Speriați că mă sinucid (după ultimul articol de blog), pompierii au stins focul... de pe aragaz, de la broccoli, nu de la Colectiv și nici din Siria

    

După ultima postare pe blog, cu mesajul meu de adio (”Dragii mei, mă sinucid de prea multă fericire. Mă simt vinovată. Mi-e rușine. Nu îmi cer scuze pentru lupta cu sistemul, fapte bune și opere, dar îmi cer scuze pentru fericire. Dacă aș alege o altă viață, nu aș alege-o pe cea a bunicului lui Malraux, ci pe cea a lui Madame Dezastru care s-a jucat mereu de-a Promy. Vă rog să mă iertați cu toții.”), a doua zi pompierii și poliția aproape că îmi sparg ușa și dau buzna peste mine (mă întorsesem din Olimpul zeilor în Titan, la București, pentru câteva zile, pentru a face un pic ordine în lucruri, ah, îmi place în Titan, în Titanul Prometeu, vreau să spun). Invadată ca Europa de refugiați și frații noștri din Siria de bombele-butoi! Pe punctul de a face infarct, încep să dârdâi, mi se taie picioarele și mă prăbușesc pe jos, în bucătărie. Broccoli cu rozmarin, hot chilli, busuioc și cimbru continuă să fiarbă la foc mic, scoțând abur și un miros iute, înțepător. Pe masă, cartofii curățați și feliați așteaptă să fie introduși și ei într-o cratiță pe aragaz. Nici n-am apucat să arunc cojile la gunoi.

Ce s-a întâmplat? Cum adică ce s-a întâmplat? Ce s-a întâmplat cu dvs.? Nu vă sinucideți? Nu ați scris pe blog că vă sinucideți? Oops, o observ și pe maică-mea lângă polițiști, vânătă la față, cutremurându-se de groază. Parcă se află sub vibrația flăcării violet. Cred că aceasta mă va poseda și pe mine. Maică-mea a fost alertată când a citit articolul. Dar eu? Încă un pic, și o să mor dităt, binidităt, înainte să mă sinucid. Și cred că am tensiune ca pe vremuri, când lucram în cercetare de piață (da, se confirmă pentru câteva zile la rând, a reușit și maică-mea performanța). Să trăiți bine! Și să muriți bine! Inima mă înțeapă și mă strânge ca o gheară, mi se usucă gura (de tot, mereu se inflamează, mă dor și îmi ard nasul, gura și gâtul de la răceli și rinită, acum însă nu mai pot articula niciun cuvânt), mă îngălbenesc la față ca felie de cartof de pe masă și mă prăvălesc din nou pe podea. Beau o ceașcă de ceai de mușețel cu lămâie și încerc să explic plângând că a fost o glumă care ar fi trebuit înțeleasă în context. Mâna îmi tremură atât de tare încât nu pot semna procesul verbal. Broccoli fierbe, un pompier îngrijorat stinge focul. Mulțumesc nu numai pentru prevenirea exemplară a incendiului, ci și că mă ajută la bucătărie. Sincer, nu vroiam decât să-mi cer scuze pentru prea multă fericire.

Aș vrea eu ca frații și copiii noștri din Siria să-și ceară scuze și ei pentru prea multă fericire, iar pompierii să stingă nu focul de la broccoli, ci din Colectiv și din întreaga Sirie. Negocierile de pace ar trebui să se desfășoare pe 25 ianuarie la Geneva și, între timp, Obama a acceptat ca teroristul-șef să rămână în funcție până în 2017 (martie cel puțin), pentru a umple vidul până la următoarele alegeri și pentru a ne focusa pe lupta cu Statul Islamic. Au trecut peste 1.600 de zile de când Obama i-a cerut să renunțe la funcție, în 2011. A anunțat apoi în 2012 că, dacă se va depăși linia roșie a bombardamentelor chimice (un an mai târziu), va acționa pentru a-l opri. Uau, ce eficient! Atrocitățile continuă și acum. Iar Statul Islamic își atrage noi adepți radicalizați de ororile regimului (unii băieți ajungând la performanța de a-și executa public propria mamă). Bravo! Să le dăm o Toyota, un iPhone, câteva capete pentru colecție și o sclavă sexuală de 5-6 ani. În același timp, Țarul nu renunță la suportul militar și politic acordat regimului sirian și la masacrele din Siria (de exemplu, peste 43 de civili uciși în Idlib). Totodată, își demonstrează grija părintească față de poporul rus: a autorizat FSB să pătrundă în locuințe și să tragă asupra mulțimii, inclusiv asupra copiilor și femeilor, dacă viața lor sau a cetățenilor este în pericol, în situația în care se confruntă cu terorismul (logic, nu?). Cred că doar viața cetățenilor ruși e în pericol. Și numai Statul Islamic e de vină. Ce să mai zicem, și la noi, în România, sunt polițiști (ca șeful poliţiei oraşului Gătaia din judeţul Timiş, Daniel Ion Disagă) care ucid în bătaie oameni pentru că i-au călcat, din greșeală, pe picior în microbuz.

Inimaginabil, nu? Cât fac 2+2? Mereu a fost inimaginabil în Ghouta de Est, unde au mai rămas mii de oameni sub blocada regimului (de mai mult de 4 ani!). Ce bine era să fie imaginația mea! Inimaginabil e răul, dar inimginabil e și binele (rezistența titanică și puterea de neînvins (nici de potop ori de bombele-butoi) a focului sacru). Da, te obișnuiești cu inimaginabilul, cu umilințele, foametea, mizeria, agonia și moartea, însă uneori vin și alte lucruri pe care la rândul lor nu ți le poți închipui, spune Aous Al-Mubarak, activist Planet Syria. Nu poți să crezi că ți s-a întâmplat ție asta. Apoi urmează alte lucruri și mai absurde, și mai devastatoare. La începutul asediului Ghoutei, pentru o perioadă de câteva luni au fost accesibile unele alimente, cu toate că prețurile explodaseră. Ulterior nu se mai găsea un bob de orez (hrană solidă de niciun fel), iar unii au supraviețuit în Ghouta doar cu suc de caise, Qamar el-deen. Mulți nu. În 2013, rebelii încă anticipau că mai e un pic și regimul va colapsa și că ei pun, de fapt, sub asediu regimul. Pentru o vreme, s-au putut aduce, la prețuri exorbitante (de mi de ori mai mari decât prețul original!), orez, zahăr, untdelemn, paste, linte. Unii au încercat să se descurce numai cu linte și eventual cu îndulcitori artificiali, periculoși pentru sănătate (sirop de fructoză).

Dar ce mai contează sănătatea când, de foame, înfuleci gândaci, șobolani, pisica vecinului sau vecinul (care însă e și el un pachet de oase și nu-ți ajunge nici pe-o măsea)? Unii mergeau zeci de kilometri, prin ger, pentru a cumpăra la prețuri mai mici sau a culege spanac, broccoli și hibiscus. Au consumat și hrana animalelor, cât mai era. S-au (tot) otrăvit. Copiii leșinau pe drum spre școală sau la școală, bătrânii mureau din lipsă de alimente și medicamente. Trebuia să se mulțumească cu mai puțin de o masă pe zi. Nu se puteau gândi la altceva decât la mâncare. Reduși la foame pentru a fi îngenunchiați. Au pierdut și 60 de kile în scurt timp (eu aș avea, în acest caz, minus 15 și nu știu cum m-aș descurca). Deși erau slăbiți și se prăbușeau la fiecare pas, copiii au fost puși să muncească, inclusiv să care poveri mai grele decât ei (de exemplu, apă din puțuri improvizate). Femeile bocesc în zadar la centre de ajutoare care nu le pot acoperi nici 1% din nevoi și scotocesc prin gunoaie și dărâmături după resturi. În Douma, dacă se mai găsesc, bananele costă câte 2 Euro fiecare și se vând porționate în bucăți mici. Cine își permite o banană întreagă? Nici eu, recunosc. Epuizați și deznădăjduiți, oamenii acuză regimul, rebelii, activiștii, ONU (unii îl condamnă nu doar pentru ineficiență, ci și pentru colaborare cu regimul) și chiar lumea întreagă. Pe toți. Ce poți să mai crezi? Și totuși, plâng de fericire când le aduce cineva un pahar cu apă, o farfurie cu orez și le spune o vorbă bună, adică îi face hobbiti sau boxtrolli.

La fel, în Madaya, până la 40.000 de oameni (suniți) se află sub blocadă guvernamentală și Hezbollah de mai bine de 6 luni, fiind totodată totodată victime ale purificării etnice. Au consumat deja pisicile vecinilor și florile din ghiveci cu tot cu pământ, spune Louay, lucrător social (cu vocea slăbită de foame). Copiii leșină la școală, se plâng că nu mai pot studia de foame (cum poți învăța când nu mai ai putere și îl vezi, oricum, și pe prof friptură ca-n ”Tom și Jerry”?). Mulți copii nu mai pot merge, iar cei care reușesc, deși sfrijiți, cu ochii înfundați, corpurile descărnate și oasele țâșnind din ei din ei (cu riscul de a îneca fatal vreun profesor, coleg sau părinte), scotocesc și ei prin gunoaie sau caută orice comestibil (nu, nu emisiunile de știri propagandistice, nici comentariile sterile ale analiștilor, bine că nu e curent și sunt scutiți măcar de asta). Nu te poți concentra decât asupra foamei. Pierzi minim 20 de kig în câteva luni. Ce faci dacă ai 45 ca mine sau mai puțin? Puținele articole comercializate (linte, orez) costă de mii de ori mai mult decât prețul original. Pentru majoritatea, sunt inaccesibile. Mai mult, zeci de persoane au fost împușcate de lunetiștii regimului când au căutat lemne, alte zeci au fost ucise de mine. Până la urmă, regimul a aprobat accesul ajutoarelor în localitate. Ca să acopere 1% din nevoi pentru o zi. Și, interesant, ONU subraportează blocadele (Madaya nu e blocadă după ONU!), iar rezoluțiile adoptate până în prezent permit livrarea ajutoarelor și fără acordul regimului.

Circa un milion de sirieni sunt actualmente sub blocade (marea majoritate guvernamentale). Îngenunchează, predă-te sau vei muri de foame. Unii dintre cei aflați sub blocade și-au manifestat generozitatea, deși erau și ei subnutriți, dăruind cerșetorilor (vecinilor adică) firimituri de pâine pe care altfel le-ar fi utilizat pentru animale. Mâine vor cerși și ei (sau o fac deja). Un rol extraordinar îl au în zonele sub blocadă echipele ”Căștilor Albe” (White Helmets): acestea au salvat peste 40.000 de vieți, scormonind prin dărâmături după supraviețuitori. Ca să moară a doua zi (dacă au noroc și nu dispar în noaptea respectivă). La rândul lor, medicii (puținii rămași) lucrează la lumina lanternelor/telefoanelor (dacă le pot încărca), zile și nopți una după alta, fără pauză, donându-și propriul sânge, operând și cu cuțitul de bucătărie, fără anestezic, și glumind că își pot scrie memoriile, dacă mai apucă, pe pereții peșterii unde e amplasat cabinetul sau poate scrijelite în piatră (nu, de fapt, sunt invidioși pe nivelul de dotare și condițiile de muncă din epoca de piatră). Uimitor, unii dintre locuitorii zonelor sub blocadă au reușit, totuși, să identifice surse de energie alternativă (să topească plastic și să realizeze panouri solare), să cultive grâu și chiar să producă local medicamente. Medicii, echipele de salvare, profesorii, fermierii și spărgătorii de tunele sunt eroii zonelor sub blocadă. Și apoi fiecare care încearcă să reziste într-un ”Hunger Games” real, la puterea un milion.

Printre marii eroi (și titani pe care Promy, titanul Prometeu, prietenul meu îi recunoaște) se numără și revoluționara Ghalia Rahal, câștigătoare a premiului ”Trust Women Heroes”, Reuters. Aceasta critică vehement societatea paternalistă, deși nu generalizează și apreciază susținerea primită din partea bărbaților. Ghalia conduce, cu abnegație și curaj, în ciuda războiului și atentatelor (foarte numeroase), un centru pentru femei în Kafranbel cu motto-ul “Femeia nu e o povară, ci mai curând un suport pentru societate”. Pe lângă sprijinul educațional, femeile sunt încurajate să fie independente, să gândească și să acționeze ele singure, fără a aștepta ajutorul unui bărbat. O altă luptătoare pentru libertate și drepturi (inclusiv ale femeilor) este Razan Zaitouneh, avocată, blondă cu ochi albaștri (cu părul descoperit!), seculară, deopotrivă anti-regim și anti-jihadiști. Aceasta crede în universalitatea drepturilor, dar și în necesitatea luptei locale anti-sistem. A participat la proteste în Damasc încă din 2005, cu un curaj inimaginabil, intonând cântece anti-regim. Nu se mulțumea să ceară reforma sistemului și schimbări graduale ca alți activiști. Vroia mai mult. La începutul revoluției, Razan, împreună cu soțul ei și alți activiști, a înființat comitete de coordonare locală (50 în întreaga țară). Acestea au creat o arhivă de documente (filme, poze etc.) și au monitorizat permanent demonstrațiile și numărul crescător al morților/răniților/dispăruților.  Pe lângă asta, au oferit asistență umanitară familiilor dislocate. De asemenea, au ales comitete politice care dezbăteau problemele revoluției și ofereau o viziune detaliată, comprehensivă asupra unei societăți democratice și pluraliste.

Treptat, ideologia luptei și a martirajului a început să eclipseze viziunea pacifistă, pluralistă, democratică și seculară a lui Razan, odată cu represiunea cruntă a regimului și transformarea protestelor în război civil. Pentru activiști, acest lucru a fost insuportabil: puținii supraviețuitori ai închisorilor/războiului, dezamăgiți crunt, au plecat din țară și au încercat să uite, însă Razan a simțit că, în situația dată, trebuie să facă și mai mult, nu să renunțe. Razan credea că trebuie să monitorizeze, de asemenea, acțiunile/excesele rebelilor, să stabilească instituții pentru o guvernare mai bună în zonele eliberate și să promoveze secularismul liberal, iluminând oamenii prin ideile sale și exemplul său. Așadar, după doi ani în care a trăit clandestin în Damasc, Razan a plecat în aprilie 2013 la Douma. Într-o zonă aflată sub blocadă, înfometată și bombardată în continuu de bombe-butoi, Razan și-a continuat proiectele de emancipare a femeii și de dezvoltare a comunității locale, monitorizând în același timp ororile și oferind asistență umanitară victimelor. În noaptea de 9 decembrie 2013, a fost răpită de grupări jihadiste apropiate al-Nusra și Armatei Islamului, împreună cu activista Samira al-Khalil. Nimeni nu mai știe nimic de atunci. Nici Razan, nici Samira nu și-au acoperit părul în Douma, un oraș conservator, așa că au fost decretate dușmane ale Islamului. Nu au considerat că trebuie să se conformeze vreunei ideologii (politice sau culturale) pentru a fi siriene. Asta a speriat deopotrivă regimul și jihadiștii. Simpla prezență a lui Razan și a Samirei intra în contradicție cu ideea de război sectar. Din păcate, activiștii seculari și democrați s-au simțit și se simt abandonați. Lăsați singuri pe cruce. Întrebată ce mai așteaptă de la lume, Razan a răspuns încă din decembrie 2011: ”nu mai aștept nimic”.

Aș vrea să îi ajute Ghalia, Razan și Samira și pe cei peste 4.600.000 refugiați care au rezistat și ei eroic până acum. Turcia, prin adjunctul premierului Davutoglu, Mehmet Simsek, promite permise de muncă pentru refugiați, dar solicită, totodată, din partea UE, în scopul limitării fluxului,  presiuni pentru oprirea bombardamentelor rusești și siriene asupra zonelor controlate de opoziție. Apropo, ce-ți iei cu tine când trebuie să pleci pe un drum poate fără întoarcere? Mie mi-e clar, în acest caz: dacă (mai) vine potopul sau dacă voi invada Marea Britanie ca alte milioane de vampiri, iau cu mine hard diskul cu documentele mele (arhivă cvasi-completă), caietele și desenele de la școală/liceu și... pianul de la Mama Coca și mătușă-mea, Nana. Nu (prea) mai cânt la el (o dată la nu știu câte luni), s-a dezacordat, însă nu-l pot lăsa. Și pianistul din Yarmouk a încercat să-și transporte pianul (spre Europa), numai că Statul Islamic i l-a pus pe foc. Cu toate astea, focul sacru al memoriei nu poate fi stins, nici de Statul Islamic, nici de regimul sirian, amintirile sale (ale rezistenței prin cultură), de când cânta printre dărâmături, rămân, orice s-ar întâmpla. Trebuie să-ți iei cu tine ce ai mai scump. Așa a procedat și nevasta din poezia ”Poveste de iarnă” a lui Mircea Cărtărescu care a parcurs și ea o odisee de hapocalipsuri, din hapocalips în hapocalips, dar nu vroia să abandoneze mașina de cusut de la maică-sa, în ciuda dificultăților și a avertismentelor soțului. Până la urmă a fost happy end pentru toți: și-au continuat drumul spre Centru, au reușit să se întoarcă acasă (în orașul lor) și s-au contopit extatic într-un ruj gigantic marca Helena Rubinstein, expresie a arborelui cosmic, împreună cu mașina de cusut. Cred că putem fi invidioși.

Din păcate, atitudinile anti-musulmani și anti-refugiați s-au exacerbat: astfel, o caricatură Charlie Hebdo sugerează că Aylan, băiețelul kurd înecat, ar fi putut ajunge un agresor sexual de la Koln. „Ce ar fi devenit micuţul Aylan dacă ar fi crescut? Pipăitor de funduri în Germania” notează textul caricaturii. Am fost și eu obișnuită în România, de când eram mică, să mi se pună mâna pe fund (și nu numai, am trecut prin tentative de viol și amenințare cu cuțitul, nu doar incidentul din lift de care am tot povestit, ci și la mare, la club/discotecă, ba o dată chiar a intrat cineva după mine cu mașina (BMW decapotabil) pe trotuar, lovindu-mă puternic, apoi m-a urmărit pe iarbă, până s-a împotmolit într-un tufiș, slavă Domnului). Mi s-a părut bizar când NU mi-a pus nimeni mâna pe fund (sau în alte părți). ”Ciupim soarele de fund când intră cu tava în salonaș” (Mircea Cărtărescu, ”Provincialii”). Mi se întâmplă și în prezent în autobuz, la vârsta mea (2 ani și 10 luni, vârsta mentală și afectivă, hm, prea matură pentru lumea asta), la aproape 21 de ani de la absolvirea liceului. Nu vreau să mai spun ce mi-au făcut (și-mi fac) zeii talibani din Olimp și de pe pământ, am coșmaruri neîncetat. Și nu e vorba doar de mine. Sunt atâția copii victime, nu numai ale Statului Islamic și ale regimului sirian. Din fericire, în ciuda coșmarurilor, încă mă tem mai mult de mine însămi decât de toate celelalte lucruri. Ce facem? Aș vrea să stingem nu doar focul de la broccoli, Colectiv, Siria et co., ci și să-l prevenim. Nici unul dintre aceste dezastre nu sunt naturale. Mai bine să rămân eu ultimul Dezastru de pe planetă. N-ați scăpat încă de Madame Dezastru, vă mai enervez un pic și vă blestem să vă ardă focul sacru. Trăiască focul sacru care iluminează și nu face scrum! Să trăiți bine!