Examen cu Big Brother (27): Jupuit de un porc cu diplomă, Bebe, nașul-zân de la bancă, întârzie acordarea unui împrumut nerambursabil pentru Cenușăreasa

Deși au trecut mai bine de două săptămâni de când Promy e în concediu medical, Doctorul Prometeu nu pare deloc refăcut. În continuare, nu are chef de nimic: stă pe jos, ghemuit, scuturat de spasme și privește pierdut, în gol, ore la rând. Orice i-aș zice, îmi răspunde numai: ”Taci, Ile”. A rupt tăcerea numai o singură dată, acum câteva zile, pentru a-mi spune amintirile din copilărie ale lui Bebe, povestea aceea tristă a unui pui de houyhnhnm emigrat din paradis în infern. Supraviețuitor. Deocamdată. Promy refuză chiar și terapia ”Bill și Monica”, abia se atinge de Maretti cu pizza ori de vinul de la Chiron și nu-și deschide iPhone-ul, laptopul sau tableta. Nu vrea să mai audă de monitorizare, preferă să nu mai știe nimic. Mi se rupe inima de mila lui, dar nu mai știu ce să fac. Bebe mi-a zis să-l las în pace.

Dintr-o dată, liniștea apăsătoare e întreruptă de acorduri din ”Concertul 2 în do minor” de Rahmaninov. Mă las să plutesc în voia muzicii, sfâșietoare și, totuși, dulce-mângâietoare ca valurile mării. Inhalez adânc izul sărat de mare, ascult fermecată cântecul valurilor și le simt dezmierdându-mi picioarele, lent și tandru, la nesfârșit. Muzica îmblânzește durerea și-mi alină sufletul. Dar, în mod bizar, acordurile se repetă, parcă în continuu. Concertul ăsta de ce nu mai avansează? Brusc, îmi dau seama că sună soneria. Promy a instalat soneria cu Concertul 2 special pentru mine, pentru că le uram pe cele stridente, scârțâiitoare și pârțâitoare ca house-ul sau dubstep-ul, pe care le avusesem la București și le demontasem deja. Mă ridic de pe scaun, scuturându-mi stropii de apă sărată de pe tălpi, încalț papucii și mă duc încet până la poartă să văd cine e. Ciudat! E chiar muza comediei, Thalia, poate că a venit să-l binedispună pe șefițul.

Thalia e îmbrăcată într-o rochiță scurtă, argintie și poartă pantofi sexy, tot argintii, cu tocul cui, precum și o geantă de firmă (Vuitton) asortată. Își aranjează nervos, în continuu, părul negru cu reflexii albăstrii, lucios, lung până la bărbie și îndreptat cu placa. Cu fața încinsă, roșie ca focul, privindu-mă fix cu ochii ei albaștri iscoditori, Thalia îmi mărturisește surescitată că au avut loc evenimente importante la palat și trebuie să vorbească neapărat cu Prometeu. Dar noi, cu siguranță, trebuie să fim mai bine informați ca ea, lui Prometeu nu-i scapă nimic.

Nu prea știu ce să fac. Promy se simte mizerabil, nu vrea să vadă pe nimeni. Și, ce-i drept e drept, niciunul din Olimp nu prea merită văzut. Cine e de încredere? Muzele lui Apollo, în special, Caliope? Dar Thalia pare cumva mai independentă comparativ cu restul, a fost și în grevă data trecută când Promy și Don Quijote au căzut victimele lui Apollo și ale lui Caliope. Totuși, nu aș lăsa-o să intre acum pe Thalia la Promy. Poate altă dată, când Promy e mai bine. Nu am nici scannerul de substanțe periculoase la îndemână. Mi-e frică pentru Promy. Știu că e paranoia, însă e perfect justificată și chiar necesară pe pământ și în Olimp. Paranoia e o datorie civică, nu spune și Promy?

Dar dacă s-a întâmplat ceva? N-o să mi-o iert niciodată. Cu atât mai mult Jill, ”conștiința” mea blondă. În cele din urmă, cu mișcări ezitante, privind-o cu o suspiciune nedisimulată și zâmbind silit, o conduc pe Thalia la Promy. Voi rămâne și eu cu ei, să-i supraveghez. Când îl zărește pe Promy zăcând pe jos, ghemuit, cu privirea rătăcită, Thalia tresare și-și duce instinctiv mâna la ochi. Apoi, se repede la Promy și-l zgâlțâie puternic, dar el nu-și schimbă poziția. Thalia își mușcă buzele impecabil rujate, își azvârle pantofii din picioare cu o mișcare bruscă și se aruncă pe podea lângă Promy, dintr-o săritură, cu agilitatea și lejeritatea unei feline. Continuând să-l zmucească și să-i dea coate, Thalia îi zbiară în ureche:

–        Prometeu, știi ce s-a întâmplat la palat?

Promy nu răspunde. O privește absent, tace și își pocnește slab oasele mâinilor.

– Prometeu! Prometeu! Prometeu, trezirea! Știi ce s-a întâmplat la palat? Ai văzut?

Observând că Thalia insistă, Promy își trage bretonul tot pe față și își mișcă o vreme buzele uscate și crăpate în gol, chinuindu-se să răspundă, fie și laconic:

– Nu... nu... mă interesează, bolborosește el.

– Cum așa? Ce-i cu tine? se agită Thalia.

– Am închis de mai bine de două săptămâni iPhone-ul, tableta și laptopul. Nu vreau să știu nimic. Sunt în concediu medical, spune Promy cu glas înăbușit.

Thalia îl privește cu gura căscată. În câteva secunde, se repliază și începe să turuie, din ce în ce mai tare și mai agitată, strângându-l puternic de braț pe Promy:

– Prometeu, s-au întâmplat lucruri grave! Nici nu știu cum să-ți spun. Am crezut că ești la curent, ție nu-ți scapă nimic. Oricum, te-am tot sunat pe iPhone să-ți zic, dar aveai telefonul închis. Era o ședință obișnuită la palat: Bebe patina pe gresie și lansa arome de parfum ”Si” de la Armani, Hercule se încuiase la budă, blonda aia cu tirul... Jill juca ”Draw something” pe tabletă, ciudatul cu armura... Don Quijote plecase cu Pegas la plimbare, iar stăpânul Chiron se uita la ”Suleyman Magnificul”. Tu și cu Fata lui Dracula nici nu erați prezenți. Obosit și plictisit, Bebe s-a așezat într-un colț și a adormit. Un moment ideal ca șeful meu, Apollo, să dea o mică lovitură la palat. S-a uitat pe iPhone 7 al lui și s-a gândit să speculeze situația. Și-a făcut apariția subit în sala tronului, s-a aruncat asupra lui Bebe și i-a despicat cornul cu sabia. Imediat, Bebe și-a pierdut toate puterile, așa că a putut fi răpit lejer, împreună cu blonda. Iar acum îi jupoaie de vii. Verifică pe iPhone-ul tău dacă nu mă crezi, Prometeu!

Palidă ca un mort, mă duc după telefon și i-l aduc imediat lui Promy. Fără să se ridice de pe jos, Promy deschide iPhone-ul pentru a verifica informațiile. Într-adevăr, Apollo i-a luat prizonieri pe Bebe și pe Jill! Acum îl jupoaie de viu pe Bebe! Promy se îneacă, i-e silă, îi vine să vomite, nu se poate uita. Oftează adânc, de parcă se rupe ceva în el și se ia cu mâinile de cap. Își suflă bretonul și se străduiește să-și regleze respirația. Se sufocă iar. Îi vedem fața albă ca varul, ochii stinși și buzele vineții. Cu mâini tremurătoare, îl sună pe Her și-l anunță și pe el ce s-a întâmplat. Her e surprins, la rândul lui, dar gata să intervină: ne așteaptă la palat ca să mergem împreună să-i recuperăm pe Bebe și pe Jill.

– De ce mi-ai spus, Thalia? șoptește Promy năucit.

– Îl urăsc pe Apollo! răspunde Thalia, înfierbântându-se tot mai mult. E un șef tiranic. M-am săturat de fițele și figurile lui, de repetițiile alea absurde, stupide, fără sfârșit cu ”Stinge lumina”, de diplomele, medaliile și premiile pe care și le acordă singur, de modul în care se poartă cu toți. Ah, și Apollo e atât de laș! Niciodată nu s-a luptat ca un bărbat. Nu îndrăznește să înfrunte decât persoane adormite, drogate, ținute de bodyguarzi ori legate în lanțuri și jupuite de vii. Tu știi pe pielea ta, iartă-mă! Ai dreptate, Prometeu, zeii sunt niște dictatori. Și încă unii dobitoci, spălați pe creier. Jos sistemul! Jos dictatorii! ”Occupy Olympus!” Și când te gândești că noi suntem 99%, iar ei numai 1%... De ce nu mai scăpăm odată de ei?! Obama ăsta se uită toată ziua la noi și nu vede nimic?! A, stai, am ocupat Olimpul, a fost revoluție, suntem la putere! Atunci de ce nu s-a schimbat nimic?

Promy oftează iar, strânge din dinți și apasă dispozitivul de teleportare. Mergem întâi la palat (unde-l recuperăm pe Her de la budă), apoi la Apollo. Când ajungem în insula unde sunt ținuți Bebe și Jill prizonieri, Promy se clatină de parcă e gata să leșine: Bebe are botul crestat, cornul rupt, ochii goi și rătăciți, spinarea jupuită, șiroind de sânge și organele sexuale probabil mutilate. Din fericire, Jill e mai bine: doar zgâriată pe corp și pe față, cu buza spartă și un ochi învinețit. Privind-o pe Jill lasciv și sadic, Caliope o zgârie cu unghiile ei ascuțite ca niște gheare pe tot corpul, îi crestează cu cuțitul un sân și-i linge sângele, înnebunită de poftă. Apollo se ocupă de Bebe, smulgându-i pielea, fâșii-fâșii, cu zâmbetul lui larg și luminos de ”smiling face” întipărit pe față. Bebe și Jill se zbat, dar nu scot niciun sunet. Când îl vede pe Promy, Apollo îl întâmpină cu figura lui solară și zâmbetul său perfect, orbitor de vedetă hollywoodiană, ignorându-ne complet pe mine și pe Her:

– Ce faci, Prometeu? Ți-ai întrerupt coafura, metrosexualule, ca să-ți recuperezi animalul, diavolul păzitor, bestia mare, neagră și cu coarne, că așa e politically correct? Ai repetat măcar melodia, așa cum ți-am arătat eu, dobitocule? Uite, ca să-ți intre în cap, boule, îți mai cânt eu o dată: ”Stinge lumina, arată-mi calea, / Pune mâna pe mine, simte chemarea / Inimii mele, inimii mele / Ştiu că îţi face plăcere”. E clar? Cum să fie dacă n-ai niciun talent și numai pretenții? Nu pricepi nici dacă-ți predă unul genial ca mine, cu atâtea diplome, medalii și premii că le-am pierdut șirul. Nici nu cred că mai are rost să repet cu tine. Iar tu ai vrut să mă omori, porcule și ticălosule, hoțule și mincinosule, trădătorule și violatorule! Era cât pe-aci să stingi lumina lui Apollo, să distrugi focul meu sacru, să arunci lumea în bezna ignoranței și a vulgarității! Nu e păcat de un asemenea talent!? suspină Apollo cu lacrimile șiroind pe fața înfierbântată de emoție. Ce mare artist piere! Și numai tu ești de vină, Prometeu! declamă Apollo.

– Apollo, animalul meu are o vorbă pe care o voi urma: ”nu comentez, nu mă cobor la nivelul ăsta.” îi răspunde Promy scârbit, încet, dar ferm.

Între timp, Her rupe, cu ușurința lui obișnuită, lanțurile lui Bebe și ale lui Jill și-i face cu ochiul lui Promy, zâmbind:

– Promy, frățioare, cred că Apollo are, în sfârșit, ocazia să-și demonstreze bărbăția într-o luptă corp la corp. Cu mine. Iar Jill o va prelua pe Caliope. Legitimă apărare, nu?

– OK, Her, răspunde Promy apatic și îngândurat. Eu merg cu Bebe la clinică să-l tratez.

La clinică, Promy se duce mai întâi la toaletă și vomită. Cafea și Maretti cu pizza. Vine înapoi, tras la față și clătinându-se, bea o cafea de la dozator, fumează o havană, apoi se apucă să-l trateze pe Bebe: îi pune la loc cornul smuls, îi curăță rănile, îi coase bucățile de piele jupuite și-l unge pe corp cu cremă reparatoare cu ambrozie și nectar. La final, se mai duce o dată la budă și-și varsă mațele. Cafea chioară.

Mă surprinde puțin. Puiul de houyhnhnm emigrat din paradis în infern... Era un supraviețuitor. Ca și mine. Am sperat absurd, infantil ca măcar pe el să nu-l atingă nimeni din Olimp. Acum pun mâna și pe houyhnhnmi, le smulg coarnele, le înghit coaiele și-i jupoaie de vii? Nu au nicio rușine? Nu se opresc niciodată? Sunt în stare să-l jupoaie de viu și pe Dumnezeu și să-i mănânce coaiele? Chiar trebuie să profaneze, să mânjească și să terfelească totul? Puneți mâna pe Vasilică! Chiar și pe houyhnhnmi? Nu, vă implor, nu vă atingeți de el! Măcar pe el lăsați-l în pace! E ca și cum ar rupe petalele și spinii ultimei flori albastre de cactus de pe Gliese. Eram și eu o floare albastră cândva. Acum am rămas fără țepi, fără petale, gol, murdar și putred.   

Un inorog fără piele, un unicorn fără corn... Scuipat și umilit. Mutilat. La fel ca mine. Ne jupoaie de vii chiar când suntem în concediu medical. Smulg fâșii de piele de pe mine și de pe un houyhnhnm, una după alta, rânjind lubric, dar parcă sunt anesteziat ori în comă. Nu mai simt nimic. Și nimic nu mă mai rănește. Ce e un unicorn fără corn? O notă falsă din partitura lui Apollo pe care ar trebui s-o interpretez și eu la următorul festival, în aplauzele publicului. Apollo nu are doar talent, ci și curaj: luptă numai cu nimfe bete, oameni jupuiți și titani în lanțuri. Și, de fapt, ce mai contează? Vasilică are numai dreptate, nu și drepturi. Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect, o să te obișnuiești. Al Gore e de vină. Dezbrăcați-mă, puneți-mă în lanțuri, spintecați-mi pieptul cu pironul și devorați-mi organele! Strângeți lanțurile mai tare! Înfigeți-mi mai adânc pironul în piept! Sfârtecați-mi corpul și înfulecați-mi ficatul, inima, creierul, pula și coaiele! Și acum, scuipați-mă!

Sunt obișnuit să fiu torturat și umilit.

Ce obiceiuri bune am! M-am obișnuit singur sau altcineva a facut-o? Cât dau 2+2? Natural born bound. M-am născut în lanțuri. Umiliți-mă și torturați-mă mai departe! Nu e nicio speranță? Să facem revoluție? De ce? Suntem la putere! Uau, ce revelație! Să-mi repet, să nu uit, poate am rămas cumva prizonierul paradigmei culpabilizării și a victimizării: ”suntem la putere, suntem la putere, suntem la putere, ce pula mea!” Sau s-a furat deja revoluția? Al Gore e de vină? El a furat-o? Sigur că da. Adevărații vinovați nu vor fi niciodată pedepsiți. Nu, dimpotrivă. Oricâte reclamații și declarații am da noi și orice porcărie ar face el, Apollo nu va fi arestat, ci va mai primi o diplomă, o medalie sau un premiu. Mi-e silă. Și sunt epuizat. Ar fi trebuit să urlu de furie și de revoltă, dar nu mai am putere. Chiar și Bebe a adormit la ședință, e obosit, s-a săturat.

Ăsta e viitorul pe care-l prezic de când mă știu. Să-mi fac planuri? ”Forget Domani!” 10, 9, 8, 7, 6, 5... Viață futută, speranțe năruite, vise risipite. M-am săturat. Vreau să se termine odată. Și, totuși, nu pot scăpa de ei. Sunt peste tot, mă urmăresc pretutindeni, le simt mereu mirosul fetid, înțepător și răsuflarea încinsă și toxică în ceafă. Otravă incurabilă. Și nu am unde să fug. Unde să mă duc eu?! Poate știi tu, Obama? Am fost dintotdeauna neîmpăcat cu mine și cu lumea, străin și respins de toți... ”O, viața mea!” Un câine vagabond ca Al Gore. Unde mă simt eu acasă?

Miliarde de presse-papiere sparte, de trupuri zdrobite și suflete moarte... O oglindă spartă în miliarde de cioburi care trec prin mine fără să le simt. Stau în ploaia de cioburi, ciuruit de ele, urmărind paralizat căderea lor fatală, fără să mă mișc, fără să respir, fără să clipesc, fără să rostesc niciun cuvânt. Aș fi dat orice ca ele să mă rănească, dar sunt prea obosit. Și nu mai simt nimic. În afară de silă.

***

Bebe deschide ochii: din nou mari și luminoși, înotând în lacrimi. Aplecat asupra lui, Promy îi mângâie ușor coama și oftează. Văzându-i atât de triști pe amândoi, mă gândesc să-i binedispun printr-o poveste:

– Dragii mei, o să vă spun acum povestea Cenușăresei, versiunea intelectuală, cu cerșetătoarea, că doar eu sunt Cenușăreasa, Caliope și Minerva sunt... Caliope și Minerva din Olimp, iar Maștera e Madame Hera. O să cunoașteți curând și restul personajelor. Aveți răbdare. Voi știți să așteptați.

Așadar, a fost odată o Cenușăreasă cerșetătoare care trăia de azi pe mâine. Lucra la o fuckultate unde mai mult cheltuia decât câștiga și, de foame, trăgea pe nas... praful de pe videoproiector, nu vă gândiți la prostii. Pentru că a refuzat să treacă note (mari!) unor studenți-fantomă, ea a fost alungată cu scuipaturi, pietre, paza, poliția, SRI și SPP din școală. A făcut reclamații, dar nu a primit nici acum numărul de dosar de la Parchet. Tot cerșind din poartă-n poartă, a ajuns, din fericire, în Olimp, unde au primit-o cu căldură (tunete și fulgerașe omagiale), stăpânul Zeus, Maștera Hera și fiicele ei pline de talent, Caliope și Antenuța. Deși aveau la început unele rezerve, după un timp, Maștera și fiicele ei s-au gândit că nu le-ar strica o sclavă muritoare căreia i se spunea Madame Dezastru, doar stăpânii Olimpului sunt mari fani ai genocidurilor, masacrelor și catastrofelor de orice fel. În plus, se povestea că Cenușăreasa putea fi ușor posedată, așa că era simplu de controlat. Mai mult, era Fata lui Dracula, ceea ce însemna pentru ei o curiozitate suplimentară în colecția lor de lucruri exotice (cum ar fi pitici, uriași, tigri, elefanți, dinozauri de la fuckultate și lupi de pe Wall Strret) și o distracție garantată: puteau s-o expună la ospețe și, eventual, să cheme invitații să pună mâna pe vampiruță, să vedem dacă mușcă. Astfel că, în cele din urmă, Cenușăreasa a fost adoptată de stăpânii din Olimp.

Cenușăreasa muncea non-stop în timp ce surioara ei vitregă, Caliope, se ruja, se machia, se ungea cu creme parfumate sau își aranja părul ondulat, auriu, bogat, iar Antenuța, cu coiful pe cap, studia ore în șir, concentrată, modelul din aripa unei libelule ori a unui fluture. Muncea non-stop și, cu toate astea, trăia din cerșit. Din resturile aruncate de surioarele ei.

Într-o zi, supărate că Cenușăreasa vărsase (de emoție, oboseală ori din greșeală) un pahar plin cu nectar pe rochița lui Caliope, aceasta, împreună cu Antenuța, s-a hotărât să scape de ea, așa că i-a dat un test imposibil de trecut:

– Câte stele sunt pe cer? a întrebat-o brusc Caliope pe Cenușăreasa, continuând să-și aranjeze o șuviță de păr rebelă și privindu-o cu ochi verzi sticloși în care se aprinsese subit o lucire perversă. Dacă nu știi, îți dau foc, proasto!

– Câte găuri sunt în rochia mea atâtea stele sunt pe cer, răspund, puțin derutată, lăsând ochii în jos.

– Ce!? Să le numeri imediat, dobitoaco! urlă Caliope.

– Ba să numeri tu găurile din rochița mea, surioară! ripostez, ridicând capul din pământ și privind-o în ochi.

– Dacă pui întrebări tâmpite, așa-ți trebuie, fă, proasto! intervine Antenuța, aruncând săgeți de gheață din ochii mari, albaștri spre sora ei. Uită-te la mine și învață să adresezi o întrebare inteligentă! Cenușăreaso, a cui capitală este Israelul? Și încă una de la Mașteră... de la mămicuța noastră dulce și scumpă: ce a spus Guru Minune săptămâna viitoare pe pagina sa de Facebook? Ai o oră să răspunzi, altfel îți dăm foc. Și fără acces la net. Tu ai voie doar să inhalezi praful... de pe laptop, tabletă sau videoproiector. Ha, ha, ha! râde în hohote Antenuța.

 Vai de mine, am încurcat-o. O să-mi dea foc. Și nu pot să arunc o privire pe Goangăl. Minutele trec, stropi de transpirație rece mi se preling pe față, mâinile îmi tremură, iar inima îmi bate cu putere ca un orologiu, cronometrând implacabil timpul ce se scurge. Din disperare, îl chem în ajutor, din reflex, pe fostul șef, acela care era necontactabil, încât ajunsesem să ne punem problema metafizică a existenței sale. Îl strig insistent, dar nu-mi răspunde. Poate e doar un obicei prost să încerc să stabilesc legătura cu el, dar nu vreau să renunț. Însă nu mai e timp, trebuie să găsesc rapid o soluție. Obama se uită la mine lung și rânjește. ”Help, Obama, help!” Nimic, mă fixează cu fața deformată de un rictus oribil, dar nu face nimic. La cine să mai apelez? Aoleu, Prințul! Să-l chem și pe el, el răspunde imediat... dacă nu e reținut. ”Help, Promy, help!” Nu, nici el nu e contactabil. O fi iar la închisoare pentru că a ajutat cerșetorii de pe stradă? Pe mine nu mă vede? Nu sunt și eu tot o cerșetoare? E mai milă de ăia de pe stradă decât de mine? Nu, degeaba îl strig pe Prinț, nu pot să dau de el. Ce mă fac? În curând expiră deadline-ul și gata cu mine. Am pus-o. O să mă facă scrum. 10, 9, 8, 7, 6, 5... A, stați puțin, am uitat de Zâna-Nașă, mai exact de Zânul-Naș Bebe unicornul de la Banca Transilvania sau, mă rog, FMI, Banca Mondială sau BERD. Așa zice lumea despre el aici, căci monitorizează și controlează tot ca FMI, BERD sau Banca Mondială. Să-l convoc de urgență. ”Help, Bebe, help!”

Nu apuc să termin propoziția, că Bebe unicornul, bestia mare, neagră și coarne... corn, apare intempestiv, îmbrăcat într-o fustiță de balerină ca de ”Lacul lebedelor”, făcută din pungi de Maretti cu pizza (confecționată probabil chiar de Prinț la ședință, la palat). Are o ținută demnă și mă privește cu un aer grav, solemn, superior, iar ochii săi mari, negri aruncă scântei:

– Ce e, Cenușăreaso, ce-ai mai pățit? mă întreabă pe un ton calm și detașat.

– Ce să fie? Uite, Maștera, Caliope și Antenuța vor să-mi dea foc, iar eu vreau să fug. Mai am zece minute.

– Calmează-te! Zece minute sunt mai mult decât suficiente pentru a obține un împrumut nerambursabil consistent. Am adus și actele necesare, gata completate. Semnează-le acum!

Ce bine că a venit! Și direct cu banii, nu cu o rochiță, pantofi de bal și o diademă! Păi, să mai pierd timp să vând rochița și pantofii la second-hand, iar diadema s-o amanetez? Plus că muream de rușine. Și poate că nici nu-mi ajungeau banii să-mi cumpăr un bilet de avion și să mă car de aici. Când semnez ultimul formular, simt niște mâini mari, reci care-mi acoperă ochii. Prințul! Înghețat și în pielea goală. Tocmai a evadat de la închisoare ca să vină să mă salveze pe mine. A ajutat iar un cerșetor degerat de frig și mort de foame, dându-i paltonul de pe el și tăticuțul l-a pedepsit, lăsându-l în curul gol și azvârlindu-l din nou la închisoare. De ce nu mă miră nimic? Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect, o să te obișnuiești.

– Ce faci, mă, tâmpitule, pe unde umbli? Antenuța, Caliope și Maștera vor să-mi dea foc, iar ție nu-ți pasă. Ți-e milă mai mult de cerșetorii de pe stradă decât de mine. Pe mine nu mă vezi? îl iau la rost pe Prinț, tremurând de furie.

”Cine m-a pus să fac fapte bune?! Când o să mă învăț minte să nu mai fac fapte bune?!?!” mormăie Prințul, înciudat și obosit. Între timp, apar Antenuța, Caliope și Maștera, spumegând de mânie. Observându-l pe Prinț, uită însă complet de mine și, după o scurtă muștruluială (”Porcule, nesimțitule, mincinosule, ticălosule, trădătorule și violatorule!”), încep să-l alerge toate (în special Maștera, ei îi place cel mai mult... să posede), chicotind și țipând, cuprinse de extaz. ”Ah, cine m-a pus să evadez iar?! Când o să mă învăț minte să nu mai evadez?!” bombăne Prințul.

Cu formularele în mână, mă urc în spinarea Zânului-Naș de la bancă și-i fac semne disperate lui Promy să vină și el. Cu ultimele puteri, Prințul le împinge cât colo pe cele trei muieri care-l asaltează și se urcă în spatele lui Bebe, lângă mine, gâfâind. În sfârșit, putem s-o luăm la galop. Mai bine în zbor. Sus, în înaltul cerului, îmi dau seama că știam răspunsurile la întrebări: ”Israel e capitala Japoniei”, iar Guru Minune a spus săptămâna viitoare pe pagina de Facebook: ”O, viața mea... / Am făcut la toate față / Fir-ar mama ei de viață!” Sau poate am inhalat prea mult praf de pe videoproiector.