RINOCERII ŞI LEGEA PROSTRAŢIEI

Am aşteptat 22 de ani Legea lustraţiei în speranţa unei purificări a societăţii româneşti (nu luaţi cuvântul în sensul „nazzy”!) şi a revirimentului moral al clasei politice. După Revoluţie, o mulţime de securişti şi foşti activişti de partid au confiscat capitalismul şi politica, profitând din plin şi fără scrupule de noua situaţie. Azi, clasa politică arată precum „portretul lui Dorian Gray”: monstruoasă, coruptă, clientelară, distantă faţă de cetăţeni (ca să nu spun arogantă), lipsită de profesionalism, vulgară, preocupată doar de propriile interese.

Îşi mai aminteşte cineva de punctul 8 din Proclamaţia de la Timişoara, redactată de George Şerban, din martie 1990? Acesta susţinea: "Propunem ca legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foştilor activişti comunişti şi al foştilor ofiţeri de Securitate (...) Cerem, de asemenea, ca în legea electorală să se treacă un paragraf special care să interzică foştilor activişti comunişti candidatura la funcţia de preşedinte al ţării. Preşedintele României trebuie să fie unul dintre simbolurile despărţirii noastre de comunism". Poate că, dacă s-ar fi aplicat în anii ’90 „punctul 8 de la Timişoara”, imaginea ar fi fost diferită, iar noi, cetăţenii, nu ne-am fi pierdut încrederea în clasa politică şi în perspectivele noastre de viitor.

Aşteptarea e uneori absurdă... Aşteptau acuzaţii din „Procesul” lui Kafka la uşa avocaţilor, mai mult din convenţie sau din inerţie, fără mari speranţe. Alţii îl aşteptau pe Godot. Şi condamnaţii din „infernul lui Ferrante” (în „Insula din ziua de ieri”) aşteptau, sperau orbeşte, contradictoriu, fără ţintă, în absenţa lui Dumnezeu.

Lasciate ogne speranza? Nu e cazul! Iată că Legea lustraţiei a venit! Ce dacă după 22 de ani?! Mai bine mai târziu decât niciodată. A fost un drum lung şi foarte dificil. De pildă, acum doi ani, legea s-a lovit de Curtea Constituţională unde s-a descoperit cu surprindere că nu este constituţional să se limiteze dreptul de a fi ales, deci, potenţialii lustrabili îşi păstrau dreptul de a candida la primărie, Consiliu Judeţean ori în Parlament. În formula de anul acesta, într-adevăr, nu se lustrează candidaturile, ci doar funcţiile. Persoanele care au făcut parte din structurile de putere şi din aparatul represiv al regimului comunist nu vor putea fi numite în funcţii pentru cinci ani la rând, dar îşi conservă dreptul la candidatură.

PDL a fost la un pas de a-şi lustra proprii oameni: deputaţii din comisia juridică din Senat i-au inclus iniţial pe Ungureanu şi Boc (foşti lideri UTC), pe Meleşcanu (fost şef de misiune diplomatică şi proaspăt numit de Băse şef la SIE) şi chiar pe Monica Macovei (în calitate de fost procuror comunist) pe lista lustrabililor. Intraseră în lanul cu maci ca Dorothy din „Vrăjitorul din Oz” şi ameţiseră? Erau sub incidenţa legii prostraţiei?!

În cele din urmă, în Camera Deputaţilor, pedeliştii s-au trezit şi au adoptat câteva amendamente salvatoare. Pentru a nu perturba activitatea premierului Ungureanu sau a lui Boc, au fost eliminate dispoziţiile referitoare la tinerii şefi de UTC. Doar nu o să lustrăm şi şoimii patriei! De asemenea, foştii şefi ai misiunilor diplomatice par a fi exceptaţi, ca dovadă că Meleşcanu, actualul director SIE, nu este afectat. Au rămas în mod bizar sub ameninţare foştii procurori comunişti ca Monica Macovei, dar şi aici există clauze speciale – doar dacă au făcut poliţie politică. Şi s-o lustrezi tocmai pe Monica Macovei, „Femeia anului” în Europa (în 2008), care a activat pentru drepturile omului la APADOR-CH, şi-a sacrificat imaginea pe plan intern intrând în politică, a luptat împotriva corupţiei şi a început, cu mari eforturi, reforma în justiţie!

Din partea opoziţiei, în special a PSD-ului, reacţiile au fost, bineînţeles, negative, contestând orice aplicabilitate a legii. Ponta a declarat pur şi simplu că legea e o „gogomănie” (care demonstrează că PDL nu are nici specialişti, nici gândire strategică), iar Iliescu a numit-o "discriminatorie, aberantă şi total inutilă", reamintind susţinerea populară imensă de care a beneficiat în anii ’90: “Eu am 82 de ani, mi-am îndeplinit toate misiunile de om ales prin scrutin popular fundamental şi decisiv, cu 85% în 1990, cu 60 şi ceva la sută în anul 2000. Care e chestiunea?". În stilul său caracteristic, Adrian Năstase a tratat subiectul ironic, calificând legea drept "un text bricolat fără nicio aplicaţie" şi punctând: “În felul acesta, vom fi siguri că domnul Ion Iliescu, în următorii cinci ani, nu va fi desemnat secretar de stat".

Atunci, cui prodest? Legea lustraţiei, amputată şi venită mult prea târziu, nu prea mai poate schimba ceva efectiv. Va fi, cel mult, un simbol (palid şi diform) al desprinderii de comunism şi al condamnării sale, măcar de jure, dacă nu de facto.

„Rinocerii” rămân. Şi noi, vorba lui Berenger din piesa lui Eugene Ionesco, nu putem decât să-i invidiem: „Ei sunt frumoşi. M-am înşelat. Oh, cât de mult aş vrea să fiu ca ei. Poftim: eu n-am corn! Ce urâtă e o frunte plată! Mi-ar trebui un corn sau două, ca să-mi mai rafinez chipul şi să-mi dispară ridurile. Dar uite că nu-mi creşte nici unul. Iar mâinile-mi sînt fine. Oare mi se vor face vreodată zgrunţuroase?”.