Poezii

      Dans în ploaia de cioburi

Trec prin ploaia lină și mângâietoare ca valurile,

care îmi curăță și îmi linge rănile,

cu ochii închiși

și un echilibru perfect de somnambul.

Deodată, stropii se fac cioburi

și mă prăbușesc la pământ ciuruită.

Dar apoi mă ridic

și dansez valsul din Coppelia,

întâi cu mișcări încete și nesigure,

apoi tot mai precis și dezlănțuit,

în timp ce ploaia de cioburi se întețește,

iar în jurul meu se deschid cratere.

Se pare că am dreptul la ploaie de cioburi,

dreptul la cratere fără fund,

dreptul la dezastru –

Madame Dezastru, logic, nu?

La fel aveți și voi.

Râd amar

și dansez mai departe

în ploaia de cioburi,

la marginea craterului

căscat la picioarele mele.

  

          Chipuri  

Sculptez în gheață

chipul tău frumos, de o armonie clasică,

un chip de statuie grecească:

nasul fin,

buzele pline, senzuale, dar reci și vineții,

fruntea înaltă,

bărbia puternică,

părul bogat, strălucitor, cu breton filat, tuns asimetric,

jumate alb, jumate negru (vopsit negru din când în când),

creț la origine, însă uneori îndreptat cu placa

(să mai îndreptăm pe lumea asta măcar părul).

Surâsul melancolic, de parcă știi că vei plonja iar pe Elbrus în hăuri fără nume...

singur.

Ochii tăi negri, adânci, migdalați,

umbriți de gene lungi, arcuite,

care au scrutat adâncurile

fără teamă, fără regrete, fără speranță.

Privirea ta de o noblețe tragică, a eternului condamnat,

sfâșietoare ca lumina stelelor ce se sting.

Chipul meu fără chip,

o halcă sângerie și amorfă,

fără masca de smiling face

cu zâmbetul despicat de bombele-butoi

și cusut de trupele Berkut cu sula de cizmărie

(stilul lor de a închide gura protestatarilor),

chipul meu lăsat fără mască,

căci am obosit să mă ascund.

În transă parcă,

fără să mă pot abține

(deși știu că nu ar trebui să ating statuia de gheață),

mă apropii de tine

și te sărut.

Atingerea gheții mă înfioară.

Tresar ca electrocutată.

Și iată, se întâmplă ceva:

sărutul meu ne face să ne dizolvăm

în marea apă a iubirii,

unde suntem una cu toate,

iar chipurile nu mai au importanță.

  

      Turul de bloc

Mergem de-a lungul șanțului,

cu un picior într-o parte și altul de cealaltă parte

ca Charlie Chaplin în filmul ”Pelerinul” de-a lungul graniței,

când se trăgea asupra lui din ambele părți (din Mexic și Statele Unite).

Aici sunt lucrări și câini vagabonzi

(nu mai vagabonzi și mai câini ca mine și ca tine, iubirea mea).

Ne încăpățânăm să ne facem turul ritual de bloc,

numărând câinii vagabonzi,

sperând să ne numărăm doar pe noi,

deși tu, iubire, abia te miști (anchilozat de mileniile de stat în lanțuri pe Elbrus),

abia respiri, ai probleme cardiace, hepatice și renale,

iar eu, bolnavă de Huntington, mă împiedic și cad

și uneori nu nimeresc nici blocul.

Prietenii mei și rudele au ales

alte drumuri decât turul nostru de bloc:

să lucreze și să trăiască în alte țări.

Dar probabil că eu sunt prea aventurieră

pentru a mă desprinde de România.

Așa că încerc să-mi continui turul de bloc,

alături de tine, iubire,

și să numărăm câinii și mai departe,

sperând să fim noi

singurii vagabonzi de pe stradă.