Escaladați nămeții de la Piața Victoriei, faceți o supă nesărată ca politicienii și salvați viitorii pipăitori de funduri... de fundul Mediteranei!

”Sarea este bună; dar dacă sarea îşi pierde puterea de a săra, cu ce îi veţi da înapoi puterea aceasta? Să aveţi sare în voi înşivă şi să trăiţi în pace unii cu alţii." (Marcu, 9:50). Cam nesărați politicienii de pretutindeni, logic, nu? În Siria, se străduiesc să aducă pacea de cinci ani, în timp ce situația din teren se tot agravează. Foarte eficient, felicitări! Merită Premiul Nobel pentru Pace. Discuțiile între putere și opoziție, cu suportul ONU, al marilor puteri și al țărilor implicate în conflict/influente din regiune, erau programate pe data de 25 ianuarie, la Geneva. Geneva III (au mai fost două anterior cu rezultate demne de premiul Nobel). Având în vedere că diviziunile persistau, ONU a cerut definitivarea listei participanților din partea opoziției, cu acordul Rusiei și al Statelor Unite, înainte de începerea negocierilor, fiind dispus să amâne discuțiile de pace pentru câteva zile (până pe 29 ianuarie). Ce mai contează o zi-două de întârziere după cinci ani? Și chiar în zilele discuțiilor, alte mii de persoane dispar sub dărâmături, sunt răpite, violate și torturate până la moarte, pier de foame sau iau calea pribegiei.

Consiliul opoziției, ”Înaltul Comitet pentru Negocieri”, susținut de Arabia Saudită, nu acceptă prezența reprezentanților kurzi la negocieri (la fel ca Turcia), însă a inclus printre participanți un lider Jaish al-Islam (Armata Islamului), Mohamed Alloush, dintr-o grupare considerată teroristă de Țarul Putin și de regimul sirian, alături de gruparea Ahrar al-Sham. Iar Iranul, suporter al regimului sirian, este intrigat că cel puțin 10 membri ai așa-zisei opoziții sunt afiliați al-Qaida. Dar Țarul, Iranul și regimul sirian or fi fecioare preacurate? Opoziția solicită, în continuare, debarcarea teroristului-șef din Siria și reforma din temelii a structurilor de securitate. După o tentativă de boicot din cauza menținerii bombardamentelor și a blocadelor, consiliul opoziției a agreat participarea sa la discuțiile de pace, începând din a doua zi de negocieri. Totuși, kurzii (pe lângă Statul Islamic și al-Nusra - al-Qaida), respinși atât de opoziția siriană, cât și de turci, au rămas excluși de la discuții. Să precizăm: la Geneva se dezbat încetarea focului, eliberarea prizonierilor, livrarea ajutoarelor umanitare, precum și lupta împotriva Statului Islamic.

În timp ce politicienii discută, numărul victimelor crește: 9.000 de civili (dintre care peste 3.000 copii și femei) uciși de loviturile aeriene ale regimului sirian și ale Rusiei, din datele Syrian Observatory for Human Rights (Observatorul Sirian pentru Drepturile Omului). Au existat peste 45.000 astfel de atacuri aeriene ale regimului în ultimele 15 luni. Iar rușii bombardează la competiție cu regimul: 500 civili (dintre care 200 copii și femei) masacrați numai în ianuarie, pe ansamblu  peste 1.400 civili (dintre care 527 femei și copii) exterminați în patru luni (octombrie 2015 – ianuarie 2016). Dacă erau 50 de cutremure pe zi în Siria, de la implicarea oficială a Rusiei în conflict sunt cel puțin 100. Și, surprinzător, Țarul este apreciat și susținut de vedete hollywoodiene ca Leonardo DiCaprio, Mickey Rourke, Pamela Anderson, Gérard Depardieu etc. Pentru aceste politici ori poate pentru cele din Ucraina, Moldova, Cecenia sau Georgia? Depardieu consideră Rusia ”țară a unei mari democrații” (pentru cenzură, control, decimarea opozanților politici, a jurnaliștilor și a activiștilor poate) și a declarat halucinant: „Iubesc Rusia şi Ucraina care face parte din Rusia“ (...) „Putin este foarte puternic, este omul de care Rusia are nevoie. Dumnezeu să-l binecuvânteze!“ Țarul e un bărbat adevărat care, alături de regimul sirian, se luptă cu bătrânei, copii în cărucior, femei însărcinate, medici, jurnaliști, activiști și intelectuali. ”Idioți utili” admiratorii ăștia din Occident, vorba lui Lenin. Ucraina face parte din Rusia, Franța face parte din Rusia, planeta Pământ face parte din Rusia, iar Țarul Putin e omul de care are nevoie întreaga planetă, logic, nu? Ca să nu mai rămână decât el și oamenii lui pe ea. Eventual și câțiva sclavi, că stăpânii nu se pot descurca fără sclavi. Buni și sclavii la ceva! Sclavul Depardieu vreau să spun.

Dragă Depardieu, bufonul preferat al Țarului, îmi stă pe limbă să-ți spun ”lua-te-ar DNA-ul, poate devii un mare sciitor în pușcărie”, dar te apreciez ca actor. Hai să ne lămurim (încă o dată) și să lăsăm glumele nesărate: Țarul nu scutește de bombardamente nici spitalele, nici școlile, nici piețele, nici taberele de refugiați cum ar fi cea din al-Naqir, după cum mărturisște Sabah, văduvă, mamă a șapte copii și bunică a cinci nepoți. Seara, când era pe punctul de a închide ochii și a ațipi (deși tremura de frig și nu avea cu ce să-și acopere copiii și nepoții), deodată, Sabah s-a trezit în urlete și plânsete. Cortul în care se adăpostiseră ardea. Luase foc și ea. Parcă totul fusese cuprins de flăcări. A încercat să-și salveze familia, însă și-a pierdut cunoștința înainte de a-i putea ajuta cu ceva pe ai ei. Când și-a mai revenit un pic, la spital, a aflat că își pierduse un copil și o nepoată. Cu toate astea, Sabah nu vrea să părăsească Siria: ”Nu vom abandona țara. Viețile noastre nu sunt mai prețioase ca ale martirilor care au murit deja. Ori vom fi martiri, ori vom învinge”. E loc pentru toți. La cimitir vreau să zic. Hm, de fapt, nici la cimitir (pentru mulți nu mai e disponibilă decât o groapă comună sau fundul Mediteranei). Dar, la ce pachete de oase au ajuns copiii și frații noștri din Siria, îi roade pe toți un singur câine comunitar din România. Și gata. S-a făcut loc.

Apropo, cimitirul (pentru fericiții care au parte de el) nu mai e un loc macabru, ci unul sacru, un spațiu privilegiat, un adăpost binecuvântat unde oamenii se simt, în sfârșit, în siguranță, spune Basel Abu El Iz, un băiat de 21 de ani din Daraya. Când era mic, Basel era înfricoșat de cimitir și înmormântări. La revoluție, la vârsta de numai 17 ani, tânărul a început să-l ajute pe vecinul său să înmormânteze martirii din oraș. Norocoși aceștia din urmă, zeci și sute de mii (inclusiv copii) au dispărut fără a se mai găsi din ei nici un degețel descărnat și strâmb, ars cu acid și cu unghia smulsă. Trebuie să admit, până acum doi ani eram fascinată de pacea din cimitir, tânjeam tot timpul să merg la mormântul familiei și să mă las absorbită de foșnetul castanilor, florile albe ningând pe alei, frunzele ruginii dansând toamna peste cripte. Era liniște. Era curat. Dar, în ultimii doi ani, m-am simțit, dintr-o dată, vinovată pentru plimbările la cimitir și fanteziile de moarte și înmormântare (și cum să mă răsfăț atât savurând pacea și liniștea?) și mi-am zis că, dacă mai rămâne câte ceva din corpul meu, o să-l donez pentru cercetare. La Daraya, înmormântarea martirilor și documentarea asupra morții lor au devenit jobul zilnic al lui Basel și al vecinului său, Abu (pentru care a abandonat micul său atelier de reparații biciclete). Doar în august 2012, într-un masacru al regimului și-au pierdut viața sute de oameni (peste 700). Nu i-au putut identifica pe toți și i-au aruncat de-a valma într-o groapă comună. Nu mai văzuseră asemenea gropi decât în documentare și în filme horror. Nu le venea să creadă că e posibil așa ceva.

După două luni, forțele regimului au intrat în oraș, așa că cei mai mulți locuitori au fugit. Dar Basel și Abu au rămas. La începutul războiului, îngropau martirii pe o porțiune de pământ liber. Nu se gândeau că vor fi gropi comune pretutindeni. În prezent, sunt peste 2.600 martiri în Daraya. Băiatul a fost încurajat nu doar de vecin, ci și de tatăl său vitreg care numește activitatea lui ”biroul vieții veșnice”. În septembrie 2014, vecinul său a aflat că are leucemie și a intenționat să părăsească orașul pentru a se trata. Și a reușit. I s-a oferit cel mai bun tratament: a fost arestat la un punct de control. Nimeni nu mai știe nimic, logic, nu? În închisorile siriene, ai parte de cel mai bun tratament garantat: foamete, mizerie, violuri și torturi până la moarte. Îmbolnăvirea și arestarea lui Abu au fost un șoc pentru Basel. Erau deja patru ani de blocadă, fără a-și vedea familia, fără a mai studia, în compania permanentă a morții, înmormântând vecini și prieteni și străduindu-se să supraviețuiască (fără să trăiască). Acum, Basel supervizează cimitirul martirilor, gândindu-se mereu la Abu. Nu poate decât să se roage pentru cei dispăruți și familiile lor. Și cimitirul a devenit un loc sacru, ce oferă protecție tuturor.

Se pare că doar cimitirul mai oferă protecție (celor norocoși, desigur, adică probabil). La Statul Islamic, nici bătrânii nu sunt scutiți de torturi și execuții (a ajuns și Statul Islamic la performanța de a executa peste 2.000 de civili de la anunțarea califatului... în numele Domnului!). Și nu mă refer numai la decapitarea bătrânului arheolog de la Palmira, Khaled al-Asaad, în vârstă de 82 de ani. Astfel, Mona al-Mohammad povestește despre biciurea tatălui său în Tabaqa, localitate aflată sub controlul Statului Islamic. Bătrânul era un musulman model care mergea în pelerinaje Hajj și Umrah la Mecca. Și totuși, Statul Islamic a găsit motiv pentru a-l flagela în mai, acum doi ani. Într-o zi, bătrânul stătea la taclale în magazinul lui împreună cu rudele. Nu era curent, așa că difuzoarele nu funcționau. Când a avut loc strigarea pentru rugăciunile de noapte (isha), bătrânul nu a auzit. Și nici cei care mai erau cu el. Când au înțeles cât era ora, au fugit cu toții spre moscheie, însă întârzierea nu a trecut neobservată. Un vecin jihadist vigilent a observat și i-a arestat pentru neglijență, predându-i la poliția moravurilor (hisbah). Deși știa cât de religios era bătrânul. În arest, au fost ținuți înghesuiți, dar li s-a oferit posibilitatea să-și facă rugăciunile de noapte, apoi au fost condamnați la biciuire. Cum e posibilă atâta neglijență din partea unui musulman?!

Călăul a fost un jihadist din Arabia Saudită care nu a avut milă de niciunul dintre bătrâni. De durere, unul dintre ei a urlat și a invocat numele profetului Mahomed. Din acest motiv, a fost acuzat și de erezie: ”Ereticule! Cum îndrăznești să ceri îndurare altuia decât lui Dumnezeu?” Numărul de bice s-a dublat. Când a venit rândul tatălui Monei, îngrijorat că poate a obosit și are nevoie de înlocuitor, călăul a fost schimbat cu un tunisian, căruia i s-a cerut să-și îndeplinească misiunea cum trebuie. Atunci, unchiul Monei, fratele bătrânului, care nu mai suporta să-l vadă torturat și pe el în fața lui (era pentru prima oară), a exclamat: ”Lăsați-l în pace!”. Automat, numărul de bice s-a dublat și în cazul lui. Tatăl lui Mona a venit acasă șiroind de sânge. Nu putea dormi, nu atât din cauza durerii fizice, cât mai ales din cauza celei psihice. ”Ne-au umilit sub pretextul aplicării legii Islamului. Și când l-am auzit pe fratele meu intervenind și încercând să mă ajute, ceva s-a rupt în mine”. Mona a mai asistat și la alte biciuiri ale unor oameni în vârstă până leșinau. Nu putea să creadă. Parcă era mai rău decât un film horror. Da, întotdeauna realitatea depășește orice film horror.

Și când viața cotidiană devine mai înfricoșîtoare decât orice film horror, iar activiștii de la Planet Syria recurg la campanii de tip ”Salvați pisicile din Madaya”, amenințate cu extincția de bestii umanoide (vă rog în genunchi, împreună cu Guru... guru, titan, mâța și nepoțica noastră, salvați pisicile din Madaya!), precum și la amenajarea unei bucătării-instant și servirea unei supe (nesărate) pentru poporul sirian de către responsabilii (nesărați) ai dezastrului (inclusiv ONU), să încerci atunci să evadezi și să cauți refugiu în altă parte? Norvegia a deportat înapoi în Rusia peste 5.500 dintre refugiații care au traversat granița Norvegia – Rusia pe bicicletă (Rusia nu permite accesul pe jos). Unii au început greva foamei în semn de protest. Sunt confuzi și disperați: ”nu avem bani, nu avem unde să mergem. Nu vorbim rusește și, dacă ne întoarcem în Rusia, nimeni nu ne ajută.” Guvernul norvegian a anunțat că va expulza persoanele care vin din țări sigure, iar Rusia e una dintre ele. Alții, apelând la ruta balcanică, se cufundă în adâncul Mediteranei, căci, se știe, creștinii merg pe valuri, musulmanii pe sub ele: recent, s-au înecat 15 refugiați, dintre care 6 copii ca Aylan. Și peste 17.000 de copii refugiați neînsoțiți au dispărut pur și simplu. În Siria? Nu, pe teritoriul Europei. Și ar putea fi victimele rețelelor mafiote/ jihadiștilor. 

Dar de ce să ne chinuim să resuscităm și să le oferim o viață viitorilor pipăitori de funduri? Cred că doar de... fundul Mediteranei. Spre onoarea lor, polițiștii români de frontieră din cadrul operațiunii Triton au salvat 120 de refugiați deshidratați, suferind deja de hipotermie, pe punctul de a îngheța în Mediterana. Din păcate, Zidurile construite de Turcia pentru a opri jihadiștii mai curând blochează accesul activiștilor și refugiaților din Siria. Pentru a facilita integrarea, regina Iordaniei a propus dezvoltarea unor ”zone economice” pentru refugiați: grație investitorilor externi și interni, aceștia ar putea obține diverse calificări și locuri de muncă, astfel încât să fie independenți economic și nu o pradă ușoară pentru extremiști. În Iordania, unde se află circa un milion de refugiați sirieni, ajutoarele nu acoperă nici 37% din cheltuielile de întreținere a refugiaților, iar perioada petrecută ca refugiat, înainte de o eventuală întoarcere acasă, este de aproximativ 17 ani. Și, ca fapt divers, pe plan global, sunt peste 60 de milioane de refugiați. Ajutoarele nu trebuie să fie numai pe termen scurt, ci și mediu și lung (educație, formare profesională, joburi).

Când? E târziu. E prea târziu. Mai târziu e prea târziu. ”Stelele arzând peste noi, prăjindu-ne pieile pomădate / ne mai aduc cu întârziere de miliarde de ani / știri din orașul-mamă, Capitală” (Mircea Cărtărescu, ”Provincialii”). De bucurie, zâmbim. ”Un zâmbet ca o tăietură de operație”. Zâmbetul despicat cu pironul/bombele-butoi și cusut apoi cu sula de cizmărie de trupele Berkut ori lipit cu balele zeilor. Zâmbesc și eu. ”The show must go on... my smile still stays on”, deși, știu, oamenii nu mor decât pentru ceea ce nu există și nu trăiesc decât pentru ceea ce nu există, pentru fantasmagorii ca focul sacru (al libertății și al creativității, al rațiunii și al dragostei, al demnității și al solidarității, al adevărului și al justiției), iar să trăiești și să mori e deopotrivă ridicol, spunea Malraux. ”Zeii nu-și găsesc odihna după tragedie decât în comic” (tot Malraux). E atâta absurd în lumea asta încât orice tragedie are o latură comică. Iar râsul (fie și isteric) exprimă durerea și ne eliberează. Și, la urma urmei, să nu uităm, Malraux însuși a făcut tot posibilul (sau mă rog, imposibilul) ca să fie cât mai ridicol: a luptat în revoluția din Indochina, în războiul civil din Spania, în mișcarea de rezistență din Franța din al doilea război mondial, ba chiar a fost ministru (eu una nu aș accepta un asemenea sacrificiu!). Este ridicol să acționezi, dar și mai ridicol să fii acționat. Virusul visului provoacă acțiunea (T. H. Lawrence). Dacă tata visa, iar mama punea în practică, eu am preluat de la amândoi: m-am străduit să pun visele în practică.

Să le punem împreună în practică! Împreună nu e neapărat mai ușor, dar e mai suportabil. Pentru că împărtășim. Pentru că dăruim. Și atunci când dăruim și împărășim, suntem noi înșine cu adevărat. Când uităm să împărtășim și să dăruim, ajungem ca-n filmul ”Anomalisa”, niște măști (poate de succesuri), însă fără față (față umană) ori cu aceeași față și aceeași voce (placă) repetată la infinit. Niște cărămizi în Zid (”another brick in the Wall”). Toate la fel. Sterile și uniforme. Personaje-fantomă depersonalizate și ridicole într-o lume-fantomă unde jucăriile sunt mai vii decât oamenii. Asta e politica, ăsta-i sistemul, ce e corect? Așa e obișnuit. Numai că ”obișnuit” nu înseamnă și ”normal”. Fata ”anormală”, Anomalisa (o apariție insolită, o anomalie... urâtă, proastă, fără bani, fără carieră, fără amanți, fără nicio perspectivă, dar originală, specială, personală) reușește să-l trezească la viață (pentru o clipă măcar) pe bărbatul realizat, cu familie și copii, autor de cărți motivaționale și de training de succesuri, care are impresia că a devenit și el o mască fără chip și că se adresează numai unor măști fără chip, deși, paradoxal, vorbește despre ”personalizarea comunicării”.

Parcă totul e mort. Știu, de fapt, moartea e ireală, iar viața e reală, numai că percepem exact opusul în lumea asta absurdă. Eu nu mai am nicio speranță, dar încă mai aștept ceva. Încă îl aștept pe Godot sau o reacție imposbilă la comunicarea imposibilă, o salvare imposibilă din infernul lui Ferrante din romanul lui Eco, ”Insula din ziua de ieri”. Încă aștept. Mi-am smuls ochii și am călcat apăsat pe ei ca pe cioburi (cioburi de presse-papiere sfărâmate, cioburi de suflete moarte). Și totuși, stau cu mâna ridicată în dreptul orbitelor goale, de parcă m-aș uita în zare. În noaptea galbenă de așteptare. Sau poate galbenă de la aurul căzut de pe coada dragonului din ”Hobbitul”. Dulce cădere! De când mă rugam să și-o scuture mai spre mine! Poleiala regăsită e bună doar pentru a vă confecționa o diplomă din pielea mea jupuită, din pielea de aur a Prințului Fericit. Încă îmi îndoi genunchii înțepeniți, mă târăsc și cerșesc pentru toți. Dreptul la viață. Viață, nu supraviețuire de marionete, cărămizi, Zombie, fantome sau monștri. Încă mă sacrific, cu toate că am obosit, nu mă simt nici la putere, nici în putere, îmi tremură mâinile și genunchii, nu mai pot să escaladez nici nămeții din București de la Piața Victoriei (da, pentru asta trebuie alpiniști profesioniști), de multe ori nu mai înțeleg nimic și mi se pare că a rămas din mine numai fantoma unui Don Quijote castrat și fără vise. Închei cu cuvintele lui Malraux, conștient atât de absurdul vieții, cât și al morții, dar și de sensul pe care îl conferim noi înșine prin faptele/vorbele noastre (vorbele sunt fapte) și, în mod special, prin sacrificiu: ”într-o lume în care nimic nu poate comensa chinul unui copil nevinovat – știi că-l citez pe Dostoievski – orice act tragic de eroism sau de dragoste este misteriosul rival al chinului copilului nevinovat.”