Examen cu BB (XI). Un sărut gay salvator, telecomanda în formă de Tonciu și un scuipat intelectual în cutia de cremă cu nectar și ambrozie

Eram așa de tristă... noi oamenii facem atâta rău, nu avem milă de nimic, nici măcar de lucrurile sfinte. Chiar și Zona-Vama Veche e în pericol, amenințată de gazele de șist. Dumnezeu ne dă paradisul, iar noi îi dăm înapoi infernul. Nu mai vreau să fac nimic. Nu vreau să-mi serbez nici ziua de naștere. Nu vreau să vorbesc cu nimeni, nici cu soțul, nici cu copilul. Promy mă trage de mâini și de picioare, dar nu-l bag în seamă. Ai mei vin să mă felicite și-i resping. Lăsați-mă în pace! Captivă într-o fantasmă? Necontactabilă? Chiar de ziua mea? ”Is there anybody out there?” Vreau să mor. Ce faci, Promy? Dacă ai venit să mă oprești să mă sinucid, să știi că luasem deja decizia. Oricum, mai am de dat like-uri pentru urarile de ”la mulți ani” de ziua mea. Nu e politically correct să te sinucizi înainte să termini de dat like-urile. Și cred că până atunci mor și nemuritorii. Ești exagerată, Ile. Nu se poate așa ceva, e ziua ta! Vorbești și în somn numai de asta. Eu nu vorbesc în somn pentru că nu dorm, Promy. Ai ajuns, Ile, o maniacă ”Flower Power” (obsedată de Zona-Vamă) care, pe lângă faptul că poartă același tricou din mai până-n octombrie și face baie doar în mare, mai și blochează investițiile profitabile și crearea locurilor de muncă și, pe deasupra, nu poate trăi fără parfum de firmă. Degeaba îi spun că schimb tricoul și fac duș în fiecare zi. El n-ar sta niciodată la cort, doar la hotel de la cinci stele în sus. Eu nu am cinci stele, ci miliarde la cort în fiecare noapte. Noroc că mă distrează etichetările ca pe Her (Hercule). Dar mai târziu mă satur. De tot.

Să păstrați distanța igienică de minim 5 metri, nimeni să nu se apropie de mine. Don’t touch me! Nu am nevoie de nimic de la voi, nu vreau decât să mă lăsați în pace. M-am săturat, nu vă mai suport. Promy, te arunc în portalul răului și intri în comă imediat. Nu mai am telecomanda, dar poate că o găsesc în mare unde am aruncat-o. Dar stai puțin, uite telecomanda. E la mine pe birou. Cum a reapărut? O aruncasem în mare. E regenerabilă, Ile. Dacă rămâne din ea o singură particulă, se reface imediat și revine la proprietar, doar are senzori de detecție. Nu o poți distruge, Promy? Nu, din păcate, cred că nu, o să vină mereu singură la tine. Ce mă fac? Păi, nu știu, trebuie să o controlezi tu pe ea, nu ea pe tine. Ha-ha-ha, crezi că e de glumă cu asta? Ție nu-ți vine să arunci pe nimeni în portal, Promy? Ba da, aș arunca o grămadă, începând cu ”Știi tu cine”... Zeus. Dar mă abțin. Deocamdată. Mie îmi vine să te arunc pe tine, Promy. De ce mi-ai dat-o? Crede-mă, Ile, nu știam de Poarta 2 când ți-am făcut-o: pur și simplu, am vrut s-o folosești pentru Poarta 1, mă gândeam că tu pierzi mereu diverse chestii (cercei, mănuși, acte etc.) și că așa o să poți să o găsești imediat. Nu am intenționat să fie un test de responsabilitate, nici de autocontrol. Iartă-mă, chiar nu știam de Poarta 2, Ile. Cred că ți-e greu să stai cu ea alături fără să apeși pe butoane. Și mie mi-e. Dar mai devreme ai zis, Ile, că ai totul, că noi ți-am dat mai mult decât ai nevoie. Așa e, Promy. Am totul. Păi, dacă ai totul, de ce îți mai dorești altceva? Așa suntem noi, oamenii. Avem totul și vrem altceva. E un pic pervers și contradictoriu, dar când o să vă obișnuiți? Simpla idee că pot să te arunc pe tine acum mă excită. Spirit ludic, experiment, puterea de a te face să suferi sau chiar de a te distruge... Frisonul puterii. Pot să fac ce vreau cu tine, Promy, dacă ai fost așa de tâmpit să-mi dai telecomanda asta. Și m-am săturat de tine și de tot. Iar tu ești obișnuit să te sacrifici.

Iau telecomanda, apăs butonul roșu, deschid portalul și-i fac vânt lui Promy pe Poarta 2. După 5 secunde, Promy nu mai apare alb la față și clătinându-se ca data trecută. Nu mai apare deloc. După 10 secunde, Promy tot n-a ieșit. Her vine val-vârtej și se aruncă în portal în căutarea lui Promy. După alte 10 secunde care durează parcă milenii, se întoarce cu Promy în brațe. Her are o față răvășită, iar Promy pare mort. Doar pare, el e  nemuritor. A intrat însă în comă. Ce bine! În sfârșit, am scăpat de el. Nu se va mai trezi poate niciodată. Îl pun într-un sicriu de cristal (cu cristale Swarovski) și cu capac cu ecran monitor (touchscreen și oglindă, 2 în 1), că tot îi plăceau lui gadgeturile. Dacă atingi capacul, se vede ecranul. Dacă nu, e oglindă. Mă uit prin el... ce frumos e Promy, Albă ca Zăpromy! Nu-i voi mai auzi cioculețul ăla cârcotaș niciodată. Nu mă va mai bate la cap. M-am săturat de el. Ridic capacul și-l scuip. Uite-așa. N-am mai făcut asta niciodată, dar pentru toate există un început. Nu-i nimic, e obișnuit să fie scuipat. Și, oricum, e în comă, nu a simțit. Să vedem dacă mai poate Her să-l salveze, să-l trezească cu un sărut gay, că tot am râs de el. Să vedem ce putere are sărutul gay. Her se conformează, deși Zeus îl bruiază cu fulgerașe. Promy tresare și deschide ochii. Ile, Her! Ce faci, cum te simți? Nu-mi aduc aminte nimic, fraților. Ba da, scuipatul. M-a ars ca acidul sulfuric. Fulgerașele lui Zeus nu le-ai simțit, Promy? Ce fulgerașe, a aruncat cineva cu fulgerașe? Da, Zeus. Cine-i ăsta? Nu-ți aduci aminte? Nu. Ce vroia de la mine? De ce arunca cu fulgerașe? Nu mai știi? Nu. Și nu am simțit fulgerașele, ci scuipatul tău, Ile. Era să mă trezească din comă înainte de sărutul lui Her. Poate crezi că sunt obișnuit să fiu scuipat și sfâșiat. Așa o fi. Mă simt de parcă aș fi în lanțuri, scuipat și sfâșiat de bestii asupra cărora nu am nicio putere. Sunt aici, scuipați-mă și devorați-mă! Dintotdeauna și pentru totdeauna.

Promy retrăiește obsesiv scenele de pe Elbrus: în lanțuri, cu pironul în piept și bestia de vultur sfâșiindu-i ficatul, dar nu-și aduce aminte și restul. Să-l întreb capitalele de județ și domnitorii? Nu-i momentul. Zace câteva zile, cu febră mare, zbuciumându-se și zbătându-se în continuu. Orice mănâncă sau bea vomită, inclusiv ambrozia și nectarul. La început, când vreau să-i dau un pic de nectar, îmi spune: ”M-am săturat de tot. Să păstrezi distanța igienică de minim 5 metri, nimeni să nu se apropie de mine. Don’t touch me! Nu am nevoie de nimic de la tine, nu vreau decât să mă lași în pace. M-am săturat, nu te mai suport.” Apoi, dintr-o dată, se înmoaie și mă lasă, chiar mă roagă să stau lângă el, măcar să-i verific temperatura. Her mă monitorizează atent și-mi spune foarte supărat: ”Iar ai făcut-o lată. L-ai băgat în comă pe Promy. L-am trezit eu un pic, dar nu e prea bine. Ai vrut să-l faci legumă. Parcă ar fi lobotomizat ca-n ”Zbor deasupra unui cuib de cuci”. Ca să ne demonstrezi că toți oamenii răsplătesc binele cu rău. Nu toți. Tu, Ile. Ce n-a reușit tati, Zeus, ai reușit tu.”

Promy delirează și se zvârcolește sub cele trei pături puse peste el, transpirația i se scurge în valuri pe frunte și pe tâmple. Îmi strânge mâinile spasmodic, cu o forță neobișnuită. Îi simt mâinile fierbinți, lipicioase, încleștate peste ale mele. Are ochii goi și o privire rătăcită. Când voi mai vedea ochii lui negri, vii, strălucitori ca niște supernove? Când își va mai schimba în joacă ochii negri cu cei albaștri fosforescenți ca ai extratereștrilor rebeli de pe Dune sau precum coralul din Ataraxia, de pe Gliese? Coralul albastru din presse-papier... Aoleu, presse-papierul! E singura șansă. Hugo, băiețelul orfan, meșter la reparații, din filmul cu același nume, a recuperat și a reparat sufletul bătrânului regizor Georges Méliès odată cu jucăria mecanică, ”omul automat” (care reproducea o scenă emblematică din filmul ”Voiaj pe lună” din 1902). Georges Méliès  a fost unul dintre pionierii filmelor de ficțiune și ai efectelor speciale, un spirit liber, creativ și inovator (seamănă cu Promy). Și sufletul lui era bolnav din cauza frustrărilor și a depresiei prelungite. Presse-papierul e și el un fel de Hugo. E singurul care ar putea repara sufletul lui Promy.

Mă arunc în genunchi și mă rog lui Dumnezeu să-mi dea lacrimi să activăm presse-papierul și să reparăm împreună sufletul lui Promy. Cu cine vorbești, Ile? Cu Dumnezeu. Cine e? Nu-l știi? Nu, nu-mi aduc aminte. E unul la fel de tâmpit ca tine care dă oamenilor paradisul și primește în schimb infernul, care face sacrificii stupide pentru ei, îi iubește și-i iartă, indiferent ce fac. Ce vorbești cu el? Îl rog să ne ajute... să te ajute. Și poate? Vrea? O, da, desigur, știi presse-papierul cu coral albastru din Ataraxia de pe Gliese? Promy îmi aruncă o privire buimacă: n-a înțeles niciun cuvânt – nici presse-papier, nici coral, nici Ataraxia, nici Gliese. Nu știu nimic, Ile, îmi pare rău. O, nu, mie îmi pare rău. Tu mi-ai dat Camera din Zonă, iar eu ți-am dat ție Camera 101. Chiar tu ai făcut presse-papierul. Am fost împreună pe Gliese, planeta de la 20 de ani lumină distanță, pe care tu ai amenajat-o așa frumos, am făcut scufundări în oceanul Ataraxia, la recifurile de corali albaștri Lea 4, iar tu mi-ai confecționat presse-papierul. Unbreakable. Ai zis că nu-l poate sparge nimeni, nici agentul Smith din Matrix. Nu-ți amintești? Nici măcar sirenele?! Nu. Tu ai fost cu mine peste tot de când aveam trei ani și m-ai ajutat mereu. Nu aș putea trăi fără tine. Presse-papierul e extraordinar. Evident, tu l-ai făcut. O să ți-l dau acum să-l vezi, sunt sigură că o să te ajute. Iau presse-papierul cu coral albastru de pe Gliese și, cu ochii plini de lacrimi, i-l întind lui Promy. El îl apucă cu mâini tremurătoare, iar eu îl ajut să-l țină. Mâinile lui sunt fierbinți și umede, ard ca marea infestată cu gaze de șist. Îl ținem amândoi și ne rugăm. Presse-papierul radiază o lumină intensă, albăstruie. Deodată, Promy tresare scuturat de un șoc puternic, însă nu scapă din mâini presse-papierul. Fața i s-a luminat, e învăluit tot parcă într-un nimb albăstriu, iar ochii înlăcrimați îi scânteiază iar ca ai extratereștrilor rebeli de pe Dune. Mângâie presse-papierul. Ce tare, chiar funcționează! Îmi aduc aminte totul. Totul. Poate că multe lucruri n-aș fi vrut să mi le-aduc aminte, dar e mai bine așa. Sunt eu însumi din nou. Promy, în minutul ăsta te iubesc iar și-mi cer iertare. Deocamdată mă abțin și nu te întreb încă domnitorii și capitalele, voi verifica mai târziu.

Cum telecomanda e indestructibilă, iar tentația (a mea și a altora care ar putea-o fura) e prea mare, Promy decide să neutralizeze Poarta 2. Trebuie să pună în contact răul de la Poarta 2 cu un bine la fel de puternic, pentru a se anihila reciproc și a face să dispară Poarta 2.  Cam greu de găsit bine pe pământ, dar se poate eventual completa cu surse de pe Gliese și amplifica la nevoie. Interesant, orice lucru bun e un fel de muzică, pe când răul e doar zgomot, urlet, geamăt... Și trebuie să fiu atentă să nu mai postez nimic pe blog până când portalul nu e dezintegrat. Ar putea fi cititori-fantome (iar fantome?), a căror accesare de articole nu se înregistrează și care acum caută afurisita de telecomandă în Marea Neagră. Să-i lăsăm să caute. Promy neutralizează doar portalul, nu și răul din lume. Asta nu depinde de el. Doar de noi, bestiile. Între timp, telecomanda e la mine. Zeus știe de ea, a aruncat deja de vreo patru ori cu fulgerașe ca să mi-o ia. Sper că a păstrat secretul strict pentru el, că doar nu vrea să i-o ia altcineva. Iar eu nu am voie să acționez telecomanda și să-l arunc în portal. Trebuie doar s-o țin bine să nu mi-o ia. Promy a zis să nu aplic strategia puterii, ci, dimpotrivă, pe cea a vulnerabilității, fără să cedez totuși. Să renunț la toate armele, toate măștile, toate armurile, toate platoșele... Să nu folosesc în niciun caz telecomanda. Să mă expun complet. Abia atunci voi avea cea mai mare putere. Zeus a aruncat câteva fulgerașe, dar deocamdată n-a reușit să mi-o ia. Poate se creează un câmp energetic special care protejează telecomanda. A fost nevoie și de intervenții speciale, nu pompieri, slavă Domnului, dar de o cremă pe bază de ambrozie și nectar pentru arsuri, făcută tot de Promy.

Pentru că m-am săturat de fulgerașe și mi-e teamă că Zeus o să insiste, iar pe de altă parte aș vrea să-l ținem pe ”Știi tu cine” cât mai departe de portal până când e dezactivat, îl rog pe Promy să-l păcălim pe Zeus, încă o dată, chit că o să se răzbune crunt. Să-i facem o telecomandă falsă de super-fițe căreia să nu-i poată rezista: cu aspect de Tonciu, de dimensiuni apropiate de realitate, foarte sexy, cu hyper-touch și cristale Swarovski decorative. Și să-l teleportăm într-un loc de unde să iasă mai greu: la ONU, acolo deliberăririle durează mai mult decât congresele enților din ”Stăpânul Inelelor” – unde stăteau zile întregi numai să se salute. Zeus, cu siguranță, cade în capcană. Trebuie să mai suport câteva fulgerașe să pară credibil, asta e. În sfârșit, Zeus pleacă strângând-o-n brațe pe Tonciu, iar Promy continuă munca la portal, deși îl cam deprimă situația. Tot binele din univers, de pe toate planetele nu compensează răul de pe pământ. Binele universal mai trebuie amplificat de circa 20 de ori. Noaptea, Promy închide portalul, ca să blocheze răul, să izoleze o cantitate anume și să poată lucra cu o sumă fixă. Acum poate să introducă și binele (amplificat, evident, din păcate), iar apoi portalul va fi dezactivat. În sfârșit, a reușit! Portalul e neutralizat. Ar trebui să sărbătorim până nu vine Zeus, Ile. Mai avem 3 minute și 42 de secunde. Să profităm! Unde e sticla de votcă? 10, 9, 8, 7, 6, 5, 4, 3, 2, 1, 0. Gata, ne-a expirat speranța de viață (în cazul tău) și de fericire (în cazul amândurura). Vai, Ile, am depășit speranța de viață și fericire cu 39 de secunde. Taci, Promy, nu mai număra minutele și secundele! Nu mai cuantifica. Știu, parțial e deformație profesională, iar restul e din cauza traumelor (pe care continui și eu să ți le produc, nu doar Zeus și alți ”stăpâni”). Am depășit speranța de viață și de fericire cu 1 minut și 51 de secunde, Ile. În curând vom fi amândoi pe Elbrus, fiecare în altă parte, doar n-o să ne pună împreună. Voi fi iar singur și abandonat pentru mii de ani. Voi retrăi disperarea. Am început deja. Nu, Promy, nu o să mai fii niciodată singur și disperat. Eu și Her vom fi cu tine mereu. Și mulți alții care te iubesc. ”Alemiko”! (asta înseamnă ”te iubesc” în atarsi, limba care se vorbește în zona recifurilor de corali albaștri din Ataraxia, pe Gliese).

După 3 zile, în sfârșit, Zeus procesează că Tonciu e bună ”di tăt”, dar nu și pentru portal. Cum nu are prea multă imaginație, urmează același scenariu: înlănțuire pe Elbrus, piroane și bestii antropofage. Previzibil, ne-am gândit și noi mai înainte și am făcut pregătiri discrete. Her va sta în zonă, dar ascuns ca să intervină fix la momentul oportun când o să strig eu ”Help, Her, help!”. Pe lângă Her, mai există și un fel de ”armata salvării” destul de exotică. Mai întâi, Don Quijote: va veni călare nu pe Rocinante, ci pe Bebe, inorogul meu din tatuaj (căci el nu suportă să-l călărească altcineva). Apoi, Jill (fata rebelă, anti-sistem... adică aia care îndrăznește să facă o reclamație, din filmul lui Terry Gilliam, ”Brazil”) va apărea călare pe Pegas. Acesta din urmă are un ”cioculeț” cam mare și mania vitezei, dar e prieten bun cu Promy și-l urăște pe Zeus. Jill e foarte supărată pe Zeus și a zis că, dacă se mai atinge de Promy sau de mine, îl bate, chiar îl omoară, așa că trebuie să-i mai temperăm elanul. Alex (intelectualul depresiv, rafinat și ironic din ”Cutia neagră”, romanul lui Amos Oz) o va prelua pe Rocinante: nu știm exact dacă Alex se implică pentru a-și continua disputele intelectuale cu Promy (dispute ce-i permit ”să agonizeze în parametri optimi”), pentru a ne scurta agonia din invidie sau pentru că, de fapt, sub masca defetismului și a cinsimului, ascunde un sentimental (ca Rick din ”Casablanca”). Bineînțeles, Alex insistă să-l primească pe Bebe sau pe Pegas, dacă tot se face de râs, dar Bebe nu merge decât cu Don Quijote, iar pe Pegas trebuie să-l cedeze domnișoarelor, așa e cavalerește, deci ajunge tot la Rocinante. Promy o să moară de râs când o să-l vadă. Dacă o să-i mai ardă de râs. Între timp, Bebe se antrenează, testând vânturi speciale, cu arome mai mult sau mai puțin letale, Pegas (care e bine informat) critică fondurile alocate de la bugetele locale către Catedrala Mântuirii Neamului, iar Rocinante bârfește cu Alex: se simte destul de abandonată în ultima vreme și e geloasă pe Bebe. Nici Alex nu prea reușește să comunice cu nevasta și copilul, dar cu Rocinante se poate vorbi. Încă o dovadă că se comunică mult mai bine cu caii decât cu oamenii: de-aia ei sunt houyhnhnmi înțelepți și civilizați, iar noi yahoos elementari și sălbatici.

Promy vine târziu, la miezul nopții. Îi simt frica, un val de transpirație rece care îngheață totul în jur, mi-o transmite și mie. Probabil și de-aia a ajuns așa târziu: încearcă să se și să mă menajeze. Am și un discurs de despărțire la mișto gen ”moare regina Cleopatra” (din Asterix și Obelix) care-l face pe Promy să leșine de râs și-i mai distrage atenția. Sau ”moare Kim Jong Ile”: moare Kim Jong Ile, cerul se despică, stelele cad, totul se cufundă în întuneric, marea clocotește și se face roșie ca focul, cocorii în derivă se prăbușesc, pământul se cutremură, pe toate Zidurile apar mesaje scrise cu litere stacojii despre moartea lui Kim Jong Ile, iar oamenii plâng cu lacrimi de sânge moartea lui Kim Jong Ile etc. Totul decurge conform planului. Dupa 15 minute pe Elbrus, imediat ce Zeus mă lasă pe mine și se duce la Promy, încep să strig ”Help, Her, help!”, iar Her vine imediat. Și 15 minute mi se par mult, darămite mii de ani cât a stat Promy inițial. Her ucide bestia, îmi extrage pironul și-mi rupe lanțurile atât de ușor de parcă ar desface un ambalaj de bomboane de ciocolată. Apoi scoate crema pe bază de ambrozie și nectar și mă unge cu ea de două ori, să se asigure că își face efectul. Mi-e rușine, dar îl las, e nevoie. Crema ustură puțin, dar e foarte bună. Trebuie să insiste în locul unde a fost pironul, acolo descoperă un crater fumegând. Aproape o cutie întreagă de cremă pentru un crater. Cutia de cremă golită... ”Cutia neagră” a lui Alex (a problemelor insolvabile). ”Cutia Pandorei”, fără nicio speranță în ea.

După ce se asigură că sunt cât de cât bine, Her se duce la Promy (care numără deja minutele și secundele) și-l eliberează și pe el. Îi îmbrățișez pe amândoi, deși nu prea am putere. Promy mă întreabă cum mă simt și-l asigur că totul e perfect, mai mult ca perfect cum spune el. Nu i-am zis nimic lui Zeus, decât să-l lase în pace pe el. La fel și el: i-a spus să mă lase în pace pe mine. Între timp, apare ”armata salvării”: Bebe îi dă lui Zeus un vânt cu o aromă specială (nu știu, poate a învățat la Woodstock) și-l amețește, iar Jill și Don Quijote sar pe el. Eu îi rog să aibă totuși milă de Zeus (deși nu merită): e tăticul lui Her – Darth Vader și Luke, exact ca-n ”Războiul Stelelor”. Săracul Luke! Alex face un gest demn de un adevărat intelectual: îl scuipă pe Zeus. Don Quijote, când vede cutia de cremă goală și află ce a fost acolo și pentru ce a fost folosită, parcă înnebunește: vrea să-i mănânce inima lui Darth Vader și apoi să-l decapiteze. Îl opresc: nu trebuie să ne purtăm și noi ca niște talibani.

Apoi Don Quijote și Jill îl pun pe Zeus în lanțuri, să-i dea o mică lecție. Pentru câteva ore, doar lanțuri, fără alte accesorii (nici măcar Tonciu). Se poate spune că Darth Vader e norocos. Viață ușoară, ce mai... În următoarele nopți, Promy, în loc să sărbătorească, își face procese de conștiință sfâșietoare, pe care mi le împărtășește și mie până la răsăritul soarelui: e în pragul autocriogenării și al ștergerii memoriei (chiar și în ce mă privește). Se uită hipnotizat la cutia de cremă goală pe care a găsit-o. ”Cutia neagră”. ”Cutia Pandorei”, fără speranță. De ce trebuia să folosim crema? Și de ce așa mult? O cutie întreagă. Îi tremură mâinile. Tresare scuturat de spasme. Geme și se zvârcolește. Mă doare tot răul din portal, dar și răul particular, răul din viața noastră, Ile. Și pe mine, și mai mult când te văd pe tine cât suferi, Promy. Am și eu o viață, nu-i așa, Ile? Viața mea (fie și de nemuritor) se rezumă de jde mii de ani la Darth Vader. Te-am târât și pe tine aici. Tot timpul ăsta consumat cu Darth Vader, tot timpul ăsta irosit, viața asta futută. ”Rape me, waste me, my friend”. Și nu numai viața mea, chiar viața ta. Asta nu pot să mi-o iert. Mai bine m-aș criogena. Măcar să-mi șterg memoria. Sau pe-a ta, măcar episodul ăsta. Nu, nu te-atingi de memoria mea, nici de-a ta. Nu mai știi cum erai când ai ieșit din portal, când te-am aruncat eu, da? Nu prea știi, nu-ți dădeai seama de nimic atunci. Și nu era mai bine, Ile? Nu, Promy, era oribil, nu mai erai tu însuți. A trebuit să apelăm la presse-papier pentru a-ți repara sufletul. Presse-papierul pe care chiar tu îl făcusei și nu-l recunoșteai. Nu ai spus chiar tu că trebuie să acceptăm suferința, fără să cedăm și să mergem mai departe, cu cicatricele de pe corp și rănile din suflet, așa cum sunt? N-ai spus că trebuie să ducem cu noi povestea mai departe: a ta și a altora? Iisus nu are stigmatele și în paradis? Și-a șters cumva memoria? A șters-o pe-a altora? Iartă-mă, știu, poate că, dacă eram numai eu, era mai ușor. Dar acum mă simt vinovat față de tine. Nu pot să mă sinucid, dar m-aș criogena chiar acum. E o prostie, nu ești tu de vină, chiar dacă ți s-a spus și ți se va mai spune asta. Nu trebuie să te culpabilizezi tu. Darth Vader e vinovat în cazul de față, iar eu am încercat să-mi asum suferința. De data asta. A fost decizia mea. Tu nu mi-ai făcut niciun rău, dimpotrivă. Mult bine. Prea mult. Nici nu meritam și nici n-am știut să primesc. Nu te mai tortura și singur atâta! Vai, Ile, tu te gândești la mine, dar eu te ignor. Am fost captiv în obsesia mea, în durerea mea într-o primă fază. Iar apoi, când în sfârșit mi-am adus aminte de tine, nu am făcut nimic. Ba da, Promy, ai făcut tot ce puteai în situația dată. Nu poți controla totul nici tu. Nu, Ile, nu am făcut nimic. Te-am abandonat. Nenorocitul, ticălosul, porcul, mizerabilul!... Trebuia să-i mănânc inima și să-l decapitez, cum a zis Don Quijote! Să nu se mai atingă de tine niciodată. Nu, Promy, tu nu ești taliban. Și nici nu trebuie să devii. Nu trebuie să te faci taliban pentru ca să mă salvezi pe mine. Ba da, trebuia să scot talibanul din mine și să te salvez, nu să te las terfelită de nenorocitul ăla! Nu, Promy, nu trebuia, te rog nu mai spune asta, mă doare și pe mine! Nu trebuia să te transformi în monstru ca să mă salvezi pe mine! Dup-aia poate îmi mâncai și mie sau lui Her organele. Cine mai putea opri monstrul? Totul se schimba radical. Nici presse-papierul nu mai era, poate, suficient să-ți repare sufletul. Ai făcut totul pentru mine. Nu mult, totul. Nu poți să mă salvezi cu orice mijloace. Scopul NU scuză mijloacele, n-ai zis chiar tu?

În loc să sărbătorească victoria, Promy suferă și-mi transmite și mie starea lui (atât cât pot eu percepe cu umilele mele capacități umane). Deja mă simt aproape în pragul sinuciderii. Sper că încet-încet se va (re)obișnui să accepte suferința. Abia aștept să-l văd că glumește și se bucură iar de viață. Alex l-a și certat că apare mereu cu ”moaca aia acră de Harry Potter” și l-a rugat să-și pună pe față ”zâmbetul larg, fals, autentic american”, fie și de ”smiling face”. Incredibil, din intelectual depresiv Alex a ajuns pozitivul găștii. Promy trage de colțurile gurii și schițează un zâmbet de Droopy: ”I’m happy”. Mergând pe principiul ”Obama doar latră, nu mușcă” (ăsta e fratele lui Al Gore, câinele care l-a mușcat pe fi-miu; Obama e cumințel, deși are gură mare), Alex îl asigură pe Promy că a procedat bine și că ”intelectualii doar scuipă, nu mănâncă coaie”. Promy râde. În sfârșit!

Până la urmă, pentru că, pe de o parte, sunt convinsă că Darth Vader nu poate să înțeleagă că portalul a fost neutralizat și că orice telecomandă e nefuncțională, iar pe de altă parte, mă tem că nu va ”păstra distanța igienică de minim 5 metri” față de noi, propun să trecem la soluții mai radicale: să-i ștergem din memorie episodul cu portalul și telecomanda (că tot am vorbit de ștergerea memoriei) și, imediat după asta, să-l teleportăm pe o altă planetă, cât mai departe, deși nici așa nu e 100% sigur că nu o să se întoarcă. Eu una mă pricep la șters, trebuie să-mi iasă. Ia te uită, am început să am inițiativă. După telecomanda cu Tonciu, e chiar relativ ușor. Nevoia te-nvață. Promy are rețineri să ia decizii: experiența personală și relația cu Her-Luke îl opresc. Dar tot el săracu’ trebuie să le pună în practică. Zis și făcut, deși Promy n-are niciun chef, îi e greață și ar vrea să-l înghită pământul. Îi șterge lui Zeus din memorie episodul cu portalul și telecomanda și îl trimitem pe o planetă nelocuită de ființe raționale (altminteri Promy ar avea asemenea mustrări de conștiință încât l-ar aduce înapoi într-o lună, iar apoi s-ar lega singur în lanțuri și și-ar mânca propriile organe) – SPP-1001. Să ”păstreze distanța igienică de minim 100.000 de ani lumină”! Her o să-l viziteze de câte ori are chef. Are și un harem de Tonciuri androide după el. Condițiile de viață sunt acceptabile (chiar și izvoraș de ambrozie și nectar, un palat și un parc bine amenajat), că nu știe să facă singur nimic (doar să distrugă), de-aia și vrea să fie stăpânul lumii. El ce condiții de viață i-a oferit lui Promy? Vorba vine ”viață”.  Viață ușoară... merită, nu? Să nu uităm de un scuipat intelectual la plecare, fie și în cutia de cremă cu ambrozie și nectar.

După ce Promy se odihnește, în sfârșit, la trezire, îi spun: ”Vezi, te iubesc de mai bine de o săptămână, nu până la Soare, nici până la Gliese, nici până la Solaris, nici până la SPP-1001 măcar, ci infinit (nu încerca să cuantifici că n-ai nicio șansă și te rog să nu mai numeri minutele și secundele de viață, fericire și libertate), la un nivel de intensitate care pentru tine ar fi insuportabil. Mai exersează, poate te apropii și tu. Să ții bine minte asta. Să nu carecumva să ți-o ștergi din memorie!”