Zăpăceala,
agitația și gălăgia sărbătorilor... Nici măcar nu vreau liniște, vreau doar să
mă lase în pace, să aud urletele copiilor din Siria (că eu nu mai am putere să
urlu). Am venit din Olimp cu Promy (titanul Prometeu, prietenul și eroul meu)
la București, în Titan, pentru Crăciun (mă rog, cred că peste 90% din noi a
rămas pe Elbrus și în Tartaruri de pretutindeni). Dar nu mă pot concentra să
percep urletele, căci mă asaltează și-mi distrag atenția întruna scârțâieli,
pârțâieli, fâșâieli, fâțâieli, vâjâieli, frigul și curentul (nu mai scap de
răceli și rinită, e mereu faza acută, panta
rhei, totul curge, se inflamează, mă dor și ard nasul, gura și gâtul și am
o stare de leșin și febră), râcâitul pisicii la ușă, crănțănitul chipsurilor,
feliilor de Maretti cu pizza/măsline/ceapă și al bobițelor de Royal Hepatic (una
dintre mâțe, Guru... guru, titan și nepoata noastră, continuă să consume
mâncare de regim, în memoria frățiorului ei, motanul Pesi, mai exact titanul
Piersicuță, după ce a făcut și ea, din solidaritate cu el, o săptămână de greva
foamei, când Pesi era bolnav, înainte ca acesta să devină îngerașul nostru
auriu cu mustăți și codiță), huruitul liftului, shoppingul (deopotrivă ireal și
exasperant), zbieretele copiilor colindători (la început am fost surprinsă că
niște copii cântă, nu plâng și urlă ca-n Siria, mi se părea de neconceput, mai
întâi m-am bucurat, apoi m-am săturat și de asta), frecatul pisicii (se freacă
nu numai de mine, ci și de laptop (cu păsărica) până îi sar tastele și trebuie
să scotocesc după ele pe sub birou, scaun și calorifer), beepăielile
calculatorului și cuptorului cu microunde (la care încălzesc tot timpul ceaiuri
de mușețel și cafeluțe decofeinizate, de-abia înghit, trebuie să fie obligatoriu
fierbinți), apa de la WC, robinet și duș, țipetele de fericire ale lui Alex,
fii-miu când joacă jocurile video până dimineață (prefer să fie captiv în jocul
video Smite, și nu la Statul Islamic sau la regimul sirian). Închid telefoanele
pentru a nu vedea nici SMS-uri, însă mă invadează urările de sărbători când
deschid netul. Mărturisesc, am trimis și eu, ceva de genul: ”Să vă înece
mireasma cetinei de brad și nu valurile Mediteranei, să ascultați zvon de
colinde și clinchet de zurgălăi și nu plânsul și țipetele copiilor, să vă
împresoare aroma cozonacului moale și pufos și nu mascații, cătușele și
lanțurile, să vă întâmpine polițiștii cu bomboane și flori și nu cu bastoane și
gaze lacrimogene.” Trebuie să faci o urare de sărbători. Trebuie să. Și totuși,
mă simt asediată, nu am unde să fug (decât în altă cameră unde aud exact
aceleași lucruri și fiecare sunet hipertrofiat și amenințător).
Când sunt în
faza de ”totul e împotriva mea și mă mănâncă”, când mediul înconjurător pare
ostil și exasperant (cel mai frecvent, desigur, adică probabil), mă port și eu din
când în când ca o tovarășă jihadistă și o vânzătoare comunistă acră și
urâcioasă, cu ochi urduroși și alunecoși și chipul cenușiu și crispat, care stă
cu fundul ei voluminos și brăzdat de celulită sus, pe tejghea, privind
rafturile goale, bătute de vânturi și rostește printre dinți, în scârbă:
”N-avem. Ieși afară”. Păi, chiar așa, n-avem, s-a consumat tot, ieșiți afară și
lăsați-mă în pace. Vreau să le înfig pironul în piept și compasul (cu care,
posedată de Iliescu, amenințam în clasa a șaptea, în ’90 intelectualii...
”moarte intelectualilor”) în fund lui Promy și celor dragi, să le scot organele
(chit că ale lui Promy sunt grav deteriorate, fie și după transplanturi, și nu
fac doi bani pe piața neagră), să mi le iau trofee, apoi să le jupoi pieile,
să-mi confecționez diplome din ele și să le expun pe pereți, cum procedează
zeul Apollo din Olimp (cu numele diavolilor de intelectuali, viermilor împuțiți
de trădători și câinilor turbați de teroriști pe ele). Am nevoie de spațiu și
de o gură de aer (degeaba deschid geamul, la ce ar putea ajuta o gură de aer o
sărmană fantomă?). Nu pot să dorm mai deloc, nici cu somniferul. Nu am loc. Aici
nu încape nici coada pisicii. Îmi vine să-i iau pe toți de coadă și să-i arunc
la ghenă. Altfel de gunoi... Oricum, suntem născuți la gunoi, din spuma
balelor, nu a valurilor. Și trebuie să recunosc că, de când m-am dus cu Promy
în Olimp, după revoluția noastră democratică de acum doi ani jumate, plonjând
împreună cu el în paradisul răpirilor/atentatelor/loviturilor de stat, al
aroganței, suficienței și corupției zeilor, am devenit tot mai paranoică, iar
evenimentele din Siria nu fac decât să accentueze această stare. Paranoia e o
datorie civică, spunem noi, însă până la un punct, altminteri înghețăm în
proiect, iar noi înșine ne criogenăm complet. Și să trăiești în suspiciune și
teroare asta nu e viață. Cred că starea asta e și mai rea decât zilele de
duminică blestemată, când mă satur de meniul cotidian de sarmale ca Bulă (și de
tot).
Într-o noapte
(mă rog, dimineață), am, în sfârșit, un vis frumos: se făcea că un puști de 6
ani, subțirel și cu ochi căprui decolorați și apoși, poate vecin de cartier, îl
capturase pe Alex, fii-miu, și îl introdusese legat fedeleș, cu fața în sus,
într-un sicriu metalizat și tunat în nuanțele curcubeului, ca o mașină de fițe.
Patrula cu o ditamai sabia în jurul sicriului (abia o ținea). M-a salutat
(”Sărut-mâna, doamna!”, ah, urăsc cuvântul ”doamna”, am fobie de el de atunci,
de când eram la fuckultatea-fantomă și trebuia să trec note-fantomă unor
studenți-fantomă). Mi-a arătat sabia, lăudând-o ce tare e și ce puteri are,
apoi m-a întrebat dacă-l cunosc pe băiatul din sicriu. Am mormăit că nu. După
aceea, puștiul a scos telefonul mobil și m-a anunțat că va face un selfie cu băiatul
înainte să-l decapiteze. Alex a surâs strâmb și chinuit de parcă îl târam
printr-o excursie la Paris sau la Viena sau era într-un muzeu. Zâmbetul
despicat cu pironul/sabia/bombele-butoi și cusut de trupele Berkut cu sula de
cizmărie ori lipit cu balele zeilor. Și cred că se strangula deja cu papionul
de la gât (pe care-l poartă în prezent toți puștii). Cu toate astea, băiețelul
a surâs satisfăcut (de selfie). Lăsăndu-l pe Alex cu fața în sus, a ridicat amenințător
sabia. Atunci am ripostat. Nu pentru că vroiam să-l salvez pe Alex, ci pentru
că mi se părea că nu procedează bine, iar eu nu tolerez să las nesesizată o
eroare depistată, argumentând că, pentru a-l decapita, trebuia să-l întoarcă cu
spatele. Nu mă pricep la decapitare, dar nici puștiul ăsta. E clar. Nu s-a
antrenat bine. ”Nu e bine. Nu, nu e bine. Cine te-a învățat să decapitezi?
Trebuie să-l pui invers și să-i dai jos papionul”. Mi-a răspuns: ”merge și
așa”. Dovada că era din România, și nu de la Statul Islamic. Înainte ca sabia
să se înfigă în gâtul lui Alex, m-am trezit. De rușine, mi-a venit să mă
decapitez singură. Chiar că sunt o tovarășă jihadistă și o vânzătoare
comunistă. Așa că am rămas în cameră, am încuiat cu cheia (să nu intre nici
pisica, Guru poate deschide uneori ușa și cu cheia), mi-am tras scaunul în ușă
și pătura în cap. Încă aud liftul. Îmi hâțână la nesfârșit ultimul neuron.
Noaptea
următoare, mă cuprinde o stare de frică care i se transmite și lui Promy
(obișnuit mai curând cu teroarea decât cu normalitatea). Nu frică, groază animalică
ce îngheață totul în jur. Și înainte parcă nu mai simțeam nimic, eram prea
extenuați pentru asta. Promy mă strânge spasmodic în brațe și-și trage plapuma
pe el, dar tot dârdâie, clănțănind din dinții de un alb orbitor, de star
hollywoodian, implantați acum un an și ceva (a mai schimbat nu știu câte serii,
contra cost, pe banii lui, și încă se bucură dacă ar pierde pe Elbrus și în
Tartar doar dinții). Gâfâie și trupul lui se convulsionează, întâi puternic,
apoi din ce în ce mai slab până rămâne pietrificat. Îi simt răsuflarea rece,
respirația sacadată, cu întreruperi neliniștitoare. În zadar, nu putem dormi.
Tovarășii zei și talibani din Olimp și de pe pământ vin la noi și ne devorează,
chiar dacă nu prea mai au ce să (mai) mănânce de pe noi. De asemenea, casele
din Olimp, Titan, Iancului și fostul apartament al mătușii-mii, Nana, pe
parcursul unei vestite predici de a ei (mai greu de suportat decât toate
celelalte suplicii). Oriunde încercăm să ne refugiem, mediul devine ostil și
străin: obiectele se deformează suspect, ne ard, ne îngheață, zidurile ne
înghit bucăți de corp, cad peste noi și ne strivesc, se deschid trape, orice
atingem ne curentează, ne dizolvă părți din organism (și din suflet) sau ne
dezintegrează instantaneu. Dimineața la opt, în sfârșit, mă ia somnul și
ațipesc cu capul la pieptul lui Promy. Maică-mea însă nu ne lasă în pace: dă
buzna în cameră să mă certe că Alex nu a făcut probeleme și teste din culegerea
de mate și are examen la liceu, așa că mi-o bagă pe gât, îndesând-o până mă
sufoc, mă înec, tușesc și scuip bucățele de hârtie gălbuie, cu cercuri și
paralelograme. Bună și matematica la ceva! Apropo, e invenția lui Promy. Cât
fac 2+2? Maică-mea sare apoi pe mine și începe să muște sălbatic din corpul
meu.
Îi dau brânci
și, îmainte să apuc să mă dezmeticesc, observ la ușă o fetiță (fetiță cred, dar
nu e tocmai sigur), cu fața ascuțită și descarnată, ochii stinși și adânciți în
orbite, trupul scheletic și emaciat, care se târăște spre mine, împleticindu-se
și lovindu-se năucă de mobile. La fiecare mișcare, oasele i se zgâlțâie și
parcă îi sar din corp. Poate o să-mi alunece drept în gură și în gât și o să mă
înec și cu ele, după ce am luat deja supradoză de probleme de matematică. Fetița
rostește cu greu ”I’m hungry”, iar eu îi arăt frigiderul și o rog în engleză să
se servească ea cu ce vrea. Eu sunt obosită, vreau să mă odihnesc. Nu mă simt
nici eu bine. Dar fetița nu se îndreaptă spre frigider, ci ia o cheie
gigantică, de metal (cât compasul de tablă cu care amenințam intelectualii). O
să mi-o introducă în fund? Nu. Nu încă. Fetița duce cheia la gură și mușcă din
ea înfometată. Apoi se repede la mine. Mă trezesc imediat, înainte să-și înfigă
dinții puțini, strâmbi, galbeni și murdari în corpul meu. E opt și zece minute.
Mă strâng și eu convulsiv, în brațe la Promy, acoperindu-mă cu el și cu
plapuma. M-aș ascunde în chiloții lui și ai mei, cum făcea săraca noastră
pisică Mițu când auzea Lady Gaga, ”Poker Face”, însă nu știu dacă mai are rost,
poate mă vor devora și ei. Slavă Domnului, Mițu avea fobie doar de Lady Gaga. Era
bine să am și eu fobie numai de Lady Gaga. Zăceam așa unul la altul în brațe, sub
plapuma grea și apăsătoare ca un Zid, fără să simțim că ne atingem sau ne
încălizim, încercând să aducem fie și unu sută din noi, din Tartaruri și
Elbrusuri la loc, în pat.
Sincer, nu
știu cum să ne eliberăm de coșmaruri, agonie și moarte. Poate că ar fi indecent
să o facem, când ceilalți au suferit și suferă atât. Și noi înșine (pentru noi
și pentru ceilalți). Maică-mea zice că am coșmaruri pentru că mă uit la filme
horror (deși nu am mai vizionat un film de ani de zile, nu prea le înghit pe
cele comerciale, iar realitatea e mai horror decât orice film horror). Cele mai
horror lucruri din adolescența mea nu au fost filmele horror, ci cărțile despre
ororile comunismului, primite ca premiu la olimpiada națională de limba latină
de la Liiceanu, Humanitas (interesant, pentru un eseu (în limba română) despre
adevăr, pornind de la o cugetare latină: ”Amicus
Plato sed magis amica veritas”). Și ”Memorialul durerii” la care mă uitam
în stare de șoc, clănțănind și ronțăind chipsuri în continuu, încercând
zadarnic să mă calmez și închizând după câteva minute televizorul. La fel
închideam și cărțile despre atrocitățile comunismului sau îmi săreau pur și
simplu din mână după câteva rânduri și aterizau în cana de cacao cu lapte. Sunt
încă în stare de șoc și teroare și refuz să mă obișnuiesc. Însă, pe de altă
parte, știu că adevărul trebuie spus. Mai mult, trebuie să facem dreptate, în
memoria celor care au suferit și suferă, pentru a ne elibera de fantomele
trecutului și a ne purifica (cu toții). Mai sunt torționari de treabă din
România, victime ale comunismului, desigur, și ei, care își plimbă liniștiți
cățeii în jurul blocului sau vilei și martiri și deținuți politici ca Gigi
Becali, Bombo, Motanul Felix sau Copos care au devenit mari scriitori în
pușcării pentru a se li se scurta pedeapsa. Scoteți-mă de aici, sunt un mare
scriitor, nu mă lăsați să putrezesc la pușcărie! Și Promy e invidios: ce
închisoare a aia unde scrii cărți?! Vrea și el! Și copiii noștri din Siria.
Totodată,
trebuie să facem un gest de solidaritate: dacă nu îi putem salva, măcar să
murim cu ei (și pentru ei), precum Iisus pentru oameni, acceptând curcea. Și
titani și oameni obișnuiți de pretutindeni (Promy e doar unul dintre ei). După
moarte, e învierea. Când nu mai putem noi, sunt ceilalți care preiau focul
sacru și-l duc mai departe. Și nici potopul nu-l poate stinge cum s-a întâmplat
chiar în cazul lui Deu (Deucalion), băiatul lui Promy, supraviețuitorul
potopului și continuatorul proiectelor civilizaționale ale tatîlui său. Deși
era și el în stare de șoc și neputință, sfâșiat de durere și rușine, mai ales când
l-a descoperit pe taică-su pe Elbrus în faza de legumă putrezită de 40 de kile,
o crustă de puroi și de jeg, strâmb și diform, cu coaiele ieșindu-i pe gură,
inima prin fund, oasele prin urechi și ficatul curgând din el și împroșcându-l
pe Deu. Nu l-a recunoscut pe taică-su, logic, nu? Și nici nu înțelegea ce vrea
Promy să zică. Săracul Promy se chinuia să gândească și să articuleze ultimele
sale cuvinte: ”vine potopul”. După ce le-a rostit cu chiu cu vai, nu a mai fost
conștient de nimic, nici de potopul în sine. Și, culmea, Deu l-a ascultat pe nebunul
de taică-su și s-a pregătit pentru potop (cît se poate pentru așa ceva). La
salvarea lui a contribuit și mama Temis, bunica sa, târându-se în genunchi în
fața lui Știi Tu Cine... Zeus, pentru a nu-l trăsni și pe el imediat după ce
scăpase de furia apelor. Mama Temis e zeița justiției, predestinată să se
târască în genunchi. Cine va prelua focul sacru? Noua generație cu smartphone
și papion. Cea mai tare.
Imediat după
Crăciun, în weekend, ne teleportăm din Titan pe planeta Gliese. După operația
de transplant de organe din vară (mai nimic... inimă, ficat, rinichi, plămâni,
pancreas, toate naturale... create de Promy la laborator, în Olimp), mergem
periodic pe Gliese pentru consultații și analize. Aici Promy e binevenit, iubit
și respectat pentru ajutorul oferit gliesienilor (similar celui de pe Pământ). Gliese
e o lume nu paradisiacă, ci normală. Și care empatizează cu pământenii. După
vizita la spital, sâmbătă seară ne răsfățăm la bungalourile de pe malul
oceanului Ataraxia. Când desfac rucsacul, descopăr întâmplător un papion lila de
satin de la Alex, fii-miu (acum se poartă papion, bretele, ochelari falși,
paiete, gel și sclipici în păr), așa că i-l pun la gât lui Promy și îl las doar
cu accesoriul ăsta. Mai bine decât cu lanțuri, piroane și bestii antropofage. A
mai purtat papion la Paris, în secolul XIX (pe lângă lornion, vestă și părul creț
uns cu briantină). Atunci era medic. Pe vremea aceea, poate că încă se realizau
tratamente cu lipitori (nu și Promy personal, el era mai avansat, să nu uităm
că e și inventatorul medicinei). La Paris și lipitorile sunt de vis. Vreau să
spun alea care țopăie pe ritmuri de french-cancan, cu fustele ridicate. Bune și
lipitorile la ceva!
În ziua de
azi, am observat că papioanele au revenit la modă. Și lui Promy îi stă foarte
bine cu el la gât. Pentru a începe terapia pariziană, nu mai lipsește decât parfumul
Chanel no. 5 (l-am pus în rucsac, e probabil ultimul, căci Uniunea Europeană,
în ciuda crizei economice, a refugiaților și a terorismului, are ca prioritate
interzicerea parfumului Chanel no. 5 și a țigărilor mentolate). A descoperit că
astea sunt toxice. Mă dau cu parfum la urechi și pe sâni, inhalez aroma
răvășitoare, persistentă, ușor fanată, extravagantă, fără a fi vulgară, un melanj
irezistibil de forță și delicatețe.apoi îl trag pe Promy spre mine ca să-l
inspire. Vai de mine, Promy, o să mori! Izbucnește într-un râs isteric. A doua
zi, pe malul oceanului Ataraxia, ochii lui Promy capătă culoarea ochilor
extratereștrilor rebeli din ”Dune” și a petalelor de cactus albastru de pe
Gliese (o nuanță fosforescentă, de o strălucire neverosimilă, mai intensă decât
a supernovelor). Ne întindem pe nisipul fin, argintiu, la malul oceanului, goi,
de mână, cu degetele împletite strâns și valurile line ne ling tălpile ca Pesi
(motanul și titanul Piersicuță). Toarcem amândoi. Aș vrea ca toată lumea să
poată să se bucure ca noi, măcar de un pahar cu apă, o felie de pâine, o baie,
un pat și cineva să-i țină în brațe, ă, și, bineînțeles, să beneficieze de un
smartphone, acces la net și papion. Pentru prima oară, deși ne puteam întoarce sâmbătă
seara și, de regulă, Promy moare de rușine, vinovăție, griji, neliniște și
chiar dor de Olimp (cum se poate să-ți fie dor de căcatul ăla?), Promy vrea să
rămânem pe Gliese, așa că mai stăm cât putem (până luni dimineață).
Așadar, luni
dimineață, ne întoarcem în Olimp pentru a revedea familia lui Promy de
Revelion. Cu această ocazie, în mod surprinzător, Promy reușește să vorbească pe
iPhone 11 (în format 7D, multidimensional) și cu Hesi (oceanida Hesione), fosta
nevastă, de care a fost despărțit fără să vrea din cauza vechiului regim. Măreții
și glorioșii conducători din Olimp (Știi Tu Cine... Zeus, Madame Hera, Hermes
et co.) l-au premiat până de curând cu vacanțe eterne pe Elbrus sau în Tartar
ca răsplată pentru faptele bune și operele subversive și pentru ajutorul oferit
oamenilor prin focul sacru, științe și arte. Este a doua deschidere din partea
lui Hesi, după participarea acum doi ani la festivalul dedicat victimelor
Holocausturilor (și în special intelectualilor), ”AER: Aceasta E Revoluția”, împreună
cu prietenul ei actual, Nikos. Îi mai dădea cel mult lui Promy like-uri pe
Facebook la poze de pisici, ale lui Guru și Pesi (Piersicuță), inclusiv în ipostazele
siriene (”Je suis syrienne”, ”Stay human and alive”) când eram eu în
greva foamei, în timpul campaniei pentru oprirea crimelor împotriva umanității
din Siria. Hesi pune pe Facebook și poze și filme ale cățeilor săi, un caniș
alb pitic, Rami și un bichon bolognez, Rambo. Dar îi e greu să sfărâme Zidul
tăcerii. În același timp, sărmana Hesi s-a săturat complet de politică, nu are
încredere în nimeni și nimic și, de aceea, nu a votat la primele alegeri libere
din Olimp, organizate cu doi ani jumate în urmă (și nu de teamă că votul ei ar
putea fi anulat sau că va deveni automat victima răpirilor, oricum, procesul
electoral reprezenta numai o nouă fiță, moft, mascaradă și diversiune a
câinelui turbat de terorist și a șarpelui de trădător care e Promy. Și cui îi
trebuie prostia asta de democrație? În prezent, Hesi nu mai vrea să știe de
politică și se adresează exclusiv florilor și cățeilor, într-adevăr, mult mai
receptivi.
Cu excepția
lui Deu (Deucalion), băiatul ei și al lui Promy, supraviețuitorul potopului,
cel care a relansat proiectul civilizațional al lui Promy și care a contribuit
și la revoluția și reforma democratică din Olimp. Cu el discută. Promy și cu
mine încercăm să înțelegem atitudinea lui Hesi. Ne spunem că nu trebuie să ne
mai condamnăm și noi atât, după asemenea condamnări absurde și devastatoare (cu
toate că eu mă simt rușinată și vinovată să (mă) răsfăț și să fiu fericită) și
să-i iertăm pe cei dragi dacă nu ne pot ierta. Au suferit și ei prea mult, au
obosit și ei sau poate nu înțeleg ceva (care poate să fie lămurit și acceptat
sau nu). Dar ei ne iubesc. Așa și Hesi sau tatăl lui Promy, Iapet, care regretă
și acum că nu l-a mâncat când era mic pentru a-i scoate gărgăunii din cap (era,
totuși, un părinte avansat pentru epoca sa, comparativ cu nenea Cronos și Știi
Tu Cine... Zeus). S-a retras și el la fermă și comunică mai curând cu caprele.
Cine e capra-problemă de care ne-am îndrăgostit sau pentru care ni se sfâșie
inima? Sylvia sau Siria? Nu știu exact, Promy și cu mine ne recunoaștem și de
capre, desigur, adică probabil. Promy, oricum, la fel ca mine, nu-și cere scuze
pentru fapte bune și opere subversive.
Și, dacă-l
cheamă ta-su la țară, la fermă, Promy nu se duce. Ce să facă acolo? Să
vorbească și el cu caprele? O să comenteze toată lumea că le violează. Stați
puțin, nu le-a violat deja pe toate? Mama lui, un fel de soacră pentru mine (pe
care o venerez), nu are nici ea timp să meargă la țară. Mama Temis, zeița
justiției, s-a târât în genunchi de nenumărate ori pentru Promy, pentru nepotul
său, Deu (Deucalion), pentru Mene (Meneceu, fratele lui Promy), pentru Atlas
(fratele lui Promy) și pentru mulți alți titani și muritori. Are genunchii
vineți și umflați. Justiția în genunchi! În prezent, mama Temis se încuie în
birou din ianuarie până de Revelion pentru a face legi (constituție, cod civil,
cod penal, legea lustrației etc.). Înainte, tot ce era bun era interzis, iar
tot ce era rău era premiat. Vrem legi bune și care să se aplice (și în România,
în Siria, peste tot). Și, apropo de relațiile în familie și de raporturile
între noi doi, mie personal Promy îmi atrage atenția în ultimele zile să nu-l
tratez prea mult ca o ”mami” (încă una disperată ”a celui mai orfan copil din
Siria”), ca să nu-l infantilizez iremediabil și nici să ne victimizăm excesiv,
ci să-mi asum rolul de prietenă, amantă și parteneră. Cred că are, din nou,
dreptate. Și drepturi când?
Petrecem câteva
zile cu mama Temis (anterior încuiată în birou) și tatăl lui Promy, Iapet (refugiat
la țară), Deu (Deucalion), băiatul lui Promy, Mene (Meneceu) (care a reușit
să-l bată pe fra-su, Promy, la șah, hm, abia a învățat, el a putrezit în Tartar
din adolescență până la revoluție, iar Promy nu mai jucase de 348 de ani), însă
fără Atlas, căci acesta se baricadează și el în cameră și nu se poate opri din
jocul video. După Revelion îl conducem pe Deu pe VJ45, planeta unde a imigrat. Ajungem
duminică, marți Promy trebuie să meargă dimineața la cabinetul său ginecologic
și după-amiază la ședință, la palat. După ce mâncăm pe plajă grătarul de miel
preparat de Nikos, prietenului lui Hesi, alături de Deu, VJ ne cheamă în ocean
pe mine și pe Promy. Și, dacă în alte dăți, a trebuit să ne confruntăm cu toți
zeii de pretutindeni (și din toate epocile) și a părut mai real ca orice
experimentasem până atunci, acum avem parte de altfel de terapie. Atena, veche
prietenă și colaboratoare a lui Promy, rivală în dragostea ei față de Promy și
în unele situații ostilă față de mine (până la a mă transforma în omdiduță și
storci în fața lui Promy), în prezent aliata noastră din Olimp, implicată direct
în procesul de reformă, mă salvează chiar pe mine de pe Elbrus (și mă unge pe corp
cu cremă reparatoare anti-leziuni, cu ambrozie și nectar).
În același
timp, Hefaistos, călăul-șef al regimului și al lui Promy personal (victimă a
sistemului și el... și a propriilor părinți, Madame Hera și Știi Tu Cine...
Zeus care l-au azvârlit în prăpastie când era bebe pentru că era prea urât ca
să-l mănânce), îl eliberează pe Promy, unchiul, maestrul, fostul său prieten și
actualmente iar coleg (după ce a Hefaistos, având și el permanent coșmaruri,
dorind să-și șteargă și el memoria și să se arunce în Styx, și-a cerut iertare
pentru ce a făcut la ordinele stăpânilor, și, în plus, a realizat Memorialul
Holocaustului și colaborează cu noul regim democratic). În timp ce plutim alene
pe valuri, deodată, auzim un foșnet de aripi. Fatal, terifiant, tot mai aproape.
E un blestem fără sfârșit. Bestia de vultur zboară spre noi și se înfige pe
corpurile noastre goale cu ghearele sale uriașe, necruțătoare, metalice ca ale
păsărilor de pe lacul Stymphale. La început, paralizăm de groază, atingerea ei
ne înfioară, trupurile noastre se convulsionează, dar, de această dată, nu se
înfruptă sălbatic din noi, cu ciocul șiroind de bale și sânge, sfârtecându-ne
ca o bombă-butoi. Surprinzător, stă liniștită, ca-ntr-o vrajă, contemplând
oceanul. Iar ochii ei au devenit de un albastru luminos și neverosimil precum
florile de cactus de pe Gliese. Și începe să cânte melodia sfâșietor de
frumoasă a lui Marsias. Acesta a fost inventatorul flautului din a cărui piele jupuită
Apollo și-a confecționat prima diplomă (pentru că Marsias era mai talentat ca
el). Ulterior, a încercat și din pieile echipei noastre, în repetate rânduri.
Promy i-a dedicat lui Marsias (și intelectualilor și martirilor Holocausturilor)
o simfonie. Păsărica ne intonează mai departe ”Oda Bucuriei”, fragmente din
simfonia lui Promy și, la sfârșit, cântecele pianistului din Yarmouk, Siria, o
legumă mutantă de 40 de kile care dădea recitaluri printre dărâmături. Cred că
am îmblânzit păsărica, nu și pe stăpânii ei, din păcate.
Promy, slavă
Domnului, se dă în vânt după păsărici. Ca dovadă, facem dragoste pe malul
oceanului. Trupurile ne tresaltă, vibrând ca arcușul viorilor, ne masăm unul pe
altul cu scoici și pietricele, îl înlănțui cu alge și brațele mele (sper că
preferă așa), apoi ne lingem nisipul de pe corp. Cred că l-am întrecut pe Pesi
la lins. Merităm o diplomă și o statuie (nu Promy, ci eu am nevoie, sunt mereu foarte
neîncrezătoare și am nevoie de confirmări). Genele negre, lungi, arcuite, care
se zbăteau odată în piatră, tremură în obrazul meu. Buzele lui fierbinți, cu
gust de alge și sare, crăpate ușor de nisip și pietricele, se împletesc cu ale
mele. Să vedem dacă-i ține implantul dentar la mușcături de dragoste și poate
face competiție vampirilor. Zicea că-i place competiția (spre deosebire de zei,
în special de Apollo, ba chiar și de vechea lui prietenă, Atena). Da, se
descurcă binidităt și prefer să-și strice implantul dentar de 20.000 de Euro,
cumpărat din banii lui destul de recent, în acest mod, eventual ronțăind felii
de Maretti, nu prin Tartaruri sau pe Elbrus. Părul lui negru, ondulat, proaspăt
vopsit, ud și ciufulit îmi răsfață chipul, buclele îmi mângâie sânii,
electrizându-mă ușor. La sfârșit, rămânem îmbrățișați pe malul oceanului. Inhalăm
briza: un miros natural... creat de Promy. I-a reușit tocmai pentru că a
introdus un iz de alge și de putreziciune, un miros autentic și viu tocmai
pentru că amintește de moarte.
Uluitor, acum,
pe malul oceanului, în timp ce zăcem îmbrățișați, mă gândesc că a izbutit să
aducă aici, pe plajă, sută la sută... din ce a rămas din el și din mine (deși
credeam că peste 90% din noi sunt prin Tartaruri și Elbrusuri de pretutindeni).
Am simțit nu doar răsfățul, fericirea, extazul (pe lângă privațiuni, durere și
agonie), ci și abandonul complet, dragostea, dăruirea deplină, sacrificiul. Sacrificiu,
nu pierdere, ci, dimpotrivă, regăsire. Fără luptă (exterioară, prin focul
sacru, dar în primul rând interioară), mai importantă decât rezultatele în
sine, și ”fără sacrificiu, lumea s-ar prăbuși” , spunea Gandhi. Sacrificiul
salvează lumea. ”Frumusețea salvează lumea” (Dostoievski). Eu am ales titanii,
focul sacru și sacrificiul dintr-o nevoie disperată de frumos, din motive est-etice,
vorba Monicăi Lovinescu. E aici ceva sacru. Trebuie să topim Zidurile în
lacrimi și valuri și să ne expunem. Să iubim și să împărtășim. Să ne asumăm
vulnerabilitatea unui copil orfan. Să plonjăm goi în abis și să dansăm, iar
lanțurile se vor transforma în aripi. Numai așa vom învinge frica. Vom atinge o
stare de grație și iluminare. Ne vom regăsi, vom redescoperi forța creației și
a dăruirii depline (fără a aștepta nimic în schimb), puterea de neînvins a celor
fără de putere și a focului sacru. Ne vom împăca cu noi și cu lumea și ne vom
simți acasă, oriunde am fi. Vom fi curați și inocenți. Inocenți, nu naivi.
Sacrificiul ne
eliberează de pietre/stânci/Ziduri, ne purifică și ne dă viață. Viață nu doar
pentru Primăvara de la Praga, arabă, românească, olimpiană sau altele de
același tip. Viață veșnică. Bizar, pierzându-ne pe noi, nu mai avem sentimentul
de pierdere, nici a noastră, nici a celorlalți: cei dragi (de la
Pesi/Piersicuță și animăluțele trăsnite din familie, bunica mea, Mama Coca,
tata, titanii, copiii noștri din Siria, martirii Holocausturilor de
pretutindeni), toți care ne-au părăsit vin înapoi, împreună cu noi, în focul
sacru al memoriei și al lui Dumnezeu pentru totdeauna. Nu trebuie să percepem
distanțe abisale și să fim nostalgici, nu avem de ce, sunt chiar cu noi, tot
mai aproape pe zi ce trece, îngeri păzitori, eroi și surse de inspirație. Iar,
din perspectiva veșniciei, melancolia noastră romantică din alte ocazii, când
trăiam și ne iubeam intens, ca pentru ultima oară, numărând împreună secundele
din ultimul minut, nu-și mai are rostul. Și totuși, simțim pasiunea și ne
dăruim (unul altuia și celorlalți) mai mult ca oricând. Zâmbetul de satisfacție
(nu satisfucktion), de fapt, extaz, îi rămâne lui Promy întipărit pe chip două
zile și două nopți la rând, iar ochii îi strălucesc deasupra cearcănelor
adânci, vineții pe fața trasă.
Nu dormim,
nici extazul nu ne lasă, chiar dacă Promy mai are un pic și face infarct
(ultimul cred, de data asta). Stăm iar goi în pat și la bucătărie și vorbim la
nesfârșit, deschis, absolut orice, până ni se usucă gura, ne dor mușchii
faciali și se încleștează fălcile. Și, clar, am realizat ceva: nu mai trebuie
să ne facem budiști și să căutăm pacea, iluminarea și purificarea, ca acel fost
șef care a plecat în India. Interesant, când era la noi la birou, acel fost șef
căuta altceva: patrula printre noi și își băga nasul în laptopuri și
calculatoare, încercând să-l surprindă pe infractorul cu pagina de Facebook
deschisă. Când a venit prima oară în firmă, după ce m-a învoit (cu greu) să-mi
fac vaccinul anti-acarieni (era la interval de o lună-două), mi-a cerut la
întoarcere să-i arăt vaccinul. M-am făcut că nu aud. Unde-i vaccinul? Culmea,
am ajuns și eu pe punctul de a adresa asemenea întrebări unui subordonat.
Acesta se învoia în mod repetat, sub pretextul că și-a tăiat nevasta un deget
la bucătărie. Stai puțin, câte degete are nevastă-ta și de ce mai intră la bucătărie?
Unde e degetul? Până m-am întâlinit
odată, întâmplător, cu el și cu nevastă-sa la Spitalul de Urgență. În ce-l
privește pe fostul șef, îi doresc toată pacea, purificarea și iluminarea de
care are nevoie. Promy și cu mine le-am găsit (deocamdată), fără să devenim
budiști. Și cred că acum fostul șef e un pic invidios.
Tragem de
timp, amânăm plăcerea (și plecarea) și ne întoarcem în Olimp marți, la șapte
cincizeci, cu zece minute înainte de deschiderea cabinetului său ginecologic (prefer
să stea cu mâna în pizde, nu în lanțuri, cuie, piroane și viscol mușcător la
competiție cu bestia de vultur). La palat, deși epuizat (dulce epuizare), Promy
se bucură să-i întâlnească pe inorogul Bebe, înțeleptul Chiron centaurul și Her
(Heracle), prietenii, colaboratorii și salvatorii săi și cei care încearcă să
aducă democrația în Olimp, și nu pe Madame Hera, Știi Tu Cine... Zeus și Hermes,
vechii stăpâni (pe care, oricum, nu i-am recunoscut). Până și sala tronului s-a
schimbat: au dispărut statuile vechilor stăpâni și picturile reprezentând
mărețele realizări precum execuția lui Promy de pe Elbrus, Cutia Pandorei,
potopul și altele pe care le comenta Hermes cu el, în fața lui Știi Tu Cine (ce
râdea tunător, el nu știa să discute altfel decât scoțându-și scula și
fulgerașele). În alte condiții, la ședință, Chiron, noul lider liber ales,
poate s-ar uita la o telenovelă, inorogul Bebe ar patina pe gresia lucioasă sau
ar lansa vânturi cu arome de parfumuri franțuzești, Her ar bârfi la budă, iar
Promy, plictisit, ar confecționa fustițe de balerine din pungi de Maretti. Acum
Promy nu mai vrea să plece de la ședință. Când vine seara acasă, e surprins să
constate că atât pe Gliese, cât și pe VJ45, și în Olimp, în ciuda coșmarurilor
noastre, s-a simțit acasă. Și, la fel ca pentru opere subversive și fapte bune,
nu își cere scuze nici pentru fericire.
Eu da. Și de
atâta fericire, îmi vine să dispar iar de tot. Bunicul lui Malraux, Dietrich
Berger, s-a sinucis în culmea gloriei, lăsând următorul mesaj: ”Dacă aș alege
altă viață, eu aș alege-o pe a mea”. Când se gândea la el, Promy era invidios
și vroia într-o vreme să fie bunicul lui Malraux. Eu las un mesaj un pic
modificat: ”Dragii mei, mă sinucid de prea multă fericire. Mă simt vinovată.
Mi-e rușine. Nu îmi cer scuze pentru lupta cu sistemul, fapte bune și opere,
dar îmi cer scuze pentru fericire. Dacă aș alege o altă viață, nu aș alege-o pe
cea a bunicului lui Malraux, ci pe cea a lui Madame Dezastru care s-a jucat
mereu de-a Promy. Vă rog să mă iertați cu toții.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu