietenul său, Melos (care se simte neglijat).

Dio (Dionysos), așa cum îl știți, zace mangă tot timpul (tot gratis ca Ile de la boala Huntington, că e zeul alcoolului), dar, dacă îi dai o pungă de gheață în cap (pentru campania ice bucket de ajutare a bolnavilor de scleroză laterală amiotrofică), poate compune și interpreta genial orice, de la muzică clasică la manele cathartice în versuri albe. Efectul pungilor cu gheață îl mai are pentru el și confruntarea cu fabrica de diplome din pieile jupuite ale competiției a lui Apollo care l-a jupuit mai întâi pe (ne)muritorul Marsias, inventatorul flautului, pentru că a fost mai bun ca el la muzică (după ce a trucat rezultatele concursului între el și Marsias), apoi ne-a luat la rând echipa și pe mine de mai multe ori.

Așa cum am zis, Dio l-a înfruntat cu curaj, luându-mi apărarea, făcând reclamații și interpretând (la flaut) rolul lui Marsias la festivalul ”AER” (”Aceasta E Revoluția”), în simfonia compusă de mine, dedicată lui Marsias, (intelectualilor) victime și martiri ai holocausturilor și tuturor celor care au suferit / suferă pe nedrept, chiar dacă eram absolut convins că, înainte să mă fac de râs ca dirijor și compozitor, o să ne întrerupă concertul și o să ne jupoaie pe toți, de la mine la plasatoare, portar și femeia de serviciu.

În ce mă privește, față de alte dăți în care fie putrezeam în închisoare, fie zăceam deprimat (devenit piatră din stânca de care eram înlănțuit), fie eram responsabil în paralel de trei planete și o ceream și pe a patra, merg câteva ore de la opt la douășpe, la cabinetul ginecologic, sunt implicat în proiecte culturale și de monitorizare, dar mă pregătesc de pensie pe caz de boală, ca Ile (cred că mi s-a urcat la cap că am drepturi, într-adevăr). Luăm deja pensia de revoluționar (și dizident) care nu e o compensație (nu există așa ceva, pentru suferința și / sau moartea nimănui), ci o recunoaștere simbolică, demnă de apreciat.

Dacă apreciez această recunoaștere (din partea noului regim democratic), încerc, în același timp, să nu mai pun la suflet bârfele, calomniile, acuzațiile și amenințările celor ostili și să le ignor. Cu câțiva ani în urmă, de pildă, a fost lansată o nouă bârfă în ce mă privește. Ile, chipurile, mă înșelase cu Chiron centaurul și concepuse niște vampitauri, produsul vampirilor și centaurilor. Eu am fost teribil de rănit, dar am adoptat totuși copiii în ideea de a-mi face o armată de vampitauri cu care să cuceresc nu doar Olimpul, ci întregul Pământ. Se știe doar ce atitudine militaristă am eu și ce mult iubesc eu războiul, logic, nu? Buni și vampitaurii la ceva!

Așadar, i-am luat pe micuții vampitauri, i-am ascuns într-un loc secret (pe care toată lumea îl știe, cu firmă luminoasă ca sediul Ku Klux Klan, organizație secretă, din ”Apolodor”) și i-am pregătit de luptă. Nimeni nu s-a mirat că i-am adoptat, se știe că și eu sunt vampir, prietenul lui Vampi-Ile din Țara lui Dracula, tata lui Dracula și al lui Soros (ceea ce eu însumi admit cu mândrie, așa e). Iar vampitaurii, cu aripi de liliac, colți de vampir, coadă și copite de centauri creșteau într-o zi cât alții în șapte ca Feții Frumoși, mă ascultau ca pe Justin Bieber și nu se temeau nici de Nigel Farage ori de Boris Johnson din Marea Britanie, prietenii recunoscuți ai vampirilor. Mă făceau mândru că sunt tată.

Și acum îmi continui antrenamentele și pregătesc lovitura finală. Când mă gândesc la ei, chiar dacă știu că sunt doar eroii unei bârfe, îmi dau lacrimile. Sper să nu dispară subit, fără urmă, și sărmanii copilași-vampitauri (nu numai eu) și să continue istoria asta de coșmar din care nu m-am putut trezi încă. Ori în care, dacă mai e vreo urmă, rămâne exclusiv urma lanțurilor și a piroanelor. Nu, jur pe ce am mai sfânt, pe Maretti, i-Phone, focul sacru, democrație și constituție, mai bine urma unui sărut de vampir (de-al lui Ile sau de-al micuților vampitauri) decât a lanțurilor și piroanelor.