Examen cu Big Brother (III). În luptă cu ”ăsta-i sistemul”: ștergerea notelor fantomelor și demisia. ”Forget Domani”!

”Is there anybody out there?”

În așteptarea marii confruntări privind notele fantomelor și politica de la master, m-am tot gândit la Steinhardt și la strategiile lui de luptă cu Satana comunistă (alea din ”Jurnalul fericirii”). Păi și aici, la noi, tot un fel de diavol comunist și-a băgat codița: uniformizare de tip comunist (note de la 8 în sus, 10 pentru fantome eventual), proprietate la comun (”copy-paste”, cursuri date de la unul la altul, în sistem ”dă-o mai departe, stop”, ce contează), falsitate (de la ”merge și așa”, ”ne facem că” (normal, nu trebuie să și facem, doar n-om fi fraieri?) la studenți-fantomă care ajung doctori-fantomă, cursuri-fantomă, examinare și notare-fantomă gen ”0=10”), lăudarea mărețelor realizări (pentru care ne-am surmenat dând ”copy-paste” sau care sunt pur fictive) și munca patriotică (aia doar pentru fraieri). Și eu care credeam în ultimii ani că de acum încolo ne confruntăm doar cu abuzurile capitalismului... Comunismul ne mai bântuie, fie și prin fantomele noastre de la școală.

Ce zicea Steinhardt despre lupta cu diavolul comunist? El recomanda o ”viclenie țărănească” în fața diavolului: să te faci că nu știi, să te prefaci, să minți, să șantajezi și tu dacă poți. Să-i vorbești pe limba lui și să folosești chiar armele lui la nevoie, altfel nu înțelege. Și să lupți cu entuziasm, cu pasiune, cu dăruire, până la capăt. Chiar dacă ești singur, împotriva tuturor și ești atacat, lupți. Dacă pierzi o bătălie, îi sfidezi. Dacă ești încolțit, ataci cu furie. Și savurezi plăcerea rezistenței. Lupta te încălzește și te motivează. Ești fericit și liber. Asta, de fapt, era a treia strategie de rezistență la totalitarism propusă de Steinhardt în ”Jurnalul fericirii”: strategia lui Churchill și a lui Vladimir Bukovski, disident din URSS, strategia luptei. Primele două strategii erau ”consideră-te deja mort și atunci nimic nu te mai afectează” (Soljenițân) și cea a inadaptării (Zinoviev) – omul care nu se integrează niciodată în sistem, marginalul, vagababondul, nebunul, copilul din povestea cu ”Hainele împăratului” care spune că ”regele e gol”. Din perspectiva celei de-a treia strategii, iată ce-i spusese Churchill, premierul britanic, Marthei Bibescu în 1939, înainte de intrarea în război: ”Va fi război. Praf și pulbere se va alege din imperiul britanic. Moartea ne pândește pe toți. Iar eu simt că întineresc cu 20 de ani” (citatul e preluat din Nicolae Steinhardt, ”Jurnalul fericirii”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994:7). Iar Bukovski, când fusese convocat la sediul KGB, nu dormise toată noaptea în așteptarea febrilă a confruntării cu anchetatorii: ”pentru a intra în ei ca un tanc” (op. cit. p. 8). ”Here comes Revolution/ Time for retribution.” (asta-i din Judas). Poate că ar trebui să o aplic și eu, cu puținele mele forțe. Puține forțe, inegalitate de forțe... păi tocmai asta mă stimulează. Cred că sunt pe drumul cel bun. Mai întâi, să încerc să repar notele fantomelor și apoi să nu mai accept nicio concesie. Dacă aș lua cataloagele pur și simplu și le-aș șterge? Durează doar câteva minute. Și ce să spun? Vă rog, dați-mi catalogul să șterg notele alea absurde... Nu, nu o să mi-l dea nimeni. Dar dacă le cer doar pentru verificare? Nu știu, eu nu prea am spus minciuni: o să mă bâlbâi, o să mă înroșesc, o să tremur. Nu pot să am și eu un pic de sânge rece? Exclus, eu sunt foarte ”nevricoasă”. Nu-i nimic, dacă nu am sânge rece și nici n-o să am, să mă prefac că am. Poate că merge. Dacă nu, să mă duc așa, cum o fi, să vedem ce se întâmplă.

Miercuri - ziua cea mare a confruntării. Pregătită? Să iau cataloagele și să șterg notele false? Să nu mai accept alte concesii? Eu una am o tendință fatală de a spune da, orice s-ar întâmpla: pur și simplu, nu pot să refuz. E, voi lupta să-mi înving această tendință, poate că reușesc să spun NU. Mă duc la secretariat. Mi s-au cam tăiat picioarele. Prima oară când bat la ușă, e închis. Răsuflu ușurată. Mă mai plimb un pic și fumez o țigară. Apoi încep să mă enervez: ia te uită, mă mai ține și la ușă! Nu aveam ceva de rezolvat? Foarte urgent. Sufletul meu arde în flăcările infernului, acum, nu în viața cealaltă. Dumnezeu poate mă iartă, dar eu nu. Brusc, simt o nevoie acută de a rezolva totul imediat, orice s-ar întâmpla. Mă întorc la secretariat, ciocăn... E deschis. Intru cu o față probabil congestionată și pași cam nesiguri, zâmbesc stupid și-o rog pe secretară să-mi dea cataloagele ca să verific notele. Și ce dacă par emoționată? E firesc, poate crede că mi-e teamă că am greșit ceva, sunt doar la început. La urma urmei, chiar am greșit și abia aștept să corectez eroarea. Vreau să fac asta acum! Dacă nu mi le dă, îi sparg dulapul. Culmea, secretara nu pare prea surprinsă ori bănuitoare, îmi dă cataloagele, iar eu le înșfac, scot pixul cu gumă și, uitându-mă pe listă, mă apuc să șterg repede, cu furie, notele fantomelor. În maxim 5 minute, predau cataloagele, zâmbind la fel de stupid și-o șterg. Zâmbet de ”smiling face”. Dar în spatele măștii, începe să se contureze o față umană.

Mă duc imediat să informez conducerea despre corectarea erorii de dinainte și despre intenția fermă de a nu mai face alte compromisuri. Fermă...? Cât de fermă? Pot să spun NU? Și dacă da, pentru cât timp? Să vedem. Intru în birou la decanat și anunț destul de hotărâtă pentru început că am fost șocată de modul de examinare și de notare a fantomelor, că m-am simțit atât de vinovată că am dat note false încât le-am șters, că nu sunt dispusă să mai fac nicio modificare de note și că, dacă mi se mai cere asta, îmi dau demisia pe loc. Ce tare, a doua zi e examenul de lector doctor! Demisia cu o zi înainte de titularizare! Cu atât mai bine. Urmează un discurs lung și obositor (de circa trei ore), două vorbe-trei cuvinte standardizate și repetate la nesfârșit (”Newspeak”, limbaj de lemn), pe care-l anticipasem deja, iar vocea mea se izbește de Zid și se întoarce ecoul: așa e peste tot, asta e România, ce e corect pe lumea asta, așa e la început, trebuie să te adaptezi, asta ne învață și sociologia, o să te obișnuiești, fantomele plătesc taxe, chiar dacă eu poate cred că au prezentat certificatul de deces la înscriere, au dispărut apoi și ne bântuie doar în cazul în care au rămas cu restanță, cadrele aduc și ele cunoștințe, suntem oameni, le ajutăm (chiar dacă n-au apărut niciodată, nici măcar la examen), așa e colegial, nu spui niciodată NU. Ai putea să spui NU unei prietene care te roagă pentru cunoștința ei, de exemplu, prietenei tale care te-a recomandat aici? Pot, dar eu nu cred că ea s-ar preta. Dacă ar face-o, aș refuza-o pentru că, altminteri, m-aș purta degradant nu doar față de mine însămi, ci și cu ea și cu ”loaza” ei și, în plus, aș contribui la susținerea acestui sistem corupt. Sociologia nu ne învață să ne obișnuim cu orice: dimpotrivă, avem și noi un cuvânt de spus, modelăm și noi lumea prin toate atitudinile și acțiunile noastre, suntem ceea ce face societatea din noi, dar și ceea ce facem noi cu ce face societatea din noi, și, oricum, societatea s-a schimbat și o să se tot schimbe, vă convine sau nu. Crezi în povești, în vise? O, da, sunt o axis mundi, fără ele pământul nu se învârtește. Și nu numai că cred, dar le pun în practică. Chiar acum. E ceva corect pe lumea asta? Există oameni corecți? Nu e corect în primul rând să generalizăm, știu și eu exemple (începând cu proful meu de la doctorat, domnul prof. Drăgan și chiar și aici, în facultate). Minim 10%, ăia de care am mai zis. Poate chiar mult mai mulți. Și chiar dacă, prin absurd, nu ar mai fi altcineva, ar trebui să încerc să fiu eu: dacă eu fac ceva corect, în acel moment anulez principiul incorectitudinii. Voi fi eu corectă, sunt corectă, fac eu ceva corect chiar acum și asta schimbă totul.

La un moment dat, intră în discuție (vorba vine în ”discuție”, că urla și făcea spume la gură) secretara, tremurând de furie și fluturându-mi în față cataloagele cu notele șterse. Le-ai făcut varză, ți-ai bătut joc, se vede ștersătura, le treci imediat cum au fost pilelor, notele au fost înregistrate deja, iar pe celelalte le faci de la 8 în sus. ”Let me hear you scream like you want it/Let me hear you yell like you mean it/If you’re gonna go down/Go load/Go strong/Go proud/Go on/Go hard or go home!” ( Let me hear you scream – Ozzy Osbourne ). Pe măsură ce strigi mai tare, fața îți devine tot mai întunecată și mai schimonosită, aducând din ce în ce mai mult cu ”portretul lui Dorian Gray”, iar eu încep să mă luminez la față, să mă calmez relativ, să-mi pun ordine în gânduri și să fiu tot mai sigură de deciziile mele. N-ai decât să țipi și să te agiți. Refuz să mai fac vreo modificare sau să trec vreo notă falsă. Iar pilele să vină la examen și o să vedem ce note iau. De unde să știu dinainte cât merită, sunt paranormală? Eu nu sunt, dar tu poate că da, din moment ce comunici cu fantomele. Vai, ce pretenții ai, nimeni nu cere așa ceva, pilele nu vin la examen! Cum așa, ei nu o să vină niciodată la un examen? Asta nu e problema ta! Asta nu e problema ta! Nu e problema mea dacă vin sau nu la examen? Cine le dă note, tu, secretara? Conducerea intervine pentru a o calma pe secretară, se acceptă pe moment lăsarea notelor la master așa cum sunt, dacă nu se pot înțelege cu nebuna. Bineînțeles că eu sunt nebuna. Știam și asta, ”crazy.......”. Oops, fantomele tot nu au note, aici e o problemă care arde, așa că mi se propune concesia supremă: să-mi trimită referate pe mail sau să mi le dea secretara, iar eu să le dau 8, că notele au fost afișate, oricum, pe net. Secretara să-mi aducă ea referate sau să-mi trimită pe mail? Păi, ceilalți au dat examen scris, cu mine de față, într-un interval de timp de... și fără suport de curs. E echitabil așa? Și știu eu cine a făcut referatele? Refuz și varianta asta: nu pot să le dau note decât dacă vin la examen la fel ca și colegii, iar, în acest caz, NU știu ce note vor lua, depinde de ei, notele sunt de la 1 la 10. Nu, nu accept nici ultima propunere și îmi scriu demisia. Gata.

Cred că m-am mai maturizat: adică am crescut de la 2 ani și 7 luni la 2 ani și 8 luni. Am învățat să spun ”nu”: trei ore la rând, fără întrerupere. Se poate, deci? Deocamdată, am refuzat ”să mă obișnuiesc”. Mi s-a spus că dau cu piciorul unei vieți ușoare, fără griji, fără probleme... ”Copy-paste”, șpăgi și aranjamente. M-am gândit că mie îmi place viața grea și lucrurile obținute cu efort. Și dacă excluzi suferința și moartea, ce viață mai e aia? Ceva inuman și monstruos. Ca ”Portretul lui Dorian Gray”.

Ce tare, mi-am sacrificat cariera academică într-un moment strategic: mi-am dat demisia în ziua dinaintea examenului de lector doctor! ”Forget Domani /’Cause tomorrow never comes”, cânta Frank Sinatra. E chiar amuzant. Uite că pot inghiți tot soiul de lighioane, uneori și ”broaște râioase” (deși nu ar trebui și-o să-ncerc să nu mai fac), dar nu și ”porci. Nu doream să abandonez ”copiii”. Ei erau unica motivație. ” Aș mai fi înghițit poate niște lighioane doar ca să-i mai văd, dar "porcul" nu. Mi-e deja dor de ei. Dar cum puteam să mă duc la ei cu fața de Dorian Gray (aia din portret) sau cu fața de Zombie cu ”smiling face” în spatele căreia se află neantul? M-aș fi schimbat, nu aș mai fi fost eu însămi.

Oricum, nu regret decizia luată: mă simt liberă, chiar dacă loser, cu asta m-am obișnuit deja. Am iar figura aia de om liber. Viu. Fața umană. Cei care pierd vor câștiga. Îl cred pe Kierkegaard, ”opusul păcatului este libertatea”. Altfel, te cufunzi într-o mlaștină (cu sau fără ”broaște râioase”) și nu mai ieși nici dacă te tragi de păr ca baronul Munchausen. Cel puțin am câștigat lupta cu mine însămi.

Incredibil, au început să vină mesaje de susținere când am anunțat demisia (de la ”copiii” mei dragi și chiar de la unii profesori extraordinari, cu suflet, care nu se fac că muncesc, ci chiar lucrează, evaluează corect și sunt devotați profesiei și studenților). Mulțumesc tuturor ”nebunilor” ca mine! Mă motivați să continui lupta! Mă bucur că nu am rămas singură în fața Zidului (așa cum mă așteptam) și, chiar dacă nu reușim să curățăm grajdurile lui Augias ca Hercule, poate o să facem împreună măcar o breșă în sistem. Nu doar să calculăm ”2+2=4”, dar și să aplicăm logica normalității.

Hey you! Don’t help them to bury the live/ Don’t give in without a fight

Hey you! Don’t tell me there’s no chance at all/ Together we stand, divided we fall...

Hey you – Pink Floyd (The Wall)