Într-o stare
de fantomă-epavă/mizerie/bacterie criogenată în Zid ori într-un sicriu de
gheață, mă legăn abulic, în continuu, cu scaunul de la birou, ascultând
hipnotizată scârțâitul enervant și intermitent... un geamăt slab care refuză
atât să se stingă, cât și să se transforme în urlet. De mii de ani sunt captivă
în coșmarul istoriei, bântuită de ”isme” (comunsim, fascism, jihadism etc.), cu
mărețele lor realizări, și cerșesc ridicol Zidurilor un răspuns ce nu va veni
niciodată (și nu mai am putere să urlu). Să-l chem în ajutor pe nașul-zân de la
banca Transilvania (ăsta, în cazul meu, e înțeleptul Bebe, inorogul din
tatuaj)? Să apelez la vrăjitoarele Melissa și Vanessa să ghicești dă succesuri
pentru toată planeta? Că Obama se uită și nu vede. Nici că regimul sirian al
toarșului zeu al-Assad își continuă netulburat atrocitățile, nici că Statul
Islamic a cucerit orașul antic Palmira din Siria, îl devastează și face trafic
cu obiecte de artă (totul e haram, mai puțin să furi, să violezi, să torturezi
și să ucizi - e valabil pentru forțele de securitate ale regimului sirian și
milițiile proguvernamentale Shabiha, de asemenea), a ridicat steagul negru (și
eșafoadele) și în Ramadi (Irak), deține toate punctele de control ale graniței
dintre Siria și Irak și celebrează... execuții și gropi comune în numele lui
Dumnezeu.
Poate că e
momentul să-mi îndoi genunchii înțepeniți (în fața lui Dumnezeu, nu a
tovarășilor zei, talibanilor și Big Brotherilor). În sfârșit, îmi dă Dumnezeu
lacrimi să plâng, că-mi simțeam ochii străpunși și pâjoliți ca de bombe-butoi.
”Rugăciunea mea primăvăratică nu se coace / la privirea ta, ca pe un copac? /
De ești visătorul, eu îți sunt visul” (”Eu sunt, temătorule!”, R. M. Rilke, în
traducerea inspirată a lui Dinu Pillat, mare intelectual român și martir al
comunismului). E rația de poezie pe ziua de azi. Când lucram full-time (adică nonstop
și cu deadline-uri de ieri până azi în cercetare de piață) îmi fixasem o normă
de lectură de o pagină pe zi. Acum, după o lungă vreme în care (abia) am citit
știri și rapoarte ONU/ale ONG-urilor (insuportabile) despre atrocitățile din
Siria, mi-am impus rația de o poezie zilnic (mai mult nici nu fac față).
Mă ridic din
genunchi (greu, ținându-mă de masă și dulap) și mă îndrept încet,
clătinându-mă, spre oglindă. Îmi inspectez fața insuficient de palidă și fără
cearcănele convingătoare, de invidiat, până la gură ale învățătoarei Cristiana
Anghel când se afla în greva foamei. Deși nu sunt prea sigură pe mine, încep să
repet cu voce scăzută: ”sunt o ființă rațională, nu o maimuță posedată, sunt o
ființă umană, nu un gunoi, sunt o ființă rațională, nu o maimuță posedată, sunt
o ființă umană, nu un gunoi...” Sunt și un hobbit, un troll și un boxtroll. Ce
bine! Îl pun și eu pe Promy (titanul Prometeu, prietenul și eroul meu) să facă
un exercițiu similar la oglindă ca să se simtă dacă nu în putere, măcar la
putere, stăpân pe sine (el, la fel ca mine, nu vrea să fie nici stăpânul, nici
sclavul nimănui și respinge ab initio
această paradigmă dezumanizantă a puterii și controlului). După o ”viață”
petrecută mai mult în lanțuri, pe Elbrus sau la închisoare, mereu hărțuit și
hăituit, (experimentând în puținul timp liber și câteva tentative eșuate de
emigrare), acuzat că a distrus și planeta Krypton a lui Superman și a violat și
Leviathani, uneori Promy nu mai poate identifica ce legumă, animal sau gunoi e.
Eu îl ajut să se redescopere și să se accepte ca să continue jihadul spiritual
(lupta interioară) și jihadul exterior - transmiterea focului sacru în lume,
către oameni. Așa că Promy își suflă bretonul negru, lung, franjurat,
asimetric, întins cu placa (e o coafură strategică ce-i permite deopotrivă să
se ascundă și să îndrepte și el ceva pe lumea asta... cel puțin părul), se uită
în oglindă și spune întâi mai slab, apoi cu tot mai tare și hotărât: ”Sunt
titanul Prometeu, nu sunt legumă sau zeu. Sunt fericit, sunt liber, sunt acasă
și... mă simt acasă pe pământ. Eu sunt viu, Știi-Tu-Cine (Zeus) nu mai e. Ole,
ole, ole, ole, Știi-Tu-Cine nu mai e. Sunt la putere, ce pula mea!”
Să nu cumva să
uităm, după agonie și moarte urmează învierea (am simțit-o și eu, ba chiar și
Promy până la urmă). Da, numai că agonia și moartea durează mii de ani, iar
învierea circa un minut. Și am senzația că tot pierd și nu e vorba de astea 3
kile și un pic de până acum din greva foamei, nici de sufletul meu, slavă
Domnului (de această dată), ci de mii și mii de copii, părinți și frați din
Siria și de peste tot de pe pământ. Telenovela de coșmar, atroce și ridicolă, a
ajuns la episodul un miliard și nu am găsit-o pe Elodia. Trecutul devine
prezent, iar prezentul viitor. Și, de fapt, și eu, și Promy, și românii, și
sirienii, ne-am săturat să ghicim viitorul... adică, știți voi, care viitor? Și,
de fiecare dată, depășește orice imaginație. Să ne resemnăm că e un accident
sau un dezastru natural? Nu, 50 de cutremure pe zi, torționari/ucigași
profesioniști de copii și copii care joacă fotbal cu capete nu sunt un dezastru
natural (și, din păcate, niște măreți conducători continuă să facă toate astea exclusiv
pentru putere și control, pentru un împuțit de ”inel al puterii”!).
Atunci, cu
atât mai mult, să rămânem umani, dacă nu în viață. Mă întorc la oglindă și repet
”sunt o ființă umană” până mi se usucă gura (complet, că o am mereu uscată) și
nu mai pot articula niciun cuvânt. Apoi completez exercițiul cu o terapie hard:
Biblia. Cred că Iisus a formulat cel mai bine ideea de foc sacru, de adevăr,
bine și frumos, precum și faptul că adevărul, binele și frumosul nu trebuie
ascunse (îngenunchiate, înlănțuite și scufundate în bezna temnițelor...
inclusiv din sufletul nostru) ci, dimpotrivă, trebuie să le scoatem la lumină
(pe blog, Facebook, Twitter, youtube, cărți, străzi, birouri, tribunale,
parlamente etc.) și să le punem, ”nu sub obroc, ci în sfeșnic” ca să vadă toți
cei din casă și să fie iluminați (atunci casa... de copii va fi, într-adevăr,
mai acasă): ”Voi sunteți lumina lumii; nu poate o cetate aflată pe vârf de
munte să se ascundă. Nici nu aprind făclie și o pun sub obroc, ci în sfeșnic,
și luminează tuturor din casă. Așa să lumineze lumina voastră înaintea
oamenilor, așa încât să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl
vostru Cel din ceruri”.
Ne străduim să
ne convingem că suntem la putere și (încă) umani, dar fantomele trecutului,
prezentului și viitorului continuă să ne bântuie. Chiar acum, mii și mii de
fantome din Siria, răpite de Shabiha, forțele de securitate sau de Statul
Islamic, se lipesc și se freacă de mine în tăcere. Atingerea lor mă electrocutează
și îmi sfâșie la nesfârșit ficatul (și sufletul). Că mi-a dat Dumnezeu să mă doară
ficatul titanului Prometeu (și al lumii întregi). Ce să le spun?
”Pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză”, ca-n ”Robotzi”? Sau să-i învăț,
ca răzbunare și... consolare, limba dacă, replica magică, ”barzăcopilviezure”? În
acest moment, vine la mine o familie obișnuită siriană: tata și băiatul mai mare
au dispărut în război, fata cea mică a murit de foame, fata mai mare a reușit
să scape ca prin miracol de la închisoare, însă a fost sechestrată de Statul
Islamic, băiatul mijlociu a supraviețuit la Shabiha, dar a fost arestat de
forțele de securitate, iar băiatul cel mic încearcă, disperat, să fugă, pe o barcă
improvizată (eșuat în Mediterana, tremurând de foame și de frig, consumându-și
propria urină și... așteptând neputincios un răspuns ce nu mai sosește
niciodată).
Zdruncinată de
atâtea șocuri, cu ochii uscați și goi, mama nu mai are lacrimi să plângă, nu
mai poate să mânănce un bob de orez când știe că ei nu pot mânca, nu mai poate
să bea o gură de apă când știe că ei nu pot bea, nu mai poate să se plimbe când
știe că ei nu mai pot umbla, nu mai poate să se spele când știe că ei nu se pot
spăla, nu mai poate să meargă la cimitir când știe că nu-i poate înmormânta. Ar
vrea cel puțin să nu se mai zbată în incertitudine, să aprindă cineva ”făclia
în sfeșnic, nu în obroc” (fie și lumina spectrală a unui telefon mobil într-o
cavernă-spital unde se operează cu mâinile goale), să o privească în ochi și
să-i spună adevărul, fără anestezic (căci tot nu e disponibil). Să le găsească măcar
corpurile și să-i îngroape. Așa simt și eu (și am coșmaruri cu fii-miu, Alex, răpit
de Shabiha/Statul Islamic și cu mine căutându-i deznădăjduită corpul și căzând
și eu, într-un final, prizonieră). Orice aș face, rămân captivă în coșmarul istoriei
și nu reușesc să mă trezesc. Iar Marea Britanie refuză sistemul de cote de
refugiați al Uniunii Europene (care, oricum, alocă 40.000 de refugiați dominant
spre Germania, Franța și Spania, nu în Marea Britanie) și, în general, să
primească refugiați. Se mai poate lăuda și cu alte mărețe și nobile inițiative:
acordarea beneficiilor sociale pentru imigranți abia după 4 ani, expulzarea șomerilor
imigranți (dacă nu-și găsesc de lucru în 6 luni), confiscarea salariilor celor
care muncesc la negru etc. Bravo! Mai exact: ”Rușinică, rușinică, rușinică!”
Marea Britanie se comportă nu ca un gentleman,
ci ca un taliban. Merită o ”predică de Nana” cum îmi ținea mie mătușă-mea în copilărie. Sper că
se tem de vampiri.
Sfâșiată de angoasă, epuizată de efort și de
tăcerea Zidului, în acest moment am impresia că flacăra din focul sacru pe care
m-am chinuit (și mă chinuiesc) atât s-o dăruiesc nu a fost (încă) primită (cu
câteva mici excepții pentru care sunt recunoscătoare). Darul e fost refuzat...
deocamdată. Și trebuie acceptat de bună voie, nu cu forța. Hei, oameni, voi
toate ființele (i)raționale de pretutindeni, vă rog luați focul sacru la
superofertă, acum la promoție la Madame Dezastru! Doar luna aceasta la prețul
modic al unui vis frumos dimineața, la cafea, seara, la terasă, la berică sau
la o țigară, în pauza de prânz! Garantăm cel mai mic preț. Mai târziu e prea
târziu. Oferta expiră. Și Madame Dezastru. Ce să fac, asta e, știu că e haram
și că cei care ajută sunt primii care au nevoie de ajutor, și totuși voi
continua să dăruiesc focul sacru, flacăra din sfeșnic, indiferent ce se
întâmplă. Voi încerca să (mai) rezist, să aștept (activ) și să am răbdare ca
titanii.
Nu fug (nici nu emigrez). Rămân
aici. ”Hier stehe ich. Ich kann nicht
anders. Gott helfe mir.” (Martin Luther).
De fapt, nu e
chiar așa, revoluția (exterioară, dar și cea interioară, din minte și din
suflet) continuă. Inclusiv spiritul liber și democratic al Primăverii Arabe
merge mai departe, cum spune în ”The Arab
Spring Manifesto” (https://www.youtube.com/watch?v=l-MIZZ7NBlE) însuși Iyad
el-Baghdadi, inițiatorul mișcării în Emiratele Arabe Unite. Iyad a fost arestat,
apoi separat de familie și expulzat din țară pentru înaltă trădare...
infracțiunea de a comite satiră pe Facebook (ex. ”Manualul tiranului” http://www.el-baghdadi.com/index.php/component/content/article/50-the-arab-tyrants-manual/the-arab-tyrants-manual/66-the-canonical-qarab-tyrants-manualq
- pentru mine deloc suprinzător, bine punctat și sintetizat). El a avut curaj
și disponibilitate să retweetuiasă petiția mea și susține cauza siriană. Iyad
detestă și el orice crimă politică și cu atât mai mult masacrele, genocidurile
și holocausturile, după cum a mărturisit: aproape a leșinat când a vizitat
memorialul holocaustului din Cambodgia, altă măreață realizare comunistă a lui
Pol Pot, despre care am scris și eu (este iar ceva ce-mi depășește imaginația, mă
face să-mi fie rușine că provin de pe această planetă și să mă îndoiesc de
umanitatea noastră). În Cambodgia se ajunsese la un asemenea grad de
dezumanizare încât îi arestau și îi executau pe cei ce râdeau sau plângeau în
public. ”Stay human, not alive”. Eu
una nu sunt mândră de tovarășii zei și de sistemele lor, ci de Iyad, de cei de
la Planet Syria și de alții ca ei.
Da, și Salma
Kahale, coordonatoarea activiștilor de la Planet Syria și directoarea Dawlaty
(organizație nonprofit care se ocupă de drepturile omului, activism nonviolent
pentru democrație și egalitate de gen), gestionează (în condițiile cele mai dificile)
evenimente de sensibilizare cu privire la situația Siriei (și mii de mesaje din
toată lumea), caută susținere și ajutoare, și, un detaliu relevant, are curaj
să apară pe Facebook... încă în pielea goală (adică fără niqab (văl integral)
și chiar fără hijab, vălul de pe cap). Asociat campaniei de la Planet Syria, Dr.
Tennari, cu toate că a văzut mai mulți oameni morți decât vii și i-au rămas mai
puține rude/prieteni decât a pierdut (și îl doare că tot pierde!), a creat un
spital de teren la Sarmin, a trimis materiale video și petiții către ONU (care
deocamdată s-a rezumat să plângă și să facă rapoarte) și a lansat un apel al
medicilor din întreaga lume pentru oprirea bombelor-butoi. Iar Yassin al-Hajj
Saleh, scriitor și activist (arestat și el acum circa 30 de ani, în tinerețe,
torturat și ținut 16 ani la închisoare pentru un delict de opinie) și,
totodată, soțul Samirei al-Khalil (scriitoare și activistă pentru drepturile
omului, răpită de extremiști din biroul ei din Douma, lângă Damasc, împreună cu
colegii, în 2013), la rândul lui, duce o campanie (inter)națională pentru
recuperarea soției și a celor dispăruți. Închei acum cu cuvintele lui Iyad din ”Manifest”:
”Când singurele opțiuni prezente în meniu sunt alb și negru, nu înseamnă că
roșu, albastru și verde reprezintă miniorități. Înseamnă doar că nu sunt în
meniu. Responsabilitatea noastră istorică este să ne includem în meniu.
(...) (Tiranii) se tem de noi, nu de cei cu arme, ci de cei cu idei. (...) Dacă nu
ne lasă să visăm, nu-i vom lăsa nici noi să doarmă”. Când roșu, orange, galben,
albastru, verde, indigo și violet vor fi în meniu, casa de copii ”Pământ” va fi
mai acasă și vom putea renaște din placenta curcubeului în grădina raiului, nu
a iadului. Mă rog, măcar într-o lume mai normală.
Când aveți
câteva secunde libere, vă rog să-mi SEMNAȚI
PETIȚIA pentru stoparea crimelor împotriva umanității în Siria la acest
link (durează doar câteva secunde):
Mulțumesc pentru susținere!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu