Examen cu Big Brother (II). Castronul cu ”broaște râioase”: notele studenților-fantomă

Ieșisem un pic din camera 101 după ce-i identificasem pe cei 10% care erau altfel. Mai mult, găsisem o lucrare de 10 la master, mai bună decât aș fi putut face eu și care mă proiectase instantaneu din camera 101 in "Camera" din "Zona" lui Tarkovski (asta, în cazul meu, e golfulețul din Vamă). Încercam să mă întind pe malul mării, să ascult murmurul valurilor, să respir, să-mi revin. Nici n-am apucat bine să inhalez briza mării, că am fost chemată să trec notele în catalog. Urma o nouă aventură în Țara Zombie-lor cu Smiling Faces.

Nici n-apuc să deschid primul catalog, că aud o șoaptă insinuantă: ”Pi….” O fi vorba de ”Viața lui Pi”. Șoapta se repetă, conturându-se din ce în ce mai bine: ”pilele, pilele, pilele, pilele, pilele”. Arunc o privire absolut uluită, așa că mi se spune din nou: ”Pilele. Să trecem pilele”. Rămân siderată și întreb cu vocea întretăiată ce-nseamnă asta. Mi se explică că pilele sunt protejații diverselor cadre didactice: din anul I (zi și FR) până la master. Pilele apar peste tot în catalog, dar uneori și la sfârșit, după ultimul nume cu Z: Zaharia, Popescu, Georgescu, Ionescu etc. Doar așa e alfabetul, foarte tare, îl mai repetasem și data trecută: k, d, a, m, p, z, p, g, i, c…. Pilele sunt studenți-fantomă care nu vin la niciun curs și la niciun seminar. Ba mai mult: la niciun examen, la nicio materie. Suprinzător, pilele trebuie să ia 10, 9, hai, mă rog, minim 8, oricum mai mult decât colegii lor care au venit la ore și la examen. Probabil fiindcă altfel ne bântuie. Mie mi-e frică de Bau-Bau. Este halucinant, îl depășește chiar și pe Caragiale: acolo ”loazele” de ”familie bună” se prezentau măcar la examen și cereau numai o notă de trecere. Logica lui Big Brother, a lui O’Brien de ”2+2=5” pare iar ceva mai rezonabilă, acum 0=10. Și mai spunea cineva că ex nihilo nihil? Din nimic nu iese nimic? Dimpotrivă, 0=10. Dar de ce întreb eu atâtea? Nimeni n-a întrebat nimic mai înainte, pur și simplu le dăm note. Așa face toată lumea, așa e la particulară. Sunt atât de șocată că rămân paralizată, incapabilă de vreo reacție. Nu mai întreb nimic, pur și simplu iau pixul și trec ”8”, la primul nume menționat. O fi doar unul. Aiurea, numai la master sunt vreo 6.

După notarea pilelor-fantomă, trec la studenții obișnuiți, apoi predau cataloagele. Pot să plec? Nu, nu e bine. Trebuie să rescriu toate notele: sunt cam mici, de preferință trebuie să fie de 9 și 10, oricum de la 8 în sus. Păi atunci ce rost mai are evaluarea dacă omogenizăm așa totul? Nu se mai distinge nicio diferență, iar eu exact asta căutam. Iar logica lui Big Brother, notele de la 5 la 7 = 9, iar alea de la 8 la 10 = 10? Dar nu, nici așa nu-i bine, 10 iau fantomele, să nu care cumva să le facem să se simtă frustrate. Și ăla care săracu’ se roagă de mine să-i dau un cinci și care nu copiază, ăla slab, dar modest și cinstit, ăla ce va înțelege din nota lui: 5=9? Cum se va autopercepe el? La fel, cel care merită 10, dar căruia i se trece eventual 9, că 10 e pentru fantome? Vai de mine, ce să fac? În nici un caz nu modific 3 cataloage. Am înghițit niște broaște râioase, dar nu și porcu’. Cum refuz să mai fac orice altă modificare și e vineri după-amiază, sunt chemată la o discuție săptămâna viitoare.

Pe drum, conștientizez greșeala făcută. Fantomele astea o să termine anul I, apoi anul II, apoi anul III, apoi masterul și o să se înscrie la doctorat. Toate mediile lor or să fie de 10. Și eu am semnat pentru notele lor. Ăștia vor fi viitori premieri copy-paste creați într-adevăr de sistem, dar și de mine. Nu, e îngrozitor ce-am făcut, n-o să mi-o iert niciodată. Și asta numai pentru că am fost prea șocată să reacționez. În niciun caz nu trebuie să accept alte modificări ori alte note din burtă. Trebuie să-mi dau demisia.

După trei zile și trei nopți albe (vorba vine albe, mie mi s-au părut foarte negre), îmi propun să nu mai fac niciun compromis: uite azi musca, mâine broasca râioasă, poimâine porcu’. Da, trebuie să-mi dau demisia, mă simt iar învinsă de sistem, o să-mi șteargă ei toate notele și o să le scrie cum vor. Și am fost fraieră, nu trebuia să înghit nicio muscă, darămite o broască râioasă. Mă simt atât de murdară și eu... Mai rău ca grajdurile lui Augias, nici Hercule nu poate curăța mizeria asta.

Voi spune că nu voi mai face nicio modificare. Oricum, am și eu un atu în mânecă, e o nevoie disperată de oameni în echipă (de fapt, nu de oameni, ci de Zombie cu Smiling Faces, pasivi și corupți), o demisie i-ar afecta foarte mult, inclusiv la acreditare. Plus că pot să dau totul în vileag pe la consilii de etică și în presă. Dacă ”așa fac toți” sau ”asta e România”, nu înseamnă automat că așa e normal. ”Obișnuit” nu e totuna cu ”normal”.

Și totuși, mi se rupe inima: nu de carieră (în așa mediu intelectual elevat și onest, ce relevanță mai are?) sau de bani (am cheltuit mult mai mult decât am câștigat, iar perspectivele sunt la fel de promițătoare), ci de ”copii”. ”Copiii” mei. Nu vroiam să-i las, ei n-au nicio vină, chiar dacă mă mai supără uneori. Aș vrea să-i mai văd o dată.

"S-a cam dus vopseaua de pe cioara" (asta cântă trupa ”copilului” meu care a luat singurul 10 pe bune la semiotică, la master - Robin and the backstabbers ), dar eu răman un fel de Don Quijote castrat și fără vise, uneori chiar fără coșmaruri, care se incapataneaza sa spună că "2+2=4", poate doar din inerție. Și, totuși, trebuie să fim optimiști, lumea se schimbă, în Evul Mediu puteam fi arsă pe rug pentru că eram o femeie cu o pisică. Să mai încerc o dată, fie și numai din inerție?

Apropo de pisici... a mea, Kiry, îmi dă mereu lecții de viață, mai nou, e un Guru al meu. Ea e foarte silențioasă de felul ei, nu miaună aproape deloc. Doar în cazuri extreme, când e foarte frustrată. Mai exact atunci când îi închid ușa în nas, când pun un scaun în ușă și mă duc la culcare. Ea nu stă să râcâie la ușă, ci miaună și-și calculează cu precizie mișcările astfel încât să apese pe clanță și, în același timp, să împingă scaunul. Reușește de fiecare dată să deschidă. La fel, are momente când o scoate din minți ușa închisă de la intrare; cheile sunt sus, la aproape 2 metri, dar ea sare până acolo și cred că mai are un pic și o să învețe să deschidă singură. Dacă-i scot cheile, nu apasă pe clanță, ci caută cheile. Când le găsește, mi le arată și mă privește cu ochi mari, rugători. Dacă pun cheile în ușă, ea sare din nou, încercând să deschidă. Dacă las cheile pe masă și vede că nu vreau să le pun la loc, începe să se izbească de ușă cu furie. Azi noapte mi-a fost așa de milă de ea văzând-o cum se lovea de ușă și cum plângea (am înțeles-o, la fel mă simțeam și eu), că i-am deschis ușa. A ieșit imediat pe hol, iar eu am rămas în ușă. Mi-era teamă că fuge pe scări. Dar nu, a mirosit doar un pic la ușa vecinului și apoi a venit înapoi. Când a intrat în casă, torcea fericită. Nu vroia să fugă. Și nici ușa închisă în sine nu o deranja, ci Zidul.

O să încerc să fac și eu ca ea. Să-mi calculez mișcările,să nu mă mai las așa ușor surprinsă, să nu pic în capcane stupide. Și, dacă am epuizat toate mijloacele, să nu renunț: mai bine să mor izbindu-mă de Zid. Poate că totuși Zidul (sau cel puțin o bucată din el) se va prăbuși sau cineva va deschide Ușa. Mulțumesc, Guru Kiry!