Madame Dezastru în Țara Minunilor. Cap. 3. O ședință de încălzire globală printr-o poveste seacă, un miting în pas alergător, ultimele cuvinte din limba dacă (barzăcopilviezure) și un SMS acasă

Principala problemă pentru cei alături de care mă aflu (grupul nostru compus din animăluțele bizare... nu mai bizare ca mine) nu e SMS-ul meu acasă, nici cum să mă ajute să mă orientez, ci.... cum să se usuce. Nu a fost suficient să-și stoarcă apa de pe ele. Pentru iepurașii-fantomă de la ONU, rusul (ciorditorul mangă și violator) și americanul de pe yachtul Titanic, singura activitate râmâne jocul Pokemon de pe telefonul mobil (pentru american), respectiv băuta (pentru rus).

Ajunsă la malul oceanului de lacrimi, echipa noastră pestriță (formată din șoarece, rață, puiul de v...v...vultur,  papagalul Lori și pasărea dodo) caută modul optim de uscare. Eu sunt, în continuare, îngrozită de puiul de vultur și-mi încleștez mâna convulsiv în dreptul ficatului (cum făcea și Promy, strângând spasmodic  ultimele bucățele de mațe și de ficat, și nu i-o puteam lua de acolo). Papagalul Lori-curcubeu, cu cioc roșu, capul cu albastru, mov și galben, spatele și aripile verzi, pieptul roșu, picioarele verzi cu galben, vrea să propună ceva, în virtutea senectuții sale înțelepte, dar e întrerupt de șoarece care pare să aibă mai multă autoritate în grup:

– Aşezaţi-vă cu toţii şi ascultaţi-mă! O să fac în curând în aşa fel încât să fiţi cu toţii uscaţi! O să vă spun o poveste seacă. Asta o să vă usuce, cu siguranță.

Pasărea dodo (cu corpul rotofei, picioarele mari, aripile butucănoase, gâtul scurt, ciocul foarte gros și recurbat și o expresie nătângă) aplaudă inițiativele șoarecelui și, de fericire, vrea să zboare, însă nu se poate desprinde de pământ și doar dă din aripi caraghios. Se pare că nu poate să zboare. Și a uitat asta, iar eu am aflat acum (ca să uit apoi din nou: the more you study the more you know, the more you know the more you forget, the more you forget, the less you know, the less you know the more you study, the more you study... so why study?) Cum? Nu dispăruseră păsările dodo? Căsătoria gay le-a ucis oare, ca pe dinozauri? Nu sunt prea sigură. Ce știu eu? Nici capitalele, numai că 2+2 fac 4, vreau să mă întorc în Titan (în Titanul Prometeu în primul rând) și să dau un SMS urgent că mă omoară maică-mea.

– A fost odată ca niciodată... începe șoarecele cu glas tare, în aplauzele păsării dodo. Au fost odată ca niciodată un împărat și o împărăteasă care aveau totul pe lume (putere, bani, faimă, noblețe), mai puțin un copil, așa că s-au dus la o vrăjitoare, iar aceasta le-a dat o poțiune, însă împărăteasa nu a rămas însărcinată. Atunci, împărăteasa s-a dus la a doua vrăjitoare care i-a dat a doua poțiune și tot n-a rămas însărcinată.

– Brrr, se aude un dârdâit și totodată o întrerupere, din partea papagalului Lori.

– A zis cineva ceva?

– În niciun caz eu, neagă vehement papagalul Lori. 

– Mi s-a părut că a zis cineva ceva, răspunde șoarecele. Să continui atunci. Împărăteasa s-a dus la a treia vrăjitoare care i-a dat a treia poțiune și tot n-a rămas însărcinată. Apoi, împărăteasa s-a dus la a patra vrăjitoare care i-a dat a patra poțiune și tot n-a rămas însărcinată. După aceea, împărăteasa s-a dus la a cincea vrăjitoare care i-a dat a cincea poțiune și tot n-a rămas însărcinată. Cum vă simțiți acum? V-ați uscat, nu? spune șoarecele, uitându-se spre mine, dând din cap aprobator și așteptând o confirmare.

– Din păcate, povestea ta nu m-a uscat suficient, mărturisesc cu jumătate de gură.

– Nici pe mine, recunoaște puiul de vultur.

– Să facem atunci un miting în pas alergător, propune pasărea dodo.

Lumea acceptă fără prea mult entuziasm. Pasărea dodo desenează o pistă aproape circulară, unde fiecare ocupă un loc. La semnalul ”start”, fiecare aleargă după cum îl taie capul până simte că se usucă binidităt. Hm, genul ăsta de miting în pas alergător e o adevărată sursă de inspirație pentru marșuri (pentru cine poate ține pasul). Eu una obosesc după două minute de alergare cvasi-haotică și mă declar atunci uscată. După vreo jumătate de oră, pasărea dodo intervine din nou:

– Stop! Mitingul în pas alergător s-a încheiat! Sper că sunteți toți complet uscați.

– Cine a câștigat? întreb eu gâfâind, și mai obosită decât după traversarea oceanului de lacrimi, și mai udă (de data asta, de transpirație).

– Da, da, cine a câștigat? sar toți.

– Toată lumea a câștigat și toată lumea merită un premiu, răspunde pasărea dodo repede, fără prea multe ezitări.

Sper că nu urmează ca premiu o nouă condamnare în Tartar sau pe Elbrus, știm că faptele bune și operele subversive se condamnă pe pământ, în timp ce cele rele se premiază, uneori și cu premiul Nobel. Experiența ne-a învățat pe mine și pe Promy să nu ne așteptăm la alte recompense. Așa că paralizez de groază, cu ochii bulbucați și mâinile contorsionate ciudat, izbind aerul greu ca piatra, fără a reuși să-l străpungă.

– Da, să vedem acum cine va oferi premiile, continuă pasărea dodo. Tu, spune arătând spre mine, fără să delibereze prea mult. Să-ți iei și tu unul pentru tine. L-ai meritat, ai muncit pentru el.

Rămân câteva minute cu gura căscată, apoi bâigui, tremurând, scuturată de frisoane:

– Dacă e așa, vă felicit pentru participarea la mitingul în pas alergător, apreciez rezultatele obținute și vă ofer următorul premiu tuturor: barzăcopilviezure, supercalifragilisticexpialidocious, pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză. Sunt lucruri care se spun când n-ai altceva de spus. Să le rețineți și să le folosiți ca atare. Și ”vă iubesc”, ”sunteți hobbiți”, ă, și ”2+2=4”, adaug cu glas înăbușit, nu prea sigură de efect (dacă urmează un nou potop de bombe-butoi sau de lacrimi, un nou dans în abis ori o nouă binecuvântată condamnare).

Nu a înțeles nimeni nimic (logic, nu?), însă toți (și când zic ”toți” mă includ) constată că au crescut, s-au încălzit și acum sunt complet uscați. Fix atunci, iepurașii-fantomă de la ONU își dau coate și se apucă și ei de o ședință de uscare și încălzire. Cântă, în ritm de hip-hop, gesticulând cu mișcări largi: ”în-căl-zi-rea, în-căl-zi-rea, în-căl-zi-rea glo-ba-lă! În-căl-zi-rea, în-căl-zi-rea, în-căl-zi-rea glo-ba-lă!...”

– Suntem mândri de ajutorul oferit planetei, de nobila misiune de încălzire a planetei, spune americanul cu un zâmbet larg, de smiling face. Noi aducem căldură într-o lume înghețată.

– Trăiască încălzirea globală! confirmă rusul cu nasul roșu și umflat, ochii încețoșați și mers împleticit, luând încă o dușcă de votcă și cântând cu patos.

 Dar nu ar fi trebuit să lupte împotriva încălzirii globale? Se opresc din cântat și gesticulat. Sunt confuzi. Însă cuvintele de încălzire ale iepurilor albi de la ONU au efect puternic asupra mea: mă încălzesc și cresc mult prea mare ca să mai pot încăpea pe ușița care dă spre insula Pink, unde am făcut prima dată dragoste cu Promy. De îndată ce se întrerup din cântat și dansat, iepurașii albi de la ONU își reiau activitățile obișnuite, jocul Pokemon de pe telefonul mobil (americanul), respectiv băuta (rusul).  

Îndată ce mă simt mare, caldă și uscată, mă duc lângă șoarece și insist să-mi povestească de ce urăște pisicile, câinii și guru:

– Te rog, spune-mi, domnule șoarece, îl implor eu.

– E o poveste atât de tristă! O poveste plină de condamnări absurde. Mai bine tac, suspină șoarecele.

– Condamnări absurde, mie îmi spui? Și eu, și Promy, iubirea mea, am avut parte mereu de condamnări absurde. Pe pământ sunt condamnări absurde tot timpul, suntem condamnați că am violat Leviathani și am distrus pământul, ba chiar și planeta Krypton a lui Superman. Se condamnă până și faptele bune și operele subversive. Dulci închisori, dulci exiluri, lanțuri, piroane, fulgerașe, vulturi antropofagi, mâncători de ficat, furii, ger, viscol și violuri. Unii știu să se lupte numai cu intelectuali în lanțuri, fete violate și copii în cărucior. Dar n-ar trebui nici să condamni toate pisicile, toți câinii și toți guru. Nu trebuie să generalizăm. Pentru a mea pot să-ți garantez. Are un spirit umanitar mai mare decât toți iepurașii de la ONU la un loc.

– Ăștia de la ONU sunt fantome de pe Titanic, după cum ai văzut. Bine, o să-ți spun povestea, poate așa înțelegi. Începe așa... Motanul mă aduce în fața completului de judecată... ă, în fața lui, că nu mai e nimeni altcineva. Acolo, zice tare de se cutremură pereții și amenințător, pe un ton teatral: ”șoricel, ești vinovat, măi, animalule, măi, animal nazist ce ești, depun mărturie împotriva ta că ești un animal, o legumă, un zombie, o fantomă, un vampir, un mutant, un monstru, un gunoi, o cârpă, un terorist, un trădător și un dușman al poporului, așadar ești condamnat și vei fi executat chiar acum”. Încerc să-i răspund: ”nu înțeleg, n-am făcut nimic, nu se poate condamnare fără judecător și avocat și fără probe și martori. Altminteri e o crimă”. ”E evident, uite și probele, și martorii, am depus mărturie eu însumi, iar judecător, procuror și avocat sunt tot eu. E o crimă, într-adevăr, numai că tu ești criminalul și ești condamnat la moarte, măi, animalule nazist!”Iar câinele procedează și el la fel, înțelegi?

Dau din cap în semn de înțelegere, cu o expresie îndurerată, strângând din buze și mărindu-mi ochii aprobator. Apoi, îi aduc aminte de povestea cu guru, iar șoarecele reia:

– Într-o vreme am căutat cunoașterea, eliberarea de iluzii (vălul Mayei, ”vrăjitoarea cosmică”) și iluminarea. Am plecat de acasă doar cu un toiag. Am lăsat tot în urmă, deși nu mi-a fost ușor: familie, job, casă, prieteni, hobby-uri. Toată viața mea. Am făcut practică la un ashram din India pentru a deveni sanyasi. Numai că mi s-a luat curând: meditații peste meditații, trezit noaptea la trei și spălat podelele, hrană multă... exclusiv spirituală, austeritate (mai rău ca în pe timpul crizei economice, în lagărele din Coreea de Nord sau în blocadele guvernamentale din Siria) și tot așa de mi s-a urât, astfel că m-am întors acasă, numai că nevasta divorțase și luase copiii cu ea, îmi pierdusem casa, jobul și prietenii. Înțelegi, deci, de ce nu suport niciun guru.

Vorbele lui îmi aduc aminte de Guru, Promy, Alex, maică-mea și dorul mă cuprinde din nou. Acum Guru se freacă (zdravăn, cu păsărica) de laptop, până îi sar tastele, apoi se așază pe el, torcând de plăcere și râcâindu-l ușor cu gheruțele. Maică-mea e probabil acasă, în Iancului și-i face lui Alex cartofi prăjiți (el, la fel ca alt Guru, Dan Puric, și mulți alți copii din România a crescut cu cartofi prăjiți). Probabil maică-mea s-a speriat că nu am dat încă niciun SMS. Alex, în schimb, joacă impasibil jocul lui preferat (Snite) sau stă pe chat împreună cu prietenii. A, nu, doarme, e vacanță, de-abia s-a culcat la răsăritul soarelui și se trezește după-amiază.

Mai e dimineață sau nu în acest moment? Sau e prânzul acum? Habar n-am. Era dimineață când am căzut prin gaura de la budă. Dacă e încă dimineață, Promy e la cabinetul său ginecologic din Olimp, la pizdele lui de firmă pe care, din punctul meu de vedere, nu le jupoaie suficient cum a fost el jupuit și devorat de zei (are prețuri mai mici ca la orice clinică din România, tarife inițial promoționale ca să atragă clientele, rămase apoi așa, fără vreo modificare până azi... dar mai e azi? Ce zi o fi?).

Mi-e dor de casa din Olimp, de Titan (Titanul Prometeu, de cartierul Titan și de blocul meu din Titan, de toate blocurile noastre mizerabile). Mi-e dor de ceața (rară anul ăsta) care ascunde și care revelează, care transfigurează, nu desfigurează și în care ne rătăcim pentru a ne regăsi, unul în brațele celuilalt, într-o ultimă îmbrățișare titanică, disperată, ce ne strivește oasele și le preschimbă în praf de stele. Să ne pipăim și să ne recunoaștem după cicatricele și rănile comune, apoi să ne topim fascinați în ceață ca focul în oceanul iubirii al lui Shams din Tabriz (nu oceanul meu și potopul meu de lacrimi, logic, nu?):

Dor de ceață

Aș vrea să fie ceață

una albă-lăptoasă,

dulce și primitoare ca sânul mamei.

Să îmblânzească contururile aspre și grosolane

ale blocurilor comuniste cenușii,

ale magazinelor strident colorate

și ale caselor de pariuri sclikitschioase,

să le dizolve

sau să le ascundă pentru totdeauna

în albul ei diafan și mătăsos.

Să nu mai recunosc nimic,

dar să știu că toate îmi sunt într-un fel familiare,

parte din mine

(fie ea, această parte, un colț de argint al unui mistreț

sau un corn de rinocer).

Să vii și tu, beat de iubire,

să te apropii încet, ca prin vis,

fără să-mi dau seama,

fără să te recunosc,

(altfel decât pipăindu-te

și descoperind cicatricele și rănile noastre comune),

străin și totuși atât de intim,

și să ne topim amândoi în ceață,

într-o ultimă îmbrățișare.

Cu ochii umezi (pe punctul de a izbucni în plâns), mă întreb dacă va mai fi vreodată o asemenea îmbrățișare disperată a mea și a lui Promy? Când? ASAP, I’m doing my best. Chiar, cât timp a trecut, știe cineva? Să mă interesez cât e ceasul? Să cer telefonul mobil cuiva de aici și, în caz că-l primesc, să mă uit ce zi și ce oră e și să trimit un mesaj acasă, în București sau la Promy, în Olimp? Dacă inițial m-am rătăcit în spațiu, după aceea m-am rătăcit în timp. Am pierdut noțiunea timpului.

Iar timpul, se poate spune, a fost mereu pentru mine o prostie metafizică, o întrebare goală de sens și fără răspuns ca cele din lunga și glorioasa serie - ”ce faci? Ești bine? Unde ești? De ce nu răspunzi? Ce s-a întâmplat? Ce-ai pățit? Pe unde și cu cine umbli?” (pe care le pun și eu, desigur, adică probabil), un monstru perturbator al vieții noastre, ce te face să te confrunți la nesfârșit cu negurile memoriei, mlaștinile stagnării, vârtejurile și labirinturile:

Bun și lanțul de bucle la ceva! V-ați prins?

Ce e timpul?

Asta e o întrebare tâmpită din lunga și glorioasa serie

de întrebări metafizice, fără răspuns:

”ce faci? Ești bine? De ce nu răspunzi? Ce s-a întâmplat? Ce-ai pățit? Pe unde și cu cine umbli?”

(pe care le pun și eu, desigur, adică probabil, că nimic nu e sigur).

În loc de asta, mai bine vă spun o poveste.

*

Mai exact, cum am parcurs eu

negurile memoriei, mlaștinile stagnării, vârtejurile și labirinturile timpului,

toate meandrele sale (bine că nu erau meandrele concretului).

Mai întâi, am rătăcit prin negurile memoriei

până acestea au devenit dintr-o ceață ușoară, străvezie, albă-trandafirie,

în care se estompa urâtul și se ascundea mizeria,

unde contururile aspre și grotești se topeau

(și noi, împreună cu ele, de prea multă iubire),

una tot mai densă și mai apăsătoare,

opacă și strivitoare precum niște Ziduri impenetrabile.

Ile, unde ești? Promy (titanul Prometeu, vechi prieten, iubirea mea și eroul meu), unde ești?

Care Promy? Care Ile?

Am uitat și numele și figurile zeilor de peste tot (asta nu mă supără),

deși încă le percep fără să vreau statuile, tablourile și bannerele.

Jos cu ele!

Nu le mai suport.

Deodată, am izbucnit în plâns

și atunci Zidurile negurii s-au topit în lacrimi.

Genele mele umede nu se mai zbat în piatră,

ci în obrazul tău, iubire.

Acum, negura s-a transformat iar într-o ceață albă-trandafirie,

vaporoasă și pufoasă ca un puf de lebădă.

Ne topim încet în ea, lipiți unul de altul, cu degetele și genele îngemănate,

zâmbind împăcați.

*

După negurile memoriei au urmat mlaștinile stagnării.

Acolo ne aștepta o barcă

ce aluneca lin, ca prin vis,

pe un fluviu exotic, tropical.

Zăceam, liniștită în sfârșit,

în brațele lui Promy,

cu ghirlande de flori la gât

(orhidee mari, suculente, de un violet violent)

și păsări colibri îmbătate de nectarul florilor,

tremurând iute-amețitor și delicat din aripi

pe marginea bărcii.

Lunecam

și nu ne venea să credem

ce fericiți și fără griji eram amândoi!

Ca niște androizi.

Însă, deodată, orhideele s-au preschimbat în lanțuri

care ne-au mușcat carnea și s-au înfipt în ea,

iar pasărea colibri s-a transformat în bestia de vultur

care ne devorează ficatul.

Iar pe Elbrus?

Ne-am încordat și ne-am smuls lanțurile.

Ceva mai ușor ca-n alte dăți, căci simpla lor conștientizare le slăbise.

Hm, noi, la rândul nostru, credeam că suntem mai slabi ca ele

și că vom fi etern înlănțuiți.

Da, numai că acum suntem înlănțuiți

unul de brațele celuilalt.

*

Am ajuns apoi în vârtejuri, unde totul se rotește rapid și anost,

într-un taifun de banalități confuze, incoerente, năucitoare.

Acolo te învârtești fără rost,

cum zicea mătușă-mea, Nana,

ca un căcat în oală.

Nu, asta are mai mult sens,

sunt invidioasă pe căcatul din oală, aș vrea să fiu și eu unul.

Aici rămâi blocat într-un cuvânt / o imagine stupidă.

De exemplu, retrăiesc fără să înțeleg nimic,

simțindu-mă ultimul jeg, 

coșmaruri elbrusiene / tartariene reduse la o imagine.

Atunci, îmi aduc aminte de Lefty, emisfera stângă a creierului,

cu interpretările și explicațiile sale,

combinații de minciună și adevăr (ca în propagandă).

Lefty spune așa:

”Madame Dezastru,

ești proastă de dai în gropi (din abis în abis),

urâtă cu spume (mai urâtă ca portretul lui Dorian Gray și ca un Big Brother),

mai rea ca Madame Hera asta din Olimp,

aleasă strategic, prin vot liber, zeița familiei,

asta care și-a aruncat bebelușul (pe Hefaistos) în prăpastie,

supărată că încă mai respira (după ce îl azvârlise Știi Tu Cine... Zeus)

și era prea hidos ca să-l mănânce direct,

cum îl consumau ei, zeii, în mod obișnuit pe dobitocu’ de Promy,

ticăloasa asta care a chinuit și ucis cu mâna ei fetele violate de Știi Tu Cine... Zeus și pe copiii lor,

inclusiv pe Her (Heracle) pe care l-a posedat ca să-și omoare proprii copii,

l-a trimis după cai verzi pe pereți în cele 12 munci

și l-a onorat cu haine scumpe, de fițe... îmbibate în veninul Hidrei.

Nu ești bună de nimic,

nu vezi, cățea afurisită, scroafă împuțită și vacă proastă ce ești?

Meriți nota 2, Ilenoi!

Hai, sari pe geam, la metrou sau în Styx,

nici asta nu ești în stare

și cred că ai murit deja de rușine,

n-ai de ce să te mai sinucizi.

Suferi ca proasta, de ce suferi, mă rog?

Să nu te miri că nu te înțelege nimeni,

așa-ți trebuie.

Și nici tu nu ești capabilă să înțelegi pe nimeni și nimic.

Vezi că ajungi frustrată ca dinozaurii ăștia expirați după ce își pierd inelul puterii,

indiferent dacă supraviețuiesc sau nu căsătoriei gay. Etc. Etc. Etc. Etc.”

E momentul să-l iau la rost: 

”Băi, Lefty, tacă-ți ciocu’ ăla cârcotaș, tâmpitule!”

Uau, funcționează.

Apoi repet și ”2+2=4”.

2+2=4, 2+2=4, 2+2=4, 2+2=4, poate păcălesc vârtejul și timpul.

Yeah, yeah, am câștigat, vorba lui Geoană când credea că a câștigat alegerile.

*

Apoi, după ce am evadat din vârtejuri, am pătruns în labirinturile timpului.

Aici nu oricine se poate orienta.

Dacă am avea firul Ariadnei...

Și-l găsim.

Pornim de la un fir de păr alb-negru de la Promy, de la tine, iubire,

(văd că mai ai câteva fire),

vopsit cândva brunet, acum alb cu negru,

inițial îndreptat cu placa, însă în prezent destul de ciufulit.

La firul lui Promy adăugăm unul cărunt de la Ile, de la mine

și altul tot cenușiu de la Don Quijote,

unul blond ca spicul de grâu de la Her (Heracle)

și altul tot așa de la Jill din filmul ”Brazil” al lui Terry Gilliam,

unul negru de la Bebe inorogul

și altul tot așa de la Atena,

unul argintiu de la Pegas cel înaripat

și altul tot așa de la Chiron centaurul,

unul șaten-blonziu de la Deu (Deucalion, băiatul lui Promy... și al meu, da, eu sunt maștera lui)

și altul tot așa de la Dio (Dionysos),

unul șaten de la Alex (fii-miu... fiul nostru, Promy),

apoi altele de toate mărimile, culorile și texturile, de pretutindeni din lume.

Ar fi trebuit și de la Mene (Meneceu), fra-tu, Promy

și de la Alex din romanul ”Cutia neagră” a lui Oz,

dar ei nu mai au păr de donat, căci fac citostatice.

Interesant, firul ăsta multicolor, polimorf

nu e deloc drept,

ci în forma labirintului.

Să încercăm să-l îndreptăm

cu placa de coafat a lui Promy?

Sau îl lăsăm așa, în forma lui naturală...

creată de noi și de labirint?

Dar ce-i asta? Altă întrebare, vă rog!

Să împletim mai bine un lanț din bucle,

începând de la Dumnezeu,

continuând cu tine, Promy, apoi cu ceilalți

și să-l lansăm către cei disperați din închisorile/labirinturile de pretutindeni,

cei goi și rătăciți în abisuri,

să se prindă și ei.

V-ați prins?

Bune și lanțurile (de bucle) la ceva!

Da, bun și lanțul de bucle la ceva! Așa am mai sfidat timpul cu negurile memoriei, mlaștinile stagnării, vârtejurile și labirinturile sale. Sper să vă prindeți bine și voi de lanțul de bucle. V-ați prins, logic, nu? Și acum, mai bine, altă întrebare, vă rog! Și alt răspuns, dacă se poate...  Uitați, de pildă, în legătură cu devorarea produsă de timp și cu metodele noastre de a reacționa la aceasta, o să vă dezvălui chiar în acest moment marea mea descoperire (mi-a luat o viață întreagă să descopăr și reprezintă pentru mine, echivalentul descoperirii telescopului, antibioticelor sau a tiparului, vedeți imediat de ce):

O mare descoperire

Timpul a fost mereu pentru mine

un devorator de vieți ca titanul Cronos,

ce mi-a mâncat și mie viața constant.

Viață futută, timp furat, proiecte înghețate, vise ucise.

Uneori îmi ziceam că e bună și viața de zombie la ceva decât nimic.

Și, bizar, simțeam că trăiesc

(trăiesc, nu supraviețuiesc, nici nu sunt zombie, un mort ambulant)

când iubeam

sau când făceam (lucram) ceva cu plăcere.

Însă, în ultimul caz, m-a respins sistemul

pentru că încercam să-mi văd de treabă și să fiu responsabilă

și am respins chiar eu sistemul

pentru că mă transformase într-un zombie sau o fantomă

și nu vroiam să fiu la fel

(deși mi-era greu și altfel).

Sincer, nu am vrut să-mi pun prea multe întrebări despre timp în sens filosofic.

Sunt întrebări metafizice, fără răspuns,

care mai mult complică decât explică totul.

Am descoperit totuși ceva,

echivalentul descoperirii telescopului, antibioticelor sau tiparului.

Este marea mea descoperire

pe care v-o dezvălui și vouă:

workaholică fiind,

am avut odată revelația

că mai trebuie să mai iei și o pauză (de cafea, de masă etc.),

iar duminica e zi sfântă,

vă vine să credeți?

Încerc să aplic ce am descoperit

și, ca dovadă, chiar acum, mi-am adus la pat cafeluța

din ceșcuța mea de când eram puștoaică,

ceșcuța mea micuță ca un degetar,

ciobită,

cu rozete roșii cu gri metalizat, roz și violet,

exact cum făcea bunică-mea în copilărie.

Poezia asta mă face iar să plâng și trebuie să am grijă la potopul de lacrimi, la ce dezastre mai produce Madame Dezastru. Ce dor mi-e de pauze, de ziua de duminică, de ceșcuța de cafea de când eram puștoaică, cea micuță ca un degetar, ciobită, cu rozete roșii cu gri metalizat, roz și violet și de cafeluța servită la pat, cum îmi aducea bunică-mea în copilărie! Și ce sete mi-e! Cred că mi-au luat gura și gâtul foc, odată cu stomacul, iar ficatul și inima mă strâng ca-ntr-o gheară de vultur (aoleu, e puiul de v... aici). Mi-așa sete că mi-aș bea și propriile lacrimi din ocean, chit că mai mult îmi ațăță setea.

Și mi-e și atât de foame și dor de tine, Promy, încât îmi vine să te devorez eu acum, poate îmi păcălesc astfel dorul și foamea, chit că osciorul rămas din tine, iubire, nu-mi ajunge nici pe-o măsea. Vreau să te savurez ca pe cartofii pai, subțiri și crocanți, ca la Paris (totul de vis), aperitiv la șnițelul cu portocale, pe care mi-i făcea mătușă-mea, Nana, în copilărie și pentru care ascultam și celebrele ei predici ore la rând. Așa da dispariție delicioasă, sper că apreciezi diferența, tu ești capabil să o faci:

Fantezii tanatice

Înainte vroiam să mor împușcată la o revoluție

sau la o fabrică de brânzici,

strângând brânzicile moi și pufoase în brațe,

îngropată în ele

 pentru totdeauna.

Tu, iubire, vroiai să mori de cancer de la sex oral

și să ai o înmormântare frumoasă

la care să-ți plângă toate nevestele și amantele (nu prea multe),

să fie o mare de flori albastre de cactus și multe lumânări,

muzică și dans ca la Zorba (și ca la noi, dansul dezastrelor)

și manele cathartice în versuri albe.

Dar eu mi-am pierdut visele de moarte și înmormântare

când am văzut atâția (refugiați, din lagăre / închisori, oameni ai străzii etc.)

care n-au nici o groapă comună.

Iar noi înșine am fost devorați de ură și din ură.

Am ajuns să fim invidioși pe cartofii prăjiți,

consumați de plăcere,

(Alex, băiatul nostru, e campion la cartofi prăjiți

și a crescut cu cartofi prăjiți).

Ce moarte delicioasă!

Acum nu vreau decât să ne mâncăm unul pe altul, iubire,

și să te savurez

ca pe cartofii pai, crocanți, de la Paris,

aperitiv la șnițelul cu portocale,

pe care mi-i făcea mătușă-mea, Nana, în copilărie

(pentru asta suportam și predicile ei interminabile).

Poftă bună!

Of, de ce ne gândim atâta la moarte (fie ea și una delicioasă, în acest caz), și nu la viață, chit că nu prea am avut niciuna: supraviețuirea (în agonie, când nu poți nici să mori, nici să trăiești) nu e viață, nici viața de zombie (mort în descompunere) nu e viață, iar cele mai fericite clipe din viața lui Promy până de curând fuseseră leșinurile, după cum declara chiar el! Dar uneori ți se pare că-i bună și viața de zombie la ceva. Încerci să te convingi că poate e doar o etapă (din care poți ieși odată ce începi eforturile de reumanizare) sau că își are și ea rostul ei (ca-n ”Pădurea fără Rost” din ”Oblio”, unde toate lucrurile aparent fără sens au, de fapt, sens) ori ca bolovanul lui Sisif la Camus.

Însă, bizar, când ne ducem la biserică, nu aprindem lumânări la morți, nici pentru noi, nici pentru alții (încă vii sub aspect biologic), ci la vii. E un lucru pe care nu-l pot explica, așa procedăm pur și simplu. Mai mult, am învățat să sorbim cu nesaț respirația celuilalt, cât de slabă și gâfâită ori cu întreruperi neliniștitoare:

Baloane de săpun

Înainte percepeam întreaga lume

de zombie și fantome:

politicieni-fantomă,

ONU (O,NU) și consiliu de INsecuritate (”united nothings”)-fantomă,

moderatori și prezentatori TV-fantomă,

școli, profesori, studenți și diplome-fantomă,

firme-fantomă,

șefi-fantomă,

țări-fantomă

și războaie-fantomă... cu victime reale,

pagube colaterale, desigur.

Eram și eu un zombie și o fantomă

într-o mlaștină puturoasă,

colcăind de broaște râioase cu burka,

capre cu pantofi de firmă, 

porci cu diplome,

rinoceri cu i-Phone,

șobolani cu conturi în paradisuri fiscale,

papagali cu BMW decapotabil.

Acum, văd lumea vie:

simt aburul respirației copiilor

când suflă baloane de săpun.

Ori aburul respirației mele

când îmi șterg ochelarii.

Ori aburul respirației tale, iubire,

oricât de slabă, uneori gâfâitoare,

alteori cu întreruperi neliniștitoare.

Să ne înălțăm

și dansăm și noi

ca niște baloane de săpun

suflate de copii,

acum,

în aerul cald și luminos,

vibrând de curcubee.

Când o să-ți mai sorb vreodată respirația, iubire? Ai răbdare, Madame Dezastru nu durează mai mult ca atunci când trebuie să-l aștepți pe Godot, să aștepți americanii (ca bunicii noștri la instalarea comunismului), să stai la o coadă comunistă, să primești numărul de dosar de la Parchet (în dosărelul facultății-fantomă, de pildă), să votezi în diaspora în 2014 sau să-ți iei bilet la telecabina din Bușteni către Babele. Uau, urcarea a durat 3 ore și 10 minute, iar coborârea 4 ore și 5 minute. Am petrecut în platou doar câteva minute. Biletul îl păstrez la colecție ca pe o poză de-a românilor la coada de la vot din diaspora din 2014, cu senzația că am reușit să votez în diaspora.

Desigur, adică probabil că nimic nu e sigur, am pierdut atunci trenul de întoarcere la care luasem bilet (logic, nu?), însă am avut noroc că ultimul tren de seară spre București avea întârziere, altminteri petreceam noaptea în gară. Bună și întârzierea la ceva! La întoarcerea în Gara de Nord, taximetriștii nu au vrut să mă ia cu aparatul pornit și nici să-mi dea bon, ceea ce mie mi s-a părut inacceptabil (aveam senzația că mă murdăresc iar de căcatul din fuckultatea particulară-fantomă). Prețul demnității a fost următorul: o stație de metrou și una de autobuz parcurse noaptea, pe jos (bine că am găsit ultimul metrou spre Dristor, apoi am ajuns în Titan... inclusiv titanul Prometeu). Arză-v-ar focul schimbării, poate vă iluminați! 

Ah, focul sacru... unde ești, iubirea mea, Promy? De data asta, nu mă mai pot opri și mă pufnește plânsul. Înainte să produc un nou potop, puiul de vultur vine la mine:

– Bună! Cum te cheamă? Pot să te ajut cu ceva?

De îndată ce mi se adresează astfel, cresc, mă încălzesc și mă înroșesc la față. Mă dau însă la distanță, strângându-mi spasmodic mâna în dreptul ficatului, tremurând de groază. Termină, ești paranoică, e doar un copil (la fel ca mine care am doi ani și zece luni și, în curând, datorită bolii Huntington voi regresa la stadiul de bebeluș, adică voi recupera inocența), poate chiar te ajută cu ceva. Încercând să păstrez distanța, îi explic că am nevoie de un telefon mobil ca să dau un SMS acasă, altfel ai mei fac infarct sau mă omoară ei pe mine.

Imediat, puiul de vultur îmi împrumută telefonul său și mă ajută să trimit SMS acasă. Și dă și el un mesaj de pe Whatsapp. Yeah, yeah, am câștigat, vorba lui Geoană când credea că a câștigat alegerile. Iar eu, altădată exasperată de SMS-uri, înțelegându-le și scriindu-le tot mai greu din cauza bolii Huntington, suprasaturată de ele (maică-mea m-a tot alimentat cu ele, e mare scriitoare... de SMS-uri), mă bucur ca niciodată de un simplu SMS.

Cum să-l plătesc? N-am niciun ban, am plecat practic cu chiloții în vine. Bine că-i aveam și pe ei (dottore El-Gol). Să mă caut prin ei, poate găsesc acolo ascunse niște decorații rare retrase generalului disident retrogradat (Piotr Petrovici Niciporuk) ca în cartea Ludmilei Ulițkaia, ”Imago”? Sau altă comoară. Nu, voi proceda altcumva. Mă apropii de puiul de vultur și îl răsplătesc cu o îmbrățișare titanică și cu un sărut de vampir, de-al fetei lui Dracula. Așa devine el însuși vampir, iar conexiunea între noi se întărește. În sfârșit, nu mai mi-e frică.