Examen cu BB (VII). O terapie pentru sufletul mânjit de căcat și sfâșiat de îndoială: presse-papierul cu coral albastru din Ataraxia de la Promy

Cum mă uitam lung la geam (dar, din fericire, mi se părea prea departe ca să ajung la el și nici nu puteam să mă țin pe picioare), Promy (adică Prometeu, eroul meu din copilărie) lasă iPhone 7 la care lucrează obsesiv, aproape non-stop (workaholic cum e) și vine val-vârtej la mine. M-am gândit că mă vizitează de dragul funcției fatice (să nu pierdem contactul), dar Promy zice că vine de dragul funcției conative (un pic de mobilizare nu strică). Îi tot spun că n-am chef de nimic și că nu mă simt în stare nici să mișc degetul mic de la piciorul stâng, dar Promy insistă să mergem pe Gliese, o planetă foarte asemănătoare cu pământul, aflată la doar 20 de ani lumină distanță. Acolo copiii citesc (nu joacă (prea mult) jocuri video pe PSP, consolă, tabletă sau mobil), înoată în oceanul Ataraxia, se joacă cu delfinii înaripați (pe care învață să-i călărească) și cultivă cactuși cu flori de un albastru neverosimil. Îi iubesc și îi îngrijesc așa cum Micul Prinț își ocrotește trandafirul, iar cactușii sunt mult mai ușor de întreținut și nu fac mofturi precum trandafirul Micului Prinț. Nu, nici vorbă, nu pot nici să mă ridic în picioare, nu merg nicăieri. Însă Promy mă asigură că e foarte simplu: ne teleportăm instantaneu. ”Break on through to the other side!” Break on through – The Doors .

Plonjăm direct în Ataraxia, cel mai mare ocean de pe Gliese, la recifurile de corali albaștri. Apa e mai caldă (29 de grade Celsius în medie) decât a oceanelor de pe pământ, lină și mângâietoare ca niște aripi de înger. La fel de limpede ca cea din golfulețul din Vamă, pe drum spre 2 Mai. Mă scufund în apele adânci și liniștite, de culoarea topazului albastru și înot ore în șir, fără să mai simt urmă de oboseală. La un moment dat, întâlnim sirene (și sireni) cu aripi ca-n mitologia greacă, dar și cu coadă de pește, cu plete albastre cu șuvițe argintii, verzi și lila, cu piercing și cu tatuaje. Cântă la un fel de chitară acvatică, mai mult Phoenix, gen ”Fată verde”, ”Mugur de fluier”, ”Nunta” Nunta – Phoenix . Nu ne punem dopuri în urechi cum le-a dat Ulise marinarilor săi când a întâlnit sirenele, dimpotrivă, ne bucurăm că muzica românească e promovată bine măcar la 20 de ani lumină de Terra și dezlănțuim o horă nebuneasscă împreună cu sirenele și sirenii. Apoi sirenele dansează sirtaki pentru Promy. Foarte tare, chiar Promy i-a învățat pe gliesieni, inclusiv pe sirene, să-și facă șuvițe, piercinguri și tatuaje, el cunoaște toate trendurile. Și o surpriză plăcută pentru Promy: modelul dominant de tatuaj (la sireni cel puțin) este vulturul (albastru, verde, cenușiu sau negru). Promy tresare, dar zice pe un ton aparent detașat: ”Ce chestie, vulturul a devenit mai popular decât mine”. Apoi scoate prototipul iPhone 7 din rucsăcel și îi încântă pe gliesieni cu noul model încă în lucru, super-slim, transparent și cu multiple funcții (cred că poate fi folosit și ca aspirator USB sau... USL): sunt înnebuniți și ei după gadgeturi, evident.

Cum eu încă plângeam după un ciob din presse-papierul de cristal cu coral, spart, al lui Winston, Promy îmi promite că-mi dă el unul tare, cu coral roz... ce-i drept, ”made in China”, dar să juri că-i original. Păi, să vedem, trandafirul Micului Prinț e original? Teoretic, nu, e unul dintre niște miliarde de trandafiri, aparent la fel, dar, practic, e special, pentru că e trandafirul Micului Prinț și a fost domesticit de el (vorba vine, e cam figurant). Așa și presse-papierul chinezesc o să devină special când o să-l iau eu. Și orice cupă poate deveni Sfântul Graal, Dumnezeu știe. Ca în filmul ”Regele Pescar” al lui Terry Gilliam. Sacru și profanul. Sacrul irumpe în profan. Iar Promy nu-mi dă un ciob, îmi dă unul întreg. Promy îmi mai recomandă să iau și eu data viitoare un pic de coral albastru din Ataraxia de pe Gliese, îmi poate face el un presse-papier de cristal cu coral albastru: unic, original și indestructibil. Pe ăsta nimic nu-l va putea distruge. Așa că acum voi avea două. Pe al doilea îl păstrez eu, iar pe primul îl dăm înapoi lui Winston și celor care încearcă să rămână oameni. Thanks, Promy!

Fericită și liniștită după scufundările în Ataraxia de pe Gliese, la recifurile de corali albaștri... Dar apoi, după câteva minute de fericire, cad iar în depresie. Am rămas singură, ”sunt o lună amară ce se stinge încet” (Luna Amară – ”Gri dorian”, iar Dorian Gray?!). Nimeni nu mă înțelege, cuvintele și lacrimile îmi sunt înghițite de Zid chiar și acasă. Vreau să ascult ceva empatic, așa că pun uvertura la ”Tristan și Isolda” – Wagner , apoi Simfonia a V-a, partea a IV-a – Mahler . Eforturi supraumane de a face cel mai mic lucru: pentru a înghiți, pentru a respira, pentru a mă întoarce de o parte pe alta. Mișcare în gol. Mireasa din filmul ”Melancholia” lui Lars von Trier care se străduiește să înainteze un singur pas, în timp ce crengile unor copaci monstruoși, mișcători îi încolăcesc picioarele și-i sfâșie trena. Totul se rigidizează. Apa îngheață în pahar, cearceaful cald, lipicios și mototolit devine rece, imobil, perfect întins ca un giulgiu, rotocoalele de fum pe care le-am suflat acum câteva ore încremenesc deasupra deasupra mea, gigantice ca niște planete deviate din traiectoria lor, care amenință să mă strivească. Stau pe jos și mă uit cum se bălăngăne slab firul de la plasa de țânțari. Hipnotic. Pendulul... Să vină mai aproape. Să mă sfâșie. Nu-mi pasă. Chiar îmi doresc. Vreau să se sfârșească totul înainte de a mă transforma în monstru sau de a intra în comă. Vino, pendulule... Nu o să fug. Nici pe Gliese, nici în ”Camera” din Zonă (din Vamă), nici în altă parte.

Rămân aici. ”Hier stehe ich”. Dar ce fac? Nimic. Aștept. Timpul trece atât de greu... Mă ridic, clătinându-mă și ținîndu-mă de mobilă. Fiecare mișcare durează parcă o eternitate. Să mai dansez un dans cu Big Brother. Ultimul. Să treacă timpul. Dansuri simfonice op.45, partea a doua, Andante con moto – Rachmaninov . Hai, Big Brother, dansează cu mine! Pentru ultima sau penultima sau antepenultima oară. M-am ridicat special pentru tine. Mi-am dat părul din ochi ca să-mi vezi fața. Fața încă umană. Uită-te-n ochii mei! I’m watching you, too. Dansează cu mine! ”The show must go on/Inside my heart is breaking / My make-up may be flaking, but my smile... still stays on.” (Queen). De fapt, nu mai am ”smiling face”-ul. Mi-am smuls masca și voi dansa fără ea. Nu mai am nevoie de ea. Îmi ascundea fața umană. Uită-te-n ochii mei, Big Brother și ține ritmul!

Mă învârtesc, dar picioarele mi se împleticesc, pașii mi se încurcă și mă prăbușesc. Mi-e rău. Nu mai pot. Promy își întrerupe iar lucrul la iPhone 7 și vine la mine. Îmi va da acum presse-papierul de cristal cu coral albastru de pe Gliese, deși nu-l merit. Mergem pe Gliese, doar noi doi. Sunt 6 recifuri de corali albaștri, iar Promy se hotărăște pentru reciful LEA 4 (asta ca să nu uit cât fac 2+2), pe care nu l-am mai vizitat. Ne uităm pe harta de la iPhone 7, încă în stadiu de draft: e super, 7D, pare 150% reală, reconstituie și compoziția aerului (inclusiv mirosuri), vântul, umiditatea etc. Și e foarte precisă. Ne teleportăm pe Gliese și plonjăm în Ataraxia, la recifurile de coral albastru LEA 4. Interesant, albastrul coralilor e fosforescent și seamănă cu ochii extratereștrilor rebeli de pe Dune. Promy culege 4 bucăți mici de coral albastru și face presse-papierul imediat. Unic, original, indestructibil. Are și o dedicație: ”From crazy, naughty Promy to God Created Disaster, Ile. With love” care se vede dacă plâng (inclusiv de fericire). Are un microcip cu un soft încorporat care activează mesajul în anumite condiții. Tehnologie, nu magie. Promy nu lucrează prin magie. Îl sărut pe Promy, îl îmbrățișez și ne întoarcem pe pământ. Eu îi mulțumesc din nou lui Promy și-i fac și eu o dedicație: Rapsodie pe o temă de Paganini - Rachmaninov . Strâng în palme presse-papierul, nu-mi vine să cred că-i al meu, mi-e și teamă să-l apăs prea tare să nu se spargă. Dar a zis că e ”unbreakable”. Să vedem. Coralul albastru din Ataraxia scânteiază în întuneric, ochii lui Promy devin și ei albaștri fosforescenți, chiar și ”Pendulul” de la plasa de țânțari pare acum o șuviță bleu-sidefată din părul unei sirene de pe Gliese. Promy nu se poate abține și-i face ochi albaștri de extraterestru rebel de pe Dune pisicii care stă pe calorifer - ”Kiry-Kiry, I’m afraid you’ve been chosen.”

A doua zi totul se schimbă iar. Presse-papierul nu e bun de nimic. Vreau să dispară. Dacă nu se sparge, să dispară. Să dispară tot universul. Să nu mai rămână nicio particulă. Doamne, nu ți-a ieșit prea bine creația și, pe lângă asta, ne mai și zăpăcești cu ideile tale stupide, nebunești care ne duc la dezastru. Dezastru, nebunie, confuzie, prostie? Parcă vroiam să fiu dezastru. Nu, nu mai vreau. Ideile tale, Doamne și ale lui Promy sunt numai prostii: dragoste, vise, rațiune, libertate, responsabilitate. Nu e nevoie de iubire, ura e suficientă, yahooii ca noi cel mult pot să-și dorească sex, nu dragoste. Iubirea aduce numai suferință. O prostie romantică, cu debut, cuprins și deznodământ tragic. Un mit modern devastator pentru cuplu și familie. O obsesie, o dependență perversă care erodează sufletul și trupul mai mult decât ura. Iar rațiunea este unul dintre cele mai nocive lucruri. Yahooii pot fi doar raționalizatori, nu raționali. Ei nu au nici gândire logică, doar magică, așteaptă minuni de la tine, Doamne. Se calcă în picioare să sărute moaștele și să umple de bale icoanele tale, se roagă să le moară dușmanii și să le meargă șpăgile. Nu pot evolua, rămân iraționali, orice ai face. N-ai decât să mai încerci. Puri și simplu, nu merge. Științele, artele și școala care îi plac așa mult lui Promy nu fac decât să intoxice yahooii, să le dea aspirații și așteptări false care le vor aduce multă frustrare. Nu trebuie să învețe cât fac 2+2, nu trebuie să citească prostii romantice ca să ajungă apoi să viseze, să gândească și să acționeze independent, să se elibereze prin iubire, artă, imaginație, modele și/sau memorie. Yahooii nu trebuie să gândească decât ce vor stăpânii ca să aibă o viață confortabilă de sclav. Nu trebuie să știe nimic în afară de cine e stăpânul lor și câteva reguli simple de urmat. Școala ar trebui ori desființată, ori foarte sumară și ideologizată, ori să fie organizată ca școală-fantomă, mergând de la elevi-fantomă până la doctori-fantomă. Fabrică de diplome. Asta e o idee foarte bună, așa mințile yahooilor n-ar fi pervertite de idei și valori ca ale voastre. Iar responsabilitatea (care este condiționată de primele valori) este o prostie și mai mare, o simplă chestie de PR: Miss X spune că va salva delfinii Calderon din Insulele Feroe, compania Y zice că va investi nu știu câte mii de dolari într-un proiect ecologist, deși ea poluează de milioane de ori mai mult și produce pagube mult mai mari. Numai prostii. Derutați sărmanii yahooi. Stârniți tulburare. Pe marea majoritate, nici nu-i interesează, vă ignoră, dar pot fi câțiva perturbați care să ajungă să aibă aspirații, să se ia după voi și să devină ”mentally deranged”. Ăștia o să vă urască și mai mult. Eu vă urăsc! Voi nici măcar nu ați mâncat vreodată o broască râioasă, habar n-aveți de nimic. Vă urăsc! Urăsc și ”copiii”! Am devenit, în sfârșit, normală? Să mă întorc la viața confortabilă de sclav? Mai bine. Sau, mă rog, mai puțin rău, cum zicem noi în România mereu. Să aleg răul cel mai mic. Dar viața confortabilă de sclav, înseamnă mâncat gândaci, broaște râioase, porci, tone de căcat de înghițit, posedare de fantome, implanturi și mutații de cyborg, procrearea unor noi ”aliens” în urma unor violuri repetate, transformare în Zombie cu sau fără ”smiling face”. Mlaștina bântuită din care nu mai ieși nici trăgându-te de păr ca baronul Munchausen. Mă trec frisoane. Îmi vine să vomit. Cred că rămân nebună. Un yahoo ”mentally deranged”. Măcar din rațiuni estetice, dacă nu morale. Nebunia e frumoasă, restul îmi provoacă scârbă. Iartă-mă, Promy! Iartă-mă, Doamne!

”Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!” (Sfânta Evanghelie după Marcu, 9, 24).