Emoții la examene (cu Big Brother), progrese la matematică și o promisiune solemnă: mamă, voi extrage toți radicalii de pe Pământ

  

”Care este cea mai joasă treaptă a mizeriei? A trăi în frică.” Asta a zis-o David Bowie, una dintre Satanele care ne posedă copiii de Halloween (pe lângă The Beatles, Lady Gaga și Eminem).  În ciuda promisiunilor de încetare a focului și de livrare a ajutoarelor umanitare, lumea se teme de escaladare în Siria din cauza atacurilor rusești asupra teroriștilor, adică a copiilor și fraților noștri din Siria. Cu toate că a fost avertizat chiar de ambasadorul Rusiei la ONU, Vitali Ciurkin, să coopereze pentru procesul de pace, teororistul-șef din Siria se încăpățânează să recâștige întreaga țară, cu sprijin rusesc. S-o salveze! Consiliul opoziției e de acord cu încetarea focului de pe 27 februarie numai cu condiția ridicării blocadelor, eliberării prizonierilor și opririi bombardamentelor. Oricum, încetarea focului nu se aplică bombardamentelor rusești, Țarul se luptă cu Statul Islamic, logic, nu? Rezultatul: încă 5 spitale Medici fără Frontiere (MSF) distruse, cel puțin 50 civili uciși la bombardarea spitalelor din Maarrat al-Nu’man (Idlib). ”Anormalul a devenit norma în Siria”, spun doctorii de la MSF. Spitalele sunt atacate sistematic, doctorii se feresc să anunțe coordonatele lor către ONU căci, altfel, Rusia și regimul sirian (responsabili pentru peste 90% dintre victime) le-ar putea localiza. Știm și noi în România, de fapt, nu e normal, e doar ceva comun, banal, obișnuit. ”Obișnuit” nu înseamnă ”normal”. Și să te porți normal devine cumva eroic, cu atât mai mult în contextul din Siria. În mod ironic, Staffan de Mistura, emisar ONU în Siria, recunoaște că oamenii ”nu sunt blocați în Siria de vreme, ci de alți oameni care duc un război oribil”. Deci decât, până la urmă nu e un dezastru natural, deși ONU s-a purtat fix de parcă ar fi unul.

Pe teren, situația militară și umanitară la Aleppo s-a înrăutățit. Mai funcționează doar 10 spitale din 33. Rutele de aprovizionare pentru Aleppo au fost întrerupte de regim. Se încearcă încercuirea completă, au mai rămas doar câțiva kilometri neocupați, iar oamenii disperați din Aleppo caută să se refugieze. Între timp, ca să nu se uite cumva de existența lui (de fapt, nu e vorba de viață, ci de moarte la el), Statul Islamic a organizat atentate soldate cu sute de victime în Siria și decapitarea unui băiat de 15 ani care asculta muzică pop la Mosul, în Irak. Totuși, pe teren s-au obținut rezultate semnificative în confruntarea cu Statul Islamic: kurzii de la Forțele Democrate Siriene au reușit un avans strategic, anume să taie rutele de aprovizionare ale Statului Islamic de la Shaddadi la Raqqa (și până la Mosul în Irak, unde operează Peshmerga). Kurzii au izbutit să cucerească orașul Shaddadi din Al-Hasakah (Siria), ocupat de Statul Islamic. Bombardamentele intensive ale Coaliției asupra localităților controlate de Statul Islamic au produs 38 de victime printre civilii sirieni. În același timp, kurzii de la Forțele Democrate Siriene (în înțelegere cu rușii și regimul sirian, spun rebelii suniți) au ieșit din Afrin (de pe teritoriul lor) și au cucerit Tal Rifaat (vital pentru a ajunge la Azaz), deținut de rebelii suniți. Dacă vor controla Azaz, acest lucru îi aduce mai aproape de crearea unui stat kurd independent.

Bucuria turcilor! Aceștia manifestă un comportament ofensiv de parcă ar fi pe vremea Imperiului Otoman: arestează proprii jurnaliști și pe cei străini (ca sirianul Rami Jarrah, un jurnalist anti-regim și anti-Statul Islamic, luptător pentru adevăr și libertate care, în condiții inimaginabile, a informat lumea despre ce se întâmplă în Siria și a fost reținut probabil pentru că a încercat să ajungă în Siria, să transmită despre bombardamentele rusești), și atacă, în continuare, kurzii de la YPG și Forțele Democrate Siriene, plus PKK din Irak. În acest moment, li s-a oferit un nou pretext: atacurile asupra trupelor turcești de la Ankara și din sud-estul Turciei, atribuite de turci YPG/PKK. YPG și Forțele Democrate Siriene (în care este inclus YPG) sunt considerate grupuri teroriste de turci, afiliate PKK, în timp ce UE și Statele Unite desemnează exclusiv PKK ca grup terorist, nu și YPG sau Forțele Democrate Siriene. Situația se complică și mai mult: Forțele Democrate Siriene (compuse dominant din kurzi – YPG) reușiseră să atragă și câțiva suniți (circa 4.000, unii de la Armata Siriană Liberă - FSA). Să vedem acum dacă mai vor să rămână acolo ori dacă or să-i mai tenteze pe alți suniți să adere la această formațiune militară. Interesant, atât kurzii, cât și rebelii moderați sunt susținuți de Statele Unite în confruntarea cu Statul Islamic. Să mai punem rebelii moderați suniți să se unească și să lupte cot la cot împotriva Statului Islamic? Și asta dacă mai rămâne vreo bacterie putrezită din careva după bombardamentele rusești și ale regimului sirian. Mai mult, Rusia a intenționat să lanseze la ONU o rezoluție pentru stoparea bombardamentelor străine și a intervențiilor militare cu trupe terestre, menită a descuraja Turcia, dar a fost blocată de Franța. Of, dacă nu se luptă și ceilalți așa cum trebuie, ca Țarul, cu Statul Islamic!

Din păcate, nu se luptă cu Statul Islamic, ci cu bebeluși, medici, echipe de salvare, jurnaliști, intelectuali și activiști. Iar situația populației continuă să se degradeze: peste 370.000 uciși după datele Observatorului Sirian pentru Drepturile Omului (SOHR) dintre care peste 120.000 civili (fără a-i include pe cei răpiți/arestați, sute de mii), peste 2 milioane răniți, peste 4,5 milioane de refugiați extern, circa 11 milioane persoane dislocate (alungate de la casele lor), aproximativ 14 milioane de oameni care au nevoie urgentă de ajutor umanitar. Echipele ONU - Organizația pentru Interzicerea Armelor Chimice, conduse de Virginia Gamba, investighează atacurile chimice și caută responsabili. Dar de ce ne-ar păsa de câini turbați de teroriști, viermi de trădători, împuțiți de cerșetori/pomanagii, porci de violatori, șerpi cu clopoței și maimuțe posedate ca mine? Nu s-au omorât toți între ei? Nu-i înghite odată Mediterana? NU mai scăpăm de ei? Din nefericire, nu putem răspunde decât printr-un gest de solidaritate, nu cu alte arme. Prin lupta Planet Syria de pretutindeni pentru ridicarea blocadelor, oprirea bombardamentelor (începând cu cele rusești) și pentru eliberarea prizonierilor politici.

Solidari cu frații lor aflați sub blocadă, copiii din Maarrat al-Nu’man (unde loviturile sistematice asupra spitalelor și masacrele Țarului au produs moartea a peste 50 de civili, printre care medici și copii pacienți de-ai lor), în mod surprinzător, de această dată nu au desenat bombe-butoi, încercuirea prin trupe militare (lanțurile blocadei), locuințe distruse, monumente în ruină, trupuri scheletice dezmembrate, ci au arătat unitatea și spiritul lor umanitar dintr-o perspectivă idealizată, optimistă cel puțin pentru viitor: soare arzător, păsări zburând, case în nuanțe vii, copaci de un verde orbitor, copii ținându-se de mână și oferindu-și pachețele multicolore. În schimb, pictorița siriană Sara Shamma, refugiată în Liban, înfățișează ororile războiului: autoportret cu un craniu, bărbați goi atârnând în lanțuri, femei încordate, cu fețe cenușii, lipsite de expresie și trăsături aspre, masculinizate, copii emaciați, gropi comune, hălci de carne însângerată și organe extirpate și agățate în cârlige etc. Uluitor, în sfârșit, Merkel, ”mama refugiaților”, a ajuns la o atitudine favorabilă în legătură cu o zonă de excluziune aeriană în Siria, din motive umanitare și pentru a stopa/reduce afluxul de refugiați. Să nu uităm că tot ea și-a schimbat atitudinea față de refugiați atunci când s-a străduit să-i explice unei fetițe de ce nu o poate primi Germania, de ce este obligată să o expulzeze. Privind-o în ochii mari, negri, rugători, șiroind de lacrimi. Nu a reușit. Să încerce și ceilalți politicieni, inclusiv Băse. 

Noi, în România, ne zbatem să curățăm grajdurile lui Augias ca Heracle: să expulzăm la pușcărie marii corupți, martiri creștini, savanți, scriitori și deținuți politici, eroii mărețului și gloriosului regim comunist ca turnătorul Motan Felix (scriitor de geniu și savant eminent și el, de renume mondial) sau ca torționarul de treabă Vișinescu și, totodată, să evacuăm niște temple ale demnității, pluralismului de opinie, libertății de expresie și adevărului precum antenuțele. Iar profesori emeriți și consultanți de prestigiu ca Dan Pavel girează lucrările științifice publicate la închisoare de războinici ai luminii, născuți filosofi și ca să pască acest popor ca Gigi Becali și le compară cu ”confesiunile sfântului Augustin” sau cu ”memoriile lui Churchill”? Îl invităm să-i coordoneze o lucrare științifică/beletristică și torționarului de treabă Vișinescu în care acesta să mărturisească adevărul și să-și ceară iertare.

Trauma comunismului nu este doar a victimelor (eroi și martiri deopotrivă), ci a întregii societăți românești. Dacă fugim de noi înșine și de adevăr, o agravăm, nu o ameliorăm. Trebuie să ne confruntăm cu oroarea din noi înșine, nu să o respingem, pentru a ne vindeca, adică a trece experiența traumei în sinele narativ, mai exact a o transforma într-o poveste de viață. Din care ar trebui să învățăm ceva pentru a nu repeta trauma. Psihologul Eugen Hriscu subliniază și el acest lucru: ”Condamnarea domnului Vişinescu aduce în memoria colectivă o mare traumă a românilor – distrugerea unei întregi generaţii prin tortură şi chinuri de o barbarie fără seamăn. (...) ”O traumă nevindecată este o traumă care îşi caută vindecarea prin repetare.” (....) ”Întâlnirea cu trauma este întotdeauna recunoaşterea faptului că cel rău se găseşte în fiecare dintre noi, nu doar în domnul Vişinescu, Iliescu, Ceauşescu sau Antonescu.”

Traumatizantă și evacuarea antenuțelor Motanului Felix, pentru cine se mai uită la TV. Nu e cazul meu, am renunțat la TV de când un mare ANAList, Handicapatos, a făcut gestul inspirat de a arăta fundul premierului Boc pe sticlă, iar un candidat la președinție, Căcărău Antenescu, a comentat imaginile cu aCURatețe și CURaj. M-am informat din presă în legătură cu evacuarea antenuțelor. Pot să urmăresc și emisiunile online, cu o pungă pentru vomitat alături (deocamdată, mă abțin, nu-mi cereți și sacrificiul ăsta). Show delirant și ridicol (ultimul, sper). În aceeași echipă de tonomate-profet, experți-ANALiști. Parcă spărgea cineva tonomatele. Să fie vocea rațiunii și a justiției? Imaginați-vă, Badea ne-a vorbit despre „sistemul securist” care „vrea să ne omoare”. Alții de un ”sistem stalinist”. Dana Grecu a denunțat în mod repetat ”un atac terorist”. S-a zbierat că „trupele de comando ale ANAF” „torturează” jurnaliştii şi le fac poze, iar antenuțele reprezintă un obiectiv ”de interes naţional”. Mai mult, un altfel de politician, apărător al justiției, Santa Klaus a intervenit în favoarea antenuțelor și a clasificat procedura ANAF drept ”heirupistă”. În contextul sordid și incontrolabil al media românești, Alina Mungiu a propus de câțiva ani transparentizarea surselor de venit: publicarea spațiilor vândute pentru identificarea surselor de finanțare. Cu execepția unor jurnaliști precum Cătălin Tolontan sau Moise Guran care și-au asumat cu curaj și demnitate să comunice sursele de venit, puțini alții au recurs la această măsură, în niciun caz antenuțele. ”Mi se pare că Al Jazeera sau Russia Today, cu emisiunile lor despre rasismul din Detroit sunt culmea jurnalismului occidental după ce arunc o privire pe dejecţiile antioccidentale din presa română” (...) ”Trebuie să vină deratizarea, poliţia de cartier şi să evacuăm toate maidanele.” (Alina Mungiu)

Mă simt iremediabil traumatizată (și se tot adună, e un coșmar devorator al istoriei din care nu ne mai putem trezi). Și dacă titani ca Promy (titanul Prometeu, prietenul și eroul meu), Malraux, Gandhi, Nehru, Coposu, părintele Steinhardt, părintele Boca, părintele Calciu sau activiștii de la Planet Syria nu cunosc pe nimeni care să nu fi fost la închisoare, nici eu nu pot identifica pe nimeni care să nu fie traumatizat. O săptămână de plâns (cu sau fără lacrimi), coșmaruri (nu numai că mă mănâncă maică-mea, culegerile de probleme și copiii din Siria, ci și război în România, un incendiu Colectiv generalizat, ruine în flăcări, miros de carne arsă (a mea și a celor din jur), fum înecăcios, apoi, în sfârșit ceva răcoritor: potopul), confuzii, incertitudini, frământări, neliniști, frici, rușini, vinovății, umilințe, neputințe, cedări și căderi (dulce cădere, vorba lui Promy), în care dorm două-trei ore pe noapte (cu somniferul) și eventual una-două la prânz. Îi stric lui Promy somnul... i-o fi intrat acum în cap că are drepturi. I-auzi, dreptul la somn! Și se plânge că trebuie să meargă dimineața la opt la cabinet, să stea cu mâna în pizde. Eu i-am tot zis ce mult mi-am dorit să aibă și el un program, să plece și el la ora de... și să vină la ora de... Nu-l aștept mai mult de o sută de mii de ani, eu n-am răbdare ca titanii. Știați care e culmea răbdării? Să asculţi un discurs al lui Florin Piersic şi să-l traducă Klaus Iohannis. În definitiv, Promy a lipsit prea mult, e momentul să fie prezent, logic, nu?

După o săptămână extrem de agitată, în weekend ne teleportăm din Olimp pe planeta Gliese ca să-și facă Promy analizele după operația de transplant de organe (ficat, inimă, rinichi, plămâni, pancreas) din vara trecută. A jde mia operație: a pierdut săracul șirul și firul infarcturilor, paraliziilor, agoniilor, răpirilor, evadărilor și emigrărilor numai din 2012, de la ultima asemenea intervenție. Bine că a putut s-o facă, și-a creat singur organele la laborator, iar doctorii de pe Gliese, deși foarte șocați că a putut fi răsplătit pentru fapte bune și opere subversive, similare celor de pe planeta lor, cu asemenea premii pe Pământ, i-au oferit intervenția chirurgicală, tratament, spitalizare, consultații și analize gratuit. Când iese de la spital, îi simt mâinile transpirate, mormăie îmbufnat și-i vine să pună pe foc analizele. Îl opresc: trebuie să ținem evidența (fie și ascunsă într-un sertar pe Gliese) și, la urma urmei, constituie și analizele o dovadă istorică.

După ce îndesăm analizele într-un sertar de un albastru luminos, neverosimil, alcătuit parcă dintr-o peliculă fină de apă, părăsim bungalourile în culorile curcubeului și ne târâm pe plaja cu nisip mătăsos, argintiu, unde ne dezbrăcăm în silă și ne întindem la malul oceanului Ataraxia. Ar trebui să-l ascultăm, să ne limpezească și să ne aline durerea, iar noi să ne lingem cicatricele și rănile (comune) la competiție cu valurile și cu Pesi (motanul și titanul Piersicuță, nepotul nostru), chiar dacă mie mi-e rușine și mă simt vinovată. Dar nu aud nimic. Vântul ne orbește și ne năucește, nisipul, pietricelele și scoicile ne perforează carnea ca piroanele, valurile ne ard tălpile, oceanul hohotește sălbatic și sfidător ca zeii din Olimp și de pe Pământ. Când facem dragoste, săruturile lui seamănă cu balele acide ale zeilor, îmi produc cratere adânci pe corp, brațele lui sunt lanțuri, corpul lui încordat și asudat – un Zid care mă strivește, buzele lui - căngile necruțătoare și ciocul nesățios al bestiei de vultur. Gem de durere, nu de plăcere. Promy, șiroind de transpirație, cu chipul livid, ochii grei și buzele strânse, are erecție dificil și termină la fel de anevoios, fără să se simtă eliberat, gata de zbor.

Zăcem în continuare pe mal și, din când în când, trupurile noastre se convulsionează. Din reflex, Promy își duce pumnul la gură, presându-și buzele și înăbușindu-se. Dar eu îl aud. E urletul de furie și revoltă, urletul de durere și de disperare, urletul de oroare și de neputință pe care-l aud și când se abține în fața zeilor pentru a nu le da satisfacție ori când ar vrea să strige și nu mai are putere. E urletul prizonierilor, al exilaților, al refugiaților și al imigranților titani, sirieni, români și de pretutindeni. Urletul celor care nu pot fi acasă nicăieri, al celor care se simt în țara lor în exil. Urletul celor umiliți, aruncați la gunoi sau mai bine zis născuți la gunoi, din spuma balelor, nu a valurilor, urletul celor respinși și abandonați într-atât încât uită și să mai vină să te scuipe ori să urineze pe rănile tale (pe care ei le-au produs și le adâncesc, însă te condamnă pe tine pentru ele). Îl aud. E și al meu. Ce facem? Fugim? Nu, nu fugim, invadăm. Dar nu, nu putem. Nu vrem să fugim. Tâmplele ne zvâcnesc puternic, ochii ni se zbat, pielea ni se zgârcește, spatele se încovoaie ca o cârjă și picioarele învinețite de frig, străpunse de scoci și pietricele, se smulg din alge și nămol și ni se strâng ridicol la piept. Rămânem pe mal, prinși fatal, hipnotic, între ocean și casă, încleștați spasmodic ca doi crabi. Iremediabil străini și rătăciți. Nu vom mai găsi niciodată drumul spre ocean ori spre casă. Însă, cine știe, poate că luna va răsări și ne va arăta calea. Oops, am omis că pe Gliese sunt trei luni. Ce planetă de fițe!

 La ce ne pot ajuta lunile? Poate se va reactiva portalul infernului odată cu luna plină (ca acum trei ani) și vom fi propulasați în el. Nu ducem deja fiecare în noi portalul infernului? Și eu nu mai pot să dau jos nici pisica, Guru... guru, titan și nepoțica noastră, de pe laptop, darămite sistemul, iar ea e nervoasă la rândul ei, râcâie și ea foliile de aluminiu de pe plachetele de medicamente ca mine (Euthyrox, Stilnox și Nurofen) și joacă fotbal cu pastilele, răhățeiii, cheile sau măslinele. Deodată, observ niște copii zgomotoși și veseli cu ghiozdane în spate trecând pe plajă, chicotind, țipând și stropindu-se cu apă și îmi aduc aminte de școala și examenele lui Alex, fii-miu. Băiatul pare liniștit (încă mai preocupat de jocul video decât de admiterea la liceu), dar maică-mea nu are altă grijă decât problemele de matematică (mai bine decât să se uite la telenovele și antenuțe), iar eu simt că înnebunesc (nu eram deja nebună?). Parcă dau eu examen. Hm, poate examen cu Big Brother. Pe vremea mea, la școală, liceu și facultate, mă apuca sinuciderea înainte de un examen (”Ilenoi, nota 2”  îmi ziceau unii), chiar dacă luam 10, în cazul în care mă prezentam. Și o dată era să pierd BAC-ul pentru că mi-a interzis femeia de serviciu să intru la proba de română, consternată de ținuta mea indecentă (o bluziță scurtă, deasupra buricului, pantaloni colanți), specificând că ”locul tău e la bordel, nu la școală”. Așa mă îmbrăcam eu, de ce ar fi trebuit să-mi schimb țoalele pentru un examen? Nu mai eram eu însămi.

Ca să mă liniștesc, am încercat să aplic terapia pe care o face maică-mea: problemele de matematică. Pentru început, mi-am propus să extrag un radical, din 153. Ah, am uitat tot, mai bine accesez netul ca să văd algoritmul. Dar am împărțit greșit numărul 153 de la stânga la dreapta și am înmulțit cu doi numărul obținut prin scădere în loc de rezultat. Nu mi-a ieșit și m-am înfuriat și mai tare. În cele din urmă, am identificat un site cu explicații pe înțelesul meu, pas cu pas, vorba lui Santa Klaus, cu exemple, ca pentru un copil de doi ani și zece luni ce sunt. ”Yeah, yeah, am câștigat, am câștigat”, am exclamat și eu ca Geoană când a crezut că a câștigat alegerile prezidențiale. Yeah, am reușit să extrag un radical. Și-i voi extrage pe toți de pe Pământ. Jos radicalii! Jos sistemul! Bună și matematica la ceva! Ia uitați ce scoate frustrarea din mine! Un scuipat intelectual și un sărut gay salvator ori o limbuță care linge rănile Pământului ca Pesi? Nu, domne, radicalii. Voi trece examenul cu Big Brother. O să-i impresionez pe Promy și pe maică-mea cu progresele mele la matematică. Cât fac 2+2? În sfârșit, îi simt mâna lui Promy (și pe a mea... se încălzesc), corpurile noastre vibrează de dragoste, valurile îmi șoptesc că ”2+2=4”, iar oceanul Ataraxia intonează ”Oda bucuriei”.