Pagube colaterale
Cei uciși de
bombe nu sunt oameni,
sunt pagube
colaterale.
Cei scufundați cu
bărcile pe Mediterana nu sunt oameni,
sunt pagube
colaterale.
Cei sufocați în
camioane pe drum spre Europa nu sunt oameni,
sunt pagube
colaterale.
Cei morți de
foame și de frig în tabere de refugiați nu sunt oameni,
sunt pagube
colaterale.
Pe ei poți să-i
bombardezi,
să-i sufoci sub
dărâmături,
să-i intoxici cu
arme chimice,
să-i înfometezi,
să le distrugi
școlile și spitalele,
să-i lași fără
apă, căldură și electricitate
(legat de
electricitate, mai bine, scapă de porția necomestibilă,
în ciuda foamei,
de propagandă
stupidă și enervantă de la TV),
să-i violezi (rape me, my friend),
să-i răpești /
să-i faci să dispară forțat,
să-i torturezi
până la moarte
și să-i abandonezi
după toate astea,
fără a le lăsa
măcar o groapă comună,
căci nu sunt
oameni,
sunt pagube
colaterale.
Ei nu urlă și nu
plâng,
nu au chip,
nu au copii,
mamă, tată, frați sau surori,
nu au casă,
nu au job,
nu au viață,
nu au nimic de
pierdut
căci nu sunt
oameni,
sunt pagube
colaterale.
Însă unii dintre
ei, vor veni la voi,
aranjându-și
bandajul de pe cap
și scuturându-și
aripile de praf și explozibil.
Vă vor întinde
mâna
și vă vor privi
în ochi.
Privirea lor va
fi sfredelitoare ca un laser.
Nu vă veți putea
ascunde.
Ultimul animal de pe arca lui Noe, Madame
Dezastru
Sunt ultimul
animal de pe arca lui Noe,
urcat fără bilet.
Madame Dezastru.
De fapt, nu știu
ce animal, legumă, zombie, fantomă, vampir, mutant, terorist, trădător, dușmanul
poporului, gunoi, coșmar, catastrofă și dezastru sunt.
Deși am înnebunit
de groază,
cânt și dansez disperată
ca să acopăr
mugetul valurilor,
vuietul vânturilor,
și trepidațiile
bărcii în potop.
Noe îmi zâmbește
cald, aproape părintește.
Zâmbesc și eu
prostește, cu un zâmbet de smiling face sau de cățeluș,
și încerc să mă
cuibăresc într-un colț
și să trec
neobservată:
nu am bani de
bilet,
nici măcar de
șpagă.
Cântec
Timp de câțiva
ani,
am auzit numai
urlete și tăcere...
tăcere a pumnului
în gură,
o tăcere ca un
urlet mut,
ca-n tabloul lui
Munch, ”Strigătul”.
Până și ibricul
de ceai urla la mine: ”ia-mă de pe foc”,
cana de ceai:
”spală-mă”,
iar ceșcuța de
cafea cu rozete multicolore: ”ai grijă să nu mă scapi pe jos, să mă spargi”.
Însă, când ai
apărut tu, iubirea mea,
ibricul de ceai a
început să cânte
melodia noastră
de dragoste preferată
(Neutron Star Collision – Love is Forever de
Muse),
ceaiul s-a
stârnit la dans în cana de ceai
și s-a apucat să
sufle
abur în formă de
inimioare,
iar din ceșcuța
de cafea cu rozete multicolore s-a deschis spre cer
un
curcubeu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu