UNIFORMA ŞCOLARĂ – „ANOTHER BRICK IN THE WALL”

Iata că a venit clipa să renunţ la „insuficient” şi să le dau un „FB” politicienilor din Senat. Asta pentru că au dat raport negativ propunerii legislative privind introducerea uniformei în învăţământul general obligatoriu, liceal şi profesional de stat şi particular.

Detest uniformele încă din vremea comunismului. Vi le mai amintiţi? Eu le-am prins până în clasa a şaptea inclusiv. Şi-mi aduc aminte mereu cu dezgust şi oroare de ele. Uniformele de pionier alea oribile, înzorzonate ca nişte sorcove şi pline de simboluri comuniste: cămaşa albă (de nailon sau de bumbac, apretată), cravata cu tricolor, centura greoaie cu stema României socialiste, tresele, insignele, ecusonul cu numărul matricol, şnurul galben de comandant de detaşament sau cel roşu de grupă... Cămaşa de nailon care te încingea şi te sufoca. La care se adăugau în chip inspirat bentiţele şi pompoanele (că doar şi părul trebuia disciplinat). Băieţii raşi în cap... Eram în primul rând pionieri, nu elevii şcolii „X”, nici măcar copii la modul general. Înregimentaţi. Uniformitate, control excesiv şi lipsă de gust...

Copiii şi adolescenţii se află într-un proces febril şi bulversant de căutare a identităţii. Iar identitatea, la vârsta lor, se exprimă într-o măsură destul de mare prin intermediul vestimentaţiei, look-ului sau al coafurii. De ce să nu încerce să fie ei înşişi, chiar dacă nu prea ştiu exact ce înseamnă asta şi sunt într-o fază de explorare? De ce să nu fie mai originali şi nonconformişti? De ce să le afecteze uniformele personalitatea în formare? De ce să se exercite asupra lor un control depersonalizant? Pentru o iluzorie disciplină şi aşa-zisa egalizare a celor bogaţi cu cei săraci (fie vorba între noi, cu sau fără uniforme, copiii de bani gata vor găsi întotdeauna căi să-şi afişeze opulenţa: pantofi, ceasuri, bijuterii, telefoane mobile şi alte gadget-uri etc.)?

Nu-ţi trebuie resurse extraordinare pentru a pregăti o ţinută de şcoală. În ciuda decalajelor şi a privaţiunilor, chiar cei cu resurse mai mici pot adopta ţinute vestimentare mai confortabile, mai practice şi mai ieftine decât uniformele şcolare. Sunt sigură că un copil/adolescent dintr-o familie defavorizată va prefera şi el nişte blugi şi un tricou (chiar dacă nu de firmă) în locul uniformei.

Iar profii ar trebui să evalueze mai curând cunoştinţele şi nu ţinuta vestimentară a copiilor/adolescenţilor. Sper că şi aşa fac, spre cinstea lor, în marea lor majoritate. Câte ţinute nu am testat la liceu, la orele de curs: de la puloverele tricotate de mama la blugi, pantaloni strech, colanţi, rochiţe decoltate, fuste mini, bluze scurte şi îmbrăcăminte de rocker metalist! Era chiar să pierd examenul de BAC din cauza ţinutei. Din fericire, nu un cadru didactic a fost vinovat, ci... femeia de serviciu. Aceasta m-a oprit pur şi simplu la poartă, s-a postat în faţa uşii ca un Cerber şi a zbierat: „Nu se vine la BAC cu buricu’ gol! Bordelu’ e după colţ!”. Dincolo de ofensă, m-am speriat că pierd examenul: aveam proba orală la română. Am rămas paralizată, fără să spun nimic şi am început să plâng. Purtam, într-adevăr, o bluziţă scurtă, colanţi şi aveam unghiile lungi, vopsite în negru, dar nu mi se părea deloc o ţinută incompatibilă cu cerinţele unui examen de BAC. Nu înţelegeam de ce trebuia să mă îmbrac altfel pentru BAC, nu m-aş mai fi simţit eu însămi, m-aş fi demoralizat şi probabil nu m-aş fi concentrat foarte bine la teste. Se evaluau cunoştinţele sau ţinutele?! Am avut noroc că m-a văzut plângând un profesor (chiar directorul adjunct) care a dat-o pe femeia de serviciu la o parte şi m-a condus înăuntru la examen. Spre marea mea bucurie, profii din comisie nu au fost deloc interesaţi de ţoale, ci de ce ştiam, iar la plecare, în loc să ies pe uşa elevilor, am pornit drept spre uşa din faţă, de la intrarea profilor şi i-am strigat femeii de serviciu: „Am luat 10!”. De atunci, am încercat să mă îmbrac (măcar din când în când) neconvenţional, sfidând practicile/regulile şi contextul (la examene la facultate sau la interviuri: de pildă, la susţinerea lucrării de diplomă, m-am dus în tricou şi trening; din fericire, nimeni nu s-a scandalizat, am luat tot 10).

Băiatul meu e acum în clasa a patra. Poartă deocamdată (până în clasa a cincea) uniforma specifică a şcolii. Mie nu-mi place (ideea de uniformă în sine + aspectul kitsch, culoarea agresivă (un roşu turbat) şi faptul că e incomodă), dar el o poartă din conformism, pentru că aşa spune Doamna. Nu pot să-l condamn. Şi eu, când eram de vârsta lui, ascultam tot ce zicea Tovarăşa. Plus că vrea să fie integrat în grup şi nu „să râdă copiii de el”. Însă nici lui nu-i place uniforma şi abia aşteaptă să scape de ea la anu’. Nu ne permitem haine de firmă (şi chiar dacă ne-am permite, poate nu am cumpăra), dar simplii blugi cu un tricou sunt preferabili oricărei uniforme (fie ea a unei şcoli de elită).

Părinţii vor, de regulă, uniforme: 84% dintre adulţi susţin reintroducerea uniformelor obligatorii conform unui studiu al Ministerului Educaţiei din 2010. Dar i-a întrebat cineva şi pe copii/adolescenţi? Din fericire, da. Un sondaj similar coordonat de Ministerul Educaţiei arată că 68% dintre elevi se pronunţă contra uniformelor. Nu ar trebui să ne intereseze şi percepţia lor? Sau vrem ca ei să ajungă „just another brick in the wall”?