Întrebare de CV/interviu: unde vă vedeți peste 10 ani? Morți. Dacă nu ne vor roade șoarecii funia din jurul gâtului.

La întrebarea ”unde vă vedeți peste 10 ani?” cei mai mulți activiști de la Planet Syria răspund: morți. Hm, sau, cel mult, că nu-și pot face planuri de viitor nici pentru următorul minut. Dansează și ei, în avalanșa halucinantă a bombelor-butoi, goi, în abis, pierduți, în vertij, vulnerabili ca niște copii (chiar dacă sunt adulți... războiul te preschimbă într-un copil neajutorat, cu atât mai mult un genocid), fără muzică (doar urlete și tăcerea pumnului în gură), cu chipurile crispate, eventual cu un zâmbet schimonosit întipărit pe fețele livide, rânjetul despicat cu pironul/cuțitul/bombele-butoi, cusut cu sfoară putredă și lipit apoi cu balele acide ale toarșilor-zei și califi. Eu mai simt din când în când fericirea sacrificiului și extazul abandonului (îmi cer scuze, din nou, pentru asta), însă copiii și frații noștri din Siria nu mai percep decât epuizarea, neputința și părăsirea. Singuri pe cruce, în continuare, cu excepția gesturilor de solidaritate ale oamenilor obișnuiți. Mulți s-au obișnuit cu moartea, cu ororile și cu frica. Încă refuză să se obișnuiască și cu răul... un dezastru natural desigur, aproape cât Madame Dezastru. Ce planuri să-ți mai faci? Până și înmormântarea e un răsfăț. Mai recunoști pe cineva sau ceva? Te poți identifica măcar pe tine? Ce să le explici copiilor tăi de 4-5 ani cînd tu nu înțelegi nimic și nu mai aștepți nimic? Să condamni sistemul sau să te învinovățești și pe tine că ai fost parte a lui ori poate ai acceptat ce nu trebuia? Să te acuzi că te-ai implicat (prea mult, prea puțin) în revoluții oricum confiscate? Să le spui copiilor că bombele sunt artificii? Din păcate, sunt artificii la fel de inofensive ca la Colectiv.

Ce să mai speri? Ce să mai crezi? Negocierile de pace de la Geneva fuseseră suspendate de ONU. Teroristul-șef al regimului din Siria anunțase într-un interviu France-Presse (AFP) că intenționează să recâștige întreaga țară (după ce obținuse progrese pe teren, în ultima vreme, cu ajutorul bombardamentelor rusești). Totuși, în noaptea de joi spre vineri (12-13 februarie), la Munchen, Statele Unite reprezentate prin John Kerry și Rusia (Serghei Lavrov) au căzut de acord pentru încetarea ostilităților la nivel național în decurs de o săptămână (cu excepția atacurilor asupra Statului Islamic și al-Nusra - al-Qaida) și, în același timp, pentru oferirea de ajutor umanitar (în special unde au fost și încă mai sunt impuse blocade, majoritatea guvernamentale). Kerry a punctat că nu se poate realiza o pace durabilă fără un proces de tranziție precum cel specificat în Geneva Communiqué în 2012 (acesta prevedea revizuirea Constituției, un guvern de tranziție de uniune națională și alegeri libere în sistem pluripartinic).  

Dar un acord de încetare a focului și, cu atât mai mult, unul de pace nu pot fi operaționale, nici stabile fără oprirea bombardamentelor rusești. Acestea au reușit performanța de a produce mai multe victime decât regimul, al-Nusra și Statul Islamic la un loc în ultimele luni, de când Rusia a intervenit militar în Siria. În Daraa, de pildă, s-au închis școlile și spitalele din cauza atacurilor aeriene rusești și ale regimului sirian. Astfel, numărul cutremurelor zilnice a crescut de la 50 la 100. Și dacă Țarul vrea să creadă și mai departe că toți rebelii sunt Statul Islamic și se încăpățânează să lupte cu poporul... În mod încurajator, imediat după încheierea acordului între Lavrov și Kerry, două spitale MSF (Medici fără Frontiere) au fost bombardate în Azaz, la granița cu Turcia, iar altul în Maarat al-Numan (Idlib). Bineînțeles, premierul Medvedev neagă acuzațiile privind uciderea civililor, în timp ce ministrul Apărării, Igor Konașenkov, supralicitează și condamnă Statele Unite pentru bombardarea orașului Aleppo. Logic, nu?

În ciuda fragmentării și a contradicțiilor din cadrul opoziției siriene, uluitor, rebelii au anunțat și un punct de vedere comun: nu vor depune armele cât timp Rusia continuă bombardamentele asupra lor. Simultan, își mențin cererea privind îndepărtarea teroristului-șef al regimului sirian. Ah, bine era dacă bombarda Coreea de Nord cu hârtie igienică folosită (cum a procedat recent pe teritoriul Coreei de Sud)! Mă întreb de unde a găsit hârtie igienică (pe vremea comunismului, în România trebuia să stai la coadă ore în șir pentru un sul cenușiu și zgrunțuros). Și cum putea fi folosită hârtia dacă poporul corean e prea înfometat, prea în nevoie, pentru a o murdări cu ceva, iar mărețul și gloriosul conducător, Kim Jong-un, situat deasupra condiției umane, ființă di...vină, nu are niciun fel de nevoi (nu se duce la toaletă, nu mănâncă, nu doarme).

Să le ștergem politicienilor gurițele păcătoase cu puțină hârtie igienică cadou la toarșu’ Kim, teroristul-șef din Coreea de Nord? Mă tem că tonele de hîrtie igienică folosită, exportate cu succesuri din Coreea de Nord, sunt insuficiente. Deocamdată, media din țările arabe privesc acordul Kerry-Lavrov cu scepticism, în timp ce media occidentale oscilează între un optimism rezervat și neîncredere. Și diplomații și analiștii își manifestă reținerile. După Aaron David Miller, vice-președinte al Centrului Internațional pentru Cercetători Woodrow Wilson, fost negociator în Orientul Mijlociu, acordul poate facilita o anumită reducere a tensiunilor și trimiterea de ajutoare umanitare, dar nu poate reprezenta un pas înainte serios pentru obținerea încetării focului la nivel național și pentru a ajunge la pace. Din cinci motive:

1. Acordurile de încetare a focului sunt menite pentru a fi întrerupte, cu atât mai mult în Siria unde operează mii de miliții fără un control central, multinaționale și susținute de diverse țări. Așadar, procesul de punere în practică a înțelegerilor va fi extrem de dificil de implementat și de monitorizat.

2. Rusia nu a devenit interesată de de-escaladarea conflictului și de încetarea focului pentru că a simțit că trebuie să se dea la o parte (împreună cu Iranul), ci tocmai pentru că a realizat ceea ce urmărea: consolidarea regimului și câștiguri militare pentru acesta. Așa că își permite o pauză.

3. Prin încetarea focului și deschiderea accesului pentru livrarea ajutoarelor, Rusia arată că regimul e parte a soluției, nu a problemei. Rusia și Iranul nu-l vor sacrifica pe teroristul-șef sirian (pe termen scurt măcar), ceea ce opoziția nu poate accepta.

4. Rușii, iranienii, Hezbollah, regimul sirian au interese vitale de a se proteja prin forță, spre deosebire de Statele Unite (care s-a tot retras din Orientul Mijlociu, lăsând un vid de putere acoperit de Rusia).

5. Distrugerea Statului Islamic, avantajată, într-adevăr, de eliminarea teroristului-șef sirian (improbabilă pe termen scurt), este și mai dificil de atins, în contextul de față.      

O dovadă suplimentară a funcționalității acordului Kerry-Lavrov: turcii continuă să bombardeze kurzii/YPG și nu Statul Islamic. Asta-i ajută să obțină și mai mulți refugiați. Au deja peste 2,5 milioane. În încercarea de a opri accesul puștilor și... puștilor care fug de acasă la Statul Islamic și, în același timp de a controla și a reduce fluxul de refugiați, turcii au construit Ziduri și au blocat mai curând activiștii și refugiații decât talibanii jihadiști. Astfel, grănicerii turci au împușcat mortal la granița cu Siria (Ikda) o fată care încerca să fugă de Statul Islamic. Și, din păcate, nu e unicul incident. De asemenea, turcii au interzis pătrunderea pe teritoriul lor unor mii de sirieni aflați la granița Bab al-Salamah. În schimb, kurzii de la YPG (binecuvântați cu bombardamente turcești), împreună cu liderii unor facțiuni din Aleppo, deschid un coridor umanitar de la Azaz la Afrin și-i primesc pe refugiați la Afrin. Peste 70.000 de refugiați din Aleppo se zbat să scape de bombardamentele regimului și ale Rusiei. Turcii avertizează că se urmărește o blocadă a foamei și la Aleppo, după ce armata regimului a avansat în partea de est a orașului, susținută de loviturile aeriene rusești.

Oops, sunt și vești bune referitoare la refugiați, pe lângă ajutorul oferit de kurzi/YPG: în Italia s-a dat startul transporturilor aeriene menite a descuraja traversările periculoase pe Mediterana. Aceaste avioane au adus-o zilele acestea pe prima refugiată siriană, Falak al Hourani, în vârstă de 7 ani, care suferă de o formă gravă de cancer ocular, retinoblastom. Circa o mie de persoane vor beneficia de asemenea transferuri aeriene, pe baza unor vize umanitare. Proiectul a fost inițiat de Comunitatea Romano-Catolică Sant Egidio și de Federația Bisericilor Protestante din Italia. Fetița va fi tratată la spitalul Iisus Copil, deținut de Vatican. După ce Turcia a încasat 3 milioane de Euro de la UE pentru a facilita integrarea refugiaților, Iordania va primi de la comunitatea internațională 1,7 miliarde de dolari pentru a susține refugiații, inclusiv crearea de locuri de muncă.

Asmenea inițiative precum cea din Italia, împreună cu rezistența eroică și gesturile umane ale sirienilor (”stay human, not alive”, a, vroiam să zic, stay human and alive) îmi aduc aminte de filmul ”Podul spionilor” (”Bridge of Spies”), de spionul rus Abel, ”diavolul” arestat de CIA în Statele Unite și apărat de avocatul american James Donovan și de ce povestea primul despre un om deosebit pe care îl cunoscuse în copilărie, în Rusia. Ce avea omul ăsta special? Se ridica mereu în picioare când îl bătea poliția. Un astfel de om era și avocatul său. Și câinele de terorist, viermele de trădător și diavolul de spion rus, la rândul său. Sau Glass, ”the revenant”, cel care a supraviețuit întâlnirii providențiale cu un urs Grizzly, uciderii nevestei sale indiene și a copilului lor și chiar abandonului colegilor (după ce fusese sfârtecat de urs). Când l-a descoperit pe fiul său mort, a încercat să-l țină în brațe, să-l încălzească și să respire pentru el: aburul a umplut ecranul. Ori actorul din celălalt film al lui Iñárritu, ”Birdman” (unul dintre preferatele mele), care, în ciuda crizelor, cedărilor, căderilor, la un moment dat reușea să zboare. Sau jurnaliștii care au demascat abuzurile preoților pedofili, acoperite de  sistem, în filmul ”Spotlight”.  Ori ”brokerii apocalipsei”, bancherii rebeli, anti-sistem din ”The Big Short”, care au anticipat criza economică și prăbușirea pieței ipotecare: au fost și ei niște nebuni care se străduiau să articuleze ultimele lor cuvinte, ”vine potopul”, ca Promy (titanul Prometeu, prietenul și eroul meu), conștienți că e târziu, prea târziu și nu se va face, oricum, nimic nici după potop... dacă mai supraviețuiește cineva). Sunt mulți asemenea oameni în Siria. Și pretutindeni pe pământ, de fapt.

Îmi vine în minte și femeia prizonieră din lagărul fascist Ravensbruck căreia i-au lins câinii sângele (din păcate, deși, printr-un miracol, câinii au refuzat s-o muște, ființele superioare, supraoamenii, naziștii, nu au manifestat nicio reținere și au ucis-o apoi în bătaie, în fața celorlalte deținute). În lagărele naziste, similar celor comuniste sau jihadiste, cea mai cumplită tortură e prin demență. Prostie delirantă/spălare pe creier. Haos năucitor, o incoerență din nefericire riguros organizată, halucinantă de la distanță și la început (când ai un șoc), ulterior banalizată prin repetiție, dar letală precum picătura chinezească. Dulce rutină. Dulce agonie. Dulce paralizie (Promy, titanul Prometeu, prietenul și eroul meu, știe, a experimentat milenii de paralizie liber aleasă pe Elbrus și în Tartar, în care fiecare secundă dura un miliard de ani). Dulce epuizare. Dezumanizare. Satana e degradarea, spune și Malraux, însă, din fericire, sunt spirite care au rezistat, iar cultura refuzului zeilor și a solidarității cu cei dezavantajați a plecat chiar de la Promy, cu voia lui Dumnezeu, dacă nu a zeilor. Degradarea e un dezastru tot atât de natural ca Madame Dezastru, logic, nu? Mi s-a întâmplat și mie cândva, la birou. Asta m-a adus mai întâi în stadiul de legumă /zombie care nu mai putea nici să-și coasă cu sfoară putredă mâna înțepenită și atrofiată pentru a tasta o literă măcar, oricât se zbătea, ori să-și adune de pe jos ochii împăienjeniți și injectați, apoi am alunecat într-un fel de comă fizică și psihică. Mai mult, atunci am fost și eu abandonată, lăsată singură pe cruce de un șef-fantomă în a cărui existență nici nu credeau colegii (noii veniți). Da, se adresau și asemenea întrebări metafizice: există șeful?

Fața mi se contorsionează într-o grimasă de dezgust. Mă simt și eu epuizată, fără puterea de a mai urla, de a râde convulsiv sau de a plânge isteric ori de a-mi îndoi genunchii înțepeniți și de a mai cerși ridicol la Ziduri, smintită de comunicarea imposibilă și de durere (a mea, a lui Promy, a celorlalți... a celorlalți e și mai greu de suportat, a celorlalți e și a mea). De întreg coșmarul istoriei care ne devorează. Îl voi scoate pe Promy din Tartar și de pe Elbrus (fie și 5% din el și din mine), ne vom așeza în pat și ne vom săruta. Promy a intrat în Cartea Recordurilor pentru supraviețuirea pe Elbrus și în Tartar. Poate aspiră și la un premiu pentru cel mai lung sărut. Nu, nu ne interesează recordurile. Voi avea răbdare titanică să-l sărut și să-l mângâi, chiar dacă la început îl voi atinge apatic, ca și când aș rula un sul de hârtie igienică. Și nici nu știu dacă o să ni se pară real, fie și după ore în șir de săruturi. Și dacă o să ni se pară, mă voi simți și mai vinovată. Dar de ce trebuie să ne cerem scuze mereu, fie și pentru un minut de fericire? E indecent. Asta e indecent, însă corpurile goale... golite de organe, golite de suflete, murdare, descărnate și informe din închisori și lagăre nu sunt indecente? Și parcă exportăm și producem Tartaruri peste tot.

Acum mă simt iar prăbușită și, ca să mă încurajez, mă gândesc că până și Motanul Felix a recunoscut, într-una din cărțile sale, ”Toleranță zero la corupție”, scrisă într-o stare de transă și iluminare (la fiecare două luni produce una), în calitate de mare savant și scriitor, martir creștin și deținut politic în închisoare: „Corupţii să nu aibă dreptul la eliberare condiţionată“. Gura păcătosului adevărul grăiește. Bine și că Vișinescu, torționar de treabă al sistemului comunist (care a regretat atât încât continua să spargă la optzeci și ceva de ani, dacă nu capetele deținuților, măcar ale reporterilor și camerele de filmat), a fost condamnat la douăzeci de ani de închisoare. Este un gest simbolic în procesul comunismului, de exorcizare a demonilor/fantomelor trecutului și de purificare a conștiinței societății românești. Aș vrea și eu ceea ce a spus inspirat, în context, procurorul: „Poate în închisoare Vişinescu va scrie o carte în care să-şi ceară iertare victimelor şi rudelor lor. Poate va avea o revelație și va cere iertare pentru ce a făcut. Va reuşi aşa să iasă mai repede”. Fără căință, fără memorie, fără istorie (apropo, se încearcă și eliminarea istoriei din programă, precum și a limbii latine), nu ne putem elibera, nu putem să ne reconfigurăm identitatea, nici să reconstruim societatea românească. România e încă țara în care, dacă ar candida voievozii, l-ar alege pe Vlad Țepeș/Dracula președinte.

Apropo, la fiecare douăzeci de ani, călugării shintoiști refac templul japonez de la Ise. Un templu milenar, străjuit de pini, care iradiază o lumină tăioasă, rece, metalică, strălucirea unei spade de samurai. Japonezii știu ce înseamnă sacrificiul, dar și renașterea. Totul solemn și discret, nu fără o anume încordare care transpare sub măștile ceremonial surâzătoare. Îmi aduc aminte și de băiețelul sirian care nu vrea să plece din Aleppo și a pregătit, cu eforturi titanice (undeva unde sunt 50-100 de cutremure pe zi și cu greu găsești un pahar cu apă fie și din puțuri improvizate), un plan minuțios de reconstrucție a orașului. Și de Jack, băiețelul de cinci ani din filmul ”Camera” (”The Room”), răpit și ținut ostatec de când se născuse, împreună cu mama lui. Nu cunoștea altceva în afară de ”cameră” și totuși reușise cumva să aducă ceva din ”Camera” din ”Zona” lui Tarkovski în ”Camera 101” a torturilor de nesuportat, un strop de paradis în infern. El a reamenajat ”camera”, a ajutat-o pe mama lui să evadeze și apoi, când aceasta părea că nu poate depăși traumele și vroia să se sinucidă, și-a tăiat părul (în care credea că e toată forța lui) și i l-a dăruit mamei pentru ca ea să prindă putere. Miracolul sacrificiului și al creației nu pot fi învinse. Ca dovadă și povestea pictorului trimis la spânzurătoare. Într-o zi, un împărat a condamnat la moarte prin spânzurătoare un mare pictor. Acesta, cu funia în jurul gâtului, a început să deseneze șoareci cu piciorul în nisip. Șoarecii au fost atât de bine desenați încât au căpătat viață. Încet, s-au ridicat din nisip, s-au urcat pe frânghia din jurul gâtului pictorului și au ros-o.