Examen cu Big Brother (25): Jură-te pe fabrica ta de diplome!

După excursia de la Paris, recuperez: dorm 19 ore la întoarcere, apoi 14-15 ore zilnic, timp de câteva săptămâni la rând, la fel ca după vizita în Iran. Cred că am bătut recordurile lui Diol. Să nu carecumva să afle că ăștia din Olimp nu suportă competiția! Cum tot sunt în căutare de job (măcar pentru a avea șansa de a-mi da a treia demisie în semn de protest) și pic de somn din picioare (cu toate că dorm peste 12 ore pe zi), Promy îmi recomandă să mă reintru într-un partid: poate voi ajunge parlamentar, președinte, premier sau măcar secretar de stat și așa voi putea sforăi oficial zi și noapte, fără probleme.

Nu știu ce se întâmplă, toți suntem foarte obosiți, nu numai eu, iar reforma, evident, face progrese spectaculoase. O să primesc eu numărul de dosar de la Parchet până se va simți primul efect al reformei în Olimp. Don Quijote s-a săturat de ședințe, Bebe – de yahoo-i (cei din Olimp sunt o specie aparte, pe care nici Malraux n-ar putea-o suporta: bestii nemuritoare) și de rolul lui personal de Sfinx vigilent și impenetrabil, Her – să-și piardă zilele și nopțile la palat în loc să și le petreacă la fitness, la serele lui bio sau împreună cu prietena lui, nereida (căreia i-a venit, în sfârșit, ciclul), Jill, ”conștiința” mea blondă – de infrastructura de doi bani și de fițele zeilor, Alex și Promy – să-și facă datoria de a trage flegme intelectuale în Cutia Neagră/Cutia Pandorei, de a agoniza non-stop și de a fi resuscitați când credeau c-au scăpat. Până și Mene a început să-și piardă entuziasmul, stă mai mult acasă, are coșmaruri ca Promy, retrăiește tot ce i s-a întâmplat în Tartar și e tot mai neliniștit și îngrijorat, iar Mi Ko începe să înțeleagă ce înseamnă noua viață din Olimp pentru care a părăsit China natală. Numai înțeleptul Chiron centaurul reușește în mod miraculos, fără ajutorul unei tablete ca fi-miu, să-și păstreze calmul imperturbabil, englezesc în Olimp, orice s-ar întâmpla.

Într-o zi, în timpul unei ședințe tensionate și pasionante în care Her stă încuiat la budă și-l bârfește pe Promy, Bebe patinează pe gresia lucioasă și emite din când în când vânturi cu aromă de parfum ”Si” de la Armani (ultima senzație la Paris), Promy crănțăne Maretti cu pizza, face turnuri din felii și fustițe de balerine din pungi, Pegas citește știrile CNN, BBC și Al-Jazeera pe mobil, Chiron se uită la ”Suleyman Magnificul” în reluare (Cum? N-a văzut mai înainte?! Ăsta-i secretul calmului său englezesc, atât de străin de Olimp sau l-a prostit și pe el politica? Dacă o să fie revoluție, pariez că nu observă nici el nimic, ca Madame Hera!), mă întreb ce să fac. Cred că am de ales între telenovela ”Suleyman Magnificul” și Katy Perry de pe tableta lui fi-miu (n-are altceva downloadat). În cele din urmă, optez pentru Katy Perry: ce bine că există libertate de alegere!

Eu chiar am renunțat să mă uit la televizor de câțiva ani buni. Mi s-a stricat aparatul (pur accidental... în stilul specific al lui Madame Dezastru): mai exact, excitată și curioasă să vadă mai bine fundul premierului Boc la emisiunea lui Handicapatos, veioza (de lângă aparatul TV) s-a apropiat de ecranul LCD periculos de mult, l-a ars și din acel moment nu mai funcționează. De atunci, nu m-am mai uitat la televizor. Să încerc să-l repar? Să-mi iau altul? Să-mi fac mea culpa că n-am supraveghat veioza sau că am instalat-o într-un loc necorespunzător? Să-mi cer scuze televizorului și Antenuțelor motanului Felix? Nu, exact invers cum spune Promy: televizorul și Antenuțele să-și ceară scuze, nu eu! Cine mi-a mâncat mie viața, nervii și sufletul? Viață futută! Opriți-vă, bestii antropofage! Și să vă cereți iertare imediat: mie și oamenilor!

Don Quijote își bălăngăne piciorul stâng în continuu și bate tactul pe masa înaltă, din lemn aurit, pe care sunt pictate în stil rococo scene din viața Olimpului. Pe masă nu sunt disponibile decât cafele, apă plată cu lămâie, ambrozie, nectar și sucuri bio de la sera lui Her, nici urmă de vin (de la Dio sau Chiron). La un moment dat, Don Quijote exclamă exasperat:

– M-am săturat. Mă sufoc. Ies să iau o gură de aer. Haide, Pegas, cu mine.

– Cred că afară e un aer și mai toxic decât aici, dar bine, vin cu tine, răspunde Pegas, nechezând tare, însă fără să-l audă nimeni.

Înainte ca să observe cineva, pentru că toți sunt, bineînțeles, foarte preocupați de ceea ce fac, Don Quijote încalecă val-vârtej pe Pegas și o zbughește din palat. Eu îl văd ca prin vis cum se îndepărtează în viteză, călare pe Pegas. Cum m-am plictisit și eu de Katy Perry și nu am altceva de făcut, iar jocuri video nu mă apuc acum să joc prima oară în viață, deschid iPhone 7-ul meu și-i urmăresc pe Don Quijote și pe Pegas. Dacă fac vreun accident? Pegas are mania vitezei.

Pe una dintre insulele cu nisip fin, argintiu, păduri de pin și apă turcoaz, Don Quijote și Pegas se intersectează cu Apollo, repetând împreună cu muzele pentru un nou festival: ”Stinge lumina, arată-mi calea, / Pune mâna pe mine, simte chemarea / Inimii mele, inimii mele / Ştiu că îţi face plăcere”. Când vede muzele, Don Quijote se clatină și își duce mâna la ochi. Muzele sunt goale! Dacă o va trăda pe Dulcineea, fie și numai în gând! O să facă stop cardiac. Dar parcă o notă sau mai multe erau greșite, așa i s-a părut, trebuie să verifice. Acoperindu-și ochii, nu și urechile, Don Quijote ascultă câteva minute la rând. A avut dreptate, Apollo greșește, melodia nu e așa, Don Quijote știe foarte bine melodia, doar a interpretat-o și la karaoke online și a luat premiul II. Îl atenționează și pe Apollo, dar acesta zâmbește ironic, superior și-l asigură că a interpretat corect, el e cel mai mare artist din toate timpurile, îi poate arăta lui Don Quijote toate premiile, diplomele și medaliile ca să se convingă, dacă nu crede. Să-i mai cânte o dată, așa o să fie clar.

Dirijând corul muzelor, Apollo mai interpretează o dată. Nu, e greșit, Don Quijote îi poate fredona cum trebuie, cântă și el melodia asta și, întâmplător sau nu, a luat și el un premiu. Până și Pegas cântă mai bine melodia asta. Fața albă, luminoasă a lui Apollo devine congestionată, tâmplele îi zvâcnesc, ochii i se holbează, gata să-i iasă din orbite, mărul lui Adam i se mișcă nervos, agitat ca un hamster învârtindu-se pe o rotiță, mâinile îi tremură și greșește câteva note la orga electronică. Cine îi dă lui lecții? Muritorul ăsta caraghios, îmbărcat în armură? Ce tupeu! Cine i-a mai adus aici pe toți ciudații!? Tocmai din Evul Mediu... ăștia au o mentalitate... Nu i-o fi cald cumva? Ia să-l ajute fetele să scape de hainele astea incomode.

Muzele se îndreaptă spre Don Quijote și-l dezbracă lent, în timp ce acesta se înroșește și simte că se sufocă de rușine, apoi îl târăsc spre un pin și-l leagă de el. Don Quijote închide ochii și încearcă să-și regleze respirația. Caliope, muza poeziei epice, îl mângâie pe față, pe piept, își coboară mâna spre penis, îl masturbează o vreme, apoi îl strânge tare de testicule. Don Quijote se contorsionează de durere și geme slab.

– O să te jupoi de viu. Așa-ți trebuie. Mă înveți tu pe mine muzică! urlă Apollo ca ieșit din minți. Dar mai întâi să înveți cum e melodia, o să ți-o cânt până-ți intră în cap. Iar pe Pegas îl transform într-o partitură de-a lui Dionysos și-i dau foc!

– Ce bine! Aș muri de rușine să fiu o partitură de-a ta! nechează Pegas, cu coama zburlită și nările fremătând de furie.

– Știi care ar fi cel mai rău lucru care ți s-ar putea întâmpla, frate? Să fii o partitură a lui Apollo pe care să o interpreteze chiar Apollo, comentează Don Quijote. Pe bune, Apollo, cânți greșit, eu am studiat melodia asta, lasă-mă să-ți arăt, insistă el.

Obișnuită cu ”dulcele stil clasic” academic din România (cursul meu e și al tău, și al ei, și al lui, și al secretarei, suntem colegi, trebuie să ne ajutăm între noi), exclam fără să vreau: ”Ei, lasă, Don Quijote, bine că nu e copy-paste! Măcar Apollo și le face singur.” Dar Apollo fierbe de mânie. Îl transformă pe Pegas într-o partitură de-a lui Dio, iar apoi le cheamă din nou pe muze să repete melodia, doar-doar i-o intra lui Don Quijote în cap, străduindu-se în același timp să-și păstreze zâmbetul orbitor de vedetă hollywoodiană. La a 85-a interpretare, cum Don Quijote nu poate fi convins, Thalia, muza comediei, aruncă în Apollo cu partitura (nu știu dacă e cea de la ”Stinge lumina” sau e chiar Pegas) și se declară în grevă. Toate celelalte muze, cu excepția Caliopei, îi urmează exemplul. Apollo se înfurie și mai tare, din roșu se face vânăt, își pierde complet ”smiling face”-ul și, luând un cuțit, se îndreaptă spre copacul de care e legat Don Quijote.

Intru în panică și zbier la Bebe care continuă să patineze pe gresia lucioasă și să emane vânturi cu iz de parfumuri scumpe pariziene. Bebe se oprește nedumerit, aruncă o privire către iPhone 7 și apoi îl zgâlțâie pe Promy. Ah, ce mai vrea și Bebe? Tocmai făcuse fustițe de balerine pentru un stol întreg din ”Lacul lebedelor” din pungile de Maretti. Când vede imaginea de pe iPhone, Promy tresare, inima îl strânge și ficatul îl înțeapă. Se sfătuiește rapid cu Bebe și se hotărăște să se teleporteze imediat, fără să-l anunțe pe Chiron, căci s-ar putea să fie chiar mai greu să-l desprindă de la ”Suleyman Magnificul” decât să-i ia lui Atlas jocul ”Plante vs. Zombie”, chiar dacă îl bombardează cu fulgerașe din propriul sceptru. Bebe va încerca să obțină formularul de intervenție specială: acordul stăpânului inclusiv pentru celebrele lui gaze toxice, exprimat formal, printr-un document standardizat cu ștampila și semnătura lui Chiron. Să sperăm că episodul din telenovelă nu va mai dura prea mult, așa că înțeleptul Chiron va fi disponibil pentru a aproba toate documentele necesare. Dacă va fi foarte urgent, iar episodul nu s-a terminat, Bebe va interveni, în ultimă instanță, fără formular.

Ajuns pe insulă, Promy, aparent calm și sigur pe el, ronțăind Maretti cu pizza, se duce în față să negocieze eliberarea lui Don Quijote. Nu apucă să înainteze câțiva pași, că Apollo lasă corul muzelor și vine imediat lângă el, luându-l de braț și învăluindu-l în surâsul lui larg, strălucitor ca într-un nimb de star:

– Uau, ce sprinten ești, nu-mi vine să cred că ți-ai revenit. Parcă te omorâsem, râde Promy cu jumătate de gură.

– Și eu mă bucur că ai venit să iei lecții de la mine, zâmbește Apollo condescendent. O să repetăm împreună, poate îi intră în cap și afonului ăstuia. Dar, cred că ți-e cald, nu? Să te ajute fetele să scapi de tricoul ăsta alb, urât și de blugii ăștia soioși.

– Abia aștept, m-a înfierbântat rău politica asta. Uite, deși nu meriți, în amintirea vremurilor de altădată când aveai ceva talent, o rog pe Ile să-ți pună linie de dialog și să-ți individualizeze vocea când o scrie episodul ăsta. Măcar tu nu scoți numai onomatopee. Sau două-trei propoziții stereotipice, repetate în continuu ca unii dintre foștii ei șefi. Și, dacă vrei, îți dau un tricou alb cu discount. Și cu dedicație. Sper că știi să apreciezi o super-ofertă.

– Hai, lasă vrăjeala! Animalu’ tău unde e?

– Cine?

– Animalul ăla negru, urât, cu coarne al tău!

– Corn! Ăla negru, urât și cu coarne e sufletul tău. Vorba vine suflet. Și, ține minte, corn, nu coarne, nu ești deloc politically correct. ”Animalu’” meu nu suportă impreciziile și confuziile.

– Bleah! Și tu ești un animal. Mi-e silă. Și n-ai niciun talent. La fel ca Don Quijote. Pot să repet de sute de mii de ori cu voi și tot nu-nțelegeți.

– Aș vrea eu să fiu un animal așa ca Bebe. Și tu ți-ai dori, dacă ai avea aspirații... altele în afară de fabrica ta de diplome. Din păcate, sunt un yahoo... un umanoid și așa o să rămân. Sau crezi că, dacă-mi spargi flautul ori mă jupoi de viu, sunt șanse să mă schimb?

Fetele se aruncă pe Promy și-i smulg hainele, mai puțin Thalia care rămâne în grevă și inspectează de la distanță tot ce se întâmplă, cu o privire simultan amuzată, curioasă și excitată, rozându-și pixul branduit ”Apollo” din aur alb și încrustat cu cristale Swarovski. Apollo îl lovește pe Promy la testicule, iar el se crispează de durere, dar nu scoate niciun sunet. Fetele și Apollo îl târăsc și pe Promy spre un pin și-l leagă de el. Ce ai făcut, dottore El-Gol? Gol și în lanțuri, iar? O să-mi strice coafura? O să-mi spargă din nou flautul? Puneți mâna pe Vasilică! Nu mă simt bine dacă nu mă simt rău? De ce am ieșit alaltăieri de sub chador? Mai bine emigram. Am zis eu să plecăm. Răzbunarea mediocrității? O să-mi facă terapia ”Bill și Monica” acum? Luați-vă labele de pe mine! Și botul! Nu mă atingeți! Unde e Bebe? Iar așteaptă formularul? O hârțoagă e mai importantă decât coaiele mele? Trebuie să fac mereu pe eroul? Să mă dau tare? Bebe, unde ești!?   

Mă uit pe iPhone paralizată, halucinată, fără a-mi putea desprinde privirea. Muzele îl pipăie pe Promy, Caliope îl sărută, sugându-i buza superioară, îl mângâie pe față și pe corp, îi linge cicatricea de la piept (urma pironului) și pe cea de la ficat, îl masturbează cu pasiune, apoi îl mușcă de penis cu toată forța. Promy tresare puternic, ca scuturat de convulsii, gâfâie, dar nu scoate niciun geamăt. Apollo vine și el lângă Caliope, îl privește lasciv și sadic pe Promy, îl mângâie lent pe tot corpul cu palmele lui umede, transpirate și îi linge sângele. Apoi, rânjind lubric, îl lovește sălbatic, îi zdrobește testiculele și-l trage de păr. Promy se face alb ca varul, închide ochii și se zbate în tăcere. Mâini fierbinți încolăcindu-se, strângând și strivind, gheare sfârtecând, guri îmbăloșate mușcând, corpuri lipicioase frecându-se de trupul lui însângerat și sufocându-l. Promy se zvârcolește. Nu, nu mai suport să mă uit. Îmi vine să mă teleportez acolo. De ce nu am plecat cu ei? Nu îl mai las niciodată singur. Pe cine să chem în ajutor? Și Bebe? Unde e Bebe? Nu-l văd nicăieri.

– Mișcă-mișcă din buric, animalule! Parcă nu ți-era de-ajuns ce-ai făcut, vroiai să mă omori, porcule, ticălosule, violatorule, trădătorule și metrosexualule! Pentru asta ți-am făcut reclamație. Dar, pentru că nu ai niciun talent și mă împiedic mereu de tine, o să te jupoi de viu, hohotește Apollo.

Totuși, înainte să-i jupoaie pe Don Quijote și pe Promy, Apollo va mai interpreta melodia o dată, cu tot corul, poate vor învăța și ei ceva ori măcar Thalia va ieși din grevă. În timp ce cântă tare și entuziast, brusc, Apollo începe să se scarpine. Animalele astea au adus și purici în Olimp? Și numai Al Gore e de vină. Păi, și el e tot un animal. Un câine rău care a mușcat mâna stăpânului care l-a hrănit, mâna lui tăticuțu’. Dacă n-a aruncat la timp cu fulgerașe! Ei, el o să reacționeze mai prompt. Da, are un purice. Se străduiește să-l prindă și să-l strivească, dar se trezește la pământ. O lovitură de copită? A văzut bine? Vaca nebună? Dar parcă nu mai sunt vaci nebune în Olimp. Antenuța e în Tartar, iar vaca de Io a emigrat de mult. În Egipt, s-a ajuns. Ah, iar animalu’ ăla mare, negru și cu coarne... corn! O să dea și o bășină? Cu arome letale?

– Vezi că tocmai ai storcit sub copită Concertul pentru violoncel și orchestră op. 7256 nr. 85 în Do minor al lui Dio căruia vroiam să-i dau foc! Iar armele chimice și biologice sunt interzise în Olimp! strigă Apollo.

– Uau, o să-mi faci reclamație? Te ascult numai dacă te juri pe diplomele tale! nechează Bebe.

***

Aromele letale ale lui Bebe sunt, din nou, infailibile, Pegas e recuperat în stare relativ bună din partitura strivită, iar Promy și Don Quijote sunt eliberați și merg imediat înapoi la palat pentru expertiză medico-legală și declarații. Măcar acum să fie înaintea lui Apollo.  Promy arată foarte răvășit, de-abia poate rosti câteva cuvinte, răspunde la întrebări monosilabic, cu vocea gâtuită, apoi se duce la toaletă și vomită. Cafea Lavazza și Maretti cu pizza. Don Quijote nici atât nu e capabil de reacție: abia așteaptă să treacă de controlul medical, să meargă acasă, să-i dea Bebe cremă regeneratoare anti-leziuni și apoi să se bage la loc în armură. Și să nu mai iasă vreodată de acolo. Deocamdată, se închide în armura tăcerii. Asclepios, zeul medicinei, care realizează examinarea (că doar n-o să și-o facă Promy singur la clinica lui falimentară), le acordă și concediu medical (document oficial cu ștampilă și semnătură) pentru o lună.

La întoarcere, mă feresc să-l iau pe Promy de mână, deși simt nevoia să-l mângâi și să-l consolez. Nu cred că mai suportă nicio atingere. Vrea să îi știe pe toți la o distanță igienică de minim 100.000 de ani lumină. Acasă, când intră, Mene îl întâmpină, vrea să-l îmbrățișeze, dar Promy îl împinge tare, brutal, adunându-și ultimele forțe care i-au mai rămas. Mene se clatină, dar rămâne în picioare. Promy îl privește uluit. Nu, nu se poate! Mene are părul smuls, falca umflată, buza spartă, un ochi vânăt, mâinile zgâriate și însângerate, la fel ca și el. Poate și organele genitale mușcate și mutilate. Îl trec fiori.

Parcă m-aș privi într-o oglindă. Miliarde de Mene, miliarde de Promy, miliarde de cătușe, lanțuri, piroane și cruci. Miliarde de mâini care sfâșie, strâng, taie, zdrobesc. Miliarde de cicatrici, miliarde de stigmate. Miliarde de pietre de mormânt (asta doar pentru norocoși). O oglindă spartă în miliarde de cioburi care trec prin mine fără să le simt. Miliarde de presse-papiere sparte, miliarde de corpuri zdrobite și de suflete moarte. Nu simt nimic. Aș vrea să mă uit într-unul dintre cioburi și să mă văd pe mine. Fie și ciuruit. Cioburile să se topească și să se transforme într-un ocean de sticlă lichefiată. Să clocotească, ca la începuturile lumii.

Mi-e cald, mă sufoc. Sângele îmi încinge palmele mutilate și țâșnește în valuri. Numai eu sunt de vină. Stăpânul mi-a zis: Vrei civilizație? Super, te trimit la mama dracului, în Caucaz, la shopping, să-ți iei cele mai trendy gadgeturi: lanțuri, cătușe și piroane toate de firmă, direct de la Hefaistos! Ca să nu-ți fie urât, bestia de vultur îți va ține companie și-ți va mânca ficatul zi de zi. Vrei să fii la înlățime? Te duc pe cel mai înalt vârf de pe Elbrus, la peste 5000 de metri, în ger siberian, viscol și furtuni. Vrei foc? Vrei lumină? Arzi, fă-te scrum! M-a incendiat și m-a orbit cu lumina fulgerelor. Nu mai văd nimic. E o noapte adâncă sub chador. Sunt neajutorat și orb. Ca profetul Tiresias. Văd viitorul. Aici e. În stigmate.

Promy privește în gol (cu ochiul funcțional, cel drept), în tăcere. Buzele i se mișcă fără a putea rosti vreun cuvânt. Își atinge părul rărit cu mâna tumefiată și geme slab. A mai rămas puțin din coafura lui: câteva șuvițe aspre și murdare, lipite de sângele închegat. Încearcă să-și sufle una dintre ele. Degeaba. Nu mai are aer, nu mai poate nici să respire.

Mene a dispărut de când l-a împins Promy, probabil că și Mi Ko e în stare de șoc, niciunul nu mai iese din cameră. Her a venit cu noi acasă, în caz că Promy are nevoie de ceva. Eu patrulez înainte și înapoi, fără să îndrăznesc să-l ating pe Promy sau să deschid discuția. Pandora a aflat și ea și va veni în seara asta mai devreme din Startar, adică pe la miezul nopții. Numai Atlas continuă să joace imperturbabil jocul ”Plante vs. Zombie” – nivelul 5, fără ca nimic să-l tulbure.

Promy bea o gură de nectar, înecându-se, apoi face eforturi să vorbească, cu un glas venit parcă din altă lume: 

– Sunt orb. Lumina s-a stins pentru că am ars, m-am făcut scrum.

– Dar vei învia ca Pasărea Phoenix din propria cenușă, îi spun, încercând să-l încurajez, deși vocea mea sună slab și nu foarte convingător.

– Pe naiba! Voi fi doar resuscitat. M-am săturat să fiu resuscitat, vreau doar să renasc. Ți-am tot spus, Ile. Până și Her care mănâncă monștri pe pâine sau cruzi s-a săturat, chit că nu vrea să înțeleagă să plece de aici. Poate o să ne aruncăm amândoi în prăpastie.

– Nu, Promy, de fapt, cred că o să sar peste ea, intervine Her, cu glas puternic și hotărât. Cu tine în brațe sau în spinare. Mă pricep la parkour, frățioare. Și nu mai mănânc monștri pe pâine în ziua de azi, colcăie de E-uri.

Topită de milă, cu ochii șiroind de lacrimi (pe care nu le pot opri, orice aș face), mă apropii de Promy încet și-i mângâi ușor mâna rănită și umflată, dar el tresare, cutremurat de spasme,  de parcă ar fi electrocutat.

– Ah, iartă-mă, nu am vrut să-ți fac rău. Promy, nu poți să te lași jupuit de viu ori să te arunci în prăpastie măcar pentru că mi-ai promis că mă monitorizezi non-stop și vreau să continui să o faci, îl implor, cu glas întretăiat. Iar, dacă tu ai fi jupuit de viu ori ai sări în prăpastie, lui Mene i s-ar întâmpla fix același lucru. Dacă nu vrei nici Maretti și-ți vine să vomiți, mai bine te duci să faci un duș fierbinte, te dau cu cremă recuperatoare anti-leziuni, ne jucăm de-a ”Bill & Monica”, dacă vrei, apoi te culci, iar mâine dimineață îți pregătești cea mai tare coafură de până acum și mergi la ședință. Dacă vrei. Dacă nu, stai acasă, ai concediu medical. Uite, e și o parte bună: după dreptul de vot și dreptul la grevă, iată că acum ai primit dreptul la concediu medical.

 Mă opresc brusc din perorație. Poate că îl obosesc și mai tare, o să-mi pară rău, o să-mi reproșez, dar nici nu pot să-l las așa. Oricum, simt o senzație de sete arzătoare de parcă am fi iar în mijlocul deșertului Exopotamiei, pe drum spre Mecca. Beau pe nerăsuflate o sticlă de apă plată la jumătate de litru, fără să simt vreo ameliorare, apoi continui:

– Haide, Promy! Uite, pregătesc acum o baie cu spumă, să te relaxezi. Mai ții minte cum ne-am tăvălit noi în zăpada roz cu gust de căpșuni pe Gliese, în insula Pink?

– Poate baie cu spume... plus un strop de sânge... menstrual de la tine. Că al meu s-a consumat de mult. Și așa iese roz. ”La vie en rose”, că tot am fost la Paris. 

– Promy, ai uitat de dragoste, libertate, demnitate, liniște, fericire?

– ”Barzăcopilviezure”, ”barzăcopilviezure”, ”barzăcopilviezure”... Ile, vorbești limbi străine. Nu înțeleg nimic.

– Atunci ar fi cazul să pui mâna să înveți. Știu că titanii asimilează repede.

– În Tartar sau pe Elbrus uiți în câteva zile.

– Tu nu!

– Ba da, Ile. Și ce vrei să fac? Să ajung un guru de Facebook sau în PPT-uri motivaționale colorate, cu floricele și păsărele ca Steinhardt sau Petre Țuțea de la voi?

– Da, Promy, mai bine să fiți voi guru de Facebook sau PPT-uri motivaționale decât tovarășul Ceașcă, tovarășul Kim Jong Un, tovarășul Gaddhafi sau tovarășul ayatollah Khamenei. Și acum, du-te, te rog la baie și la culcare, fac pariu că ne prinde iar răsăritul. Olimpule, trezește-te! Promy, culcă-te!

– Auzi, Ile, Țuțea nu era ăla care spunea: ”cât de idiot să fiu eu să fac 13 ani de închisoare pentru un popor de tâmpiți”? Apropo, Țuțea era un geniu oral, vorbea mult, dar nu a scris mai nimic. Cum îți explici asta?

– Cât de idiot să fii să scrii pentru un popor de tâmpiți despre 13 ani de închisoare pe care i-ai făcut pentru același popor de tâmpiți? Eu, de fiecare dată când trebuie să scriu despre un lucru rău, cobor de milioane de ori în infern: al tău, al meu, al altora. Cred că înțeleg ceva din șirul ăsta nesfârșit de descompuneri, morți și resuscitări pe care nu-l mai suporți.

– Ai văzut? Tocmai de-aia te las pe tine să scrii.  

Sunt pe cale să-i spun că sunt pe punctul de a-mi da a treia ”demisie” în semn de protest (de la el din echipă), dar mă abțin: mi-e milă de el și trebuie să am răbdare, cum zice Promy, o să mai aștept măcar până-mi vine numărul de dosar de la Parchet. Promy mai bea o gură de nectar (pe care o înghite cu greu, strâmbându-se de durere, oboseală și dezgust), apoi zâmbește amar, atât cât îi permit buza spartă și falca umflată:

– Și, oricum, nu toți loserii sunt de succesuri. Unii cu succesurile, alții cu hapocalipsurile. Eu sunt programat la hapocalipsuri. Asta-i politica, așa e softul. Și vă trag și pe voi după mine. O să ne jupoaie pe toți de vii.

– Poate, dar așa, cine știe, o să fie mai multe motive și dovezi ca să fie condamnați.

– Cine ia în considerare mărturia mea? Ce credibilitate are? Uite ce-a pățit și Iisus.

– Credibilitate poate nu, dar relevanță da. Până la urmă, și tu, și Iisus ați câștigat.

– Doar simbolic. Nu, Ile, la fel ca în România, Apollo n-o să fie condamnat nici moral, nici penal. O să mai primească o diplomă, o medalie sau un premiu!