Examen cu Big Brother (28): Dreptul la o manea cathartică, în versuri albe

Ibricul de cafea sfârîie pe foc. Inhalez adânc mirosul proaspăt, răvășitor de cafea fierbinte. În timp ce amestec laptele și zahărul în cească, brusc, conștientizez ceva: beau cafea Lavazza, nu Jacobs Alintaroma, cu lapte și zahăr, nu amară, în Olimp, nu la București! Dintr-o dată, mă asaltează o avalanșă de întrebări metafizice. Ce-i cu mine? Cine sunt eu? Ce caut eu aici? Și ăsta care ronțăie Maretti cu pizza lângă mine cine e și ce vrea de la mine? Ce e fericirea? Ce e dragostea? Ce e viața? Parcă nu-mi prea puneam astfel de întrebări. Nu mai sunt postmodernă? Ce s-a-ntâmplat cu mine? Păi, de când stau la titani, parcă m-am schimbat, au început să îmi placă lucrurile mari: de exemplu, m-a impresionat în excursie, la Paris, catedrala Notre-Dame, deși o mai văzusem de câteva ori și mă lăsase rece înainte, iar eu prețuiam mai degrabă bisericuțele din lemn maramureșene și pe cele bucovinene. Și nu doar atât: nu mi se mai pare că sunt atât de perversă, la câte am văzut pe-aici și pe pământ. Promy îmi spune să nu-mi fac griji și mă consolează că, prin comparație cu restul din Olimp, sunt ”like a virgin”.

Mai mult, mă uit la telefoanele zeilor și titanilor să văd dacă mai are cineva iPhone 7 și aștept cu înfrigurare noul iPhone 8 pe care nu doar să vezi imagini 7D, ci să poți mânca plăcinta cu vișine a maică-mii. Mi-ar plăcea ca Promy să insereze o funcție de teleportare la nevoie, deși asta nu cred că e fezabil, orice ar putea să o folosească pentru orice, s-ar putea teleporta și BOMBoane cu sau fără vișine. Cu toate că șefițul mi-a zis să fac ”economie la sânge” (e criză și, oricum, s-a vărsat prea mult), continui să mă răsfăț cu delicatese: chiar și cafeaua nu o mai beau neagră, amară, ci dulce și cu lapte. Am și un ego din ce în ce mai mare. Ego, nu suflet. Era bine dacă aveam și eu un suflet mare de titan (măcar ca nepotul lui Promy, George Soros, unul dintre ultimii titani pe care l-am descoperit chiar eu, nu la ”Surprize, surprize”, nu într-un tabloid, ci într-un ziar quality, ”Adevărul”). Și mai frustrat. Și mai paranoic: nu doar că suspectez că Obama îmi citește toate mailurile și pagina de Facebook (tot ce e posibil), dar îl bat la cap în continuu pe Promy să scaneze tot, inclusiv pe el însuși și-l urmăresc și eu pe iPhone 7 când pleacă de-acasă, mai ales când se află în compania unei muze, sirene sau nereide. Trăiesc la înălțimi olimpiene și am cam pierdut legătura cu pământul: orice lucru de acolo mi se pare îndepărtat, mic și mizerabil. Dar, în ciuda schimbărilor, vreau să rămân aici, cu titanii în Olimp. Acasă la mine. E casa mea! Unde mă simt acasă.

În unele zile, iubirea pentru Promy mi se pare atât de sfâșietoare că încep să caut paharul mic de votcă ca s-o dozez în porții pe măsura mea. Oricum, mă simt atât de fericită că mi-e rușine. Lumea asta e măcinată de o eternă injustiție, oamenii și titanii, în special Promy, agonizează la nesfârșit, iar eu sunt fericită! Și când o să se consume cu totul (sau o să mă devoreze ea pe mine?), ce voi fi? În sfârșit, o persoană normală, la fel ca și ceilalți? Nu, mi-e teamă că voi purta stigmatele fericirii precum Promy cicatricele din piept și de la ficat sau Iisus urmele cuielor cu care a fost răstignit. Toată lumea o va vedea. Va irumpe din privirea mea precum scânteierea halucinantă a becurilor de neon iarna, în ceață: lumina aceea de aur topit, cernută straniu, inefabil, dintr-o altă lume aici, pe pământ. Lumina intensă, obsesivă, răscolitoare, risipită insolent, continuu, fără măsură. Lumina unui aur sacru, intangibil pentru muritori, pe care am profanat-o, am mânjit-o și am înghițit-o năvalnic, cu disperare, așa cum era, fără să reușesc s-o raționalizez, s-o mestec sau să aștept măcar să se răcească.

Am dreptul să fiu fericită când ceilalți din jurul meu suferă? Mai bine să împărtășesc și eu cu ei suferința. Atunci încerc să rezonez cu Promy și ajung să simt că mă doare ficatul, dar și mai rău, sufletul, zile și nopți în șir, la un nivel de intensitate insuportabil. Empatia și scrisul mă storc până la ultimul neuron, mă gândesc la a treia ”demisie” în semn de protest, dar sunt prea extenuată ca să o redactez. Culmea ironiei, nu? E doar un job! Asta-i politica, ăsta-i sistemul, toate sunt la fel, ce e corect, o să te obișnuiești. Las-o baltă, Madame Dezastru, ești nebună? Nu suntem talibani, Obama doar latră, nu mușcă, Al Gore e de vină. Dottore El-Gol. Normal, el e șefu’. Nu mă apucam de scris dacă nu-mi plăcea ”munca patriotică”. Mă rog, voluntariatul… Cred că și de asta m-au ales. Nu cumva o vrea șefițu’ și ode? Dar acum am obosit.

E timpul să iau o pauză. Mă duc să încarc bateria de la ”pufăitoare”, apoi voi ieși un pic în curte, la aer. Degeaba mă străduiesc, bateria nu mai merge. Bizar, avea un led albastru fosforescent precum coralul din Ataraxia sau ochii extratereștrilor rebeli de pe planeta Dune. O vreme, ledul a pâlpâit slab, tot mai stins, dar acum nu se mai aprinde deloc. Ce s-a întâmplat cu presse-papierul meu? Dacă mi-aș ușura munca de a-l încărca tăind o ceapă și dând-o prin răzătoare? Plânsul e abundent, dar oare softul permite? Nici nu îndrăznesc să-l întreb pe Promy, n-o să comenteze nimic, nu se coboară la nivelul ăsta. Sau măcar dacă aș folosi o ceapă pentru a-l face pe fostul meu șef necontactabil să plângă și a-mi îndeplini, astfel, misiunea sacră? Bine, însă cum dau de el? Se pare că numai Dumnezeu îl vede, Obama și Promy nu, în ciuda tehnologiei performante de monitorizare. Atunci să-i dea Dumnezeu ceapa și gata, eu m-am săturat.

Dar unde e presse-papierul meu? Nu-l mai găsesc. Nu, el nu poate fi stricat, dar îl mai am sau l-am pierdut ca pe nenumărate alte lucruri, începând cu mănușile și fularele și terminând cu telefoanele mobile, banii și actele? Ei, bine că bani nu mai are cine să-mi fure, contul e la fel de plin ca pușcăriile de politicieni, mai ales după modificarea Codului Penal și schimbarea statutului parlamentarilor (eliminarea din categoria funcționarilor publici) și după aplicarea legii amnistiei. De foame, poate că voi înfuleca papagalii din bungaloul verde de pe Gliese ori porumbeii Afroditei. Românii mănâncă orice, chiar și lebedele din parc de la Viena. Iar, dacă s-a dat liber la joburi (după 1 ianuarie 2014), poate că voi invada și eu Anglia ca să-mi demonstrez abilitățile de teroristă și pe plan extern. Sau poate că mă voi limita la zăpada roz de căpșuni de pe Gliese, are două avantaje majore comparativ cu ambrozia și nectarul, cum spune Promy: 1. mai puține calorii; 2. nu te face nemuritor.   

Unde mi-e presse-papierul? Nu-l mai găsesc și mi-e teamă... Mi-e teamă să nu dispară florile albastre de cactus. ”Floare-albastră, floare-albastră / Totuși este trist în lume...”

”Vreme trece, vreme vine,

Toate-s vechi și nouă toate;

Ce e rău și ce e bine

Tu te-ntreabă și socoate;

Nu spera și nu ai teamă,

Ce e val ca valul trece;

De te-ndeamnă, de te cheamă,

Tu ramâi la toate rece.”

Florile albastre dispar și ele, luate de val. Reforma e stupidă și inutilă, schimbarea e doar o iluzie, țesută de Maya, ”vrăjitoarea cosmică”, cum spune glossa lui Eminescu, inspirată de Upanishade, Vede, budism ori de școala eleată grecească, în niciun caz de credința creștină. Și mai erau unii care vroiau să-l sanctifice pe Eminescu, să ne rugăm la el, să zicem, pe 15 ianuarie, să ne meargă șpăgile și să moară dușmanii noștri. Săracu’ Eminescu, cred că se zvârcolește în mormânt.  

O durere surdă în ficat. Încerc să mă ridic, dar o gheară de vultur mă strânge și mă imobilizează. Mă simt iar o mizerie, un jeg, un gunoi nereciclabil, cum eram pe vremea demisiei de la fuckultate sau la venirea din Iran, posedată de chador. Priveam fereastra hipnotizată, paralizată într-o poziție contorsionată, nefirească, tânjind să ajung la ea și să plonjez în gol, conștientă în același timp că nu sunt capabilă să mă dau jos din pat și să mă cațăr pe geam. Loser pe toate planurile. O sinucigașă ratată. La fel de mizerabil se simțea și Promy înainte să meargă cu mine în insula Pink de pe Gliese, la zăpada roz de căpșuni: era, sărmanul, în pragul criogenării.

Asta e emo, nu goth, am aflat și eu din South Park. Emo înseamnă loser depresiv și sinucigaș (mai mult sau mai puțin) ratat care se percepe pe sine ca un gunoi nereciclabil, dar nu învinovățește societatea, ci se culpabilizează pe el însuși. Goth înseamnă loser depresiv care crede că societatea coruptă îl consideră un gunoi nereciclabil, deci, nu se culpabilizează pe el însuși, ci condamnă societatea. Cu alte cuvinte, goth e depresiv pentru că există emo sinucigași (mai mult sau mai puțin ratați) într-o societate bolnavă. Emo se complace în propria sa suferință, dar goth nu, reacționează. Simplu, diferența e conformismul. Dacă nu mă credeți, întrebați-l pe Edgar Allan Poe care e goth și încă unul foarte fervent. Aoleu, dacă știe Edgar Allan Poe că am mâncat zăpadă roz de căpșuni de pe Gliese? Asta nu e deloc goth. Nu m-a văzut nimeni în afară de Obama. Dacă i-a spus chiar el, de atunci? Acum e prea târziu să-i dau șpagă un iPhone 7. Ce contează? Oricum, nu mai am energie pentru nonconformism.

– Ce faci, Ile, meditezi? intervine Bebe pe tonul lui obișnuit, ironic și detașat. Să nu care cumva să-ți stric liniștea.

– Da. Sincer, acum la bani, atât de surprinsă că vorbește cu mine, că răspund cât se poate de corect și la obiect.

– Tot ce se poate să vină de-acum încolo. Am înțeles că te pregătești să-ți dai a treia demisie în semn de protest. Poate și-o dă și Promy cât de curând, dacă nu i-e prea frică de Jill să nu-l calce cu tirul. Uau, să sărbătorim cel puțin demisia ta! Mai știi, pe prima ziceai c-o s-o sărbătorești în fiecare zi, cât oi trăi.

– Da, Bebe, dar, vezi, sunt prea obosită, nu pot să o scriu. Să-ți spun drept, m-am cam săturat. Prea multe emoții... Știi, milioanele de coborâri în infern, urmate de resuscitări, nu învieri (da, am început și eu să simt, mai exact... să înțeleg asta, că nu prea mai sunt capabilă să simt), m-au stors până la ultimul neuron. Dacă nu simt nimic, nu-i bine, mă dezumanizez. Dar, dacă simt prea mult (și în special durere, scârbă, degradare), iar nu e bine. Pot să mă blochez, să intru în comă sau să dispar cu totul. Iar prea multă fericire (nemeritată, oricum, și parcă singulară în univers) mă răvășește complet și mă face să intru în pământ de rușine.

– Când ai momente din astea, pur și simplu adu-ți aminte că exist eu. Lasă-l pe Promy, poate fi depășit și el. De ce să apelezi la yahoo-i când mă ai pe mine? Nu sunt fostul tău șef. Eu exist. Și cheamă-mă... sau sună-mă pe iPhone 7.

– Nici nu știi ce bine îmi pare că exiști! Deși nu știu de unde ai apărut.

– Ex nihilo nihil! Sunt produsul științei, mai exact al rețetei de fertilizare a lui Promy.

– Nu știu de unde și nici de ce ai ales tocmai acest loc pentru a emigra. Blonda de Jill e blondă, înțeleg, dar tu, un houyhnhnm? Cât de blond poți să fii?

– Te rog să te uiți la mine ce blond sunt! Platinat chiar, vopsit și coafat la beauty salon-ul de fițe din Startar. Am un look angelic, tipic olimpian, nu-i așa? Sunt mare și blond. ”Marele Blond”. Păi, unde era mai mare nevoie de mine? Obama monitorizează, Bebe veghează. Sper că e clar. Strategic loc de emigrat, nu? Cred că sunt masochist. Masochist doar, nu depresiv ca voi ăștia intelectualii, ca Alex, Promy ori ca tine. Diferența e că eu mai simt plăcerea, spre deosebire de voi. Dar poate că ești doar obosită. Du-te și culcă-te, poate că la trezire o să redevii și tu masochistă.

– Să redevin suficient de masochistă ca să reiau munca intelectuală și să ajung iar depresivă?! Oricum, să știi, Bebe, că, în ce privește Olimpul, nici nu puteai să faci o alegere mai inspirată. Dar spune-mi, Bebe, (mă știi doar ce ”nevricoasă” sunt, mereu cu atacuri de panică și în pragul stopului cardiac), tu cum reușești să fii așa de cool?

– Sunt cool pentru că sunt coolt. Și, din acest moment, nu mai comentez nimic. Vorbesc prea mult cu yahoo-ii.

Bebe are dreptate, își pierde timpul cu mine. La urma urmei, am eu dreptul să fiu fericită? Nu e oare un sacrilegiu mai mare ca jefuirea unui templu sau profanarea mormintelor? Mă simt și mai vinovată decât atunci când am trecut notele false în catalog ori când l-am azvârlit pe Promy în portal și apoi l-am scuipat drept în față. Complexul supraviețuitorului multiplicat la infinit. De fapt, nu numai supraviețuitor: eu chiar am trăit (cel puțin în ultimii doi ani). Mi se pare că am fost singura umanoidă vie de pe pământ și mi-e rușine. Știu că nu merit fericirea asta, vreau să se termine, iar lucrurile să reintre pe făgaș normal, așa că încerc să mi-l scot pe Promy din minte, să nu-l mai văd, să nu-l mai aud, să-l șterg cu totul în binecunoscutul stil Madame Dezastru, dar atunci, după câteva minute, vocea lui caldă și puternică îmi bubuie în urechi și-mi sparge timpanele:

– Ce faci, Ile, îmi bagi pumnul în gură? Mă ștergi și pe mine ca pe notele tale? Las-o baltă, Madame Dezastru, nu sunt o notă falsă! Nu mă poți face să dispar. Trebuie să ne certăm ca să-ți dai seama că mă iubești? Ești la sindromul premenstrual? Parcă tot timpul ești la PMS. God created at PMS. Dacă râd sau dacă plâng, de ce mă dau în spectacol? Dacă nu mă manifest, de ce am moaca aia de bacterie probiotică? Dacă sunt încruntat și încrâncenat, de ce am fața de Harry Potter? Dacă zâmbesc, de ce sunt fals, cu masca de ”smiling face”? Dacă tac, de ce sunt deprimat? Dacă vorbesc, de ce am ciocul mare? Nu, pe bune, nu mai știu ce să fac. Ești răcită... mă rog, foarte răcită (că tu mereu ești răcită) și ai febră? Ești la PMS? Sau ambele?

– Am febră mare. Da, poate că de-asta m-au apucat crizele de identitate și întrebările metafizice.

– Ia un Nurofen!

– Am luat deja.

– Mai ia un Nurofen! Ce mai vrei?!

– Ce vreau? Știi ce vreau, Promy?

– Nu.

– Nici eu.

– Ce naiba ai, Ile, crezi că eu știu ce vreau sau cine sunt? Nici nu contează. Știu doar cine NU sunt! NU sunt o maimuță carpatină, NU sunt un taliban, NU sunt o bestie antropofagă nemuritoare...

– Taci, Promy! Eu sunt o maimuță carpatină! Și-ncă una cu iPhone 7. Din țara lui Dracula, țara aurolacilor, a lui guru Gigi (știi că e și el ”născut filosof”, natural born philosopher), guru Minune și guru Handicapatos, țara aia mică, murdară, a derizoriului fără sfârșit, unde nu-ți încape ție pula și arunci inelul puterii în Dâmbovița. Sunt o maimuță care ar vrea să fie om și nu reușește.

”I wanna be a man, mancub / And stroll right into town /

And be just like the other men / I'm tired of monkeyin' around! (...)

Now don't try to kid me, mancub / I made a deal with you /

What I desire is man's red fire / To make my dream come true (...)

Oh, oobee doo / I wanna be like you /

I wanna walk like you / Talk like you, too

You'll see it's true / An ape like me / Can learn to be human too.”

http://www.youtube.com/watch?v=9JDzlhW3XTM 

”Are you human?” Dacă da, introdu codul de cifre și litere de mai jos ca să poți accesa site-ul nostru. Fac stop cardiac dacă mai văd întrebarea asta, mă enervează și mă bulversează mai rău decât reclama online pentru slăbit, cea cu burta goală, imensă, plină de osânză, zgâlțâindu-se amenințător. Ia să încerce o cură în Coreea de Nord, în Africa sau în Tartar. Cine sunt? Sunt o ființă rațională, o ființă rațională, o ființă rațională... Ha-ha-ha! O maimuță rațională!? Sunt o maimuță carpatină, și încă una din ce în ce mai fițoasă. Nu doar că am iPhone 7, dar l-am depășit la fițe și pe Daddy Fizz, știți voi, marele compozitor și interpret care era atât de precoce că putea cânta sonate de Merlucius la numai șapte ani. Ei, eu acum prefer sonatele de ton, nu de Merlucius.  

Sunt o maimuță carpatină care, vorba lui Iliescu, nu poate ”eluda meandrele concretului și sinergia faptelor”, nici măcar prin ”recurs la universalitate”? Cum? Nici în Olimp, printre titani?! Iar nu am încredere în mine? Iar caut confirmarea acțiunilor mele, fie și de la Big Brotheri? Mi-am dat demisia (demisiile) cumva din motive personale? Nu, dar mă afectează personal. Universal e personal. Și viceversa. Întrebați-i pe Promy și pe Dumnezeu, ei știu cel mai bine.

Vă mai aduceți aminte lecția de bio a lui Tonciu? Delirantă. Știi Tu Cine...Zeus era mare fan al ei, i-am dat o telecomandă personalizată, în formă de Tonciu, special pentru a-l păcăli și a-l ține departe de portalul infernului. Tonciu se pricepe la biologie aproape la fel de bine ca Știi Tu Cine. Ciuperca e animal? Bradul e gândac? Găina e mamifer? Între noi fie vorba, găina care năștea pui vii și primul ziar tabloid din România chiar era. Telespectatorul e plantă? Românul e o maimuță carpatină? Titanul e o legumă mutantă de circa 40 de kile? Intelectual depresiv e pleonasm? Dar femeie mereu la sindrom premenstrual? Și asta e politically correct?

În ultima vreme, s-au accentuat insomniile, cu toate că am renunțat să număr oi sau văcuțe Milka și am trecut la bani: asta, în loc să mă calmeze, mă excită și mai tare. Mă sucesc și mă răsucesc, dau din mâini și din picioare mai rău decât toate celelalte personaje din cărțile lui Madame Dezastru la un loc, așa se plânge șefițul, amenințat să cadă din pat, împreună cu obiectele mai mult sau mai puțin de valoare din jur. Noroc că Promy nu prea se urcă în pat, zace, în continuare, mai des pe jos, ghemuit ca un fetus în placentă sub chador, în grevă, deși a trecut circa o lună de la ultimul incident cu Apollo și Caliope. După ce i s-a terminat concediul medical, a reluat greva nud sub chador. Se pare că nu mai vrea să fie personaj.

Nimeni nu vrea să fie personaj în cărțile lui Madame Dezastru. De cele mai multe ori, mă sacrific eu însămi (fie și sub forma alter-ego-urilor). Mă străduiesc să reduc la minimum rolurile lui fi-miu și maică-mea, tocmai din acest motiv. Dar cu Promy e altceva. El nu e doar eroul, ci și creatorul și șeful meu – încă unul foarte traumatizat căruia i s-a băgat mereu pumnul în gură, așa că am vrut să-i ofer o șansă să se exprime, un drept la replică binemeritat. Aș opri imediat povestea ca Promy să nu mai sufere. Și nici eu. Dar nu e în puterea mea. Telenovela continuă. Iar povestea nu-mi aparține mie. Am înțeles  acest lucru, în cele din urmă. Aș șterge totul, fără să clipesc, în binecunoscutul stil Madame Dezastru, dar, dacă aș proceda așa, cum aș mai putea să-mi împlinesc misiunea sacră de a-l face să plângă pe fostul meu șef necontactabil astfel încât să devină detectabil (inclusiv de către  Obama), dacă povestea s-ar sfârși?

Acum câteva nopți, după multă frământare, am reușit să adorm și m-am trezit după numai două ore, urlând. Am avut un coșmar apocaliptic: venise potopul și în România. Totul era inundat (blocurile, străzile, școala lui fi-miu, firmele și supermarketurile), câini maidanezi, copilași cu găletușe și bătrânei cu sacoșe se zbăteau  în  puhoaie, ploua dezlănțuit în continuu, fără speranță, numai că, în loc de apă era căcat.

În România, și potopul e de căcat.

Logic, nu? Oricum, ”maimuța carpatină” nu e decât o versiune inofensivă. Ar fi bine dacă aș fi numai un animăluț caraghios. Dar uneori, posedată de fantome, Big Brotheri, chador sau telecomenzi, mă transform într-un monstru înspăimântător ca portretul lui Dorian Gray. Chador... Să nu uit: căcatul și vulgaritatea din România sunt mai suportabile decât curățenia și puritatea islamică. Nu e imposibil să reziști Big Brotherilor și să păstrezi controlul: Harry Potter al Olimpului, Promy, nu s-a lăsat posedat de dementorii locali (furiile), Madame Hera, Știi Tu Cine... Zeus ori alți Big Brotheri. Pur și simplu, trebuie să-ți învingi groaza, sila și oboseala (absolut normale), să realizezi că Big Brotherii nu sunt monștri gigantici, ci numai niște pitici spălați pe creier, pe care nu trebuie să-i crezi, ci să-i ignori, dar, în schimb, să ai încredere în tine și în dreptatea ta și să accepți suferința.  

Totuși, nu știu cum se întâmplă, eu trăiesc înconjurată de guru (guru Iisus, guru Promy, guru Bebe, guru Chiron, guru Mene, guru Deucalion și chiar guru Guru, pisica, ființă superioară non-umanoidă, luată direct din paradis, din Zona-Vamă etc.) și am rămas tot o maimuță posedată. Cu toate astea, la supermarket mă uit pe lista de ingrediente ale produselor expuse, am scos televizorul din funcțiune (am învins măcar această bestie antropofagă), știu că Băse (la fel ca și Promy) nu e de vină pentru orice se întâmplă și, din când în când, îmi mai iese nenorocita de socoteală: 2+2. Cine e de vină? Numai eu? Sau Al Gore? Ne posedăm singuri sau altcineva o face? De fapt, aici e toată șmecheria: nu contează cine ești, ci să calculăm corect ”2+2=4”. Este uluitor de simplu, dar la fel de complicat de pus în practică. Aici e focul sacru, primit de la Promy, care ne iluminează. Sau poate ne face scrum?

– Promy, eu sunt o maimuță carpatină, asta e! continui îmbufnată. Aș fi vrut să fiu altceva, de pildă, un hobbit, cum i-a zis Wendy din South Park lui Kim Kardashian, mă rog... Kim Kardashian fără Photoshop. Eu nu m-aș supăra dacă m-ar face cineva hobbit.

– Da, să știi că nici eu, Ile. Eu unul aș putea scrie o mie de pagini numai de etichete adresate mie, fără niciun fel de menajamente, iar hobbit chiar nu am fost făcut niciodată, sunt invidios pe Kim Kardashian. Ce tare ar fi să-mi spună și mie: ”Băi, Prometeu, ești un hobbit!”

– Prometeu, ești un hobbit! Na, am zis eu. Ești mulțumit? Să știi că și eu sunt fotomodel cu diplomă, fără Photoshop.

Da, așe e, am absolvit o școală de manechine și fotomodele, am dat examen și am primit o diplomă, când eram puștoaică. Până mi-am luat diploma de fotomodel, credeam că sunt urâtă cu spume. Până la urmă și școlile sunt bune la ceva. Și Photoshopul. Cresc stima de sine. Pe principiul lui Hagi: ”Copii, mergeți la școală, că și școala e bună la ceva”. Pentru Promy nu prea contează, cine îi vede lui fața, asta în cazul fericit în care ai una? Vai de mine, iar mi-am adus aminte de școală și de copii! Cel mai tare urăsc să mă facă cineva profesoară. Când eram prezentată ca profesoară îmi venea să mor de rușine. Beau o înghițitură de cafea cu lapte, și, roșie ca focul, îl avertizez pe Promy, ridicând tonul la înălțimi olimpiene:

– Știi ce urăsc cel mai tare? Să mă facă cineva profesoară, să nu care cumva să mă strigi așa! Poți să-mi zici hobbit, maimuță posedată, femeie născută la PMS, vacă proastă, intelectual depresiv, Fata lui Dracula, dar profesoară în niciun caz! Am și eu demnitatea mea! Dar, spune-mi, Promy, că nu-mi trece febra și mi-e rău, oricâte Nurofene aș lua, ce fac eu acum?! Deocamdată, doar un nou atac de panică, așa bănuiesc.

– Știi ce facem? Baie! Nu, nu în Ataraxia. Hai să pregătim o baie cu spumă, lumânări și șampanie ca la Paris, doamna profesoară! mă ispitește Promy, privindu-mă cu ochi mari, negri, languroși.

– Poate cu spume! Te omor! Să nu-mi mai zici așa, mârâi eu.

– Sigur că da. Doamna, nu știai că Afrodita s-a născut din spuma valurilor, iar eu din spuma balelor? O profesoară ar trebui să știe. ”Trăiască flegma în care m-am născut!”

– Tu, creatorul civilizației și salvatorul umanității, vrei să faci baie cu o maimuță posedată?

– Hai, termină, Ile, revino-ți! Ce ai?

– Ce, crezi că sunt o clientă infidelă din Conversion Model? Mai știi, modelul de clasificare a clienților unui brand: fideli, infideli, disponibili, indisponibili.

– Da, Ile, ești o clientă infidelă.

– Nu, Promy, sunt o clientă indisponibilă. Pentru brandul tău și al lui Dumnezeu. Și pentru toate celelalte. Oricum, voi aveți un share foarte mic pe piață. Sunt obosită și eu, nu numai tu. M-am săturat. Nu mai vreau nimic. Și-mi dau acum a treia demisie în semn de protest: de la voi. Și nu mai scriu nimic.

– Avem un share mic, dar bun. Iar tu, dacă-ți dai demisia, să știi că nu mai faci de acum încolo decât ”muncă patriotică”. Dar tu ești obișnuită. Și nu mai pupi tu, Ile, vacanțe la bungalourile de pe Gliese, ce să mai vorbim de noul iPhone 8!

– Nu dau doi bani pe gadgeturile tale și pe vacanțele tale de fițe întrerupte în Tartar sau pe Elbrus. Poți să consideri că mi-am dat demisia, chiar dacă numai verbal. Ce mai vrei de la mine, șefu’?!

– Sincer, ode. Vreau și eu ode. Eu chiar merit.

– Păi, hai să-ți mai cânt ”Odă pentru Kim Jong Promy”, dacă ai uitat-o. ”Cât de tâmpit ești tu, Kim Jong Promy! Cât de prost și de nesmițit ești tu, Kim Jong Promy! Cât de rău și de pervers ești tu, Kim Jong Promy! Cât de dobitoc ești tu, Kim Jong Promy! Cât de ticălos și de dus ești tu, Kim Jong Promy! Te urăsc, te urăsc, te urăsc!”

Promy râde în hohote și aplaudă frenetic, dar eu n-am niciun chef de distracție. Îmi păstrez mina acră, bosumflată, de femeie născută la sindrom premenstrual. Ursuză precum piticul ”Morocănosul” și, în același timp, îngândurată, mă legăn cu scaunul pe punctul de a-l rupe, scârțâind, pe ritmuri de dubstep, la fel de melodios ca vechea mea sonerie dezasamblată, apoi îmi pun și eu picioarele sus, pe masă ca șefițu’. Mă dor picioarele sau poate mă strânge ceva nevăzut, întrerupându-mi brutal circulația sângelui și a aerului din corp. Parcă nu am loc. Cum? Nici eu? M-am molipsit de la Promy? Mai torn puțin lapte în ceașca de cafea, adaug, cu mâini tremurătoare, un vârf de linguriță de zahăr și amestec încet, cu un aer absent, pierdută în gânduri. Uitându-mă, în continuare, cum se dizolvă lent zahărul în cafeaua cu lapte, reiau cu glas întretăiat:

– Nu știu, Promy, cred că, de fapt, te iubesc prea mult și sunt prea fericită. Nu mulțumită (asta nu voi fi niciodată, uite ce se întâmplă în jurul nostru, chiar și cu tine, iar de mine însămi nu am fost și nu o să fiu mulțumită vreodată), dar foarte satisfuckută (cu tine și cu politica, normal că-s mereu excitată) și mai ales fericită. Insuportabil de fericită. Crede-mă, fericirea asta mă face să sufăr și mă epuizează.

– Vrei să-ți dozez fericirea și iubirea cu paharul mic de votcă? Din păcate, nu se poate, Ile. Asta nu pot cuantifica. Nici Dumnezeu. Dar Baba Promida ghicește că Madame Dezastru va învăța să suporte, pe lângă durere și ură, și fericirea și iubirea. Na, că Baba Promida a reușit să ghicește și dă bini! ”Binidităt”. Asta-i politica, ăsta-i sistemul, o să te obișnuiești. Uite, dacă ai prea mult, nu prea puțin, te rog, dă-le și altora din iubirea și fericirea ta! E atâta lume care are nevoie. Începând cu mine și fără să-i uiți pe muritori. Sau te transformi într-o zeiță, recte într-o bestie nemuritoare?

– Eu, zeiță?! ”No fucking way!” ”La dracu, nu!”, vorba lui Roger Waters în traducerea Irinei Margareta Nistor. Dar mă simt privilegiată. Ce caut eu aici, Promy? Eu nu pot să deschid nici o conservă, o sticlă de bere de doi litri sau să car o sacoșă fără să mă rănesc și să-mi rup degetele și vin aici în Olimp, printre super-eroi.

– Păi, vezi, tocmai de-aia ai nevoie de ajutorul nostru.

– Nu, pe bune, ce caut eu aici?

– Să știi, Ile, că și eu mă întreb fix același lucru. M-am uitat un pic în jur și m-am întrebat chiar acum: ce pula mea, caut eu aici? Și calu’ ăsta... ciudatu’ ăsta, Bebe, ce caută aici? Cine dracu’ l-a adus? Ce dracu’ face aici? Toată lumea comentează. La noi nu s-a mai văzut așa ceva. După ce că-i negru ca smoala, mai are și un corn în cap. Ia uite cine dă ordine în Olimp. Parcă ar fi NATO, FMI, BERD sau Banca Mondială.

– Să mor io dacă știu de unde a mai apărut și Bebe. Apropo, calu’ ăsta se cheamă unicorn. Dar eu ce caut aici? Mă simt foarte aiurea: eu, simplă muritoare în casa titanilor, cu tine. E prea mult.

– Sigur că da. ”Ce tupeu ai, ce nesimțită ești! Cum ți-ai permis? Ce te bagi tu? Cum e posibil așa ceva? Ce căutași aici, Fata lui Dracula? Golanco, ciumpalaco, teroristo, trădătoareo, Vampi și Madam Dezastru ce ești!” A, stai, am uitat de ”maimuță posedată”. Tu singură te-ai făcut așa.

– Păi chiar așa! Nu sunt prea nesimțită?

– Ai o nesimțire aproape... titanică, însă nu o să mă ajungi niciodată. Dar, știi, poți să încerci, mie îmi place competiția.

Promy mă ia de gât și încearcă să mă sărute, dar eu mă străduiesc să nu răspund gesturilor sale de tandrețe, îmi încleștez corpul, îmi țin buzele lipite, îi dau peste mână și îl împing cât pot de tare. Trebuie să păstrăm o distanță ”igienică” de ani lumină între noi. Nu trebuia să vin aici, știu că nu e bine ce am făcut, e un păcat prea mare, nu aveam dreptul să-l ating pe Promy, să-l murdăresc și eu, să-l profanez. Oare, dacă aș călca rufe zilnic, timp de câteva luni, aș putea să-mi spăl păcatul ăsta înspăimântător? Era o metodă eficientă de ispășire, dar acum nu cred că mai funcționează. Și poate că e prea târziu. Mai târziu e prea târziu. Vreau să-mi acopăr și eu, strategic, fața cu părul, dar nu reușesc: e prins strâns cu un elastic în coadă, îmi tremură mâinile și nu-l pot desface. Cu ochii șiroind de lacrimi și obrajii în flăcări, murmur pierdută:

– E... e... e... u-un p-p-p-pă-cat prea mare...

– Sigur că da, aprobă Promy, zâmbind cald și încurajator. Dar acum, la câte păcate ai, dacă se mai adaugă unul... 

– Promy, pot să calc rufe o lună zi de zi și tot nu ispășesc asemenea păcat. E prea mult pentru mine, e un păcat prea mare. Îmi vine să intru în pământ de rușine. Nu am nicio scuză. De fapt, singura mea scuză e iubirea.

– Și a mea. Și a altora. Nu spune și sfântul Augustin: ”iubește și fă ce vrei?”

– Aș vrea eu să fie așa. Oricum, Promy, nu pot ține pasul cu tine.

– Nu-i nimic, dacă nu poți, te teleportez. Și eu prefer același lucru.

– Promy, sunt o simplă muritoare. O să mă uiți cum ai uitat de daci.

– Nu, nu cred. Cu Decebal, Burebista și Dapix nu m-am jucat de-a ”Bill și Monica” pe Mytikas. Logic, nu? spune Promy foarte convins.

– Sper că da și că nu mi-o zici doar ca să mă consolezi. Știi ce, o să-ți dau o dovadă suplimentară a nesimțirii mele. Uite, Promy, mi-ar plăcea să-mi compui și mie nu o simfonie, nu un concert, ci doar un vals de un minut, cum era valsul op. 39/15 în la bemol major de Brahms (http://www.youtube.com/watch?v=oy6uV-eMOEs) care îi plăcea atât de mult pisicii mele, Ruțica, că o făcea să abandoneze deliciul cafelelor pe care le bea direct din ceașca mea și să vină să danseze cu mine. Eu prefer mi bemol major. Un vals scurt, de un minut.

– Nu numai că voi compune, dar vom și dansa valsul ăsta, măcar o dată la 1000 de ani, fie și în Tartar sau pe Elbrus. Cu o dedicație: ”Pentru o iubitoare de oameni, nu de câini, de la un câine, iubitor de oameni”.

Cu un ochi râd, cu altul plâng. ”Mă uit la toate lucrurile / De două ori / O dată ca să fiu vesel, / Și o dată ca să fiu trist.”

”Pentru o iubitoare de oameni, nu de câini, de la un câine, iubitor de oameni”! Așa e. Iubesc oamenii, nu câinii. De fapt, nu câinii pe stradă. Dar ce simt pentru bagabontul ăsta de Al Gore, câine nebun, iubitor de oameni? I-am dedicat cândva și o manea cathartică, pentru un suflet mare de titan ca al lui, ”O, viața mea!”: ”de la o iubitoare de oameni, nu de câini, pentru un câine, iubitor de oameni!”. Brusc, îmi aduc aminte și de dedicația de pe presse-papier care se activează când plâng (justificat): ”From crazy, naughty Promy to God Created Disaster, Ile”. Deși era foarte deprimat atunci, în pragul criogenării, Promy a mers cu mine pe Gliese, la recifurile de corali albaștri din Ataraxia, pentru a-mi crea și dărui presse-papierul. Acum, Promy îmi va dedica un vals în mi bemol major, scurt, în câteva măsuri, simplu precum ”2+2=4”. Ca să nu uit niciodată cât fac.

– Îți mulțumesc, Promy, dar, de fapt, nu merit, spun încet, cu glas înăbușit și ochii în lacrimi. Mă simt prost, mi-e rușine, te fac de râs. Nu sunt destul de bună pentru tine. Nu ar fi trebuit să... Mă prăbușesc în abis, e un hybris prea mare și mă întreb unde e catharsisul... Poate doar în maneaua aia pentru un suflet mare de titan, ”O, viața mea!”

– Dar eu sunt suficient de bun pentru tine?! ripostează Promy vehement. ”Al doilea cel mai tâmpit după Dumnezeu care nici măcar nu e om, ci gay” cum ai zis tu, ”trădătorul, violatorul, porcul, ticălosul, hoțul, mincinosul, nesimțitul, împuțitul” cum m-au făcut alții, cel mai rău din toți Al Gore-ii din lume care-și mușcă proprii stăpâni și nici nu-i recunoaște de stăpâni! Singurul avantaj cu mine e că poți să ”agonizezi frecvent în parametri optimi”, cum spune Alex. ”O, viața mea!” Am și eu dreptul măcar la o manea cathartică? Iar eu știi că prefer muritorii și-i invidiez. Nu doar pentru că agonia lor se termină la un moment dat, ci și pentru că glicemia și colesterolul lor sunt măsurabile. Apreciez și detalii de-astea, sunt părintele medicinei.

– Păi chiar așa! Ce caut eu aici cu părintele medicinei, doctor în toate științele și artele? Ce caut eu cu tine, dottore El-Gol?!

– Care dottore? Doctor Frankenstein, noul Prometeu? Savantul nebun, care pierde experimentele de sub control? Și asta e una dintre imaginile mele preferate. Și nu vine de la zei, ci chiar de la voi, muritorii. Cred că n-au existat atâtea rele în Cutia Pandorei câte imagini și etichete inspirate au fost concepute special pentru mine.

– Cum așa?! Tu ești Vocea Rațiunii. O ascult... În acest moment, Vocea Rațiunii îmi spune să plec. Promy, plec. Chiar acum.  

– Nu, nu! Plecăm împreună. Mai exact, emigrăm, Ile! Aici nu sunt acasă la mine, ci numai în casă la mami. Dacă vrei, îți lăsăm ție cheile de la Startar, dar prefer să vii cu noi. Avem acum și o femeie însărcinată în familie. Tot muritoare, ce coincidență! O emigrantă înnăscută, doar a venit din China. Natural born emigrant. God created emigrant. Doar primele 12 emigrări sunt mai grele, după aceea te obișnuiești.

– Ceee? Fugim?

– Nu, emigrăm din Olimp, asta e altceva! Vasilică are și el drepturi! Dreptul de a emigra. Crede-mă, urăsc Olimpul! Pământul și muritorii nu, dar Olimpul da! M-am săturat. Olimpul nu merită niciun sacrificiu. Ah, îmi vine să-l chem acum pe Alex, intelectualul nostru rafinat care l-a scuipat pe Știi Tu Cine, să tragă o flegmă zdravănă peste Olimp, să-l înece în bale. Uite că am și eu fantezii distructive.

Promy presează tare, între degetele lungi și fine, ceașca de cafea cu ambrozie, până o sparge. Câțiva stropi de sânge roșu aprins se scurg încet pe gresia albă ca zăpada. Le contemplu în tăcere nuanța și forma perfectă, circulară, deși mă tulbură și-mi sfâșie sufletul. Cioburile și petele de sânge rămân pe jos, neatinse, fără ca Promy să le acorde atenție. Acesta își întinde picioarele (pe masă), trosnindu-și oasele, își suflă bretonul puternic, de câteva ori, astfel încât îi văd fața încinsă, fruntea înaltă, îmbrobonită de sudoare și ochii mari, negri, înfocați, arzând de dor. Îl iau de mână și-i șoptesc, răvășită și dezorientată:  

– U-u-unde vrei să plecăm? Pe VJ45?

– Nu știu, Ile, nu vreau să-l dernajăm pe Deucalion, să stăm pe capul lui.

– Atunci pe Gliese?

– Poate.

– Pe Gliese nu poți să stai nici trei zile, Promy. Răbdarea ta titanică se spulberă într-o clipă.

– Ce să-ți spun, ești tu un exemplu de răbdare? De câte ori nu ți-am spus să ai răbdare, când e cazul, evident, nu atunci când se cere să intervii? Cred că de 14.258 de ori. Uneori, stai și deliberezi până intri în comă. Mai târziu e prea târziu. Dar de ce mă pun eu la mintea muritorilor?

– Pentru că muritorii sunt mai inteligenți și mai receptivi ca zeii.

– Asta-i adevărat, s-ar putea ca a cinșpea mia oară să înțelegi. Și să aplici.

– Atunci, continuă, Promy, un titan nu renunță niciodată, nu? Mai ții minte cum a fost în vacanță în Gliese? Te foiai și te răsuceai, nu puteai închide un ochi. Nici vorbă de liniște! Îți făceai griji pentru Olimp și pentru Pământ. Te simțeai vinovat. Complexul supraviețuitorului, nu? Îți era rușine de tot ce s-a întâmplat în Olimp și pe Pământ. În Olimp, acasă, nu prea te simți în largul tău, dar pe Gliese nici atât. Îți lipsesc chiar și problemele. Prea multe probleme nu e bine să fie, dar nici prea puține. Și, mai mult decât atât, ți-era dor. ”Mi-e dor, mi-e dor / De frații mei din Labrador”. Neliniștea asta, dorul ăsta de ducă... În continuu.

– ”Barzăcopilviezure, barzăcopilviezure, barzăcopilviezure...” Așa spun super-eroii. Cel puțin ăia care au învățat limba dacă. Mă uit așa în jurul meu și mă întreb ce să fac. Am cea mai performantă tehnologie, știu atâtea planete, dar habar n-am unde să mă duc. Unde să mă duc, în pula mea? Poate știi tu, Obama?!

Promy se ridică în picioare, ținându-se de masă, își trosnește din nou oasele și-și îndreaptă spatele anchilozat. Calcă cioburile de pe jos în picioare, cu furie și disperare, de parcă ar vrea să le fărâmițeze și să le facă să dispară complet sub tălpile lui, fără să-i pese dacă se rănește. Gâfâie, obosit de acest ultim efort. Își aprinde apoi o havană și fumează în tăcere, învăluindu-se în nori de fum aromat.

– Promy, tu cum ai crescut așa de înalt? îl întreb destul de stingherită, mai mult ca să rup tăcerea, deși mă tem că nu sunt nici momentul, nici subiectul alese corespunzător.

– Nu știu dacă să-ți spun. E un secret științific.

– Te rog!

– Bine, dar nu-l mai spui nimănui. Cu excepția lui Obama. Să nu apară nici pe blog. Vrei să știi cum am crescut? Cu chipsuri, Ile.

– A, deci avea dreptate medicul pediatru care mi-a spus să nu-mi fac griji că fi-miu mănâncă numai cartofi prăjiți și chipsuri. Și băiatul doctoriței a crescut tot așa. Până la doi metri, cam ca tine. Cred că e cazul să ascult sfatul medicilor.

– Mă bucur. În sfârșit, asculți și tu Vocea Rațiunii.

Promy își suflă bretonul și râde sonor. Tare și nestăvilit ca pe vremuri, poate excesiv de zgomotos. E mare, înalt până-n tavan. Mă domină. Ochii negri, mari și migdalați, i s-au făcut iar albaștri fosforescenți și strălucesc precum coralul albastru din Ataraxia sau ochii extratereștrilor rebeli din ”Dune”. Rămâne neclintit, drept, în picioare și continuă să fumeze havană după havană, zâmbind mândru, ușor provocator, dar fără să rostească niciun cuvânt:

– ”What’s up, Doc?” Sau, în traducere liberă: ce faci, dottore El-Gol? Nu te dor picioarele? Nu ești oboshit? îndrăznesc să-l deranjez.

– Aștept.

– Ce?

– Aștept. Știi că asta e una dintre specialitățile mele (cu sau fără premii, medalii și diplome): să aștept.

– Ce anume, Promy? 

– În niciun caz numărul tău de dosar de la Parchet! Nici americanii! Nici pe Obama personal! Nici să te domesticesc, deși încă mă distrează experimentul ăsta. Uite ce vreau, eu spun întotdeauna fix ce gândesc. Prost obicei! Deci decât, vreau să plecăm pe Gliese. Fata lui Dracula poate obține viza de Gliese instantaneu. Are pile. Sau preferi să te teleportez la Paris? ”La Paris, totul e ca un vis...”

– Aici măcar e aer condiționat!

– Sigur că da, Ile, doar că în Tartar și pe Elbrus e setat pe – 25 de grade.

– Bate un vânt de emigrare?

– Da, nu știu dacă e de la Bebe senior, dar are aromă de bere tutti frutti.

– Ba cred că e un vânt cu aromă de răhățel chiar de la Bebe cel mic, Promy.

– N-o mai freca și hai odată! Te iau pe sus!

– Eu zic să nu mă iei în brațe. Nu de alta, dar sunt mai grea decât bolta cerească a lui Atlas sau decât soarta universului care apasă pe umerii tăi. M-am îngrășat în Olimp 295 de grame. Așa că, ascultă Vocea Rațiunii, dottore!

Mă simt aproape ca în reclama aia cu burta enormă, respingătoare, scuturată cu mânie proletară pe net, pe toate site-urile (pe care le deschid eu, inclusiv pe blogul meu). Deși e deja foarte emoționat și agitat, cu nervii întinși la maximum, pe punctul de a exploda, Promy tresare ca electrocutat și îmi pipăie îngrijorat burtica:

– Sper că nu ești însărcinată, chiar acum erai la PMS... God created at PMS. Uite, Ile, îți spun drept, eu nu sunt pretențios. Mi-e indiferent dacă mor sau dacă trăiesc, numai că ambele sunt imposibile. Să mă împuște Bombo și pe mine! Tot degeaba. Cât de curând vom face o baie în Ataraxia, pe Gliese sau poate în flegmele lui Hermes ori ale lui Apollo. Sunt născut din spuma balelor. God created, natural born... cum spui tu.

– Lasă, Promy, eternitatea nu durează prea mult, încerc să-l consolez.

– Asta cred că a zis-o Bush Jr. Măcar, în cazul lui, se aplică. N-a avut mai mult de două mandate.

– Nu, Promy, eu am zis-o. Dar cred că sunt posedată de el.

– Mai termină cu prostiile, Madame Dezastru! Ascultă mai bine o manea cathartică, în versuri albe:

Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect, o să te obișnuiești.

Al Gore e rău, Al Gore e de vină.  

Mai mult e prea mult.

Mai târziu e prea târziu.

Mai mare e prea mare,

dar mai mare sau mai mic decât Maradona

nu există,

vorba unui comentator sportiv,

guru și el,

deci, decât numărul doi mondial după Lady Gaga

și numărul unu în univers,

dottore El-Gol, Al Gore, câine turbat,

porc de trădător și violator, metrosexual și gay,

greu lovit de soartă să fie personaj

în cărțile lui Madame Dezastru,

și mai greu lovit de stăpâni,

doctorul Frankenstein, noul Prometeu.