Am reînceput activitatea didactică universitară. Multe satisfuckții: cheltuieli de două ori cât veniturile, multă ”muncă patriotică”, normă dublă (căci nu prea sunt oameni care să mai vrea să se aventureze în așa ceva), mediu intelectual elevat, stimulativ... de ”copy-paste”. Singura motivație reală: ”copiii” (fie ei și ăia de la FR la vreo 40-50 de ani, unii cu chelie și păr alb în cap). În câteva luni, reușim să comunicăm, construim o relație, evoluăm împreună personal și profesional. Ce nu fac eu pentru ”copiii” mei și ei pentru mine? Oscilez între imaginea de soră mai mare, în blugi și cu rucsăcel și cea de mămică protectoare. Și mă simt iubită.
Și iată că vine marea confruntare: sesiunea. La examene, trec de la imaginea de profă de gașcă și/sau mămică grijulie la aia de scorpie. Not enough? Of course, not. Toți lumea se agită în sală de parcă ar fi posedați (deși la curs și la seminar adesea sunt apatici și le scoți vorbele cu cleștele din gură). Vorbesc ăia din ultimele rânduri cu ăia din primul rând, foșnesc cursurile de pe bancă sau din chiloți, chicotesc, râd isteric, își dau coate, se sucesc, se învârtesc. Exerciții de contorsionism în ciuda amenințărilor că vor fi evacuați din sală. Caută răspunsurile pe mobil, la oracolul ”Goangăl”. La sfârșit, unii își iau lucrările înapoi după ce le-au predat și completează subiecte, deși le spun clar că aceste răspunsuri nu vor fi punctate. Unii, mai cinstiți și mai modești, plâng doar după un cinci, alții solicită insistent 5X2, chiar dacă au făcut doar ”copy paste”... și ăla prost, fără să înțeleagă și fără să se potrivească. ”Doamna, eu nu vreau 5, eu vreau 5X2! Am pretenții”. Modelul tupeistului care vrea totul de-a gata, fără niciun efort (în afară de ”copy-paste”) și care aruncă totul în aer dacă nu-i faci pe plac. De ”succesuri”, de altfel, în România, am văzut și premieri cu același profil.
Corectez lucrările și simt că plonjez în plin Orwell, ”1984”: a = da, b = nu, c=nu se știe, d = toate. Mulți bifează a, b, d sau, cel puțin, a, b. ”Pro TV” e canal public sau, în cel mai fericit caz, de știri și comunicarea mediatică e directă. Preluat în serie. În obișnuitul sistem ”copy-paste”. Principiul noncontradicției? Nu se aplică. Aici e valabilă doar logica lui Big Brother: ”2+2 fac 5”, nu 4 și toată lumea trebuie să creadă asta, altfel nu-l iubești pe Big Brother. M-am întors în camera 101, camera torturilor personalizate și cărora nu le poți rezista? Se pare că da. O’Brien, nu e nevoie să pui șobolani pe mine ca pe Winston în ”1984”, e suficient să-mi arăți câteva lucrări!
Haos, confuzie, prostie uniformizantă, spălare pe creier, ”copy-paste” la greu, tupeu de șmecheri. O lume de non-valori și impostură. Copiii nici măcar nu pot fi condamnați, ei sunt produsul sistemului. Până și ”2+2=5” al lui O’Brien din ”1984” al lui Orwell pare de bun simț. Acum 2+2=10. ”Idiocracy”? ”M-a învins sistemul” ca pe Milică, mai știți, era odată un președinte numit Milică și poreclit ”Țapu’”? O’Brien îmi tot spune ”2+2 fac 5, 10, cât vrem noi. Trebuie să crezi asta, nu doar să fii de acord. Și trebuie să-l iubești pe Big Brother”. Îmi suflu șuvița (ăsta e un exercițiu de relaxare pe care l-am învățat mai demult de la o colegă). Ce să spui când n-ai nimic de spus? ”Supercalifragilisticexpialidocious” ca-n ”Mary Poppins”? Sau poate ”Pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză”, asta din ”Robotzi”. Suflă șuvița! Dar nu mai funcționează. O gură de aer! Sau de fum! O gură de aer!!! Mă sufoc. Prea puține cuvinte, limbaj prea standardizat, conexiuni prea stupide și stereotipice ca să poți gândi. ”Newspeek”. Hello! ”Is there anybody out there?” Voi fi în curând ”comfortably numb” ca-n Pink Floyd, ”The Wall”, anesteziată ori poate în comă, fără să-mi mai pese? Deja se strecoară confuzia, încep să calculez ”2+2=5 sau 10” sau să spun alfabetul ”k, d, a, m, p...”? Nu, nu sunt toate la fel și 2+2 = 4, o să-i demonstrez asta lui O’Brien. Și o să corectez în așa fel încât să promovez coerența și originalitatea, să fac departajare, să se vadă diferența. Și dacă sunt toate la fel și pretutindeni guvernează aceeași logică a absurdului? Ce dacă? Cel puțin eu nu sunt la fel. Încă mai gândesc. Încă mai simt. Iubire față de Big Brother? Nu, nu încă. ”The Wall”. Singură în fața Zidului, așteptând să fiu strivită? ”Crazy” – ”showing feelings of an almost human nature”... Îmi aștept verdictul, știu că sunt vinovată. M-am născut vinovată. ”Natural born... crazy and guilty”. Știu că vrei să mă ajuți, O’Brien, să ajuți un biet suflet tulburat să găsească și el calea, dar mai bine, lasă-mă! Nu vreau liniștea și fericirea ta. Condamnată la fericire?
Îmi spui să merg pe stradă și să mă uit în jurul meu. O lume colcăind de Zombie cu ”smiling faces”, alergând bezmetic, într-o mișcare browniană. ”Smiling faces” simpatice, nu terifiante și ostile, prietenoase chiar, în cazul în care nu se calcă în picioare la metrou sau la reduceri la Black Friday. Vrei să mă transformi într-un Zombie cu ”smiling face”? Nu, merci. La 85%, dacă le dai jos masca, nu o să găsești nimic. Nu mai există nimic. Doar vidul. Și mai sunt vreo 5% față de care e mai bine să păstrezi distanța pentru că, dacă le arunci masca, o să vezi ”Potretul lui Dorian Grey”. Monștri – dictatori, tirani, șefi... Dar stai, încerci să mă zăpăcești, 85% + 5% nu fac 100%, ci doar 90%! Unde sunt ceilalți 10%? Ăia gen ”votanții” lui Nicușor Dan care vroiau o schimbare? Sunt în camera 101 și ei? Nu, nu toți. Pe unii îi pot vedea încă pe stradă. Ce ciudat, lor nu trebuie să le dai jos masca de ”smiling face”. Pentru simplul fapt că ei nu poartă mască. Nu au nevoie și nici nu vor. Ei arată uman: au ochi, nas, gură, păr. Ei simt. Ei gândesc. Sunt frumoși. Liberi. Puternici. ”Unchained”. Fără lanțuri, chiar dacă se află în camera 101. Vreau să fiu unul dintre ei.
Încerc să rezist. Nu îl iubesc pe Big Brother, O’Brien și nu vreau să-l iubesc. Nici măcar nu sunt anti-sistem, ci pro-sistem: pentru un sistem în care să existe un pic de ordine, de normalitate, o ierarhie cât de cât corectă și respect pentru diferență. Unde nu sunt toate la fel și 2 + 2 fac 4. Pentru asta lupt în continuare, cu toate forțele mele. Nu eu sunt, de fapt, anti-sistem, ci tu, O’Brien și toți ca tine. M-am săturat de căcat. Vorba lu` Băse, pot înghiți broaște râioase, dar nu și porcu’!
Time out, O’Brien! Un pic de muzică nu strică. Manowar – ”Heart of steel”, Judas – ”Revolution”. Valuri de energie și de furie eliberatoare. Știi ce? Nu eu trebuie să mă schimb, ci tu, O’Brien, tu și sistemul tău! Sunt altfel și ăsta nu e un delict. Nu-mi pare rău. Dimpotrivă. Iar asta creează măcar o mică breșă în sistem, în ”the wall”. De o săptămână mă ții aici ca să te delectezi cu urletele mele. Vrei urlete? O să-ți dau! Strigăte de luptă! ”Here comes revolution/time for retribution”. Nu trebuie doar să mă apăr, ci și să atac. Nu doar că nu o să cedez, dar îmi voi rupe lanțurile și voi declanșa o revoluție.
Mă uit la lucrările corectate: fii atent, cantitativ, ai câștigat tu, O’Brien cu sistemul tău, dar calitativ eu. I-am găsit pe cei 10%. Cei care sunt altfel.
Acum sunt liberă. Sunt eu însămi. Mai puternică. Fericită. Renăscută.
Judas Priest - Revolution
P.S. Urmează ”Examen cu Big Brother” (II) – demisia.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu