Examen cu Big Brother (29): M-am săturat să am numai dreptate și niciun drept. De acum, voi îndrepta doar părul!

Hotărât să facă un ultim efort titanic pentru a-i convinge pe toți cei dragi să imigreze pe Gliese, Promy aranjează să plecăm în următorul weekend la bungalourile de pe malurile Ataraxiei. Suntem invitați toți: eu, Mene, Mi Ko, Pando, Epi, Bebe, Pegas, Rocinante, Jill, Alex, Don Quijote și Her. Ultimul sosește fără nereida al cărei nume, oricum, nu l-am aflat, știm doar că i-a venit ciclul, eveniment care merită sărbătorit. Într-adevăr, Her va face cinste tuturor. Atlas a ajuns la nivelul 6 la jocul ”Plante vs. Zombie”, cu ajutorul lui Bebe, și, ca de obicei, nu poate fi oprit, nici dacă arunci în el cu fulgerașe. Sperăm ca Bebe Junior, cu inventivitatea și forța spiritului său de titan, dublat de precizia și rafinamentul asiatic al mamei sale, pe la cinci-șase luni, să nu poată rezista ispitei și să-i sustragă, printr-o stratagemă sau alta, consola ultraperformantă lui Atlas. Cine și cum o mai recuperează de el ulterior, asta-i altă poveste.

Ca să nu rateze o asemenea excursie pe Gliese (cu perspective optime de imigrare), îi luăm cu noi și pe Titus (celebrul prof de istorie care a renunțat la glorioasa carieră de prof de liceu în București pentru a ajunge prof de Bingo la țară) și pe Ana, soția lui (mare dansatoare și viitoare actriță de top în telenovele), precum și pe Hannah (fetița-fotomodel, ajunsă acum în clasa a opta, cea care a dat cu piciorușul ei grațios vieții de vedetă și și-a aruncat coroana de Miss România în capul lui Handicapatos, păcat că nu a nimerit un pic mai jos), împreună cu mama ei, Cristina, o doamnă elegantă și stilată din capitală, foarte preocupată de copilul ei și de viitorul său.

La vederea lui Promy, eroul lui din copilărie, Titus se manifestă printr-o explozie de entuziasm: precis e un psihopat care l-a răpit, l-a sechestrat, l-a drogat și vrea să-i vândă organele. Logic, nu? Voi ce-ați fi crezut dacă v-ar fi sunat unu’ cică Prometeu, de pe cică un telefon iPhone 7, și v-ați fi trezit cu el cică pe planeta Gliese? Oricât ar încerca Promy să-l convingă, arătându-i inclusiv cicatricele, Titus nu-l crede. Iar sărmanul Promy e din nou foarte satisfuckut: a ajuns acum, culmea ironiei, traficant de organe! Doar intervenția miraculoasă a Hannei care-l (re)cunoaște pe Promy, chiar și în ipostaza cu breton filat și îndreptat cu placa, blugi și tricou alb, îl face pe Titus mai puțin suspicios (căci proful de Bingo e foarte sensibil la copii și, pur și simplu, nu poate să le reziste, mai ales când îi aruncă privirea de cățeluș). Dar, până la urmă, în ziua de azi paranoia e o datorie civică.  

Și mai greu este de adus prietenul Hannei, Victor. Nu, nu e Victor: joi seara e Cristi, vineri dimineață la 8 – Bogdan, la 9 – Ștefan, la 10 – Andrei, la 11 – Alejandro, iar la 12 – Darius și tot așa. Promy înnebunește: se roagă din tot sufletul ca Hannah să se despartă de ultimul prieten fix înainte de teleportare, o să găsească ea o grămadă de sireni și gliesieni la fața locului. De data asta, Promy are noroc: Hannah se desparte de Matei la ora 19:58, cu două minute înainte de teleportare și, îndată ce se face opt, suntem toți pe Gliese.

Don Quijote, cu armura pe el, n-are nicio șansă la sirene și gliesiene: toate se sperie de el și fug care încotro, n-au mai văzut așa ceva. Don Quijote nici nu vrea să audă să-și dea jos armura, oricât insistăm că înspăimântă potențialele partenere, poate provoca accidente grave și... nici nu mai e la modă. Dacă nu vrea să renunțe complet la haine ca noi, să îmbrace măcar un tricou alb și blugi de la Promy, chit că înoată în ele. Oricum, Don Quijote nici nu vrea să zărească vreo sirenă, își duce singur mâna la ochi, ca să n-o înșele pe Dulcineea, fie și numai în gând. Iar sirenele s-ar putea transforma în bestii antropofage ca-n Olimp, se sperie Don Quijote, recent răpit și abuzat de muze și de șeful lor, marele artist al Olimpului, Apollo, multiplu premiat și medialiat. Ba mai mult, Don Quijote nu se poate abține și chiar în prima seară dă buzna, în armură și cu sabia scoasă, peste Pandora (care tocmai agățase niște prospături și se înfrupta din ele sub ochii lui Epi) ca s-o salveze de la viol. Din acest moment, cred că sărmanul nostru cavaler o să aibă interdicție pe Gliese, Promy nu-i mai tolerează alte abateri. S-a zis cu imigrarea!

Alex a reînceput citostaticele și acum se simte mai bine, cred că vrea să ne demonstreze cu orice preț că ”intelectual depresiv” nu e pleonasm sau, cel puțin, că nu i se aplică lui măcar de data asta: e în mare formă și monopolizează iar sirenele. Promy, la rândul său, se bucură că Alex petrece suficient de mult timp cu sirenele ca să nu mai facă tot soiul de comentarii acide cu privire la moaca lui de Harry Potter sau de bacterie probiotică. Pentru orice eventualitate, se ascunde însă strategic sub breton. E epuizat și n-are chef de nimic. Cam tot așa sunt și eu, cu toate că Bebe insistă să sărbătorim a treia demisie a mea în semn de protest. Ba chiar, la un moment dat, de oboseală, scap porumbelul din gură și mărturisesc sirenelor că Alex e din Israel, deși el, la fel ca Promy și Mene, moare de rușine să dezvăluie de unde vine de pe Pământ. De fapt, cred că porumbelul ieșit din gura mea era papagal, l-oi fi înghițit din greșeală în bungaloul verde, exotic, african. Românii mănâncă orice... lebede, papagali, porumbei, nu? Nu-mi aduc aminte, dar, oricum, mie nu mi-e jenă să recunosc că sunt din România, sirenii și gliesienii sunt fani Dracula, implicit și ai mei. Logic, nu? România nu e chiar o țară de lepădat: întâmplător sau nu, escrocii din ”Țeapă în stil american” vroiau la un moment dat să imigreze în România. Cred că știau ei cumva că aici e paradisul infractorilor. Raiul corupției.

– Alex e din Israel, iar Israel e capitala Japoniei! strig către sirene, puțin convinsă atât de corectitudinea aserțiunii, cât și de beneficiile ei pentru Alex.

Sunt obosită și cred că am inhalat prea mult praf de pe videoproiector la fuckultate, poate că m-am intoxicat iremediabil. Și ăsta a fost ultimul lucru care m-a murdărit și m-a otrăvit acolo, la școală. Ah, bine că nu m-a auzit Titus! La fel ca și bunica mea (fostă profesoară, Dumnezeu s-o ierte), el nu suportă greșelile și are o manie a corecturii, iar eu nu vreau să mă fac de râs.

– Poftim? A cui capitală e Israelul? sar Alex, Titus și Promy la un loc.

– A... a... a Japoniei, îngaim eu.

– Cee?! Uită-te pe Google maps! Pune mâna pe un glob pământesc! izbucnește Alex. Și să știi că acum, dacă le-ai spus, sirenele nu o să fugă de mine, ci, dimpotrivă, o să le fie milă de mine și o să mă dorească și mai tare.

– Ile, ce-ai pățit? Pune mâna pe carte, pune mâna pe atlas! se agită Titus. 

– Promy nu mă lasă să pun mâna pe Atlas! A zis să nu mai pună nimeni mâna pe el sau pe frații lui, ripostez eu.

– Pune mâna pe Atlas, dar nu pe consolă! conchide Promy.

Bine că a intervenit! Ce bine e să existe un șef... contactabil, gata oricând să-ți răspundă, să te corecteze, să te ajute să clarifici dileme sfâșietoare și să iei decizii! Dar eu nu mi-am dat demisia? E validă doar verbal? În fine, ce mai contează? Îmi cer scuze și, ca să schimb subiectul, le povestesc cum a fost creat Titus:

– Titus, tu ai 50% de la Mama Coca, bunica mea, fostă profă și ea (de latină) și 50% de la mine.

– Bine, Ile, dar tu și cu bunica ta nu sunteți fanii vieții rurale, remarcă Promy, cu ochiul lui scrutător și neiertător (chiar și sub breton).

– Păi, are și de la maică-mea, de la Meme, care e de la țară.

– Ce?

– Restul de 50%.

Cred că, până la urmă, i-am lămurit. În stilul intelectual sofisticat și acurat al lui Bush Jr., constat apoi cu stupoare.

În ziua următoare, mergem la o plimbare peste oceanul Ataraxia cu caii zburători: Pegas ne transportă pe mine și pe Promy, Bebe – pe Her și pe o sirenă, iar Rocinante – pe Mene și Mi Ko. Apoi, seria a doua: Pegas cu Pando și Epi, Rocinante cu Jill și Alex, Bebe cu Titus și Ana. Don Quijote e pedepsit: nu mai merge nicăieri și nu mai are voie să salveze pe nimeni. Hannah a rămas la cel mai tare club de pe Gliese de vineri seara și se pare că n-o vom mai recupera până luni dimineața când trebuie să meargă la școală. Mama Hannei a fost atât de fermecată de condițiile de lux de pe Gliese și de... sireni și gliesieni, încât a uitat complet de copil. Mie, deși insist că am numai 2 ani și 9 luni și, automat, nu pot fi adultă, mi se interzice să mă duc la club după Hannah: o să creadă că sunt ”un fel de” mama ei și că o monitorizez. La întoarcerea de la plimbare, o văd pe Mi Ko mâncând aripioare crocante de la KFC-ul din mall, strâmbându-se de silă și apoi vomitând. Sunt prea sărate, au crusta prea groasă, puiul nu e suficient de fraged, aripioarele astea nu se compară cu cele din Startar, de la Paris sau de la București, o să facă reclamație la KFC, pe Gliese. Ia te uită cine se plânge și încă formal! Înainte nu deschidea gura neîntrebată și mânca mai mult râme și viermi (alimente mult mai sănătoase și mai nutritive, într-adevăr, decât cele de la KFC). Promy ar trebui să fie mândru de ea, el a inventat reclamațiile. Iar eu văicăreala, așa cred. Bine că Mi Ko a învățat de la el, nu de la mine.

Mi Ko nu e încă nemuritoare (nu a consumat ambrozie/nectar deocamdată), dar se gândește serios să devină: indiferent de problemele din Olimp, ea îl iubește pe Mene și-și dorește să petreacă mai mult timp cu el. Deocamdată. În plus, când era mică, visa să fie nemuritoare și cu super-puteri ca Dracula (ce surpriză plăcută, ce mică-i lumea!), iar acum i s-a ivit, în sfârșit, ocazia. Bebe junior (care se va naște muritor, nu nemuritor) va fi lăsat să aleagă când va avea o vârstă suficient de mare pentru a decide singur ce vrea să fie. Dacă va ajunge până acolo... Apropo, Mi Ko mai are puțin până naște, așa că-i întreb pe titani cum vor sărbători marele eveniment:

– Mai e un pic și vine pe lume Bebe junior. O să spargeți pahare de fericire? Parcă așa se obișnuiește în Grecia, la petrecere.

– Vai de mine, Ile, să petrecem?! A mai văzut cineva vreodată un titan fericit? Cine a văzut un titan fericit să ridice mâna! spune Promy cu obidă.

– Barzăcopilviezure, barzăcopilviezure, barzăcopilviezure, zice Mene încet, aproape șoptit, întunecându-se la față.

– O să sparg eu pahare pentru voi. 12! Câte unul pentru fiecare zeu olimpian, râde Mi Ko.

Fără să-i implic pe Promy și Mene (din motive familiale), pun la cale un mic codoșlâc și o mică farsă pentru Pandoruța. Codoșlâc pentru Pando? Nu, ea nu are nevoie. Profită de orice ocazie, de față cu Epi. Spre deosebire de Promy, ea adoră contactele. De aceea, se și ocupă de strategiile și politicile de creare și dezvoltare a alianțelor, pe lângă coordonarea Startarului. Codoșlâcul e pentru Epi care a stat mereu singur (chiar și pe Gliese), ignorat de consoartă și înșelat nonstop, sub ochii săi. Ei, vom face sirenele și glisesienele să se înduioșeze de Epi. Nu doar burta lui e specială, originală și unică pe Gliese, dar, când vor auzi că nu s-a mai futut de milioane de ani (aici exagerăm un pic, dar efectul va fi mai puternic), îl vor lăsa pe Alex și vor năvăli asupra lui Epi, în fața lui Pando. Sirenele au suflet mare, de titan, nu vor să-l vadă pe Epi abandonat. Sute de sirene și gliesiene vor sări pe Epi într-o singură noapte. Poate că Epi va depăși recordul lui Alex sau chiar pe al lui Pando și va deveni vizibil și pentru soția lui. Când află ideea, ”conștiința” mea, Jill mă felicită: am făcut, în sfârșit, după multă vreme, o faptă bună. Cu ajutorul lui Her și al lui Jill, punem ideea în practică: incredibil, toate sirenele sunt înduioșate și îl asediază pe Epi... vorba vine, ”asediază”, căci stau la coadă civilizat zile și nopți pentru a ajunge la el, păstrându-și bonul de ordine. ”Răzbunarea e dulce”.

***

Toată lumea se distrează, cu excepția mea și a lui Promy. Acesta din urmă abia rostește două-trei cuvinte, răspunde monosilabic la întrebări, stă cu chipul ascuns sub breton, iar, luni dimineața, când toți se întorc în Olimp sau în România, el nu-și strânge bagajele. Vrea să mai stea aici. Deși are loc suficient ca să se întindă și să zacă la soare cât e de lung, pe plaja imensă, destul de sălbatică, cu nisip fin argintiu, Promy rămâne în cameră, în bungaloul albastru, acvatic, se dezbracă și se ghemuiește sub chador. Apropo de plajă și de soare, am observat ceva bizar pe Gliese, chiar zilele astea. Parcă îmi lipsea ceva, dar nu-mi dădeam seama exact ce. Acum am realizat: ceața. Eu ador ceața: îți lasă senzația heraclitian-epicuriană că ”totul curge”... simplu, ușor, mătăsos și diafan, dulce-aromat ca zăpada roz de căpșuni, te topește tandru și pe tine în ea, îți inhibă simțul vizual și-ți hipertrofiază alte simțuri, îmbiindu-te să te adăpostești în ea, să pipăi și să guști tot ce-ți iese în cale, cu încântarea unui copil. Ceața e ludică, te invită să te joci de-a v-ați ascunselea și să descoperi, și, totodată, paradoxal, păstrează și îmbogățește misterul, ”sporește-a lumii taină”, ca-n poeziile lui Blaga. Când vrei să nu te mai găsească nici Obama, ceața te ascunde în moliciunea ei albă de pântec de mamă ca-ntr-o placentă. Mai mult, ceața dizolvă nuanțele și contururile aspre, agresive și vulgare, fie că e vorba de blocuri, malluri, hoteluri sau palate cu turnulețe, absoarbe sau îmblânzește monștrii, camuflează mizeria și diluează sila. Dar pe Gliese e totul frumos. Probabil că nu e nimic de ascuns.

Din păcate, cât de curând planeta Gliese va dispărea și ea, și mă tem că nu în ceață. Nimeni de aici nu-și va da seama de nimic. O să se dizolve în neant, cât ai clipi, precum cetatea părinților lui Bebe. Frumusețea ei e atât de fragilă... Nu mai e mult și florile de cactus de un albastru ireal vor rămâne fără spini și se vor scutura, aerul va fi greu, irespirabil ca pe Pământ ori în Olimp, oceanul va clocoti, parcă infestat cu gaze de șist, iar orașele se vor face scrum. Și ce sens mai are să-i avertizeze Promy pe gliesieni? Nu a prezis destule ”hapocalipsuri”? Mai bine-i lasă în dulce-amețitoarea lor ignoranță, să se tăvălească în zăpada ei roz de căpșuni, să guste ”la vie en rose” ”un anotimp, un an, un timp”...  ”Let me take you down / 'Cause I'm going to Strawberry Fields / Nothing is real / And nothing to get hung about / Strawberry Fields forever. / Living is easy with eyes closed / Misunderstanding all you see...” 

http://www.youtube.com/watch?v=eeZcI4u0ZQg

Dacă Gliese ar dispărea acum, Promy n-ar observa nici el nimic: stă gol, sub chador, de mai bine de trei săptămâni. Nici nu știu dacă oficial e în grevă, nu spune nimic în afară de ”Taci, Ile!”. Din când în când, tresare, cutremurat de spasme. Nu mă lasă să mă apropii de el. Îi testez reacțiile: nu vrea nimic, nici baie în Ataraxia, nici duș fierbinte, nici un nou tricou alb sau blugi, nici o plimbare la mallul de pe Gliese, nici telefonul, tableta sau laptopul, nici măcar jocul ”de-a Bill și Monica” sau Maretti cu pizza. Încerc și strategia de resuscitare prin expunerea erorilor, să-mi verifice niște documente și să le corecteze, dar nu reușesc să-i atrag atenția. Apoi vorbesc intenționat ca Vanghelie ore în șir, doar-doar o să se sesizeze. De obicei, funcționează, Promy nu suportă să lase ceva greșit. Acum, din păcate, nu. Singurul lucru la care nu renunță e ritualul de coafat din fiecare dimineață. Mi-e milă de el, e extrem de obosit. Și plin de silă. Fără speranță. Și, din ce în ce mai mult, oboseala, sila și disperarea lui mă contaminează și pe mine, oricâte băi în Ataraxia sau dușuri fierbinți, aromo-terapeutice (perluțe cu parfum Davidoff Cool Water, picurate în cada imensă, în formă de scoică sidefată) aș face. Dacă ridic puțin chadorul, văd corpul lui contorsionat sălbatic, incontrolabil, pietrificat, devenit una cu stânca de care a fost înlănțuit. O bucată de stâncă, piatră brută, necizelată, uitată într-un cimitir înghețat, fără margini și fără pietre de mormânt, ce n-o să mai fie dăltuită niciodată și transformată în statuie.  

La un moment dat, chadorul se mișcă ușor și se aude vocea lui Promy, venind parcă dintr-o altă lume:

– Mai știi confruntarea mea cu nenea Cronos în Tartar? Îmi luase nemurirea și mă ucisese. Cel puțin, asta am perceput eu. Iar Bebe a plâns pentru mine și m-a trezit la viață. De fapt, am fost din nou resuscitat, nu am renăscut. Telenovela asta de căcat continuă. Lui Bebe i-a fost milă de mine, dar insuficient. Nu destul ca să se abțină.

– Promy, știu cât ai suferit și te iubesc atât de mult încât, până la urmă, ți-aș respecta ”dreptul la întuneric și la liniște”, aș accepta să te criogenezi, să mori, să dispari, să se termine povestea, dacă tu ai vrea asta din tot sufletul. Să nu te mai chinuiești atât, spun încet, cu glas stins, înecându-mă.

– Nu mai pot, Ile! Sunt prea obosit și scârbit. Iartă-mă! Tot timpul puneți mâna pe Vasilică! Vasilică are dreptate, nu și drepturi. Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect, o să te obișnuiești. Las-o baltă, dottore! Vrei să auzi Declarația Drepturilor Omului în versiunea lui Vasilică, alias dottore El-Gol, doctorul Prometeu, ca să nu mai zici că nu-mi apăr drepturile?

Fără să iasă de sub chador, Promy face o pauză lungă, încercând să-și adune forțele. Vorbește la început anevoios, chinuindu-se să articuleze cuvintele, bâlbâindu-se și poticnindu-se, dar hotărât să spună ce are de spus până la capăt. După primele cuvinte, dislexia dispare, iar vocea îi sună mai puternic și mai apăsat, cu accente tot mai patetice:

– D-d-del-ca-r-ra-ț-ți-a D-d-d-drepturilor Omului, Titanului, ce vrei tu, în versiunea doctorului Prometeu... Tot o manea cathartică în versuri albe:

Am dreptul la cătușe, lanțuri și piroane.

Am dreptul ca talibanii să-mi mănânce coaiele.

Am dreptul să fiu devorat de bestii antropofage.

Am dreptul să fiu înecat sau ars de viu.  

Am dreptul la electrocutare și bătaie.

Am dreptul să fiu biciuit.

Am dreptul să fiu jupuit de viu.

Am dreptul la tortură și viol.

Am dreptul să fiu futut în cur în fiecare zi.

Am dreptul la foame, sete, ger și arșiță.

Am dreptul la cianuri, gaze de șist și gaze sarin.

Am dreptul la mizerie și ignoranță.

Am dreptul să nu gândesc și să nu simt... altceva decât frică, durere și ură.

Am dreptul la etichete și discriminare.

Am dreptul la scuipaturi și umilințe.

Am dreptul la injustiție și pumni în gură.

Am dreptul la sclavie.  

Am dreptul la o clasă politică, media și corporații corupte și manipulatoare.

Am dreptul la muncă... muncile iadului.

Am dreptul să-mi văd opera ștearsă de cenzură, foc sau potop.

Am dreptul la boli incurabile.

Am dreptul la vacanțe fără sfârșit în Guantanamo, pe Elbrus sau în Tartar.

Am dreptul să văd copii morți de foame sau de obezitate, exploatați, chinuiți, masacrați.

Am dreptul la telenovela politică de căcat de fiecare zi.

Am dreptul să visez... că voi ajunge iar o crustă de puroi și de jeg.

Am dreptul să fiu un maidanez hăituit și hăcuit de hingheri.

Am dreptul la o viață irosită și futută.

Am dreptul la o groapă comună.

Am dreptul să fiu abandonat.

Am dreptul la uitare.

Am dreptul la agonie.

Am dreptul la neliniște și întuneric.

Am dreptul la scârbă.

Am dreptul la disperare.

Vă rog să vă fie milă de mine și să-mi respectați toate aceste drepturi.

Ascult cutremurată, în stare de șoc, declarația drepturilor în versiunea lui Promy. La sfârșit, mă cufund și eu într-o tăcere apăsătoare. Aș vrea să-i zic ceva, să-l încurajez, dar parcă nu mai e nimic de spus. Totul pare incredibil de clar și de simplu, la fel ca vechea socoteală, ”2+2=4”. Numai că 2+2 fac oricât, numai 4 nu.  Lumina tăioasă și neiertătoare, aspră și nemiloasă a evidenței. Aș fi dat orice ca ceva să rămână în ceață. Valurile Ataraxiei îmi mângâie ușor și tandru picioarele, le văd, dar nu le mai simt. Decorațiunile din coral albastru fosforescent din bucătărie parcă s-au estompat și și-au pierdut strălucirea. Să mă uit în cafea să ghicesc viitorul? Nu, nu are sens, îl știu deja. Împing cana bleu, din topaz albastru, plină cu cafea Lavazza cu lapte și zahăr, mai încolo pe măsuța mică, rotundă, din sticlă de Murano, pictată ca oceanul Ataraxia în miniatură și reproducând destul de fidel harta lui reală. O privesc rătăcită, debusolată, cu ochii stinși, fumând în tăcere. Nu, e prea târziu, nicio hartă nu ne mai poate ajuta să ne orientăm. Aș vrea măcar să-l țin în brațe pe Promy, fie și pentru ultima oară, dar nu mă lasă să mă apropii de el. Cu toate astea, mă adun puțin și încerc să-i transmit, zguduită de emoție, cu glas întretăiat, câteva cuvinte consolatoare:

– Vai, Promy, îmi pare atât de rău, dar, știi bine, chiar și-așa, dacă ai fost muritor, nu se termina totul, urma, probabil, viața de dincolo, nu fără responsabilități, mai ales pentru cineva ca tine. Oricum, ai și tu un fel de paradis pe Gliese (cum am eu în Vamă) și nu poți sta în el, vezi doar ce se petrece de fiecare dată când ajungem aici. Iar, dacă te-ai criogena, există mereu riscul să fii găsit și resuscitat din nou. Și Mene (care abia a început o nouă viață) ar simți și el din plin aceste lucruri îngrozitoare. Tot ce ți se întâmplă ție trăiește și el, nu? Însă, din câte îmi aduc aminte, tu i-ai mulțumit lui Bebe că te-a readus la viață, erai gata să împarți cu el chiar Maretti cu pizza, iar noi te așteptam acasă, numărând minutele și secundele, pregătiți să venim după tine în Tartar: fiul tău, Deucalion, Mene, Her, Jill, Don Quijote, Pegas, Alex, chiar și eu care mai mult te-aș fi încurcat, asta dacă găseam drumul până în infern și nu se strica prăjitura pentru Cerber până atunci.   

– Nu mai pot, Ile, crede-mă! Aș vrea să se termine. Sau măcar să mă transforme Bebe sau Antenuța în ceva fără memorie, fără conștiință, să nu-mi mai pese de nimic. O râmă, de exemplu, dacă tot ai fost tu o omiduță.

– Ai vrea să fii o râmă nemuritoare, Promy?

– Uneori invidiez liniștea unei râme.

– Cred, Promy. Dar o broască râioasă n-ai vrea să fii? Ca notele false pe care le-am pus eu... sub presiune, și apoi le-am șters?

– Nu, că o să mă săruți și o să mă transform într-un prinț. Deși tu parcă mănâncai broaște râioase. Poate mă înfuleci și pe mine, prefer să mă înghiți tu. Sunt obișnuit să fiu devorat. Prost obicei! Am o grămadă.  

– Nu o să te mănânc, am început să vomit broaștele râioase. Iar tu ar trebui să nu mai accepți să fii devorat, ca și când ar fi un lucru de la sine înțeles. Știu că eu sunt o biată muritoare, care abia poate deschide ușa sau sticla de bere fără să se rănească... grav. Madame Dezastru, nu? Ei bine, recunosc că nu aș vrea să fiu nemuritoare (e un blestem, ai dreptate), iar zeiță nici atât. Să nu introduci în jocul ”de-a Bill și Monica” vreo aromă de ambrozie sau nectar, prefer să fiu muritoare, nu zeiță, am aceleași gusturi ca tine.

– Vai de mine, Ile, te iubesc prea mult ca să te condamn la nemurire. În plus, ți-ar fi rușine să fii zeiță, nu?

– Da, vorba lui Bebe, nu mă cobor la nivelul ăsta.

Nu, nu-mi doresc să fiu nemuritoare și nu mi-am dorit niciodată, nici măcar când eram mică, precum Mi Ko. Am citit ”Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte” în copilărie și am înțeles de atunci că nu e bine. Nemurirea nu doar că iese din cadrul natural al condiției umane, dar e un blestem, obositoare și deprimantă chiar dacă, prin absurd, nu s-ar întâmpla nimic grav. Cum să valorizezi viața altfel decât în perspectiva morții?

Interesant și simptomatic, mai toate filmele nominalizate la Oscar 2013 sunt inspirate din fapte reale, recuperează memoria și atacă problema supraviețuirii. De la ”Țeapă în stil american” și ”Lupul de pe Wall Street” (escrocii nu se limitează la supraviețuire, ci merg mai departe, până la corupție, manipulare și control), la ”12 ani sclav” (lupta pentru libertate și demnitate a negrilor), ”Dallas Buyers Club” (povestea unui cowboy, bolnav de SIDA, care fondează un club și face trafic de medicamente ilegale/neaprobate pentru a prelungi viața bolnavilor), ”Philomena” (istoria mamei irlandeze care-și căuta copilul rupt de la sânul ei și vândut pe ascuns de călugărițele de la o mănăstire catolică în Statele Unite) și ”Captain Philips” (povestea căpitanului răpit de pirații somalezi). ”Gravity”, deși nu are la bază un fapt real, tratează realist și credibil povestea supraviețuirii (improbabile) și a întoarcerii pe Pământ a unei savante după un accident grav în spațiul cosmic. Chiar și ”Her” spune povestea supraviețuirii unui scriitor după divorțul de nevastă, urmat de părăsirea lui de către inteligența artificială ”Samantha”: emoționant, scriitorul păstrează memoria tuturor iubitelor, își sublimează și proiectează suferința în scrisori de dragoste. Iar ”Nebraska” (preferatul meu dintre filmele nominalizate la Oscar, excelent regizat de Alexander Payne, rafinat și expresiv realizat în alb-negru, minimalist filmat, dar cald și uman) prezintă sensibil povestea supraviețuirii unei familii într-o lume profund degradată, contaminată de false valori și nevoi și fără perspective: în final, bătrânul tată, ”fericit câștigător” al unui premiu fictiv de un milion de dolari, conduce în sfârșit camioneta pe care o visase mereu, cumpărată chiar de băiatul său (din dragoste filială), și își recâștigă, la volan, pentru câteva minute, demnitatea și forța virilă, trăiește cu adevărat, e fericit. Ce să mai vorbim de filmele mai comerciale gen ”Saw” sau ”Hunger games”!

Mai peste tot, nevoia de a merge de cont propriu, căutarea unor soluții originale, personale și lupta cu sistemul. Evoluția psihică de la uluire/refuz de a concepe, stare de șoc, groază, pierderea controlului, disperare la acceptarea situației, luptă pentru viață (cu plăcere și pasiune, dacă e posibil) și eforturi titanice pentru a ajunge la autocontrol (mai puțin în cazul căpitanului Philips, a cărui stare psihică se degradează treptat de la o relativă siguranță de sine și calm aparent la spaimă și panică, deși continuă să acționeze corect). Dorința de supraviețuire, dar mai mult decât atât: dorința de a trăi. Chiar dacă eroii ar muri, ei ar triumfa. Atitudinea îi face învingători. Eu una nu vreau să fiu nemuritoare, dar vreau să trăiesc. Să trăiesc, nu să supraviețuiesc, oricum, în orice condiții, fără suflet. Și același lucru mi-l doresc pentru Promy.

– Promy, nu îmi doresc să fiu nemuritoare, dar te iubesc și vreau să rămân cu tine, reiau cu voce tremurătoare și lacrimi în ochi. Te rog, dă-mi și mie un pic din crucea ta imensă și eternă, nu știu, o parte infimă, dar lasă-mă și pe mine să te ajut, cât pot eu, chiar dacă o să mă prăbușesc sub ea! Împărtășește cu mine suferința ta, atât cât pot eu percepe, las-o să treacă în mine și să mă doară și pe mine cel puțin ficatul!

Lasă, iubite, să treacă în mine ceva din durerea ta, din frica ta, din apăsarea ta! Te văd mereu târând după tine crucea ta istovitoare, aproape prăbușindu-te sub ea, veșnic încordat, șiroind de sânge și sudoare, cu capul în jos, ochii în pământ și spatele curbat de povara ei. Mergi înainte, împleticindu-te, dar nu te oprești. Ești singur, cu crucea ta. Știu că ai dreptul să fii abandonat, dar lasă-mă, te rog, să-ți șterg sângele și sudoarea cu buzele mele și să te ajut, cu puterile mele umile de muritoare, să-ți duci mai departe crucea ta cea grea!

Încerc să deschid ochii roșii, înlăcrimați, dar viscolul mă orbește. Mă sufoc, pironul îmi sfârtecă pieptul. Lanțurile îmi intră în carne. Bestia se înfruptă cu nesaț din ficatul meu și din sângele meu. Aceeași poveste zi de zi. Singură pe cruce. Abandonată și uitată pe veci în pustiul Exopotamiei unde totul se dizolvă lent în neant. Nimic nu s-a schimbat. În afară de mine. Am ajuns o crustă de puroi și de jeg. Entropia mi-a înghițit nu doar ficatul, ci și sufletul. Am obosit să refuz să cedez, nici nu mai știu ce înseamnă asta, e doar un ritual pe care-l fac mecanic, zi de zi. Nici nu mă mai zbat. Nu mai pot vorbi. Nu mă mai pot mișca. Nu mai pot nici să clipesc. Nu mai știu să respir. Mănâncă-mă, bestie! Nu e nici măcar vina ta, ci a stăpânului tău, tu ești doar o biată pasăre. Mușcați-mă toți, înfigeți-vă ghearele, sfâșiați-mă, devorați-mă! Eisbergul a scufundat și titanul, nu doar Titanicul. Voi rămâne aici, mereu: un sloi diform și ciuntit, fără flori de gheață, numai cu urmele ghearelor bestiei increstate artistic în carnea mea pentru totdeauna. Ce mai contează?

Prefer să fiu în comă, decât să vă văd. Sau să simt scuipatul vostru care mă arde ca acidul sulfuric. Cine e? V-ați adus aminte de mine, în sfârșit? Ce mai vreți? Nu mă atingeți, luați-vă labele împuțite de pe mine! Mi-ați stors ultimul strop de viață din mine. Degeaba, sunt paralizată, nu pot face nimic, nu mă pot opune. Brațe puternice și calde se suprapun peste mâinile mele înghețate, din care nu au rămas decât oasele. Lanțurile le prind și pe ele. Un breton lung, franjurat, asimetric, impecabil îndreptat cu placa, îmi mângâie fața arsă și crăpată de ger. Buze fierbinți mă electrizează. Un corp gol de bărbat lipindu-se de al meu, străpuns și el de piroane, strâns și el în lanțuri, zdrobit împreună cu al meu. Aș vrea să-i spun să plece, înainte să apară bestia, dar nu pot vorbi. Aud zornăitul lanțurilor... sună bizar, parcă ar fi clinchet de chei. Lacătele dragostei din Paris, de pe podurile peste Sena... Cheile lor se mișcă ritmic, pe acorduri de șansonete, legănându-se tandru și lent. Edith Piaf, ”Je ne regrette rien”... Deodată, lanțurile se desprind și crucea noastră se înalță în văzduh. Pare acum atât de ușoară! Singurele lanțuri sunt ale dragostei. Îl strâng în brațe pe Promy cu o disperare titanică și plutim împreună fără țintă, în vertij.

Zburăm îmbrățișați pe cruce, fără teamă, fără regrete, fără speranță.

– Nu, Ile, mi-e teamă să împărtășesc chiar și o parte infimă din suferința asta fără margini, răspunde Promy încet de sub chador, cu o tristețe resemnată în glas. Mi-e milă de voi, restul. Și tu ești deja foarte obosită, ți-ai dat și demisia în semn de protest. Ce să fac, Ile? Mă abțin. Mă tot abțin. Fac eforturi să mă controlez. Un singur urlet al meu ar dezintegra universul. Dar m-am săturat. De tot. Nu vreau să mai câștig competiția agoniilor. Nu vreau să-l mai întrec pe Alex sau pe alții la asta. Așa ceva nu ar trebui să existe.

– Ai dreptate, nu ar trebui să existe nicio competiție a agoniilor sau a Holocausturilor. Dar tu nu stai cel mai rău acum, mă străduiesc să-l încurajez și să-i mai alin sufletul. Uite, cel puțin în ce privește anturajul. Eu nu sunt ”muma lui Ștefan cel Mare” să te scot afară rănit în șuturi și să mai și zbier în urma ta: ”Ieși afară! Du-te la război! Ieși afară! Du-te la război! Mori, mori, mori! Aoleu, n-ai murit încă!? Și n-ai nici măcar o statuie la Luvru, losere!”. Eu îți spun o vorbă bună și-ți dau un ceai fierbinte, cu rom, miere și lămâie la plecare. Mă rog, un rom cu ceai fierbinte, ambrozie și lămuie.  

– Asta numai dacă te servesc eu, adică dacă facem terapia ”Bill & Monica”: rom cu ceai, ambrozie și lămuie din propria mea spermă. Altfel nu-mi dai nimic.  

– Păi, bine, dottore, de unde să-ți dau altceva? Sunt șomeră și mi-e atât de foame că aș mânca porumbeii Afroditei, papagalii de la bungaloul verde de pe Gliese sau lebedele de la Viena. Cine mă mai angajează pe mine după două demisii în semn de protest, stai, de fapt, trei cu asta, ultima, și, în curând... adică după 20 de ani când se va termina ancheta, și la închisoare pentru 6 note false șterse? În România, slavă Domnului! E aproape ca-n Startar. Apropo, vrei să ne jucăm acum ”de-a Bill & Monica” ca să am cu ce să te servesc la plecare?

 – Taci, Ile! Nu vreau nimic. Nu mai pot să fac nimic, sunt terminat. M-am săturat de tot. Faceți ce vreți cu mine! Cu sufletul meu, cu corpul meu. Faceți-le praf din nou. Nu-mi pasă.

– Da, pot să mă ating și de frizura ta? Pot să-ți stric freza la care ai muncit aproape două ore cu placa și cu toate produsele tale profi de coafat?

Ridic chadorul, hotărâtă să-l provoc. Promy rămâne ghemuit, cu părul tras tot pe față. Mă apropii de el, amenințând că-l apuc de păr și-i smulg câteva șuvițe. Înainte să-i ating bretonul, Promy țâșnește în picioare și mă împinge, cu o forță și dexteritate nebănuite:

– Ia-ți laba, Ile! spune el cu glas scăzut, dar ferm.

– Păi, ce? De freza ta îți pasă? Îți place? 

– O, da! Ia-ți laba imediat!

– Dar coafura mea îți place, Promy?

– Nu! Aia nu-i coafură. Tu nici măcar n-ai răbdare să te piepteni. Și de câte ori ți-am spus că trebuie să înveți să ai răbdare! Dacă vrei să ai și tu o coafură adevărată, trebuie să mergi la beauty salon-ul din Startar. Doar luna asta mai e discount. Dar e foarte aglomerat.

– Poți să-mi faci o programare?

– Nu știu, acum e full.

– Vezi, Promy, tot mai ai ceva de îndreptat pe lumea asta!

– Știu, părul.