Poezii

      

      

      Vopsea de sânge

Grădinarul din ”Alice în Țara Minunilor”,

domnul șapte de pică,

m-a muștruluit că sunt un fluture fără nicio culoare clară,

așa că m-a așezat pe un trandafir negru

(colorat de el cu pensula)

și mi-a pictat aripile cu negru.

Dar, când am zburat

și am ajuns pe

trandafirul roșu,

vopsit astfel nu de grădinar,

ci cu sângele privighetorii

din povestea ”Privighetoarea și trandafirul”,

am devenit un fluture sângeriu.

Acum, zbor din floare în floare,

cu aripile șiroind de sânge

(sau o fi vopsea?),

colorând toate florile în roșu,

cu grădinarul cu plasa de fluturi

pe urmele mele.

Tu ești aici, în grădină

și te uiți în jur temător și nesigur,

fără să știi ce va urma...

în afară de urmele de sânge

(sau o fi vopsea?).

Întinde mâna!

Încă puțin și mă așez în palma ta:

ține-mă, nu-ți fie frică!

      Stracciatella

Cum era la modă ca toată lumea să-și facă țară

(inclusiv vecinii, pterodactilul Popescu și pasărea dodo Ghiță)

mi-am amenajat și eu una în cadă,

turnând iaurt cu stracciatella acolo.

Se numește Stracciatella,

e o cadă, ă, cât o cadă (dar eu nu am nevoie de mai mult),

plină de iaurt cu stracciatella de să-ți lingi degetele,

fără taxe, fără impozite, fără legi, fără opresiune și represiune.

Fără nimic în afară de iaurt cu stracciatella.

Iubirea mea, Promy (titanul Prometeu), singurul căruia îi acordam viză

(el fiind altminteri, de obicei, dușmanul poporului și al zeilor

și wanted doar ca să fie arestat),

s-a plâns

ba că nu-i încape scula în Stracciatella,

ba că e o țară-fantomă pe care nu va recunoaște niciodată.

A făcut și grevă în semn de protest sub chador (vălul integral iranian),

greva tăcerii,

când l-am invitat în cadă, ă. în țară.

E țara mea!

Și a ta, iubire, singura în care ești binevenit,

refugiat, nu terorist sau trădător,

ia aminte!

Până la urmă, am abandonat cada, ă, țara Stracciatella

și nu din cauza dezinteresului dragului meu titan

ori pentru că era prea dificil de îngrijit.

Eu una aș fi stat bine mersi acolo.

Dar, mai era puțin și veneau invadatorii,

7 miliarde de la casa de copii Pământ

(care nu e acasă)

să îmi ceară viză și azil.

  

          Șuvița

Uneori simți nevoia să îndrepți ceva

și atunci îndrepți singurul lucru

care se poate îndrepta pe lumea asta:

părul.

Barzăcopilviezure (ultimele cuvinte din limba dacă),

supercalifragilisticexpialidocious,

pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză –

cuvinte care se spun când n-ai nimic de spus.

Nu, nu spun nimic,

dar fac ceva:

îți suflu șuvița,

bretonul tău negru (mă rog, jumătate alb, restul negru),

filat,

asimetric,

îndreptat cu placa,

ce îți acoperă chipul,

surprinsă că încă respiri,

surprinsă că încă respir,

de parcă am fi singurii vii într-o lume moartă.

Îți suflu șuvița și-ți văd fața trasă și suptă,

cearcănele vineții,

buzele senzuale,

ochii negri, migdalați, cu gene lungi, arcuite,

cu cristalinul de un galben luminos hepatic,

strălucitori ca stelele ce se sting,

gata să mă absoarbă

în abisul lor orbitor.

Apoi, părul îți cade din nou pe față

și rămâi o vreme nemișcat, în tăcere.

Mai respiri?

Să-ți pun o oglindă în dreptul buzelor

ca să văd dacă se aburește?

Nu, mai bine îți suflu încă o dată șuvița

(ultima suflare!)

și îți fac un protest de respirație...

gură la gură.