Praf de stele
Goi, în lanțuri,
pe Elbrus.
Vulturul ne
mănâncă până nu mai rămâne nimic.
Nimic?
Da, așa se pare.
Ne-a făcut praf.
Dar, la un moment
dat, descoperim că suntem
praf de stele
și zburăm.
Zburăm să aducem
lumina focului sacru
către cei
disperați din închisorile de pretutindeni,
cei goi și
rătăciți în abisuri.
Dreptul la dezastru versus dreptul la
poveste
”Săraca, bătrâna”
Jim, sclavul negru fugar din ”Tom Sawyer”
a refuzat să mai
fie ”prizonier nobil”
nu pentru că
trebuia să fie prietenul tuturor lighioanelor
(viermi, gândaci,
muște, țânțari, șerpi și păianjeni)
ori pentru că
trebuia să sape un tunel cu unghiile vreme de 50 de ani
(și apoi să-l
transmită moștenire generațiilor următoare),
ci pentru că
trebuia să scrie cu sângele său.
Una e să-ți verși
sângele,
alta să scrii cu
sângele tău...
și al celorlalți.
Și eu mi-am dat
demisia în semn de protest de la scris din acest motiv.
Totuși, spre
deosebire de ”săraca, bătrâna” Jim,
am revenit asupra
demisiei de la scris
și mi-am reluat
activitatea
pentru că doar
așa puteam da
dreptul la
poveste
nouă, celor care
am avut dominant
dreptul la
dezastru.
Copacii albi, copacii negri
Copacii albi,
copacii negri,
Copacii albi,
copacii negri,
Copacii albi,
copacii negri,
Copacii albi,
copacii negri...
Perfect aliniați
ca dungile zeghei
sau ca un cod de
bare al unui produs.
Copacii albi stau
doar pe aleile albe.
Cei negri – pe
cele negre.
Nemișcați,
desigur.
Asta-i politica,
ăsta-i sistemul, ce e corect?
Însă eu, un copac
bizar, jumătate alb, jumătate negru,
cu un ochi râzând
și altul plângând,
nu am vrut să
ascult ordinele:
mi-am smuls
rădăcinile
și mă plimbam,
înainte și
înapoi,
pe o alee albă,
până în capăt,
apoi pe una
neagră,
după aceea iar pe
una albă
și din nou pe una
neagră
și tot așa.
Asta până când
atât copacii albi, cât și cei negri
s-au săturat de mine
și m-au expulzat
din orașul alb-negru.
Dar, afară din
oraș,
după ce am
îndrăznit să deschid ochii,
încă tremurând,
am văzut noul meu
drum acasă:
curcubeul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu