Voi strânge în brațe un hobbit de terorist și îl voi face praf de stele

     

În bucătărie, Promy (titanul Prometeu, prietenul și eroul meu), își ridică încet, cu greu, picioarele pe masă (totdeauna e înțepenit și niciodată nu are loc să se întindă suficient), își trosnește oasele de la mâini și își toarnă după aceea un pahar de vin roșu, sec, primit de la Dio (Dionysos). Îl ciufulesc ușor: nu a apucat să se vopsească, nici să-și îndrepte părul cu placa, așa că mă lasă să-i ating părul (mișcare altminteri tabu când e coafat și își ascunde chipul sub bretonul negru, lung până la bărbie, lucios, filat și tuns asimetric, pe care și-l suflă singur ocazional, anemic sau cu forță). Îi sărut apoi urechea și gâtul. Să vedem dacă se sperie de vampiri și de mușcătura Fetei lui Dracula. Nu, toarce încântat ca o pisică. Titanul Prometeu toarce? Da, dacă îl alintă și pe el cineva. Îmi pun și eu un pahar de vin și beau câteva înghițituri. După ce îmi umplu pufăitoarea (țigara electronică), trag câteva fumuri (nicotină cu aromă mentolată), îi strâng lui Promy mâna statuară, de un alb marmorean, cu vinișoare albăstrii și-i șoptesc topită de dragoste: 

– Promy, te iubesc atât încât îți calc tricourile albe, chit că nu am atâtea păcate să ispășesc, și le și port.

– Eu, Ile, te iubesc atât încât te las să o faci, chit că-mi strici toate tricourile.

– Promy, eu te iubesc atât încât te vopsesc, te tund și te coafez cu placa, deși eu una, în ce mă privește, nu sunt în stare nici să mă pieptăn bine și nu mai știu de jde mii de ani ce înseamnă coafura și vopsitul.

– Ile, eu te iubesc atât încât te las să mă tunzi, să mă vopsești și să-mi aranjezi părul, cu toate că tu poți coafa doar ”cântărețe chele” ca în studiile tale de piață. Măcar atât să îndreptăm pe lumea asta. Părul.

– Și cearceaful. Eu am fobie și de cearceaful mototolit. Trebuie mereu să-l îndrept. Vai, Promy, te iubesc și dacă ești o legumă putrezită de 30-40 de kile, o crustă de puroi și de jeg. Ori ai o burtă din aia imensă de ciocoi, ca-n reclamele pentru produse de slăbit, și ți-o scuturi cu mânie proletară.

– Ile, și eu te iubesc atât încât te las să-mi dai un sărut gay salvator și să mă iei în brațe când eliberezi din dulcele exil, dulcea agonie și dulcea paralizie de pe Elbrus sau din Tartar, chit că sunt mai împuțit decât grajdurile lui Augias. Ori îți permit să-mi zgâlțâi burta de ciocoi.

– Promy, eu te iubesc și dacă te intoxici cu Maretti zi de zi, cu toate că trebuie să ții regim.

– Ile, eu te iubesc atât încât îți ofer și ție o doză de otravă, deși altminteri nu împart Maretti cu nimeni. Și nu-i dau șpagă Maretti nici lui Deu (Deucalion), fii-miu, ca să mă aresteze, știi tu, pe planeta VJ45 unde a imigrat. Am și eu demnitatea mea. Și, dacă nu mă arestează odată, eu nu arunc tot în aer, nu joc fotbal cu capete, ci o să fac un mall ca să mă răzbun. VJ45 e singura planetă fără mall. E rușine să n-ai un mall, nu se poate așa ceva. Și i-o aduc apoi și pe soacră-sa, Pandoruța, la terapie, în exil. Dacă are mall la dispoziție, nu o să-i lipsească (mai) nimic. Și nu o să mai vrea să plece.

– Promy, dacă te-ar aresta fii-tu, ai evada a doua zi (singur, de data asta) și te-ai întoarce în căcatul ăsta de Olimp. Dar, știi, te iubesc atât încât poți să-ți torni tot parfumul Chanel no. 5 în fund și ți-l ling de acolo, deși vroiam să-l păstrez așa cum bunica mea, Mama Coca, și-a ținut parfumul Coty, primit când era studentă, timp de vreo 70 de ani. E ultimul Chanel no. 5. Uniunea Europeană a descoperit că-i toxic și l-a interzis.

– Ile, eu te iubesc atât încât o să accept și această pierdere.

– Promy, te iubesc și dacă îmi zici ”Doamna profesoară”, ”toarșa” și ”comunistă”, singurele etichete care mă scot din minți și pe care nu le voi accepta niciodată cu mândrie revoluționară și elan muncitoresc.

– Ile, eu te iubesc atât încât nu o să te strig astfel și nu mă supăr dacă într-o zi ai uitat să mă faci hobbit. Știi că asta mă face să plâng de fericire. Și tu ești un hobbit și un boxtroll autentic.

– Prometeu, ești un hobbit, cu sau fără Photoshop. Eu te iubesc atât încât nu-mi voi mai face bagajele în ziua blestemată de duminică, când știi, vorba lui Bulă, sarmalele cotidiene și-au pierdut gustul și nu le mai suporți. Bine, la mine e ”cașcaval, cașcaval”. Și nu mai sunt atât de entuziastă nici lunea măcar.

– Eu, Ile, te iubesc atât încât încât îți pregătesc bagajele și le și car, deși nu am voie să fac efort (și știi că mă teleportez și la budă), abia mă târâi, sunt invidios pe un asemenea meniu și variație (fie el ”sarmale, sarmale” sau ”cașcaval, cașcaval”) și, de fapt, mi se rupe că pleci. Adică, se rupe tot în mine. Iar. Bine că numai te refugiezi în altă cameră. Hm, crezi că scapi așa ușor de mine? N-au reușit zeii și o să poți tu?

– Știi, mă gândeam, ce-ar fi să nu mă mai refugiez doar într-o altă cameră și să mă duc să mă fac budistă în India, cum a ales unul dintre foștii șefi? Inspirat, logic, nu? Ca sanyasi la un ashram, poate. Cum o fi să te purifici și să-ți găsești pacea? Să te împaci măcar cu tine. Să aspiri la cunoaștere și să te simți iluminat? Noi nu avem un minut de liniște fără să numărăm secundele. Sunt foarte invidioasă.

– Și eu. Deși nu aș vrea să urmez fantasmele Fetei Morgana, ale unui Shangri-La sau ale vreunui calif. Nu vreau să mai rămân înăbușit într-un Zid sau într-o piatră. Mai știi statuia zeului Shiva, zeul morții și al distrugerii? Dansează mereu același dans ritual, al eternei reîntoarceri, cu ochii închiși, captiv în pânza de păianjen a visurilor mayei, foc înghețat, încremenit în piatră. Spre deosebire de mine, el are multe statui. Să luăm de exemplu Luvrul, unde eu am doar una, în ipostaza clasică, pe Elbrus, în lanțuri, cu ficatul sfârtecat de bestia de vultur, în timp ce zeii au fără număr, fără număr... ”Are, are”... Apar și pe etichetele sticlelor de apă plată sau vodcă, de pildă, zeul Stalin. Oamenii au făcut mai mult statui zeilor decât titanilor.

– Îmi pare rău, Promy, dar tu nu ai nevoie de diplome și statui. Și, apropo de dansul nemișcat al lui Shiva, atunci când erai captiv în stâncă, în Zid, eu ți-am văzut genele zbătându-se în piatră. Erai paralizat. Nu mai scoteai niciun sunet. Numai genele tale negre, lungi, arcuite tresăltau în piatră, așa că, sfârșită de durere și de dor, am plâns până am topit stânca în lacrimi. Refuzam să accept sfârșitul, cu toate că nu îmi doream pentru tine doar o resuscitare, ci o renaștere. Și nu vroiam nici un nou episod din telenovela asta atroce și ridicolă în care nu o vom găsi niciodată pe Elodia. Malraux zicea că nu te poți obișnui să mori.

–  Uite că te obișnuiești și cu asta, Ile, fără să vrei. Și nu-ți mai dai seama de nimic și nu mai înțelegi nimic. Știi și tu. Apropo, Malraux, Nehru, copiii și frații noștri din Siria și cu mine, suprinzător, nu cunoaștem (mai) pe nimeni care să nu fi fost la închisoare.

– Am fost (și cred că mai sunt) și eu cu voi. Și, din păcate, aducem Elbrusul și Tartarurile peste tot, acasă, la birou, la piață, la supermarket sau la televizor. Eu nu pot să mă obișnuiesc să mori tu, Promy. Și nimeni, de fapt, cu atât mai mult că nu e un dezastru natural. Era bine dacă eram eu Dezastrul. Vroiam să-ți simt atingerea genelor în obraz. Să te trezești. Să deschizi ochii. Să strălucească precum stelele ce se sting. Focul să fie eliberat din gheață și să dansăm amândoi, agățându-ne disperați unul de altul, amețiți de lumina brutală a recunoașterii, dizolvându-ne unul într-altul și amestecându-ne izbăvitor lacrimile și sângele otrăvit. Ai zis că, dintre dezastre, o preferi partener de dans pe Madame Dezastru. Ah, aș vrea să-l scot și pe Șiva din piatră și pe toți, focul să topească gheața, piatra să se lichefieze, să deschidă ochii și să danseze liber un minut, fie și numărând secundele.   

– Îți mulțumesc, Ile. Ești Dezastrul meu preferat cu care aș vrea să mai dansez în abis. Ca Zorba. Fie și în lanțuri. Dacă suntem proști de dăm din abis în abis! Dansez cu tine. Dansez pentru tine, Ile. Și pentru tot universul. Ce pot să fac în schimb, în semn de recunoștință, pentru că ai topit Zidul în lacrimi și m-ai eliberat?

– Linge-mă la competiție cu Pesi! Știi, cum ne lingea pisicul nostru, săracul, ă, vreau să spun nepotul nostru și titanul Piersicuță pe care l-ai recunoscut și de titan și de nepot. Ne lingea din cap până-n picioare și când îi dădeam medicamentele pentru ficat și infecții. Ar fi bine să învățăm de la el cum să suferim, să iubim și să ne lingem rănile unii altora. Doar bețișoarele de curățat urechiuțele și picăturile Dexogen, pentru otită, nu-i plăceau. Mă scobeam eu și mimam orgasmul ca să-l împrietenesc cu bețișoarele. Hai, dă-mi acum bețișorul tău și linge-mi, te rog, cicatricele de pe corp și rănile din suflet. Sunt și ale tale. Când o vei face, simți că se mai alină durerea și se mai curăță mizeria.

– Bune și limbile la ceva! Titanii au talent. Și vampirii. Prefer să mă muște Vampi, Fata lui Dracula, decât gerul, lanțurile, piroanele, furiile, fulgerașele și vulturii. Și apoi să mă lingă binidităt. Linge-mă până mă simt curat și strălucitor precum catalogul clasei voastre, la liceu, când ziceați că s-a rupt, îl lipeați, motivați între timp absențele și scânteia de la soare te puteai uita, dar la el ba, de atâta scotch.

– Promy, te iubesc atât încât ți-am făcut și împachetări cu gheață, profesioniste, ca împărătesei Sissi, pentru a te simți proaspăt și curat ca lacrima. Îți ling și îți spăl cicatricele și rănile cu buzele și lacrimile mele, cum ai avut odată halucinație când erai la închisoare, atunci, în Tartar. Cred că a fost singurul moment plăcut. O să te scald și o să te hrănesc cu lacrimile mele ca să ai cele mai frumoase petale de floare de cactus, de un albastru luminos și ireal, ca în visele mele din copilărie. Și, totodată, să-ți crească cei mai ascuțiți și înțepători spini.

– Ile, eu te iubesc atât încât te las să-mi rupi petalele și să-mi smulgi spinii. Și, da, în Tartar și pe Elbrus cele mai frumoase momente au fost, după cum bine știi, halucinațiile și leșinurile. Totuși, să nu uităm, leșinurile nu sunt somn, resuscitările nu sunt renașteri, iar supraviețuirea nu e viață. Halucinațiile cu tine mi-au adus însă o flacără din focul sacru, o lacrimă a icoanelor, lumina sfâșiată de durere și, în același timp, binecuvântată a iubirii. Pentru o clipă, imaginația și dragostea au învins infernul și m-au eliberat.

 Ne sărutăm și apoi ne îmbrățișăm titanic, de parcă știm că urmează să ne volatilizăm în secundele ce vin, așa că preferăm să ne frângem oasele unul altuia și să le preschimbăm în praf de stele.

Aș vrea ca și în Siria părinții, frații și copiii noștri, dacă tot se fac praf, să devină praf de stele. Să le lingem și lor rănile de pe corp și din suflet până când mizeria se curăță, agonia se transformă în extaz, descompunerea în reconstrucție, iar moartea în înviere. Mulți dintre ei plâng de fericire dacă primesc un pahar cu apă, o bucată de pâine, o pătură și îi face cineva ”hobbiti” și ”boxtrolli”, nu ”câini turbați de teroriști”, ”șerpi cu clopoței... de trădători”, ”viermi împuțiți de dușmanii poporului”, ”pomanagii” sau ”maimuțoi”. Aș vrea să avem cu toții un minut de pace, fără să numărăm secundele. Romanii spuneau: dacă vrei pace, pregătește-te de război. Si vis pacem, para bellum. Mutatis mutandis, dacă vrei război, faci pace. Mă rog, negocieri de pace. Asta în timp ce cele 50 de cutremure pe zi s-au dublat (în urma atacurilor rusești), automat și victimele dintre civili (în trei luni peste 800 de civili dintre care 300 de femei și copii), răpirile/arestările - torturile până la moarte (inclusiv pentru copii) continuă, iar oamenii sunt hrăniți doar cu comentarii sterile și propagandă infectă și necomestibilă, așa că preferă, în ciuda foametei, să nu posede curent electric, implicit televizor și internet.

În luna nașterii lui Iisus și a lui Moș Crăciun, peste 4.600 dintre copiii și frații noștri sirieni au primit cadou un loc printre dărâmături sau o groapă (cei mai norocoși). Pe 25 ianuarie sunt programate negocieri de pace la Geneva, dar cine mai crede ceva? Și totuși, există vești bune: Iranul își mai retrage din luptătorii de elită din Gărzile Revoluționare, Hezobllah, epuizat de război, de ineficiența armatei siriene și de subfinanțare (inclusiv tăierea unor beneficii), începe să nu mai recruteze noi voluntari pentru Siria, iar regimul sirian mai controlează un sfert din teritoriu (însă 60% din populație). Kerry a anunțat pe 18 decembrie renunțarea la precondiția debarcării teroristului-șef (nu, să-i dăm Premiul Nobel pentru Genocid), în timp ce unii reprezentanți ai țărilor arabe (anti-regim) permit și ei participarea talibanului-șef la un guvern de tranziție.

Din păcate, unii, debusolați, frustrați și abandonați, ajung să creadă în propaganda Statului Islamic. Sau să apeleze la el ca ultim resort. Fiecare bombă-butoi a regimului sirian și fiecare persoană ucisă în închisori sau blocade atrage noi recruți pentru Statul Islamic. Copiii europeni continuă și ei să fugă de acasă, nu la club, ci la Statul Islamic. Astfel, Valérie Aubry-Dumont, asistent social, a fost înștiințată printr-un mesaj WhatsApp că fiica ei catolică, Cléa (în vârstă de 16 ani) a părăsit Franța pentru a se duce în califat împreună cu prietenul ei, musulman radicalizat, cunoscut pe net. Uau, în curând Valérie va fi și bunica unor ”pui de lei” jihadiști. Felicitări! Să-i trăiască nepoțeii! Fiica ar vrea să se întoarcă, dar e prea complicat. Peste 1.100 de copii au intrat în taberele de antrenament ale Statului Islamic. Și totuși s-au înregistrat (unele) progrese în lupta cu Statul Islamic: dimensiunile califatului s-au redus cu 14% datorită avansului kurzilor. Pierderea Tal Abyad, de o mare importanță militară și economică, a afectat deja producția de petrol (iar în Irak Statul Islamic a rămas fără Tikrit și sunt lupte acerbe pentru rafinăria Baiji și recuperarea unei părți din autostrada Raqqa – Mosul). Statul Islamic a pierdut și barajul strategic Tishrin din Siria (în urma atacurilor Forțelor Demcrate Siriene, compuse din circa 20.000 de kurzi de la YPG și 5.000 de arabi, asirieni și turkmeni).

Cei mai mulți tineri nu-și caută însă refugiu în califat, o țară-fantomă... cu victime reale, ci în alte părți. Și situația refugiaților (a persoanelor dislocate intern și extern, peste 11 milioane în total) rămâne disperată. Totuși, ONU a reușit să treacă o rezoluție pentru a ajuta 13,5 milioane care au nevoie urgentă de mâncare și de medicamente: dintre aceștia 6,5 milioane și-au părăsit casele, iar 4,5 milioane sunt în zone dificil de atins și circa 400.000 sub blocade. Nu numai regimul, ci și Statul Islamic, al-Nusra (al-Qaida) și alte grupări rebele împiedică accesul la ajutoare umanitare pentru aproximativ 50% dintre persoanele din zone dificil de atins și peste 50% din populația aflată în zone sub blocadă. Apelul ONU pentru refugiați a fost acoperit doar în proporție de 45%. Cel puțin 1,8 milioane de sirieni au plecat din țară după adoptarea rezoluției 2.139 din 22 februarie 2014 care interzicea bombardamentele indiscriminate (inclusiv cu bombe-butoi), blocadele foamei, răpirile/arestările, execuțiile arbitrare și, totodată, solicita facilitarea accesului pentru ajutoare umanitare. Bune și rezoluțiile ONU la ceva!

Unde să se ducă, că Berlinul nu mai face față și abia mai distinge între sirienii reali și cei falși? Să urmeze visul american? În Statele Unite continuă campania anti-refugiați și anti-musulmani și numeroase state blochează accesul refugiaților, pe motiv că se strecoară jihadiști printre ei. Păi, cum? Să vegeteze niște jihadiști respectabili (cu iPhone și Toyote) într-o amărâtă de tabără de refugiați (înghesuiți, în mizerie, răbdând de foame și pe punctul de a se curenta când deschid robinetul), chiar dacă jihadul cere sacrificii? Mai mult, nu știi unde nimerești: ONU te trimite unde vrea el, și, având în vedere că doar 1 din 15 ajung în State, te expediază unde se poate... în Lichtenstein sau la Cucuieții din Deal. Și să treci Mediterana, cu riscul să se crape conserva de scrumbii în care ești îndesat și să mergi apoi jde mii de kilometri prin frig și arșiță, putând ajunge la Guantanamo de Ungaria din Roske, o fi cumva vreo afacere? Și, în plus, refugiații sirieni trebuie să primească referințe de la ONU, cazurile cele mai vulnerabile (victimele violurilor și torturilor, bătrâni bolnavi, copii, mame singure) având prioritate: 1 din 50 vin în acest mod în State și urmează un proces de selecție și verificare foarte riguros, timp de doi ani. Dar nimic nu stă în calea unui adevărat jihadist. Oricum, nu e nevoie să te chinuiești să treci drept refugiat când poți obține pur și simplu viză ca zeci de mii de alți sirieni.  

Și să ne aducem aminte care e situația din țările deja supraaglomerate cu refugiați, pe punctul de a urma exemplul sirian și a intra în război civil (Turcia, Iordania, Liban). În Turcia, din cei peste 2,2 milioane de refugiați, numai circa un sfert de milion locuiesc în tabere. UE și Turcia au încheiat un acord pentru a opri afluxul de refugiați (circa un milion anul acesta, după datele ONU, dintre care peste 3.700 s-au înecat): astfel, Turcia primește 3 milioane de Euro pentru susținerea refugiaților, inclusiv pentru școli și spitale, și a anunțat dublarea numărului copiilor școlarizați (de la 260.000 actualmente). Până resimt efectiv ajutorul prin școlarizare și locuri de muncă, tinerii refugiați sirieni bântuie prin cafenele și cască gura la cărți de Orhan Pamuk, Jack Kerouac, Gabriel García Márquez, Franz Kafka sau lucrări siriene subversive, anti-regim precum ”Fără cuțite în aceste bucătării de oraș”, despre o familie care trăiește (ă, mai exact supraviețuiește) sub tiranie, și ”Scoica”, despre un prizonier dintr-o închisoare siriană de exterminare. Tinerii nu (mai) cred media oficiale și vor să știe adevărul.        Indiferent dacă au bani sau nu să consume, stau în cafenea și discută dacă trebuie să rămână în Turcia sau să plece spre Europa. Proprietarul cafenelei (el însuși refugiat din Damasc) vrea să se întoarcă în Siria, mâine, peste o lună, un an, zece, când s-o putea, pentru a participa la reconstrucția Siriei. Până atunci, sirienii refugiați în Turcia așteaptă o oportunitate pentru a lucra legal. Un adolescent din cafenea, Basil, spală zilnic podeaua unui alt local, 13 ore pe zi și nu-i ajung banii nici pentru mâncare. Dacă ar putea lucra legal, ar rămâne poate deocamdată în Turcia. Dacă nu, alternativa e Europa. Lui Mohammed, un tânăr de 20 de ani, i-au ucis tatăl în închisoare, însă el a reușit să fugă în Turcia și a învățat limba. Totuși, fetele fug de el când aud că e sirian. Vade retro, Satana! Nu vrea să se refugieze în Europa, de-abia a început să se obișnuiască în Turcia, după ce s-a simțit mult timp străin. Dorește și el un loc de muncă legal. Mohammad, în vârstă de 32 de ani, a ajuns în Suedia mult-visată și, după un timp, a revenit în Turcia: se simțea vinovat, suferea de complexul supraviețuitorului și, totodată, avea impresia că-și pierde identitatea. Quo vadis, Domine, că doar ești și Tu un terorist împuțit?

Aceeași lipsă de perspective se întâlnește și printre tinerii din taberele de refugiați din Liban. La Zaatari, Halim Mahameed, un băiat arestat la numai 14 ani pentru că a ajutat niște răniți, (faptele bune se condamnă, logic, nu?), supraviețuitor al torturilor regimului sirian, deși păstrează pe corp și în suflet cicatrice și răni care nu se închid, încearcă totuși să-și refacă viața. Și aici nu are parte decât de supraviețuire, nu de viață. A renunțat deja la școala Unicef pe care o frecventa, din lipsă de bani. Părinții l-au trimis la muncă: acum culege măsline și tomate (mai știm și noi de căpșunari). Ajutorul oferit de Programul Alimentar Internațional (ONU) nu le ajunge decât pentru maxim 10 zile, așa că trebuie să-și completeze resursele. Nu au alte opțiuni. Și același lucru se poate spune pentru cei aproape optzeci de mii de refugiați de la Zaatari. Alocațiile primite de la Programul Alimentar Internațional (ONU) s-au redus la jumate, iar circa 700.000 de copii sirieni nu sunt școlarizați (în Turcia, Liban și Iordania). Băieții își caută joburi ca zilieri, la negru, iar fetele se mărită la 14-15 ani. Ca la noi în satele unde sunt mai multe biserici decât locuitori, Zaatari deține halucinant de multe moschei (76), nu și școli suficiente (11). Vinerea, când sunt deschise moscheile, nu și școli sau cluburi, plictisiți și înfuriați, copiii izbesc sistematic și sparg transformatoare electrice pentru a-și confecționa jucării. Există și o sală special amenajată (deși slab dotată) unde pot juca jocuri video: trag cu arme automate (contra cost, cine își permite). Mâine-poimâine, unii dintre ei vor lua arme reale, se vor arunca în aer și vor juca fotbal cu capete.

Generații sacrificate, la fel ca la noi în România, pentru decenii, secole și milenii. Sacrificii asumate lucid sau acceptate subconștient, din rutină, inerție sau din absența perspectivelor. Dansăm dezlănțuit, cu furie și disperare, urlând și făcând piatra să tresalte sau poate mai calm, răbdători, în tăcere, cu pași resemnați și măsurați. Dansăm în piatră, în stâncă sau în Ziduri, întotdeauna cu aceleași mișcări, repetându-le la nesfârșit, cu o mască de Smiling Face pe chip sau fără... expunând fața descompusă, zâmbetul despicat cu pironul/cuțitul/bombele-butoi și apoi lipit strâmb la loc cu balele zeilor (născuți din spuma balelor, nu a valurilor, logic, nu?) și ochii goi și rătăciți în care lumina sfâșietor de intensă a supernovelor nu va ajunge niciodată. Mai bine așa: lumina nemiloasă a stelelor ne-ar fi orbit pe noi, cei captivi în lanțuri, în Zidurile Peșterii, obișnuiți cu întunericul și mizeria. Dar, într-o zi, din praful aștrilor înghițiți de entropie și neant se vor naște alte stele care își vor căuta calea spre Zidurile Peșterii.