Din ”Cum să ai succesuri în Estul Sălbatic” - PROFUL, BINGO, SATUL ŞI ORAŞUL. O POVESTE DIN ESTUL SĂLBATIC

I

Prin fereastra întredeschisă, cu perdelele rupte fâlfâind în vânt, pătrundea o fâşie anemică din lumina şi aşa bolnavă, putredă a dimineţii. Lumina cerşetoare, provocatoare şi iritată din ochii unui câine vagabond, lumina spectrală, prăfuită, deşertică a craterelor de pe străzi, lumina ameţitoare, jilavă a gropilor de gunoaie, lumina violentă şi hipnotizantă a vitrinelor de supermarket, a reclamelor stradale şi a maşinilor metalizate, lumina cenuşie a cartierelor de blocuri comuniste, lumina frisonantă a unui cimitir din care cadavrele au evadat şi au dezlănţuit o orgie.

În somn, Titus strângea puternic între pulpe ultima bucăţică din cearceaful mototolit, gata să cadă din pat, iar buzele sale se lipiseră inconştient de urma de ruj de pe pernă, sorbind-o cu nesaţ. Alarma de la buturuga de telefon mobil Nokia (căruia îi căzuse capacul şi i se decoloraseră cifrele/literele până la imposibilitatea de a fi recunoscute de altcineva în afară de Titus) sună strident, destrămând mirajul. Titus se întinse, prefăcându-se că n-a auzit-o, trăgând de timp şi răsfăţându-se. Căscă, se întoarse spre perna alăturată, o atinse uşor şi şopti: ”Leni…”. Apăsă mai tare perna, tresări şi se ridică într-o rână. „Leni?” Deschise larg ochii, iar colţurile gurii (destinse până adineauri într-un zâmbet) coborâră. Oftă, mângâind totuşi cu vârful degetelor conturul urmei de ruj de pe pernă. Nu vroia să se dea jos din pat, şi-ar fi dorit să fie absorbit de urma de ruj şi să rămână acolo protejat şi fericit ca un fetus în placentă.

Din fotografia de pe măsuţă, Leni părea că îi făce semn cu mâna. Oare de ce o vedea mereu luându-şi „la revedere” sau, uneori, ca acum, ştergând-o fără urmă (mă rog, cu excepţia urmei de ruj de pe pernă)?

Evită să se uite pe fereastră pentru că nu ar fi văzut decât blocul înalt, masiv, cenuşiu de vizavi. Imaginea asta îl apăsa, îl făcea să se sufoce. Se ridică din pat lent, întinzându-se de câteva ori mai înainte, şi-şi târşi picioarele până la baia nefaianţată, cu pereţi jilavi, cu tencuiala căzută şi pe deasupra inundaţi de apa venită de la vecinii de sus. Din ţeava ruginită a chiuvetei picurau încet stropi de apă maroniu-gălbuie cum nu mai văzuse din copilărie, de pe vremea lui Ceaşcă. În chiuvetă şi pe covoraşul cu elefănţei roz, cu urechile şi trompele găurite de ţigări stinse se zăreau câteva fire de păr roşcat. Pe marginea chiuvetei era un pieptene micuţ, argintiu, cu un smoc de păr roşcat. Titus scoase smocul de păr roşcat din pieptene şi vru să-l arunce în W.C., dar, dintr-o dată, se răzgândi şi, mângâindu-l uşor, îl puse într-o casetă bleu din dulăpiorul alb de lângă oglindă.

Gata îmbrăcat de plecare (cu blugii tociţi şi cu cămaşa albastră de pe scaunul din dormitor), Titus se duse val-vârtej la bucătărie, scotoci prin sertare, luă un ibric, îl umplu cu apă şi-l aşeză pe aragazul deschis la foc mic. Între timp, căută din nou febril prin sertare, dar găsi numai pungi goale de cafea pe care le aruncă la coş una câte una. Se întoarse grăbit în dormitor, se repezi la pachetul de ţigări de pe măsuţă, observă că e gol şi se duse să-l arunce la coş la bucătărie. În zăpăceala căutării, Titus fu cât pe-aci să dărâme calculatorul vechi Pentium (cu monitor CRT voluminos) de pe măsuţa din bucătărie.

Deodată, văzu o ceaşcă de cafea aşezată în echilibru instabil chiar pe monitor, iar alături de ea un creion verde dermatograf şi un bilet scris cu litere strâmbe pe un şerveţel: ”Sorry! Ultima porţie de cafea!”. Titus izbucni în râs. Apoi, cu tandreţe, îşi apropie încet ceaşca de cafea de gură, lipindu-şi buzele de urma de ruj de pe margine. Vru să bea restul de cafea din ceaşcă, însă se înecă imediat cu zaţul şi se strâmbă din cauza amărelii. Dădu pe gât repede un pahar cu apă (maroniu-gălbuie) de la robinet. Se uită apoi la ceas şi, alarmat, îşi trase ghetele în picioare şi aleargă în dormitor să-şi ia servieta în care îndesă teancul de lucrări corectate cu roşu de pe masă.

Ieşi din apartament în grabă, o salută pe o vecină ieşită să ducă gunoiul la ghenă, dar aceasta nu-i răspunse. Vecina, o femeie în vârstă cu părul ridicat într-un coc foarte înalt (ca tortul miresei sau ca al doamnei Simpson din desenele animate), brăzdat de bigudiuri lucitoare, multicolore, îmbrăcată în capot şi târşindu-şi picioarele umflate de varice în nişte şlapi roz bombon enormi, cu talpa desprinsă, îşi ducea tacticoasă şi impasibilă coşul uriaş spre ghenă, fără să observe nimic în jur.

Titus se pregăti să intre în lift, dar mai întâi citi noul mesaj de pe uşă, scrijelit probabil de unul dintre elevii săi studioşi: „I-a dela Basescu. Sugi pula mue”. Ăsta era un mesaj scrijelit. Dar mai era şi un bilet (de hârtie, scris de mână) lipit pe uşa liftului cu scotch: „NU m-ai face-ţi măgolani miserie ân lift, nea-ţi ânbolnăvit din cauza la sticle ţigare siringe scuipat borîtura! NU m-ai arunca-ţi nimica că chiem miliţia, face-ţi curat cu linba şi plăti-ţi amendă!”. Titus râse. Nu prea avea chef să intre în lift, dar era târziu, nu-şi mai putea permite să întârzie. Până la urmă, se hotărî şi intră în lift, iar acesta hurui îngrozitor. În timp ce liftul cobora, Titus îşi aranjă părul şi-şi îndreptă gulerul cămăşii, uitându-se în ciobul din oglindă rămas pe baricade în ciuda atacurilor repetate ale „golanilor”.

Ieşit din bloc, Titus intră în grabă pe o străduţă lăturalnică, ascunsă printre blocuri şi se îndreptă către o maşină albă, veche (dar, în fine, în zilele noastre se poate spune că e de colecţie!), destul de curăţică şi bine îngrijită, Dacia Break. Câţiva câini vagabonzi, în ciuda aspectului lor spectral, îl lătrară cu putere, arătându-şi colţii. Titus deschise maşina, se aşeză la volan, porni motorul, introduse - la a şaişpea încercare - maneta schimbătorului de viteză într-a-ntâia, dar auzi, deodată, o pârâială nu tocmai încurajatoare, din păcate, destul de familiară. Se dădu jos din maşină şi verifică pneurile. Da, aşa cum se aşteptase, maşina avea pană de cauciuc la roata stângă din spate.

– Iar a scos Gică ventilul!… S-o fi ofticat că i-am luat locul de parcare. Parc-ar fi al lui, moştenire de la mă-sa… Nici măcar nu plăteşte pentru el! bombăni el.

Se uită apoi la ceas. Ah, mai bine nu ar fi făcut-o! Intrase în panică. Nici nu mai vedea bine. Pentru o clipă, imaginea îi apăru alterată: totul se vedea răsturnat – oamenii cu capul în jos şi picioarele-n sus, alergând şi foindu-se brownian, încoace şi încolo, tot mai alert şi mai haotic, până la amestecarea lor completă într-o pastă informă, maroniu-gălbuie, scuipată în chiuvetă la clătire de Bucureştiul matinal, ameţit şi abulic.

Titus închise ochii. Îşi imagină o pajişte uriaşă, necosită, plină cu flori de nu-mă-uita, invadată de o lumină proaspătă, în care Leni, goală, îi zâmbea şi-i făcea semn cu mâna (nu de „Pa” ca-n fotografia de pe măsuţă, ci de „Bună! Hai, vino-ncoa!”). Dar era târziu. Făcu un efort să se smulgă din vrajă. Deschise ochii şi se dezmetici. Un autobuz tocmai oprise vizavi în staţie. Traversă în goană printre maşini, aleargă după el şi reuşi să se urce din mers pe scara ticsită de oameni, pe a doua treaptă. O cucoană furioasă de pe prima treaptă îl izbi sistematic cu umbreluţa, dar Titus rezistă eroic, ca un fachir pe sticlă, fără să-şi piardă zâmbetul şi echilibrul.

Liceul vechi, de mult timp nerenovat, cu un aspect bacovian (de „cimitir al tinereţii”) îl aştepta – cu aceleaşi uşi masive închise şi aceiaşi portari acri şi plictisiţi, rezolvând în continuu integrame, mestecând seminţe şi scuipând cojile. Un liceu cu culoare înguste, întunecoase, labirintice, parcă nesfârşite.

Titus suspină şi intră cu inima strânsă în liceu pe o uşă albă pe care scria „Cancelarie”. Uşa scârţâi puternic. Într-o sală slab luminată, la o masă lungă câţiva profesori îşi desfăşurau micile ritualuri matinale. Într-un colţ, în stânga, unul citea absorbit ziarul şi aproape că dispăruse sub el. În capăt, trei doamne îmbrăcate în taioare ponosite şuşoteau îngrijorate. În dreapta, în alt colţ, o domnişoară cu o figură pământie şi cearcăne adânci fuma cu un aer plictisit o ţigară, scuturând-o absent în scrumieră. Titus îi salută pe toţi cu o voce spartă şi impersonală:

– Bună dimineaţa.

Nu-i răspunse decât profesoara cea tânără şi uscăţivă care fuma în dreapta, în colţ (cu o voce stinsă, din altă lume):

– ’Neaţa, Titus.

Titus se aştepta să apară în curând zombie, fantome, monştri sau măcar Scoobie Doo în încercarea sa de a rezolva misterul liniştii apăsătoare din cancelarie. Din fericire, se sună de intrare şi Titus răsuflă uşurat. Se semnă în condică, luă repede catalogul şi, uitându-se în fugă la ceas, aleargă spre sala de curs.

O luă înainte pe culoarul îngust şi întunecos, cu portrete de scriitori pe pereţi. Mai multe grupuri de elevi stăteau pe hol, deşi se sunase de intrare. În faţa sălii 2 de la parter se afla un grup mare de elevi: unii fumau, doi tineri îndrăgostiţi se sărutau şi se pipăiau, alţii vorbeau de zor la mobil sau stăteau pe chat. Nimeni nu-l salută, nimeni nu păru să-l observe. Titus îi întrebă:

– De ce nu sunteţi în clasă? N-aveţi oră?

Unul dintre elevi îi răspunse, trăgând din ţigară şi suflându-i fumul în nas:

– N-a venit profa…

– Dar cu cine aveţi? se interesă Titus.

– Cu doamna Clarisa Lernea, zise elevul, scoţând pe nări nori groşi de fum.

– Poate Le-nea! comentă alt elev.

– Probabil că testează un nou salon de cosmetică, interveni o fată nu tocmai străină de un astfel de loc şi care ştia ce vorbeşte, după felul în care era aranjată, coafată şi machiată.

– Dacă nu te-a luat pe tine pe post de consilier, o tachină unul dintre colegi.

– Tot degeaba, că-i babă! Când te gândeşti că are vreo… 30 de ani! spuse fata îngrozită.

Titus făcu un gest de lehamite, se mai uită o dată la ceas şi se îndreptă spre sala 3 de alături. Înainte de a intra în clasă, cu mâna pe clanţă, mai privi o dată holul: în faţa multor săli, grupuri-grupuri de elevi... „fără număr, fără număr” îşi pierdeau vremea pe hol. Parcă erau mai mulţi afară decât în clase. Oricum, în semi-întunericul destul de lugubru, aduceau o pată de culoare exotică, semănau cumva cu Marea Barieră de Corali din nord-estul Australiei. 

La oră, unii elevi deja plecaseră sau nu veniseră deloc (rândul din mijloc, format preferenţial din băieţi, era aproape gol), iar cei rămaşi se dedicau unor activităţi mai antrenante decât istoria precum plimbatul de la o bancă la alta, bârfele directe sau online, pe reţelele de socializare, fumatul, vorbitul la mobil sau trimiterea de SMS-uri. Cei mai studioşi îşi făceau temele la matematică, la informatică sau la engleză. Doi tineri se pupau şi se pipăiau imperturbabil în prima bancă şi nu se simţiră deranjaţi nici chiar când Titus scoase în glumă o cutie de prezervative pentru a le oferi, protector, tinerilor îndrăgostiţi.

Titus încercă să ignore indiferenţa afişată ostentativ şi să-şi desfăşoare ora. Trase aer adânc în piept şi începu să vorbească despre Mihai Viteazul, străduindu-se să demonteze mitul Unirii de la 1600 şi să-l înlocuiască cu varianta mai plauzibilă a cuceririi (gloriase, ce-i drept, a Ţărilor Române) sau a “pohtei ce-am pohtit-o”. La sfârşit, după mai multe tentative de interacţiune cu clasa, avu impresia că singurul care-l ascultase fusese însuşi Mihai Viteazul, din tabloul de pe perete, care-l privea acum cu un aer uşor contrariat şi ironic.

***

Titus părea iremediabil prizonier în “roata veveriţei”, aşa cum auzise odată la o conferinţă MLM la Marriott, la Herbalife, unde-l invitase o colegă profesoară cu intenţia generoasă de a-l face milionar peste noapte. După prezentarea spectaculoasă a afacerii-minune şi fără niciun fel de riscuri, după aplauzele prelungite pentru liderii de succes care defilau pe scenă şi după infuzia de gândire pozitivă americană într-un cadru somptuos şi festivist, Titus ajunsese acasă şi mai obosit ca de obicei şi simţise că-i vine să vomite.

Nu, marketingul în reţea nu reprezenta o soluţie pentru el. Însă ce perspective de evoluţie îi oferea activitatea sa profesională? Timpul trecea, iar la liceu nimic nu părea să se schimbe. În pauză, la cancelarie, lumea vorbea numai de bani, de criză sau se plângea, pur şi simplu, de condiţia mizerabilă, demnă de dispreţ a profilor de astăzi din România. Degeaba încerca Titus la început să schimbe subiectul, pomenind de vreo nouă carte, film sau terasă, lumea se făcea că n-aude sau se enerva de-a dreptul, căci cine avea bani pentru aşa ceva pe timp de criză, iar discuţia revenea, invariabil, la bani şi la criză, aşa că Titus se retrăgea tot mai des singur într-un colţ şi fuma, protejat în mod inefabil de rotocoalele de fum ale Înţelepciunii (sau mai bine zis ale Geniului Neînţeles) ca Domnul-Omidă din “Alice în Ţara Minunilor”.

Ziua de salariu era, într-devăr, una dintre cele mai degradante experiențe: când trebuia să semneze fluturașul de salariu, se înroșea, i se tăia răsuflarea, iar mâna îi tremura. De ce mai trebuia să semneze pentru așa rahat de bani care nu-i ajungeau nici să plătească chiria (chit că-și completa veniturile cu meditații la engleză și la română, că istoria nu mai interesa pe nimeni)? De-abia îi acopereau țigările și benzina. Făcea și asta parte din procedura sistematică de umilire?

La oră, din păcate, atmosfera nu era mai entuziasmantă ca în cancelarie: elevii continuau să vorbească la mobil, fumau în clasă, se sărutau şi se pipăiau, iar cei mai serioşi şi mai activi foloseau ora de istorie pentru a-şi face tema la engleză, matematică sau informatică (şi Titus nu îndrăznea să-i deranjeze).

Directorul nu era nici el dintre cei mai populari. Profii îl suspectau că-şi dobândise funcţia prin alte merite decât cele profesionale. Poate apelase la aceeaşi fabrică de diplome, „MANGa cum laude” ca şi „dottore” Ponta. Oricum, se putea spune că directorul era mai curând implicat în campanii politice decât în conducerea liceului. Preferau să-l ştie plecat, decât la birou. Ar fi optat pentru o întâlnire de gradul trei cu o creatură de pe Marte decât să intre în biroul directorului sau să ia parte la o şedinţă. Cu siguranţă, extraterestrul s-ar fi comportat mai uman.

Şeful îi tiraniza pe profii tineri şi, dintre ei, îndeosebi pe Titus, bătându-şi joc de îmbrăcămintea sa modestă şi, totodată, neregulamentară, de aerul său de puşti care-l putea face uşor de confundat cu elevii, de incapacitatea lui de a se impune în faţa copiilor. Totodată, directorul îl atenţionase că părinţii copiilor s-au plâns în şedinţă că Titus îi suprasolicita la materia lui, nemailăsându-le timp pentru ce e important, adică pentru matematică, informatică şi engleză. Îi spusese chiar tranşant să „o lase mai subţire” cu materia lui, că în ziua de azi nu mai contează istoria.

La fiecare şedinţă sau chemare în biroul directorului i se părea că plonjează din „Matrix”-ul înşelător, deprimant, dar suportabil al cancelariei drept pe scaunul de tortură al agentului Smith. Ori că pendulul Inchiziţiei coboară spre el lent, dar implacabil, tot mai aproape, gata să-l sfâşie, ca-n „Puţul şi Pendulul”. Sau că este un fluture răstignit în faţa păianjenului ca-n „Orbitor”, privindu-şi călăul în ochi, în acelaşi timp paralizat de groază şi fascinat de propria sa execuţie.

***

Gâfâind, cu faţa congestionată, Titus făcu slalom printre elevii de pe culoar până la cabinetul medical. Ajuns în dreptul său, deschise uşa zgomotos, fără să mai bată, trântind-o de perete. Cu siguranţă, Leni avea să se bucure să-l vadă. Se angajase cu o lună în urmă la acelaşi liceu unde preda şi el, acum puteau fi mai mult timp împreună. O găsi aranjând în glastră un buchet de orhidee imperiale. Pe măsuţă era şi un carton plin cu prăjituri Diplomat (dintre care una era mâncată pe jumătate) şi un pachet de cafea Jacobs Alintaroma cartonat, de 500 de grame. Titus o strigă, dar ea nu-i răspunse. Continua să aranjeze orhideele în vas. O privi câteva momente în tăcere: i se părea că e şi ea o orhidee înaltă, elegantă şi mlădioasă. Apoi se apropie de ea şi încearcă să o sărute pe gât, dar ea nu se lasă. Întorcându-i spatele, Leni îi aminti de ziua ei onomastică, “Sfinţii Constantin şi Elena”. Titus se simţi un pic jenat şi încercă să bolborosească nişte scuze, dar Leni îi spuse:

– Nu-i nimic, noroc că au alţii grijă de mine. Sunt mulţi care mă apreciază, nu ca tine. Chiar şi directoru’. Poate ar fi chiar mai bine să aibă doar alţii grijă de mine, se pare că nu mă pot baza niciodată pe tine. Ţie nu-ţi pasă.

Seara, venind de la liceu, Titus se hotărî să se ducă la prietena lui s-o împace, fără a-i spune nimic, pentru a nu strica surpriza. Traficul era însă imposibil. În fiecare intersecţie cronometra cel puţin o jumătate de oră de aşteptare, iar mulţi claxonau, încercând să depăşească pe roşu coloana. Un şofer nervos, care nu mai avea răbdare să stea la stop, chiar îl tamponă uşor în spate, dar Titus nu mai părea în stare să recepţioneze impactul. Transpiraţia îi curgea în valuri, iar mâinile înfierbântate şi umede îi alunecau de pe volan. Se sufoca. Încercă să-şi ocupe timpul numărând maşinile de la stop, dar asta îl angoasă şi mai tare. Când ajunse în sfârşit pe strada lui Leni, strigă “Yeah!”şi se bucură, dar nu pentru mult timp.

Urma aventura căutării unui loc de parcare. Se învârti timp de trei sferturi de oră pe străduţe minuscule pe care nu putea să treacă nici măcar o maşină pe un singur sens din cauza celor parcate pe lateral, dar pe care se încăpăţânau să intre şi autoturisme venite din sens opus. I se păru că dă înainte şi înapoi de nenumărate ori, fără a avansa câtuși de puțin. În plus, locurile aparent libere erau ori numerotate şi concesionate altor şoferi, ori, pur şi simplu, curţi şi garaje unde scria mare “NU PARCAŢI!”, uneori în asociere cu “CÂINE RĂU!”, de parcă ar fi existat o corelaţie. Îi veni să plângă de furie şi neputinţă, dar nu mai avea energie nici pentru asta. Până la urmă, deşi ştia că Supercom ridica maşinile aflate în faţa blocului lui Leni, chiar dacă nu incomodau circulaţia, nici nu se aflau pe trecerea de pietoni, strânse din dinţi şi lăsă bătrâna Dacie chiar acolo, la intrare, pe avarie, cu un bilet cu numărul său de telefon mobil sub ştergător, în caz de nevoie. Se făcuse nouă seara, poate că la ora aia nu mai ridicau maşini. Se rugă încetişor să nu apară Supercom ca să ridice maşina, doar nu stătea mai mult de o jumătate de oră şi, oricum, lăsase bătrâna Dacie pe avarie.

Din fericire, problema florilor pentru Leni se rezolvă imediat: exact la intrarea în bloc se afla un chioşc de florăreasă. Titus alese iute un buchet mare de flori de câmp (albăstrele, margarete şi garofiţe din care mama îi făcea coroniţa de premiant în copilărie). În drum spre lift, le mirosi, prima oară fără să simtă nimic. Puţea mai curând a ghenă, dar ăsta era parfumul natural al celor mai multe blocuri bucureştene. Auzi huruitul familiar al liftului. Văzu ciobul de oglindă din lift – la fel ca acasă. Parcă era un pic mai bine, trebuia să facă eforturi să-şi revină. Îşi şterse transpiraţia de pe faţă cu un şerveţel, privindu-se în ciobul de oglindă şi mai mirosi o dată buchetul. Dintr-o dată, văzu dealuri line înlănţuindu-se şi o pajişte uriaşă plină cu flori şi fân necosit unde el şi Leni făceau dragoste. Închise ochii şi zâmbi.

Sus, la etajul 8, Titus pregăti din timp cheia şi deschise uşa cu o mişcare sigură şi, în acelaşi timp, delicată. Vroia s-o surprindă pe Leni. Poate făcea chiar acum o baie cu spumă, cu un pahar de şampanie alături şi o lumânare parfumată aprinsă, şi avea să-l invite şi pe el în cadă. Dar la baie nu era nimeni. Titus intră tiptil în dormitor. Surpriza pe care i-o pregătise Leni era mult peste aşteptările lui! În lumina intensă şi brutală a plafonierei din dormitor, chiar în dreptul ferestrelor fără jaluzele, o văzu pe Leni în genunchi, pe covor, cu penisul directorului în gură. Titus privi scena paralizat, minute în şir, parcă la nesfârşit, ca fluturele răstignit în pânza păianjenului. Florile îi căzură din braţe, risipindu-se pe covor.

– Aştepţi să-ţi vină rândul? întrebă directorul cu un rânjet satisfăcut şi necruţător care-l curentă.

Titus făcu eforturi supraumane să se smulgă din fascinaţia morbidă a fluturelui răstignit şi să reacţioneze. I se tăiaseră picioarele şi avea senzaţia că se sufocă. Cu greu, împleticindu-se şi călcând pe florile risipite pe covor, fără să rostească un cuvânt, reuşi să se târască afară din dormitor. Tulburat ca niciodată, se aşeză pe scări ca beţivii, acoperindu-şi faţa cu mâinile şi suspinând. Îşi aprinse ţigara invers şi o stinse imediat. Luă apoi o nouă ţigară şi o fumă pe jumătate, tresărind înfrigurat, chiar acolo pe scări. O stinse pe mâna lui stângă, privind ca prin vis urma roşiatică, fără să simtă aproape nimic. Era încă în stare de şoc, pur şi simplu, nu-i venea să creadă.

Afară, altă surpriză! Maşina nu mai era la locul ei. Supercom o ridicase. La început, Titus se gândi să o lase acolo, nu mai avea chef de nimeni şi de nimic. Apoi, pe măsură ce-şi aduna puterile, realiză că taxa plătită urma să fie mult mai mare dacă nu îşi recupera maşina imediat. În plus, acum se simţea în stare să riposteze, era gata chiar să facă scandal. Titus chemă un taxi şi merse până în afara Bucureştiului, în Afumaţi, unde-şi avea sediul Supercom. Plăti taxiul şi se duse apoi la casierie pentru a achita taxa pentru maşină. Toată furia şi toate umilinţele acumulate răbufniră acum. Făcu reclamaţie în scris, dar şi verbal, foarte vehement, susţinând că nu este corect să fie ridicate maşini care nu inoportunează traficul atunci când nu este oferită o alternativă – alte locuri de parcare (iar în Bucureşti, se ştia, nouă autoturisme se luptau pentru un singur loc de parcare), taxa este prea mare (550 lei), iar sediul Supercom prea greu accesibil pentru şoferi. În plus, preciză că Dacia fusese parcată în faţa blocului, unde nu incomoda traficul şi fusese lăsată pe avarie, împreună cu datele de contact ale şoferului. Atunci când vorbi de posibila funcţionare ilegală a firmei (despre care citise în presă), Titus ridică tonul acuzator. Unul dintre angajaţii firmei se repezi la el şi-l împinse, înjurându-l. Titus se lovi de perete şi căzu. Când se ridică, ceru să refacă reclamaţia, pentru a include în ea comportamentul nedemn şi agresiv al angajatului Supercom. Plăti apoi taxa în scârbă şi luă maşina. Era mai zgâriată ca înainte.

Locul său de parcare preferat de la bloc, din fericire, nu fusese ocupat, dar, când coborî din maşină, se trezi împresurat de câinii vagabonzi care îl priveau cu ochii injectaţi şi colţii ridicaţi, mârâind şi lătrând. Unul dintre ei se aruncă asupra lui Titus, îl azvârli la pământ şi-i sfâşie faţa cu colţii săi ascuţiţi. Titus nu simţi atât durere, cât mai mult spaimă. Şi, cumva, senzaţia difuză că merita sau trebuia să fie devorat de câini. Dar instinctul de conservare fu mai puternic de data asta. Se luptă să scape, lovindu-l pe câine, la rândul său, cu servieta. Câinele se dădu la o parte, scheunând, iar Titus o luă la goană spre bloc. În ciobul de oglindă din lift observă două dâre de sânge şiroind pe obrazul drept. Mulţumi cerului că nu era nimeni în lift sau pe hol ca să-l vadă în ce hal era.                

Acasă, se trânti epuizat pe pat. Sângele îi picura uşor pe mână, dar nu-i dădea atenţie. Nici măcar nu-şi şterse faţa. Încă nu-i venea să creadă ce se întâmplase, câinii şi Supercom nu însemnau nimic, dar Leni... ! Revăzu masochist în minte de sute de ori scena, se surprinse şi pe el asistând neputincios, dar şi un pic pervers, ca un voyeur, apoi ca o victimă care nu opune nicio rezistenţă, “aşteptând să-i vină rândul”.

– I-a supt pula, iar eu m-am uitat ca bou’, repetă în neştire, gemând ca un animal castrat.

Cum îndrăznise şeful să o atingă pe Leni a lui? Leni era femeia lui şi numai a lui, nu trebuia s-o împartă cu nimeni, cu atât mai puţin cu şeful pe care îl detesta. Bizar, cum de nu observase nimic mai înainte? De când începuse aventura lui Leni cu şeful său? Ce sentimente, ce planuri, ce intenţii avea Leni faţă de „dom’ director”? Dar faţă de el? Nu-l mai iubea? Însă îl iubise oare vreodată? Indiferent de asta, de ce nu făcuse nimic, aşa ca bărbaţii? De ce nu ripostase? Simţea că moare de durere, umilinţă şi ruşine, ar fi vrut să se caşte un abis şi să-l înghită pentru totdeauna. Dar, în acelaşi timp, îi era milă de el însuşi: două lacrimi fierbinţi i se scurseră pe obraji, amestecându-se cu sângele şi sudoarea.

Toată noaptea se zvârcoli pe canapea, fără a închide un ochi. Vomită de câteva ori pe covor. Doar spre dimineaţă, când se zăriră primele raze de soare, adormi chinuit, gemând şi zbătându-se în somn. Visă tot felul de lucruri monstruoase: domnitorii coborând din portretele de la şcoală şi trăgându-l pe roată pentru desconsiderarea istoriei şi lipsa de autoritate în faţa elevilor; pe el însuşi dezbrăcat complet şi legat în lanţuri în locul maşinii în parcarea Supercom, biciuit de angajaţi, de director şi de Leni; pe Leni în chip de zeiţă Artemis virgină, asmuţind câinii vagabonzi asupra lui pentru a-l sfâşia ca pe Acteon; pe el sugând scula şefului în aplauzele furtunoase ale lui Leni şi sub privirile amuzate ale colegilor şi elevilor săi.

II

Tot weekend-ul Titus se zbuciumă, revăzând obsesiv ce se întâmplase şi reproşându-şi lipsa de reacţie. Duminică, pe la trei noaptea, îşi aminti brusc că a doua zi avea ore, iar el se simţea sfârşit de puteri: nu era în stare nici să se ţină pe picioare, nici să vorbească, iar capul îl durea cumplit, în ciuda analgezicelor. Şi nici nu concepea să se întoarcă acolo, să îi vadă pe Leni şi pe director. Se gândi să ceară concediu medical, dar ideea îi venise tardiv, procedurile erau complicate şi, în plus, nu-i plăcea să caute scuze şi acoperiri.

La şapte sună alarma şi Titus gemu slab, precum un animal muribund. Se chirci sub cearceaf ca un fetus în placentă, acoperindu-şi capul, încercând să mai amâne momentul trezirii. Alarma continua să sune tare şi strident. Se târî până la baie şi se spălă pe faţă cu apă rece. Îşi examină îndelung rănile de pe obraz şi urma de ţigară stinsă de pe mâna stângă, le pipăi, se gândi să pună pansamente, dar apoi renunţă la idee. Nu dorea să ascundă urmele dezastrului câtuşi de puţin, ar fi vrut ca toată lumea să ştie cât suferea.  

– Parcă mi-aş linge rănile, ce consolare ieftină! îşi zise el. Ce bine ar fi fost să fie rănile astea şi atât! Ce uşor ar fi fost! Ce să fac însă, Doamne, cu rănile din suflet?! suspină el. 

Se duse apoi la bucătărie să facă o cafea tare şi, de-abia îşi aprinse ţigara, că sună telefonul. Luă mobilul şi încercă să răspundă. Dar, nu, nu era nimeni şi telefonul continua să sune. Poate suna telefonul fix? În ultima secundă, Titus ridică receptorul. Era bunicul. Nu putea să-i închidă, nu mai vorbiseră de aproape două luni. Bunicului i se făcuse dor de el şi vroia măcar să-l audă. Spera că o duce bine în capitală şi că e sănătos. Şi-ar fi dorit să vină în sat să predea la şcoala de acolo, doar asta fusese tradiţia familiei (cu excepţia nepotului, Titus). Da, într-adevăr, Bucureştiul oferea multe oportunităţi şi Titus preda la liceu, dar la ţară erau oameni mai primitori şi un mediu mai curat. Ce păcat, tocmai se eliberase un post de profesor de istorie la gimnaziul din sat, iar Titus l-ar fi putut prelua. Şi tocmai renovaseră casa, el şi cu câţiva nepoţi care mai rămăseseră în sat, căci cei mai mulţi erau plecaţi la muncă afară. Folosise inspirat banii obţinuţi din vânzarea terenului din Mihăileşti. Puseseră gresie lucioasă la bucătărie şi faianţă verde la baie, aveau acum şi centrală, iar pe terasă aduseseră o măsuţă cu scăunele de răchită: o plăcere, să tot stai să-ţi bei cafeaua sau... ţuiculiţa acolo, privind dealurile împădurite din zare sau… corectând lucrări.

Titus asculta ca prin vis tot ce spunea bunicul, neîndrăznind să-l întrerupă, dar fără a comenta ceva.

– La revedere, tataie! Trebuie să fug la şcoală. Multă sănătate! zise Titus, sorbind ultima înghiţitură de cafea. 

Îşi puse apoi repede un tricou kaki şi eternii lui blugi tociţi şi se încălţă cu tenişii chinezeşti. În timp ce-şi studia rănile de pe obraz în ciobul de oglindă din lift, Titus începu să proceseze ce spusese bunicul. Cum ar fi fost să se ducă la ţară? Acolo, îşi amintea, cerul e albastru fără nor, fânul foşneşte, se aude zvon de talangă, iarba e înaltă şi atât de proaspătă… S-ar putea întinde pe iarbă, iar aceasta l-ar mângâia, i-ar alina rănile… Ar asculta dangătul clopotelor şi ar vedea duminica dimineaţa o mulţime de oameni îmbrăcaţi în costume naţionale în faţa bisericii, reculegându-se pentru liturghie. Ar participa la o masă mare, întinsă în tindă, unde copiii se caţără unul pe altul, chicotesc şi îşi vâră mâinile într-un castron imens cu mămăligă şi smântână, lingându-şi degetele. Ar putea chiar să se plimbe printre bănci într-o sală de clasă invadată de o lumină caldă şi blândă, cu elevi îmbrăcaţi modest, dar cu sufletul curat, fără pretenţii, fără fiţe. Ar putea, în cele din urmă, să-şi bea cafeaua... sau ţuiculiţa la măsuţa de răchită de pe terasă, împreună cu bunicul lui, protejat de privirea şi de zâmbetul lui consolator.

Răsucirea cheii în bătrâna Dacie îl făcu să-şi întrerupă reveria. Nu era asta o imagine idilică, semănătoristă, potenţată de propria nostalgie şi fără niciun fel de susţinere în realitate? Şi ce dacă? Mai bine să se hrănească cu vise frumoase decât cu coşmaruri reale!

Şi apoi cine mai face asta? Să plece de la Bucureşti la ţară?! Nu-i nimic, ar putea fi original, ar putea da el tonul. Ar putea lansa chiar un nou trend. Ar putea deveni un „future-maker”, un „trend-setter”! Să revenim la valorile originare, tradiţionale... Şi, la urma urmei, ce-i oferea Bucureştiul? Dispreţ, trădări, depersonalizare, demotivare, angoase, frustrare, alienare, absurd, haos, stres, mizerie, câini vagabonzi, agitaţie, poluare, trafic infernal?

Înainte de a intra în liceu, Titus se opri la intrare să fumeze o ţigară şi să-şi pregătească discursul pentru director. Era hotărât să fie demn şi să nu cedeze de data asta. Intră pe poartă palid, uşor tremurând, dar cu ochii strălucitori, indiferent cât de încercănaţi arătau. Portăreasa nici nu-l observă, ci continuă să molfăie seminţe şi să scuture integramele de coji chiar la intrare.

Doi colegi îl opriră pe hol curioşi:

– ’Neaţa! Ce s-a întâmplat, Titus? Ce-ai păţit?

– A, nimic important, un mic accident, răspunse Titus cu un zâmbet forţat.

Apoi, după ce inspiră adânc de câteva ori, intră în biroul directorului, fără să bată la uşă.

– Sunt ocupat! Nu pot să vorbesc acum! Ieşi afară! strigă directorul, fără să-şi ridice nasul din laptop şi să se observe cine intrase.

– Ţi-o suge Leni? E cumva sub birou? Pot să verific? Este interzis sexul în timpul programului, spuse Titus încet, dar ferm.

Nici nu-i veni să creadă că zisese aşa ceva. Parcă vorbea altcineva.

– Ce? se minună directorul de intrarea neanunţată a lui Titus şi de reacţia lui total neaşteptată.

Dar îşi reveni parţial şi ripostă:

– Poate nu ştii, da’ aici la mine e Biroul Oval sau Oral, cum vrei să zici. Pot să fac orice când vrea muşchii mei, răspunse directorul, scărpinându-şi chelia lucioasă ca o bilă de biliard.

– Atunci îţi vei asuma şi tu responsabilitatea pentru ce ai făcut la fel ca preşedintele Clinton, surâse amar Titus.

– Nu ţi-e ruşine, bă, ţărane? Ce cauţi aici? Vorbeşti ca un ţăran, te îmbraci cu toate jafurile şi umbli împuţit ca un aurolac, dai buzna, mă deranjezi, nu-ţi respecţi superiorii şi perturbezi bunul mers al şcolii pentru care am făcut atâtea sacrificii! Şi habar n-ai cum să tratezi o femeie! Dacă-mi aduc bine aminte, i-ai adus lui Leni flori de câmp. Ha, ha, ha, cine mai dă flori de câmp unei doamne de ziua ei? Și, oricum, Leni preferă mai mult orhideele imperiale, rânji directorul, făcând eforturi să-şi revină din şoc şi să preia controlul.

Titus simţi o înţepătură în inimă: revăzu florile de câmp scuturate pe covorul pătat de spermă şi călcate în picioare. Îi veni să leşine, dar îşi adună puterile şi contraatacă:

– Ai merita să-ţi vorbesc mult mai urât, ai merita chiar să te omor, am fost un gentleman că m-am purtat aşa, nu vreau să mă cobor la nivelul tău, zise Titus, privindu-l în ochi.

– Ba te invit să te cobori. Leni nu e azi la cabinet, nici sub birou şi am poftă de una mică. Mi-o sugi tu? rosti directorul cu o voce insinuantă, care nu accepta refuzul, învăluindu-l în privirea sa hipnotică, cu o tentă lascivă.

Titus simţi că i se urcă tot sângele la cap.

– Te rog să nu mai vorbeşti aşa, s-ar putea să nu mă pot controla, şopti el, cutremurat de furie şi de silă.

– Da’ ce-ai face, bă, ţărane? Ai leşina? Se pare că nu eşti bun nici la supt pula, eşti varză rău de tot. Poate mai luam şi SIDA sau cine ştie ce altă boală venerică de la tine! se schimonosi directorul.

– N-am mai făcut-o la propriu, dar am mai făcut-o la figurat până acum. Regret şi n-o să mai accept, spuse Titus tare şi hotărât.

–  O s-o mai faci de milioane de ori, răspunse directorul sigur de sine, pe un ton dominator. Da’ ce-ai păţit la faţă şi la mână, bă, ţărane? Ai vrut să te sinucizi? Nici asta nu ţi-a reuşit, bă, loosere? hohoti el.

– Să mă sinucid? Ce, crezi că o sinucidere te eliberează? izbucni Titus. Am o idee mult mai bună: demisia. Voi completa acum cererea şi tu mi-o vei semna imediat.

– Ce? Chiar vrei să-ţi dai demisia? Şi-aşa arăţi ca adunat din boscheţi. Vrei să ajungi să cerşeşti pe stradă ca să ţi-o bagi în venă? Să ştii că poţi să vii apoi târându-te în genunchi, să mă pupi în cur şi să mi-o sugi… la propriu, eu nu o să te mai primesc înapoi niciodată. Am să te las să te zbaţi în căcat, îl ameninţă directorul, cu faţa deformată de un rictus şi aruncând flăcări din priviri.

– Nu vrei să te desparţi de mine? Nu mai ai pe cine să torturezi în locul meu? Ei bine, eu nu sunt chiar aşa de masochist ca să rămân. Am stat şi aşa prea mult. Am pierdut ultimii patru ani de viaţă. Totul a fost prea degradant şi demotivant... Te rog să-mi semnezi demisia imediat. Este dreptul meu, punctă Titus un pic îngrijorat şi agitat, dar hotărât să meargă mai departe.

În sfârşit, spunea ce avea de spus, cu orice risc.

– Ştii ce? Nu eşti un monstru oribil, ci doar un clovn ridicol care face glume proaste, continuă Titus, privindu-l cu ochi scânteietori. Puterea ta era în frica mea. Dar acum nu-mi mai e frică. Sunt liber, râse el.

Scrise demisia repede pe o coală A4 şi i-o înmână directorului. În timp ce acesta o studia, începu să cânte cât putea de tare şi însufleţit „I want to break free”.

– Taci, ţărane! zbieră directorul, astupându-şi urechile, după ce semnase demisia repede şi cu o grimasă de dezgust.

– Îmi pare rău, nu ştiu manele, râse Titus şi ieşi pe uşă val-vârtej.

Zbura.

Neo câştigase bătălia, prizonierul Inchiţiei păcălise pendulul, fluturele evadase din pânza păianjenului.

***

Titus rămase la liceu până la sfârşitul anului şcolar, nu dorea să abandoneze copiii, aşa că aşteptase până la încheierea semestrului. Ultimele două săptămâni trecură mai greu ca niciodată: parcă ar fi străbătut, târându-se, în lanţuri, câteva milenii. Dar în ultima zi lanţurile se sfărâmară şi Titus simţi iar că pluteşte. Îşi făcu repede bagajele, fredonând “Free as a bird”.

Traficul pe şosea până în sat fu destul de liber, aşa că Titus se relaxă la volan şi cântă tot drumul. Când văzu plăcuţa de la intrarea în sat cu numele localităţii, “Ştefăneştii de Sus”, ochii i se umplură de lacrimi.

Bunicul îl aştepta la poartă şi îl îmbrăţişă cu căldură. Titus îl strânse şi el în braţe, aproape să-l strivească, dorindu-şi ca îmbrăţişarea să dureze la nesfârşit. Se simţea atât de fericit.

Merseră împreună până în bucătărie, unde Titus îl rugă pe bunic să nu se deranjeze deocamdată cu masa, căci mai avea două sandvişuri de pe drum. În timp ce Titus înfuleca cu poftă primul sandviş, bunicul aduse la masă o sticlă de Cola şi chipsuri. Măcar cu atât să-l cinstească şi el pe nepotul său drag. Titus se strâmbă, uitându-se la chipsuri şi la Cola cu suspiciune, dar acceptă în cele din urmă un pahar de Cola, pentru a-i face plăcere bunicului. Ce mai conta ce se afla pe masă, bunicul părea neschimbat: cu părul lui bogat, argintiu, luminos ca un nimb, cu obrajii rumeni şi bucălaţi, cu privirea lui blândă şi mângâietoare. Cât îi lipsise această privire! Aproape că uitase ce înseamnă tandreţea.

După masă, bunicul îi propuse să meargă amândoi la şcoală ca să-l prezinte directoarei. Bunicul fusese şi el învăţător în sat, era respectat, iar cuvântul său conta. Dacă îl recomanda el, erau şanse mari ca Titus să ocupe postul de profesor de istorie rămas liber.

Titus îl luă de braţ. Bunicul era încă sprinten, Titus abia putea ţine pasul cu el şi gâfâia. Văzând bisericuţa albă din vârful dealului, se opriră din drum pentru câteva momente ca să se închine, iar bunicul îi spuse cu glasul întretăiat de emoţie:

– Măi, copile, eşti tras la faţă, ai slăbit, dar focul din ochii tăi nu s-a stins. Ai aceiaşi ochi căprui strălucitori de odinioară, ochii ăia frumoşi de fată, cu gene lungi şi arcuite… Mai ţii minte cum te alergau fetele când erai la liceu? Nu ştiam ce să le mai zic!

Pe drum, Titus  observă că fostul Cămin Cultural fusese renovat şi devenise disco-bar. Se întristă puţin, dar auzi de undeva, nu foarte departe, sunet de talangă şi ochii i se umeziră, iar zâmbetul îi reveni pe buze. Cât tânjise să mai audă o dată sunetul ăsta! Ce dacă drumurile erau pline de balegă! Sunetul ăsta răscumpăra tot. Se opri pentru a-l asculta, savurându-l ca pe o madeleină a lui Proust şi plonjând înapoi în lumina inocentă a copilăriei.

Dacă vechiul Cămin Cultural fusese reamenajat şi transformat în disco-bar, şcoala nu-şi schimbase destinaţia, dar se afla într-o stare foarte precară: pereţi cu igrasie, cu tencuiala căzută, gata să se prăbuşească, bănci putrede, ferestre sparte şi astupate cu hârtie, laboratoare goale, fără niciun fel de dotări, cu un miros puternic de mucegai, câteva calculatoare străvechi 486 cu monitoare imense, prăfuite, pur “decorative”, pe care nimeni nu le mai folosea de mult (de fapt, nu prea diferite de propriul său calculator!). 

Cancelaria era mică şi îmbâcsită, chiar sufocantă, iar uşa ei scârţâia îngrozitor. Biroul directoarei nu părea nici el mai prietenos. Titus intră pe uşa masivă din lemn scorojit cu un nod în gât. Biroul era îngust, nerenovat de mult, sărăcăcios mobilat, cu harta (crăpată) a României pe peretele din spate drept singur ornament, cu ferestre fără draperii şi fără termopane. Directoarea avea părul scurt, roşcat, făcut permanent, după o modă de mult trecută, o faţă măslinie, brăzdată de riduri şi ochii verzi-spălăciţi, alunecoşi. Era îmbrăcată într-un taior verde, vechi şi ponosit. Titus se înfipse mai puternic în braţul bunicului, agăţându-se de el ca o ancoră de ţărm.

– Sărut-mâna, o salută el cu glas întretăiat. Sunt Titus Ionescu, nepotul domnului învăţător.

– Sărut-mâna, spuse şi bunicul. L-am adus pe nepotul meu, Titus. Cred că vă poate ajuta el, doar aveţi nevoie de un profesor de istorie la gimnaziu şi, în condiţiile de acum, trebuie să recunoaşteţi că e greu de găsit un cadru didactic dedicat şi profesionist. Nepotul meu a predat şi la Bucureşi la liceu, are experienţă şi este un profesor foarte bun. Nu este motivat de bani, altminteri nu ar fi venit aici. Este un suflet generos: vrea să vă ajute.

Atât bunicul, cât şi nepotul sărutară mâna aspră şi noduroasă a directoarei.

– Da, mulţumesc, domnu’ Ionescu, zise directoarea cu o voce aspră şi hârâită, întorcându-se spre bunic şi privindu-l cu ochii ei alunecoşi, fără să schiţeze cel mai mic zâmbet. Dar, ca să fiu cinstită, să ştiţi că nu prea înţeleg ce caută dumnealui aici. Nu am mai auzit niciodată de aşa ceva! Nimeni nu pleacă de la liceu, de la Bucureşti la o şcoală de ţară!

Apoi îşi lăsă ochii verzui-spălăciţi să alunece, întrebători şi insinuanţi, asupra lui Titus:

– Şi, tu ce-ai făcut? De ce-ai plecat? Ai fost implicat cumva într-un scandal? Poate sexual? Ai făcut sex cu o minoră de la liceu? Tot timpul citesc în presă şi văd la televizor lucruri de-astea în Bucureşti.

Vorbele ei îl arseră pe Titus ca un fier înroşit.

– Nu, doamnă, răspunse Titus cu vocea gâtuită. Nici vorbă de aşa ceva, staţi liniştită. Nu sunt pedofil. Am vrut doar să-mi schimb viaţa. Nu mă simţeam împlinit la Bucureşti, am vrut să fac ceva mai bun.

– Mai bun în Ştefăneştii de Sus?! Eşti foarte caraghios, zise directoarea privindu-l pe sub sprâncene.

– Puteţi să spuneţi şi aşa, rosti Titus. Puteţi să mă faceţi nebun, caraghios, visător, ciudat, dar nu pedofil.

– Bine, dar nu înţeleg...

– Dacă nebun, caraghios, visător, ciudat înseamnă să fii diferit şi să nu urmezi spiritul de turmă, atunci da, asta am făcut şi nu-mi pare rău. Ştiţi că în vremea comunismului au fost mari intelectuali, savanţi, artişti ca Havel care au preferat să fie spălători de geamuri sau oameni de serviciu decât să-şi calce principiile şi să facă pactul cu diavolul – cu regimul. Dar haideţi acum să revenim la problema postului, zise el, observând cu o oarecare dezamăgire că directoarea nu era atentă la explicaţiile sale şi morfolea plictisită o bucăţică de cretă. Am înţeles că aveţi nevoie de un profesor de istorie pentru gimnaziu. Eu îmi ofer serviciile cu mare bucurie.

– Aici în sat e viaţă grea, spuse directoarea, încruntându-se brusc. Sunt foarte multe probleme cu care tu nu eşti obişnuit la Bucureşti şi nu ştii cum să reacţionezi. Lipsa fondurilor e doar una din ele: cum vezi, şcoala e-ntr-o rână, nu sunt destule bănci în clasă, catedre nici atât, ba chiar nici măcar suficiente scaune pentru profesori. O să zici că tu eşti tânăr, poţi să stai în picioare. Nu sunt decât câteva manuale vechi şi ferfeniţite…, copiii n-au ce-mbrăca, darămite să dea bani pe cărţi. Nu e nici măcar WC înăuntru, ci doar un closet mizer afară, în curte. Sunt şi copii ţigani care ştiu să facă doar scandal, concurându-l pe popa care vine beat la şcoală la ora de religie. Mai avem şi necazuri cu primăria. De mai mulţi ani ne judecăm pentru restituirea unui teren ce a aparţinut odinioară şcolii şi, deocamdată, nimic nu s-a întâmplat. Doar timp pierdut, bani aruncaţi pe apa sâmbetei şi nervi! Şi, apoi, tu mai crezi că învăţătorii şi profesorii mai sunt stâlpii satului ca odinioară? Nimeni nu mai dă doi bani pe noi, oftă directoarea. Vrei să pleci după numai trei luni, în mijlocul semestrului şi să mă laşi descoperită?

– Haideţi să nu-i tăiem aripile! interveni bunicul, protector. Haideţi să-l încurajăm puţin! Şi pentru dumneavoastră, şi pentru Titus postul ăsta pare o soluţie avantajoasă, apărută exact la momentul oportun.

– Eu îmi reafirm dorinţa de a prelua postul şi îmi asum responsabilităţile, indiferent cât ar fi de greu, vorbi ferm Titus. Nu o să plec în mijlocul semestrului. Puteţi să vă bazaţi pe mine.

III

Vacanţa de vară îi aduse lui Titus liniştea binecuvântată după care tânjise atâta vreme. Nu mai lucră decât strictul necesar. Se ocupă minimal de treburile casnice şi îşi pregăti materia pentru noul an şcolar, adaptându-şi cunoştinţele pentru gimnaziu. În schimb, alocă mult timp micilor delicii care-i mângâiau viaţa în fiecare zi. Bău multe cafele şi ţuici cu bunicul pe terasă, la măsuţa de răchită (chiar dacă bunicul prefera Cola), se scufundă de multe ori în iarba înaltă, necosită care-i alina trupul şi rănile din suflet, adună flori de câmp şi împleti coroniţe ca pe vremea când era premiant, umblă desculţ şi-şi adoră bătăturile şi zgârieturile, ascultă vrăjit sunetul dulce şi sfâşietor de talangă, urmări fascinat scânteile zburătoare ale licuricilor noaptea, în tufişuri, pătrunzând parcă în palatele suspendate ale elfilor din arborii de mallorn ca-n „Stăpânul Inelelor”, se scăldă gol în iaz la lumina lunii. Se simţea, în sfârşit, fericit şi se ruga ca această stare să dureze, să nu se destrame niciodată.

Bunicul îi spunea că pe zi ce trece arăta tot mai întremat şi mai solid. Îi revenise chiar culoarea din obraji, iar ochii îi străluceau ca niciodată. Îi amintea şi că făcuse o alegere bună când decisese să se întoarcă acasă.

Prima zi de şcoală îl găsi pe Titus cu poftă de viaţă şi de lucru. În ciuda mizeriei, decrepitudinii şi a proastelor dotări, clasele i se părură primitoare, iar primele ore – plăcute şi reconfortante. Deci, se putea. Exista şi această manieră relaxantă şi prietenoasă de predare şi învăţare.

Ceva se schimbă după venirea copiilor de ţigani. Copiii rromi apărură la ore un pic mai târziu, după vreo săptămână de la începerea anului şcolar, în momentul în care începuseră să se distribuie dimineaţa cornul şi laptele. Se părea că veniseră la şcoală exclusiv pentru mâncare.

Nu aveau ghiozdane, caiete, penare şi stilouri, nu erau îmbrăcaţi regulamentar (în uniformă sau în altceva decent), îşi băgau mereu degetele în nas, nu erau atenţi la ore, ci făceau gălăgie, scuipau, fumau, se băteau în clasă şi nu-şi făceau temele niciodată.

Aveau şi nume ciudate care stârneau amuzamentul când citea catalogul, deşi se sforţa să nu se dea de gol şi să nu-i pună într-o lumină neplăcută pe micuţii rromi: Mercedes, Beemve, Maibah, Jose Armando, Esmeralda, Hitlăr, Mao, Bulanu, Baştanu, Baronu, Dolaru, Euro, Salam de Vară, Cârnatu, Manelista, Maicăl, Enriche, Mutu, Ţunami. Oricum, nici copiii români nu mai purtau nume tradiţionale ca Ana sau Ion, ci Alejandro, Alessia, Daria, Darius, Marco, Gianni, Bella, Riana etc.

Putea să-i lase pe copiii rromi să mănânce şi apoi să-i trimită acasă. Dar ar fi fost asta o soluţie?

În clasa a V-a B erau cei mai mulţi copii de ţigani, 6 la număr, din aceeaşi familie Îmbuibatu, verişori între ei: Esmeralda, Hitlăr, Maibah, Dolaru, Manelista şi Ţunami. Predarea deveni şi mai dificilă din cauza conflictelor dintre copiii români şi rromi. Copiii români îi pârau mereu pe cei rromi că le fură mâncarea şi/sau rechizitele.

Într-o zi, unul din copiii români, Alejandro se gândi să facă o farsă împreună cu colegul său de bancă, Dănuţ. Cei doi erau scutiţi de sport, din motive medicale. Aşa că, la ora de sport, când toţi ceilalţi erau plecaţi din clasă, Alejandro luă penarul cel nou al Dariei, altă fetiţă româncă, şi-l ascunse în banca lui Ţunami, cu ajutorul lui Dănuţ. După sport, când elevii se întoarseră în clasă pentru ora de istorie antică, Daria începu să-şi caute disperată penarul în bancă, pe bancă şi pe jos şi apoi izbucni în plâns.

– Mi-au furat penarul cel nou cu Hannah Montana, domnu’ profesor! strigă Daria printre hohote de plâns.

– Să-l căutăm, trebuie să-l găsim, zise Titus încurajator.

Şi copiii începură să scotoceasă prin bănci, în căutarea penarului. Doar cei şase verişori ţigani nu erau atenţi la căutare, ci, ca de obicei, se hârjoneau prin clasă.

– Ia uitaţi penaru’! zbieră Alejandro. Era în banca lui Ţunami. Eram sigur că el l-a ciordit.

– Ţunami, nu e frumos ce ai făcut, zise Titus. Daria are nevoie de penar, fără el nu poate lua notiţe, nici face temele. Ţie ţi-ar plăcea să-ţi ia altcineva lucrurile personale? Te rog să nu mai faci aşa ceva. 

Cum Ţunami era cocoţat pe pervaz şi fuma, scuturând ţigara peste hainele agăţate în cuier, Titus plecă de la catedră, îl smulse de la fereastră, stinse ţigara şi-l aduse în faţa clasei.

– Să nu mai iei niciodată lucrurile altora! Şi să nu mai fumezi în clasă! Sau afară! se răsti Titus.

Când micuţul Ţunami înţelese pentru ce era certat, aruncă o privire absolut uluită:

– Nu l-am luat io, dom’ profesor! Vă jur pă mormântu’ lu’ mama!

– Minţi! Mă-ta trăieşte! ţipă cineva din clasă.

– Bine, jur pă viaţa mea, să mor io! urlă Ţunami. Ce să fac cu el? N-am nevoie de el, vă jur pă sufletul meu, să mă trăznească Dumnezeu dacă mint!

 În pauză, copiii ieşiră afară şi Titus îi urmă ca să fumeze o ţigară la umbra stejarului din curte.

Copiii păreau foarte agitaţi. Unul îl împinse pe Ţunami, iar alţii îl scuipară şi începură să-l înjure:

– Prostule! Urâtule! Handicapatule! Ciorditorule! Cioară!

O piatră zbură în direcţia lui Ţunami, apoi a doua şi a treia. Titus îşi zvârli ţigara şi se aruncă în faţa lui Ţunami, încercând să bareze avalanşa de pietre.

– Terminaţi! Nu trebuie să procedaţi aşa! strigă el cât putu de tare.

O piatră îl lovi pe Titus în umăr, alta în picior, dar apoi avalanşa se opri. Ţunami era însă căzut la pământ, cu capul crăpat şi şiroind de sânge. Titus intervenise, dar era poate prea târziu.

– Ce-aţi făcut?! Aşa aţi învăţat la ora de religie că trebuie să vă purtaţi? Răzbunători?! Cu ură?! se văită Titus, luându-se cu mâinile de cap. Mă duc cu el imediat la spitalul judeţean. Şi o să caut datele de contact ale părinţilor ca să-i anunţăm.

– Vin şi eu cu dumneavoastră, zise Dănuţ plângând.

Titus îl mângâie uşor pe frunte pe Ţunami, îi adresă câteva cuvinte de încurajare şi-l urcă în bătrâna Dacie. Se rugă să nu fie trafic, să n-aibă pană şi să ajungă repede. Dănuţ intră şi el în maşină, hohotind de plâns. Pe drum, îi destăinui lui Titus că el şi Alejandro erau autorii farselor, iar Ţunami nu era vinovat. Acum îi părea rău, nu prevăzuse ce o să se întâmple.

– Dacă îţi pare rău, deja ai făcut un lucru bun. Puterea de a ierta a lui Dumnezu este fără margini. Dar să nu mai faci niciodată aşa ceva! Şi, oricum, chiar dacă Ţunami ar fi fost vinovat, nu trebuia omorât cu pietre.

La spital, Titus făcu, nervos, kilometri întregi înainte şi înapoi pe hol, în timp ce Dănuţ plângea în continuare cu sughiţuri într-un colţ. Între timp, ajunse la spital şi familia Îmbuibatu. Din fericire, medicul de gardă spuse că Ţunami era în stare stabilă şi că va fi externat într-o săptămână. Titus încercă să vorbească cu părinţii lui Ţunami şi să le dea câteva explicaţii, dar tatăl lui Ţunami, un ţigan mic, sfrijit, cu ochi sticloşi, îi şuieră în ureche:

– Îţi tai coaiele, bă, nenorocitule! Futu-ţi gura mă-tii, ce-ai făcut cu copilu’ meu? Te homor, să moară mama! 

– Poţi să-mi faci ce vrei, eu am vrut doar să-l ajut. A fost o ceartă la şcoală şi eu am încercat să-l salvez de colegii care vroiau să se răzbune pe el fără motiv, zise Titus cu glas înăbuşit.

Se simţea însă cumva vinovat că intervenise prea târziu, prea neinspirat, fără prea multă forţă. Poate că merita un cuţit înfipt în testicule.

Toată noaptea Titus se zvârcoli. Adormi abia spre dimineaţă şi visă că era legat de un fel de roată a norocului care se învârtea hipnotic, iar toată lumea arunca în el cu ceva: românii cu pietre, ţiganii cu cuţite.

***

Titus se deşteptă urlând. Bunicul veni repede lângă el şi-l întrebă cum se simte. Privirea bunicului era la fel ca întotdeauna, tandră, mângâietoare, vibrând de iubire necondiţionată, aşa că Titus nu coborî din pat, ci mai închise ochii pentru câteva secunde pentru a se ascunde, ca fetusul în placentă, sub privirea lui protectoare.

La şcoală, se hotărî nu eludeze problemele, ci să discute cu copiii despre cele întâmplate.

– Dragii mei... Îmi sunteţi toţi dragi, indiferent dacă sunteţi români sau rromi. Nu trebuie să ne facem singuri dreptate cu piatra, cu bâta sau cu cuţitul. Ţunami e acum la spital, are capul spart, ar fi putut să moară. Trebuie să discutaţi mai întâi cu presupusul vinovat şi să încercaţi să recuperaţi prin diplomaţie lucrul care v-a dispărut. În cel mai nefericit caz, apelaţi la o autoritate: eu, că sunt proful vostru, doamna directoare, poliţia. Aţi auzit de pilda femeii adultere? Aţi învăţat la religie? se interesă Titus.

– Ce femeie? se auziră voci din clasă.

– Ce pizdă? răzbătu şi o voce mai slabă, dar perfect audibilă.

– Hm, pilda e o învăţătură, o poveste din care învăţăm ceva, iar femeia adulteră e aceea care l-a înşelat pe soţul ei, adică a făcut dragoste cu alt bărbat decât soţul ei.

Urechile copiilor se ciuliră.

– O să vă spun eu povestea, zâmbi Titus. Odată, demult, Iisus întâlnise nişte oameni care vroiau să pedepsească o femeie adulteră, adică una care făcuse dragoste cu alt bărbat decât soţul ei. Pentru acest lucru, în vremurile alea, pedeapsa era lapidarea, adică omorârea cu pietre, aşa erau legile lui Moise, le găsiţi în Biblie, în Vechiul Testament. Legi cam dure pentru o infidelitate, nu? râse Titus, dar simţi cum râsul îi îngheaţă pe buze, iar o săgeată îi străpunge inima, aducându-şi aminte ce i se întâmplase chiar lui recent. 

Pentru o clipă simţi că Leni ar fi meritat să moară omorâtă cu pietre. Şi directorul. Imaginea lui Leni şi a şefului zbătându-se şi urlând îngroziţi în ploaia de pietre îi oferea o satisfacţie consolatoare, cathartică. Ba nu, imaginea aceasta nu era expiatoare şi eliberatoare, ci izvorâtă din ură şi resentimente. Dar aşa simţea. Titus închise ochii şi inspiră adânc. Trebuia neapărat să depăşească momentul, aşa că făcu eforturi să continue:

– Oamenii vroiau să înceapă pedepsirea femeii, dar Iisus i-a provocat. Nu s-a opus direct pedepsei, dar a spus că cel care nu făcuse nicio greşeală până atunci să arunce primul piatra. Exista oare o astfel de persoană? Toţi greşim, fără excepţie. Errare humanum est, adică „a greşi e omenesc”, spun romanii, mai exact filosoful Seneca, despre care am vorbit ora trecută. Dar să ne întoarcem la poveste. Nimeni nu a îndrăznit să arunce vreo piatră, iar femeia a fost iertată. A greşi e omenesc, dar a ierta este divin. Dacă Dumnezeu ne iartă de atâtea ori, chiar şi dacă am făcut lucruri foarte grave, noi de ce să nu încercăm să-i preluăm exemplul?

Titus îşi şterse fruntea îmbrobonită de sudoare şi continuă:

– Daria şi Esmeralda, veniţi voi, vă rog, în faţă, să facem un mic joc. O să aduc două scaune şi o să vă cedez locul la catedră. Haideţi să presupunem acum că Daria a furat penarul Esmeraldei.

– Dar Esmeralda nu are penar! se auziră câteva voci din clasă.

– Tocmai de aceea, pentru că nu are, presupunem că l-a furat! insistă Titus.

– Esmeralda nu are nevoie de penar! strigară alţii din clasă.

– Poate i-a furat ţigara! izbucniră alţii.

– Sau bricheta! săriră alţii. Asta, da, ar durea-o pe Esmeralda.

– OK, dacă vreţi voi, ne vom imagina că Daria a furat ţigara şi bricheta Esmeraldei. Fetele mele, vă rog să luaţi loc la catedră. Esmeralda, te rog să încerci să recuperezi ţigara şi bricheta de la Daria.

– Fă, futu-te-n-gură de ciorditoare, dă-mi ţigara şi bricheta că te homor! zbieră Esmeralda şi se repezi să o păruiască pe Daria, dar Titus interveni la timp.

– Atitudinea asta nu corespunde cu ce am vorbit mai devreme. Vreau să ceri frumos ţigara şi bricheta de la Daria, fără să ameninţi, să înjuri sau să sari la bătaie.

Esmeralda aruncă o privire dezorientată, îşi muşcă buzele şi începu să se scarpine în cap, ciufulindu-şi astfel şi mai mult părul negru cârlionţat în care se încâlciseră şi câteva coji de seminţe. Titus îi sări în ajutor:

– Ai putea spune, de exemplu: „Daria, te-am văzut când mi-ai luat bricheta şi ţigara. Dă-mi-le, te rog, înapoi.”

– Te-am văzut când mi-ai fu-..., începu Esmeralda.

– Luat! o întrerupse Titus.

 – Te-am văzut când mi-ai luat bricheta şi ţigara. Dă-mi-le, te rog, înapoi, repetă Esmeralda, nu foarte convinsă.

– Nu ţi-am furat nimic, sări Daria.

– Poţi să-i spui că ai văzut-o când ţi le-a luat şi că au mai văzut-o şi alţii, interveni Titus.

– Te-am văzut io, te-a văzut şi alţii, zise Esmeralda mecanic.

– „Te-au văzut şi alţii”, o corectă Titus.

– Ba nu-ţi dau nimic! sări Daria.

– Vezi, deja, când i-ai spus că ai văzut-o şi că mai sunt şi alţi martori, Daria a dat înapoi şi nu a mai negat că ţi le-a furat, punctă Titus.

– Ba să mi le dai imediat, fă, că te homor! izbucni iar Esmeralda.

– Nu spune aşa: cere-i cum am vorbit mai devreme: „Daria, dă-mi, te rog, ţigara şi bricheta înapoi”, îi reaminti Titus.

– Bine. Daria, dă-mi, te rog, ţigara şi bricheta înapoi! reformulă Esmeralda.

– Nu-ţi dau nimic, repetă Daria.

– Spune-i, tu, Esmeralda, că nu are nevoie de ele: Daria nu fumează şi nici nu poate folosi bricheta pentru a o vinde, căci nu valorează mare lucru şi nu o va cumpăra nimeni, interveni din nou Titus.

– Tu nu ai nevoie de ele. Nu fumezi şi nu poţi vinde bricheta, e un jaf, spuse Esmeralda, implicându-se brusc şi adăugând comentarii de la ea.

– Poţi să o întrebi pe Daria şi cum ar fi dacă cineva i-ar fura un lucru la care ţine, precum penarul cel nou cu Hannah Montana. I-ar plăcea să-i ia cineva penarul cel nou? sugeră Titus.

– Nu ai nevoie de ţigară şi brichetă, n-ai ce face cu ele. Şi, la urma urmei, ţie ţi-ar place să-ţi ciordească cineva penaru’ nou cu Hannah Montana? intră în joc Esmeralda.

– „Ţi-ar plăcea”... „Ţi-ar plăcea să-ţi ia cineva penarul cel nou cu Hannah Montana?” o corectă Titus.

– Bine, ţi le dau înapoi, dar rămâne între noi, răspunse Daria.

– Ei, vedeţi că aţi reuşit să rezolvaţi situaţia? zâmbi Titus. Fără scandal, fără înjurături, fără bătaie, fără ameninţări. Bravo, fetelor! Aş vrea să văd pe viitor mai des o astfel de atitudine şi să nu mai arunce nimeni cu piatra, nici la propriu, nici la figurat!

Ora aceasta îl storsese de puteri pe Titus. De fapt, toate incidentele din ultimele zile fuseseră extenuante pentru el. Avea fruntea asudată, faţa încinsă, ochii tulburi, gura uscată şi se simţea ameţit. Intră în maşină, dădu pe gât, dintr-o răsuflare, o sticlă de jumătate de litru de apă de izvor, apoi se lungi pe banchetă şi închise ochii pentru câteva minute. Ar fi vrut să zacă acolo la nesfârşit.

***

Ajuns acasă, făcu un duş fierbinte, dar nu se băgă în pat, deşi era extenuat. Simţea furnicături în tot corpul, nu avea stare. Îşi schimbă tricoul, se parfumă cu deodorantul ieftin Fa, cumpărat de la mini-market şi îşi pieptănă bretonul în ciobul de oglindă din dormitor (oare de ce avea parte numai de oglinzi sparte?). Îl îmbrăţişă pe bunicul, asigurându-l că nu va lipsi mult. Apoi se grăbi să se ducă la disco-bar, să bea un pahar de tărie ca să se întremeze. Nu avea de ce să se streseze pentru a doua zi: era weekend.

Era prima vizită la disco-bar, de când se întorsese în sat. Avusese nişte reţineri la început pentru că ar fi preferat ca locaţia să rămână Cămin Cultural.

Chiar de la intrarea în disco-bar, pe Titus îl izbi mirosul greu de băutură proastă, contrafăcută, amestecat cu izul de usturoi, de transpiraţie şi de piei de animale. Un fum gros, să-l tai cu cuţitul, umplea atmosfera, făcând aproape indiscernabil globul de sticlă rotitor de pe tavan şi oamenii de la mesele lungi de plastic. Din boxele uriaşe se auzea la maxim Florin Salam.

Titus se aşeză pe unul dintre scaunele înalte, rabatabile, chiar de lângă tejghea şi comandă o votcă mică. O dădu pe gât, fără să clipească măcar şi mai comandă una. Apoi căută bricheta să-şi aprindă o ţigară, dar nu o găsi.

Ceru un foc altui bărbat cu ochii tulburi şi cu faţa brăzdată de cicatrice, care-şi sorbea şi el băutura ieftină la tejghea.

– Ia, bre, foc! Da’ tu cine eşti? se interesă bărbatul.

– Eu sunt Titus Ionescu, profesor de istorie la şcoală. Am venit acum patru luni din Bucureşti.

– Tu eşti, bre, ăla care le întărâtă pe ciori să ciordească şi mai mult de la bieţii noştri copii? 

Înainte să apuce Titus să răspundă, bărbatul îi aruncă paharul de votcă drept în faţă şi apoi îi dădu un pumn năucitor, care-l proiectă pe Titus drept pe podea. Apoi, bărbatul începu să-i care şuturi şi pumni cu nemiluita, sub privirile amuzate ale poliţistului satului, o namilă de om de aproape doi metri, cu ceafa groasă şi ochii înfundaţi în orbite. I se alăturară şi alţi doi de la masa vecină. Titus se chircise la pământ şi gemea uşor, fără să opună cine ştie ce rezistenţă.

Când crezu că, în sfârşit, s-a terminat şi încercă să-şi şteargă sângele şi sudoarea de pe faţă, se apropie de el un alt bărbat cu faţa tuciurie şi ochi injectaţi care-i zise printre dinţi:

– Tu eşti profu’ ăla care bagă puradeii noştri în spital? Futu-te-n gură de împuţit!

Şi începu să-l lovească şi el sălbatic, cu pumnii şi picioarele. Poliţistul urmărea în continuare cu interes scena, prăpădindu-se de râs. Titus încercă să se ridice, dar primi o lovitură de gheată exact în testicule şi se prăbuşi urlând de durere.

Într-un sfârşit, ţiganul se retrase şi el. Obosise, îl dureau mâinile. Titus rămase o vreme întins pe podea, fără a putea schiţa vreo mişcare. Sângele îi şiroia pe faţă, avea un ochi vânăt cu care nu vedea nimic şi tot corpul îl durea de parcă ar fi avut înfipte în el mii de ace. Ar fi vrut să leşine, dar durerea îl ţinea treaz, perfect conştient. Privi cu singurul ochi rămas funcţional globul de sticlă rotitor din tavan care se întrezărea cu greu în fumul dens, înecăcios. Se învârtea halucinant. Dacă şi-ar putea citi viitorul în globul ăsta „de cristal”... ce ar vedea? Mai avea oare ce să vadă?

În orice clipă, cineva (eventual chiar poliţistul) putea călca „accidental” pe el. Trebuia să facă ceva, să se ridice. Îşi adună toate puterile şi se târî până la masa poliţistului. Se ţinu de ea şi se chinui să se ridice. Poliţistul îl urmărea râzând cum încerca să se ridice şi aluneca mereu. Dar, în cele din urmă, Titus reuşi.

– Cuţite sau pietre n-aveţi? Cruci? Ţepe? Arme de foc? Şocuri electrice? Bomba atomică? Virusuri letale? încercă el să glumească.

Vomită chiar pe masa poliţistului.

Apoi ieşi împleticindu-se din bar.

***

Când îl văzu, bunicul se îngrozi şi spuse că va chema imediat doctorul, dar Titus nu-l lăsă. Nu avea nevoie decât de odihnă. Bunicul îi şterse rănile, le pansă, îi făcu un ceai cald, îi dădu un Nurofen şi îl băgă în pat, învelindu-l cu o pătură moale. Se aşeză apoi lângă patul lui şi îl veghe toată noaptea.

A doua zi, sâmbătă dimineaţa, Titus îi povesti tot ce se întâmplase la şcoală şi la bar. Bunicul străbătu camera în lung şi-n lat de sute de ori în timp ce Titus îi istorisea aventurile. Motanul uriaş, negru al bunicului, Mişu, patrula şi el înainte şi înapoi, mieunând uşor... în patul lui Titus.

– Uită-te şi la Mişu ce agitat e! Îşi face griji şi el, suspină bunicul.

– Bine, văd că nu mai poate de grija mea, dar fii atent să nu-mi sară în braţe acum, zise încet Titus.

– Îl supraveghez. Să ştii că şi eu sunt cel puţin la fel de îngrijorat ca Mişu! Trebuie să chemăm doctorul, să-ţi iei concediu medical, insistă bunicul.

– Nu, tataie, nu vreau să-i încurc la şcoală, am promis că nu mă retrag în mijlocul semestrului, şopti Titus.

– Şi ar trebui să facem reclamaţie la poliţie, continuă bunicul.

– Nu, tataie, nu vreau să pun paie peste foc, oftă Titus. Nu mi-e frică, ce mi s-ar putea întâmpla mai rău? Dar există tensiuni şi nu vreau să fie escaladate. Sunt copii la mijloc. Oricum, poliţistul a văzut absolut tot şi n-a intervenit. S-a distrat foarte tare. Mă mir că nu mi-a dat şi el una.

– Mi-e frică să nu-ţi pierzi unul din ochii tăi frumoşi pe care i-ai moştenit de la maică-ta... E, de la maică-ta ai mai luat şi corectitudinea ei extraordinară, dar şi ghinionul ei proverbial... Iar de la taică-tu ai luat bunătatea şi puterea de a visa, dar şi încăpăţânarea şi, uneori, lipsa de încredere în tine însuţi... Mă gândesc adesea la părinţii tăi în ultimul timp... Mi-e tare dor de copiii ăştia, de maică-ta şi de taică-tu, au murit aşa de tineri în afurisitul ăla de accident, când tu aveai numai unsprezece ani! De atunci, te-am crescut numai eu.

– Ce m-aş fi făcut fără tine, tataie!? Nu-mi pierd ochiul, o să vezi, o să fie bine şi voi sparge eu ghinionul mamei. Deşi, la urma urmei, nu eu am adus în casă pisica neagră! Acum e chiar lângă mine şi abia aşteaptă să-şi ascută gheruţele în rănile şi vânătăile mele, încercă să râdă Titus, dar îi ieşi doar o grimasă din cauza durerilor ascuţite.

Motanul negru sărise, într-adevăr, în patul lui Titus, dar nu se urcase pe el, ci se aşezase lângă el, sprijinindu-şi uşor capul de umărul lui. Torcea de se cutremurau pereţii.

– Mişu nu-ţi face nimic, uite ce te iubeşte! Şi eu cum să nu-mi fac griji când văd în ce hal eşti!? Plus că mă simt groaznic de vinovat. Îmi pare rău că te-am adus de la Bucureşti, poate era mai bine să te las acolo, îşi reproşă bunicul.

– Nu, tataie, ai făcut bine, sunt mult mai fericit aici.

– Şi eu sunt fericit că eşti aici, dar mi-e teamă pentru tine, zise bunicul încercând să-l îmbrăţişeze şi oprindu-se în ultima clipă, înainte de a-i atinge rănile.

Îl mângâie uşor şi-l sărută pe frunte, apoi îi schimbă compresele şi plasturii.

Luni, Titus se duse la şcoală plin de răni, cu faţa tumefiată şi cu un ochi vânăt. Şi acestea nu erau decât semnele mai vizibile ale dezastrului. Directoarea îl chemă de urgenţă în biroul ei, chiar când îşi aprinsese ţigara. Titus intră clătinându-se pe uşa din lemn scorojit.

– Ce-i cu tine în halul ăsta?! Ce-ai păţit? Cum te prezinţi la ore? Ce mi-ai făcut, mă, băiatule? Mă laşi descoperită în mijlocul semestrului? Ce-am vorbit noi? Şi ce s-a întâmplat la ora ta cu copiii români şi ţigani? Îi întărâţi pe unii împotriva altora? Vrei să se lase cu moarte de om? Vrei să vină poliţia? Vrei să facă anchetă Ministerul Educaţiei şi să ne dea pe toţi afară? Atât părinţii copiilor ţigani, cât şi cei ai copiilor români s-au plâns că faci discriminare şi că bagi copiii în spital.

Sub bombardamentul de întrebări, Titus închise ochiul funcţional (stâng). Se rugă să poată să vorbească cât mai clar şi mai corect. Apoi deschise ochiul şi înfruntă privirea directoarei. Îi povesti tot ce se întâmplase la ore şi în pauze, la spital şi la bar, o puse la curent cu eforturile lui permanente pentru cooperare interetnică şi o asigură solemn că nu va pleca în mijlocul semestrului, orice ar fi.

Intrând în clasă, Titus stârni un val de rumoare printre copii.

– ’Neaţa, copii! Nu vă speriaţi, sunt eu, Titus, profu’ de istorie, chiar dacă arăt ca Frankenstein. Vă rog să nu mă întrebaţi ce-am păţit, zise Titus cât putea de tare. Aud mereu întrebarea asta în ultima vreme şi n-o mai suport. O să vă spun eu ce-am păţit. Am căzut de pe cal.

Acasă, bunicul îl întrebă:

– Ce le-ai spus copiilor?

– Le-am spus că am căzut de pe cal, răspunse Titus.

– Bine, dar noi n-avem cal şi tu nu călăreşti, zise bunicul.

– Tocmai de-asta era credibil. Am căzut de pe un cal fiindcă habar n-am să călăresc... Ce vroiai să le spun? „Bună dimineaţa, copii! Sunt eu, Titus, chiar dacă nu mă recunoaşteţi! Ce-am păţit? Am fost vineri seară în bar şi m-au bătut părinţii voştri.”

La aproape trei săptămâni de la bătaia din bar, într-o zi, când Titus stătea să fumeze o ţigară sub stejarul din curte, patru copii din clasă, Daria, Esmeralda, Dănuţ şi Alejandro veniră spre el.

– Ştim ce-aţi păţit. Ştim că n-aţi căzut de pe cal. V-a bătut părinţii noştri, tata lu’ Dănuţ, a lu’ Alejandro, a lu’ Daria şi a lu’ Esmeralda, zise Alejandro cu glas tremurător, lăsând ochii în jos.

– Hai să reformulăm să fie şi corect gramatical, rosti Titus. „M-au bătut tatăl lui Dănuţ, al lui Alejandro, al Da-ri-ei şi al Es-me-ral-dei”. Pentru substantive feminine ca „Daria” sau „Esmeralda”, folosiţi forma de genitiv-dativ: „tatăl Da-ri-ei”, „tatăl Es-me-ral-dei”, nu „tata lu’ Daria” sau „tata lu’ Esmeralda”. Şi puneţi verbul „a bate” la plural: „au bătut”. OK?

– Sunteţi un prof bun, nouă ne pare rău, continuară copiii.

– Ia mai da-ţi-o naibii de gramatică! spuse Titus, sesizând ridicolul corecturii. Nu-i nimic, nu şi-au data seama ce fac. Nu o să-i reclam la poliţie, staţi liniştiţi. Şi voi sunteţi nişte copii extraordinari.

– Aveţi noroc că cei mai mulţi părinţi e la muncă afară, altfel o încurcaţi, îi făcu Esmeralda cu ochiul.

– Parcă-mi doresc şi eu uneori să fi plecat la căpşuni în Spania.

Titus îi strânse la piept pe fiecare şi îi sărută pe frunte, cu ochii împăienjăniţi de lacrimi.

IV

Centrala nu funcţiona la baie, aşa că Titus se bărbierea în camera sa, privindu-se în eternul ciob de oglindă. Avea în faţă un lighean mare albastru turcoaz, cu marginile crăpate şi fredona o arie din „Bărbierul din Sevilla”. Soba era încinsă şi duduia.

La vreo lună şi jumătate de la incidentul din bar, ochiul drept îşi revenise complet şi strălucea la fel ca mai înainte. Clipi din ochi de mai multe ori şi-şi urmări îndelung genele negre, lungi şi arcuite tresăltând. „Ce ochi luminoşi şi ce gene frumoase!” îşi zise narcisiac. Avea impresia că arăta iar bine, că se refăcuse şi că viaţa avea din nou sens.

Bunicul intră în camera lui Titus, târşindu-şi picioarele. Din papucii verzi, largi şi decoloraţi îi ieşeau în afară degetele mari de la picioare. Răsufla greu. Dar zâmbetul său era la fel de cald, luminos şi protector ca întotdeauna. Ca în fotografia de sus de pe perete a bunicii şi a bunicului la nuntă: amândoi tineri, frumoşi, ferchezuiţi, fericiţi. Păcat că nu apucase să o cunoască pe bunica! De fapt, nici tatăl său nu reuşise acest lucru, bunica murise la naşterea singurului său copil şi, de atunci, bunicul nu se recăsătorise.

Bunicul adusese tava cu micul dejun: o farfurie cu mămăligă cu brânză şi smântână şi o cană plină cu lapte proaspăt, cu caimac gros. Îl cam răsfăţa bunicul, aproape că îl servea la pat. Bunicul încercase să aşeze tava pe măsuţă, mai întâi peste cărţi, în echilibru instabil, pentru că nu mai era alt loc liber. Apoi lăsase tava pe monitor, dar fusese cât pe-aci să se răstoarne, aşa că îndrăznise să dea câteva cărţi la o parte şi pusese tava în locul lor.

– ’Neaţa, Titus! Nici nu mai am loc de cărţile astea şi de calculator! Poate doar dacă aş şti s-o fac să leviteze... Da’ ce frumos eşti, puişor! zise cu voce răguşită bunicul.

– ’Neaţa, tataie! îi răspunse Titus zâmbind. Să încerc să suflu eu, poate stă tava în aer... Da’ nu prea mai am forţă, fumez cam mult.

– Mai bine suflă în mămăliguţă, că e fierbinte, aburindă! Ţi-am adus micul dejun. Grăbeşte-te, că se răceşte! Şi s-ar putea să sară Mişu pe masă şi să-şi bage botul sau coada în ceaşca ta cu lapte, zise bunicul, trăgându-şi un scaun şi aşezându-se şi el la masă.

Bunicul scoase din buzunarul hainei o sticlă de Cola la jumătate de litru şi o pungă de snack-uri cu pizza şi se uită la ele salivând, cu ochii sticlind de poftă.

– Ia, uite, ca pe vremea săracii Mara, bunică-ta, Dumnezeu s-o odihnească! se bucură bunicul când auzi sticla de Cola fâsâind.

Dădu pe gât o duşcă de Cola şi râgâi satisfăcut. Apoi începu să ronţăie snack-uri. Ascultându-l pe bunicul crănţănind snack-uri, Titus se strâmbă de dezgust, mâna îi tremură uşor şi se tăie cu lama de bărbierit.

– Iar te-ai dat pe snack-uri şi Cola, tataie? Bine că mai ai dinţi să ronţăi! Săraca bunica cred că se răsuceşte în mormânt. Hai, lasă mizeriile alea şi mănâncă şi tu de la mine nişte mămăliguţă cu brânză şi smântână şi bea puţin lapte proaspăt! încercă Titus să-l ademenească.

– Mă, copile, m-am lăsat io de fumat, da’ de astea nu pot. Sunt, pur şi simplu, dependent, spuse bunicul, ronţăind în continuu, cu poftă.

– Da’, tataie, astea sunt şi mai nocive ca fumatul! Pleznesc de E-uri! ripostă Titus.

– Mă, copile, peste 2000 de ani tu o să fii praf şi pulbere, pe când eu o să rămân intact! De la E-uri! Când o să facă săpături arheologice, o să găsească o super-mumie şi o s-o expună la muzeu: „Tataie Ioneskamon. Adoratorul zeiţei Cola şi devoratorul de snack-uri”, râse bunicul.

– Nu prea cred, până atunci vor dispărea arheologia şi istoria. Poate şi muzeele. Chiar şi mai devreme, în următorii 100 de ani... Nicio şansă să ţi se descopere mumia, cu atât mai mult să fie expusă, zâmbi amar Titus.

Apoi se şterse bine cu prosopul, se aşeză la masă şi începu să mănânce cu poftă mămăliguţa cu brânză şi smântănă. După ce termină de mâncat, bău laptele, se şterse pe mâini cu un şerveţel umed şi se ridică de la masă, spunând „Sărut-mâna pentru masă”. Luă din dulap o cămaşă de un alb intens, strălucitor şi o îmbrăcă. Scoase dintr-un sertar o cravată vişinie şi o puse la gât. Îşi potrivi apoi gulerul cămăşii şi cravata, privindu-se în ciobul de oglindă. Se parfumă şi cu deodorantul Fa şi se admiră din nou în oglindă, aranjându-şi bretonul. Nu greşise, chiar arăta bine.

– Da’ unde te duci tu, nepoate, aşa ferchezuit? întrebă bunicul, aţintindu-l cu privirea.

– La biserică, tataie, e duminică. N-am mai fost de mult, cred că din iunie, de când eram la Bucureşti, se confesă Titus.

Bunicul izbucni în râs, înecându-se de câteva ori şi tuşind. Îşi revenî însă repede şi spuse:

– La urma urmei, du-te! Faci o mică plimbare, stai la aer...

Titus îl privi nedumerit, dar îşi luă canadiana şi îşi văzu de drum.

***

Sus în deal, o bisericuţă albă, micuţă şi lăsată cam în paragină i se înfăţişă privirii lui Titus, după un urcuş destul de abrupt şi obositor. O alee de nuci rămuroşi se întindea până în dreptul intrării în biserică. Titus merse agale pe alee, la umbra nucilor, inspirând adânc aerul proaspăt şi rece al dimineţii de iarnă. În faţa bisericii se aflau doar câteva babe bine înfofolite, şuşotind ceva între ele. Un lacăt mare şi greu atârna la poartă.

 Titus se uită la ceas: era ora 10:05 şi ar fi trebuit să se desfăşoare slujba de liturghie de duminică încă de la 8 dimineaţa. Le salută pe babe şi se interesă:

– Sărut-mâna! Nu ar fi trebuit să fie acum slujba de liturghie? De ce e lacătul pus? N-a venit popa să deschidă biserica?

– O fi dăşchis popa prima sticlă dă ţuică pă ziua dă azi, acasă, la căldurică…, chicoti una din babe, arătându-şi gura ştirbă în care sticlea, solitar, drept în faţă, un dinte de aur.

– Sau mai bine o fi dăşchis disco-barul! Acolo-i primu’! Ce liturghii o trage el acuma, măiculiţă! zise altă babă, încercând să-şi bage la loc sub basma o şuviţă rebelă de păr cenuşiu.

– Poate că doarme, încercă Titus să-l scuze, scărpinându-se în barbă.

– Nu trage el la aghioase, trage la măsea! rosti tare, cu convingere, o babă având pe nasul coroiat un neg mare, garnisit cu un smoc de păr.

Celelalte chicotiră sau râseră, ducându-şi mâinile descărnate la gură.

– Zâci popa Chivu, zâci… beţivu, rânji baba cu negul.

– Ho, ce-aveţi cu el, săracu’? Poati să pregăteşti pentru Bingo! îl apără alta atât de zbârcită că aproape nu i se mai distingeau trăsăturile. 

 – Pentru ce? Bingo!? se minună Titus.

Babele îl priviră descumpănite.

– Bingo, măiculiţă! Să nu spui că nu ştii ce-i Bingo! Bin-go! repetă baba cu dintele de aur .

Titus îşi încruntă sprâncenele şi comentă: 

– Ştiu, mamaie, da’ nu-mi place jocu’ ăsta! Crezi că-ţi alegi numărul norocos, dar, în general, te păcăleşti, şansa de câştig e mult prea mică, aproape sigur nu obţii nimic.

– Apăi de-aia te-ajută bunul Dumnezeu şi te blagosloveşte popa! Acu’ vezi că-şi are şi el rostu’ lui! spuse baba cu negul, smulgându-şi din el un fir de păr şi privindu-l în lumină. 

Titus se uită la ele siderat. Babele îşi aruncară priviri cu subînţeles, dându-şi coate.

– Mătăluţă n-ai bilet de Bingo? întrebă o altă babă cu ochi mari, albaştri, inocenţi ca ai lui E.T., ca şi când lipsa unui astfel de bilet ar fi imposibilă.

– Nu, răspunse sincer şi senin Titus.

Babele căscară ochii cât cepele. Şuviţa rebelă ţâşni din nou din strânsoarea basmalei, smocul de păr de pe neg fremătă alergic, dintele de aur sticli agresiv, iar ochii de E.T. deveniră largi cât porţile raiului sau... ale succesului la Bingo.

– Toată lumea are bilet de Bingo, nu se poate, insistă baba cea mai zbârcită.

– Eu n-am, recunoscu Titus. Nu mi-am cumpărat şi nici n-am de gând s-o fac.

Babele îşi aruncară priviri ciudate, îşi dădură coate, şuşotiră ceva între ele şi începură să se retragă de lângă Titus de parcă se transformase în Satana, într-un extraterestru infestat cu un virus letal, într-un vârcolac, un vampir sau, cel puţin... în Băsescu (pe care lumea din sat nu-l mai suporta şi şi-l făcea responsabil pentru tot şi toate, inclusiv pentru secete sau inundaţii, ori că-şi pierduseră papucii sau se loviseră de clanţă când erau afumaţi). Titus le privi uimit, ca prin vis, cum se îndepărtau ca o pată informă de cerneală neagră, scurgându-se pe aleea cu nuci. Rămase un timp tăcut, plimbându-se îngândurat înainte şi înapoi în faţa bisericii, în liniştea adâncă, întreruptă din când în când de urletul vreunui câine. La poartă, lacătul, în continuare, atârna greu şi nu se zărea nici ţipenie de om în preajmă.

***

Acasă, bunicul îl aştepta pe Titus îmbrăcat şi el ca de sărbătoare. Îi făcu cu ochiul nepotului şi-l invită la disco-bar. Era o seară importantă, nu trebuia s-o rateze. Disco-barul era ultimul loc din lume unde ar fi vrut Titus să se ducă, dar nu putu să-l refuze pe bunic.

Disco-barul era invadat, ca de obicei, de un fum gros de ţigară. În semiîntuneric, la mesele roşii de plastic, oamenii se dregeau cu-n pahărel de rachiu, urându-şi noroc. Din boxe răzbăteau manele la maxim.

Titus îşi făcu apariţia în bar cu inima strânsă şi cu o privire pierdută. Rămase lipit de braţul bunicului, chiar după ce se aşezară la masă. După ultima experienţă din bar, Titus se aştepta ca toată lumea să fie cu ochii atintiţi spre el şi, eventual, să-l atace, dar nimeni nu-l băgă în seamă, aşa că oftă uşurat.

În faţă, chiar lângă tejghea, popa (îmbrăcat regulamentar în sutană), mic şi îndesat, cu nasul borcănat şi obrajii rumeni, bucălaţi, tot regla televizorul, trăgând din când în când câte o duşcă zdravănă dintr-o butelcuţă de vin roşu. Stropi din licoarea fermecată se prelingeau pe barba stufoasă a părintelui Chivu.

– Hai, părinţele, că începe Bingo! E târziu! se agită barmanul, un bărbat între două vârste, înalt şi uscăţiv, ştergând într-una nişte scrumiere.

 Popa continuă să meşterească cu grijă la televizor, fără să se impacienteze.

– Ai răbdare, bre, că strici toată treaba. Asta-i o chestie specială, o faci pă îndelete, se supără popa că barmanul nu-nţelegea cum trebuie întreg ritualul.

Barmanul nu răspunse, ci lustrui mai departe scrumierele, făcându-le ca oglinda. La cinci fără zece intră în disco-bar poliţistul cel gras, cu ceafa groasă şi ochii înfundaţi în orbite, care asistase la bătaia din bar fără să intervină. Se duse drept la popa, şoptindu-i ceva la ureche. Popa îi făcu semn să se ducă spre uşă. Poliţistul deschise uşa şi se postă în dreptul ei. Lumea începu să freamăte în sală. Titus urmări destul de uimit şi circumspect agitaţia din bar. Bunicul îl încurajă, trăgându-l spre el:

– În curând începe show-ul de Bingo. Nu-ţi fie teamă de balamuc. E bine organizat. Ai să vezi, ai să cunoşti aci tot satul.

Titus schiţă o grimasă de dezgust:

– A, asta era! Bingo! N-are rost să stau, nu joc la Bingo, plec acasă.

– Titus, te rog să nu pleci nicăieri! Nu se poate acum. Stai cu mine! îl rugă bunicul.

Titus simţea că se sufocă. Se ridică de la masă şi dădu să iasă pe uşă, dar poliţistul îi bară calea, aşa că, nereuşind să-l dea la o parte şi fiind îmbrâncit, se întoarse la locul său, lângă bunic.

Poliţistul se uită la ceas: era cinci fără cinci. Un puhoi de lume încercă să dea buzna în sală, fluturându-şi biletele de Bingo, dar poliţistul reuşi să menţină ordinea, introducându-i pe rând şi verificând biletele tuturor. Sala se aglomeră rapid. Lumea aproape că se călca în picioare, ţipa, tensiunea devenise foarte puternică. Unii se închinau şi sărutau pios biletele de Bingo.

– De data asta io am pus pe numele lu’ Mişu. Nu râde, am văzut că se practică, îi şopti bunicul lui Titus, dar acesta nu râse, ci se strâmbă scârbit.

La ora cinci fără un minut sunară şi clopotele de la biserică. În sală lumea se reculese. O scurtă clipă de tăcere în care îşi ridicară ochii exaltaţi şi rugători spre cer. Apoi îşi coborâră privirile şi se închinară. La cinci fix, popa deschise televizorul pe România 1, la Naţional T.V. Bingo. Popa cântă tare şi strident, pe nas, refrenul: ”Na-ţio-nal / Na-ţio-nal T.V. Bingo”, dansând şi schimonosindu-se, în încercarea de a-l imita pe Horia Brenciu. În sală lumea tresăltă de emoţie. În pauza de difuzare a reclamelor, popa dădu sonorul mai încet şi intonă apoi cu glas dogit, gesticulând des, dar cam confuz şi clătinându-se din când în când pe picioare:

– Doaaa-mne Dumnezeule, binecuvântează oile tale şi pe păstorul looor, blagosloveşte acest biet popor, miluieee-şte-ne pe noi!

După reclame, popa dădu sonorul mai tare. Lumea aştepta cu răsuflarea tăiată. O fată ţipă şi leşină, dar nimeni nu-i acordă atenţie. Titus se zbătu să ajungă la fată, aventurându-se în puhoiul de lume. Reuşi, într-un sfârşit, s-o tragă într-un colţ şi s-o aşeze pe o banchetă. Îi deschise nasturii de sus de la bluză. Îi făcu vânt cu biletul de Bingo pe care fata-l avea în poală. Îşi udă apoi batista cu apă rece şi i-o puse fetei pe frunte. Slavă Domnului, încet-încet, părea să-şi revină.

Se anunţă primul câştigător: Lili, pisica birmaneză a unei doamne din Călăraşi – 1 milion. Lumea aplaudă în sală frenetic până când popa făcu un semn şi oamenii se opriră. Părintele Chivu o binecuvântă pe Lili, norocoasa câştigătoare:

– Blagosloveşte, Doaaa-mne, norocu’ credincioasii oii tale, pisica Li-liii!

Bunicul se foi pe scaun, şoptindu-i, din reflex, unui Titus inexistent:

– Ai văzut? Poate câştigă şi Mişu!

Titus verifică din nou cum se simţea fata. Din fericire, era mai bine, aşa că, ceva mai liniştit în ce priveşte fata, Titus încercă să se retragă discret şi să plece din sală. Poliţistul îl observă când se chinuia să-şi facă loc prin mulţime ca să iasă afară şi-i aţinti din nou calea. Titus făcu un pas mic, de furnică, înapoi (căci mai mult nu avea loc) şi rânji larg şi ostentativ-inocent ca motanul Tom atunci când se întâlneşte accidental cu buldogul Spike. Dar nu reuşi să îmblânzească bestia. Poliţistul se repezi la el, apucându-l de gulerul cămăşii şi strângându-l ca un cleşte.

– Stai! zbieră poliţistul. Tu nu mi-ai arătat biletu’. Ia scoate biletu’ imediat.

– N-am bilet, îngăimă Titus, sufocându-se.

– Ce-ai spus?! Toţi are bilet! Scoate imediat biletul! insistă poliţistul, strângându-l tot mai tare de gât.

– „Toţi AU bilet”, îl corectă Titus furios, cu ultimele puteri. Dar eu nu, şopti el înecându-se, mai congestionat la faţă decât popa. 

La televizor se auzi un anunţ important: „O maşină Dacia Logan şi un a-par-ta-ment pentru Ada Bălan din Botoşani!”. Explozie de aplauze în sală, strigăte isterice, urale. Popa dirijă ropotul de aplauze. Impresionat de câştigul anunţat  şi nevrând să mai piardă ceva important din show, poliţistul îi dădu drumul lui Titus şi se apropie de televizor să vadă mai bine. Eliberat din strânsoarea poliţistului, Titus tuşi, se clătină uşor, dar îşi reveni şi, profitând de neatenţia acestuia, se strecură afară din sală.

Merse încet şi cu paşi nesiguri, se uită de câteva ori înapoi cam temător, apoi grăbi pasul, îndepărtându-se de disco-bar cât putea de repede. Pe drum – nici ţipenie de om. Era linişte. Se auzea doar un îndepărtat zvon de talangă. Oare de ce nu putea să audă numai asta?

Se îndreptă spre iaz. Îşi simţea sufletul inutil şi dezamăgitor ca un bilet necâştigător la Bingo. Se trânti pe malul iazului îngheţat, luciu ca oglinda, fără să-i pese că se murdăreşte. Două ceruri se sărutau: cel de sus, spuzit de stele argintii şi cel reflectat în iazul îngheţat. Cele două ceruri îngemănate formau parcă un glob de cristal ca cel de la disco-bar. Titus privi în globul de cristal cu puţină teamă, dar şi cu multă speranţă.

– Cineva de acolo, de sus, de pe orice planetă locuibilă, nu mă poate lua şi pe mine? Hei, extratereştri, când aveţi de gând să mă răpiţi?

Ochii îi străluciră, iar chipul i se destinse într-un zâmbet visător.

V

Iarna nu aduse zăpadă, ci doar viscol şi un ger cumplit. Din când în când, Titus cânta nostalgic „White Cristmas” sau spunea teatral ”Où sont les neiges d'antan?”. Degeaba visa el la un sat alb, ca-n poveşti, acoperit de zăpada proaspătă, pufoasă şi mângâietoare, nu avură parte decât de două-trei ninsori slabe şi neaua nu se adună nici măcar pe pervaz sau pe oglinda retrovizoare a bătrânei Dacii. Parcă şi iarna îşi pierduse inocenţa.

Nopţile lungi şi geroase şi le petrecură lângă soba dogoritoare, înfofoliţi în pături, citind, mângâindu-l pe bătrânul motan, Mişu şi bând ţuici fierte sau Cola (fiindcă bunicul prefera Cola chiar şi iarna, dându-se în vânt mai ales după etichetele de pe sticlele de doi litri care-l reprezentau pe Moş Crăciun cu sania trasă de reni).

Trecuse multă vreme de când Titus nu mai ţinuse în braţe o femeie. Uneori se apropia de soba caldă, se lipea de ea ca de o femeie şi se masturba. Alteori avea vise ciudate, însoţite de poluţii nocturne. Visa, de pildă, că Mişu câştigase la Bingo şi că era şi el sărbătorit ca o vedetă. O reporteră de pe România 1 îi lua interviu fericitului câştigător, apoi îşi arunca microfonul şi începea să-l dezbrace pe Titus, înnebunită de dorinţă, rupându-i hainele. Apoi apărea un grup de fete gălăgioase din sat, îmbrăcate în costume naţionale şi se aruncau şi ele asupra lui Titus, gata să-l devoreze. Atunci avea erecţie şi ejacula în somn. Dar visul continua în mod bizar: se vedea asediat de un alt grup de femei, babele de la biserică. Şuviţa cenuşie, rebelă ţâşnea de sub basma, dintele de aur sticlea agresiv, smocul de păr de pe neg fremăta, ochii de E.T. îi aruncau o privire hipnotică, paralizantă, de undeva din spate îşi făcea apariţia şi popa Chivu cu cădelniţa, binecuvântându-l pe fericitul câştigător, iar Titus se trezea înspăimântat, năclăit de spermă şi sudoare.

Mai visa şi că era la şcoala din sat cu Leni şi că făceau sex pe catedră, în diverse poziţii. Leni îşi cerea iertare şi-i spunea vorbe dulci, dar, exact când era gata să-şi dea drumul, Leni se transforma în Daria, Esmeralda sau chiar în Ţunami şi era surprins de directorul de la Bucureşti, de poliţist şi de părinţii copiilor. Părinţii copiilor îl legau de un scaun, iar poliţistul îi electrocuta testiculele în râsetele mefistofelice ale directorului. Apoi, tatăl lui Ţunami scotea cuţitul şi-l castra, în aplauzele tuturor. Atunci se trezea urlând. Din când în când, visa şi că o bombarda cu pietre pe Leni, fără să asculte plânsetul şi implorările ei, până când din ea nu mai rămânea decât o masă de carne inertă.

Când avea coşmaruri şi se trezea în toiul nopţii, îl chema pe Mişu şi îl lua în braţe, alintându-l şi ascultându-l cum torcea. Apoi aprindea veioza şi lua o carte, încercând să îmblânzească întunericul, spaima şi singurătatea.

***

Vremea se încălzi pe la începutul lui februarie, când se iviră primii ghiocei. La scurt timp, apărură şi viorelele în pădure. Într-o zi, Titus descoperi o poieniţă împânzită de viorele care părea un lac violet, tresăltând sub boarea ameţitoare a primăverii. Se murdări de noroi, dar reuşi să culeagă un buchet mare de viorele pe care le duse acasă bunicului.

Privind viorelele aşezate în vază, pe teresă, îşi aminti de weekend-ul în care mersese la pădure la Băneasa, împreună cu Leni, cu un an în urmă. Se chinuise trei săptămâni s-o convingă şi reuşise doar atunci când îi promisese că-i cumpără ceva de la Ikea. Făcuseră pe drum la dus trei ore şi jumătate, iar la întoarcere doar două ore şi trei sferturi. Stătuseră în pădure numai douăzeci de minute. Leni se plânsese fără întrerupere: e prea aglomerat (în trafic), e prea puţină lume şi-i e urât (în pădure), e prea cald (în maşină), e prea frig (în poieniţă), e curent, e noroi, se împiedică de crengi uscate, îşi rupe tocurile, nu mai sunt flori în pădure că le-au furat ţigăncile, şi, oricum, florile astea din pădure, sunt mici, urâte şi se usucă până la maşină, sunt prea multe tarabe cu prostii chinezeşti, nu e bere fără alcool la terasă, mititeii sunt prost făcuţi şi pe deasupra expiraţi, nu au loc de parcare, le înţeapă cauciucurile alţi turişti binevoitori, îi împuşcă armata pentru că au intrat într-o zonă interzisă, pe poligon ş.a.m.d. În acel moment se simţea atât de singur încât îi lipseau şi fiţele lui Leni. Oare ce făcea ea acum? Era la vreo terasă din Centrul Vechi împreună cu directorul? Îşi comandase Tortellini şi un cocktail „Sex on the Beach”? Îi spunea vorbe dulci, amăgitoare, privindu-l în ochi şi ţinându-l de mână?

Primăvara era anotimpul preferat al lui Titus. S-ar fi plimbat în continuu, până i s-ar fi găurit boncancii şi i-ar fi sângerat tălpile, inhalând aerul reavăn, îmbătător, privind valurile de flori şi mugurii gata să pleznească. Primăvara îl făcea să se simtă melancolic. Frumuseţea florilor – răvăşitoare, irezistibilă, dar iremediabil fragilă... Freziile galbene cu siluetă şi parfum delicat care se uscau imediat în glastră, chiar dacă le punea apă călduţă, zahăr şi un pic de aspirină... Narcisele, stânjeneii, lăcrămioarele, viorelele, toate cu frumuseţea lor de o clipă... Frumuseţea asta îl năucea, intrându-i în carne, sânge şi limfă, îi dădea frisoane şi-i sfâşia sufletul.

Când livezile de pomi fructiferi înfloriră, Titus se instală pe teresă contemplativ şi se apucă să picteze piersicii ca de vată de zahăr roz. Făcu mai multe acuarele, însă ultima fu marcată de intervenţia altui artist ceva mai modern: Mişu se urcase pe masă şi trăsese o dungă neagră în zigzag chiar peste livada de piersici.

La şcoală, Titus îşi schimbase locul de fumat. Se mutase de sub stejar şi fuma acum lângă un piersic înflorit, la fel de roz ca cei din tabloul său. Oare de ce „la vie en rose” dura tot atât de mult ca şi florile de piersic?

Într-o zi, după ore, când trăgea din ţigară privind melancolic florile rozalii, auzi un glas cristalin:

– Bună, Titus! Mă poţi ajuta şi pe mine să-mi arăţi şcoala şi să-mi organizez cursul de dans?

Titus îşi întoarse privirea. Glasul cristalin nu aparţinea unuia dintre „copiii” săi, ci unei fete de vreo douăzeci de ani. Era foarte frumoasă. Zveltă, cu o talie delicată, cu ochi mari şi blânzi de căprioară, cu pletele arămii în vânt şi cu un zâmbet dulce ca florile de piersic. Titus o privi fericit şi uimit, fără a putea rosti vreun cuvânt.

– Hei, poate te-am luat prea abrupt. Nici nu m-am prezentat. „Io mă intitulez” Crânganu Ana, membră în ansamblul de dans popular „Mândruţa” şi... instructor de dans aici, la şcoală, zise ea.

– Ana, Ana... repetă Titus vrăjit. Numele tău provine de la „channah”, nume evreiesc care înseamnă graţia, favoarea, mila Domnului.

– Hei, ai văzut asta pe net?

– Nu, o ştiam de mai demult. Am învăţat cândva etimologia numelor româneşti. Ana, Ana... Nu-mi vine să cred că, în sfârşit, Domnul s-a îndurat de mine... zâmbi el, privind-o cu ochi luminoşi.

– Ce baftă pe tine! Numele tău, Titus, ce înseamnă? se interesă Ana.

– Vine din latină şi cred că înseamnă „apărător” sau „turturică”. Ciudată combinaţie, nu? răse Titus. Apropo, de unde ştii cum mă cheamă? Ai întrebat la cancelarie?

– Vai, Titus, dar am învăţat amândoi la aceeaşi şcoală, asta din sat, îl mustră Ana cu blândeţe. Eu eram în clasa întâia când tu ai trecut a patra. Tu erai cel mai bun din şcoală, erai mereu premiant, mergeai la olimpiade... Erai copilul model al şcolii. Eu nu m-am omorât prea tare cu cartea, da’, ştii, l-am avut învăţător pe bunicul tău. Era un prof foarte de gaşcă!

Titus nu-şi amintea de Ana, dar păstra vii în memorie festivităţile de premiere şi coroniţele din flori de câmp, împletite de mama (cel puţin până în clasa a patra, înainte de accident). Întotdeauna urâse festivismul, mai ales din cauza cultului personalităţii din vremea comunismului. Până în clasa a cincea prinsese o sumedenie de serbări comuniste, în careu. Toţi copiii erau îmbrăcaţi în uniformele alea hidoase, kitsch, de pionier: bluze albe de nailon care se încingeau şi se lipeau de piele, centuri cu stema României socialiste, cravate roşii cu tricolorul, berete, numere matricole, ecusoane, insigne, şnururi de comandant. Chiar şi el fusese comandant de detaşament. Rămăsese cu o reacţie de respingere totală în raport cu uniformele, chiar şi acum, când era profesor.

Mai mult, se auzeau mereu aceleaşi cântece şi poezii patriotice, dedicate mult-iubitului şi stimatului conducător, tovarăşul Nicolae Ceauşescu şi tovarăşei academician-doctor-inginer, Elena Ceauşescu. Se rosteau mereu aceleaşi discursuri în limbaj de lemn, formate doar din câteva cuvinte („măreţ”, „glorios”, „luminos”, „cel mai iubit”, „cel mai stimat”, „pace”, „luptă”, „mulţumim”, „pionieri”, „partid”, „patrie”, „conducător”, „tată” etc.), de parcă s-ar fi vorbit „nouvorba” („Newspeek”) din „1984” al lui Orwell.

Deşi detestase din inimă festivismul comunist, nu dispreţuise niciodată coroniţele din flori de câmp împletite de mama din albăstrele, margarete şi garofiţe. Dar acum sentimentele se amestecau – florile din coroniţa mamei fuseseră întinate de sperma de pe covor şi călcate în picioare. Dar de ce se gândea obsesiv la asta când avea alături o fată atât de frumoasă? Încercă să reia conversaţia cu Ana:

– Eram premiant şi olimpic, dar nu-mi plăceau serbările comuniste. Mă dezgustau, chiar şi atunci când eram mic. Ştiam că sunt lucruri ridicole şi degradante pentru că erau doar imnuri de slavă pentru două persoane („Tovarăşu’” şi „Tovarăşa”), repetate până la epuizare. Îmi dădusem seama şi că erau de proastă calitate, doar citisem câte ceva de valoare pe-acasă, uite, de exemplu, Eminescu, Sorescu, Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Creangă, Caragiale, şi puteam să compar. Mi le dădea tata, săracu’, era și el prof de română la școală aici. Mă ajuta și să aleg poeziile și cântecele pentru serbările clasei și ale școlii. Cred că eram singurul care nu venea cu cântece și poezii patriotice...

– Pe taică-tu nu l-am mai prins ca prof, nenorocitul ăla de accident a avut loc la sfârșitul clasei întâi... Știu când te chema în pauză să-ți dea Mentosan.

Titus făcu ochii mari.

– Da, știu pentru că le dădea tuturor copiilor din curte, avea rezerve. Ne strângeam de parcă l-am fi văzut pe Moș Crăciun!

– Așa e, tata avea mereu Mentosan la el, iar eu mă înnebuneam după bomboanele astea. Și maică-mii îi plăceau...

– Asta înseamnă că maică-ta avea mereu respirația proaspătă când o săruta taică-tu. E, maică-ta era o femeie foarte elegantă și finuță, se îmbrăca cu niște rochițe vaporoase, în culori pastelate... Avea părul blond-cenușiu, lung și mătăsos... Îmi doream atât de mult să fiu și eu ca ea! Tu ai moștenit ochii ăștia negri, frumoși de la ea.

– Ai ținut minte atâtea lucruri, știi mai bine ca mine!

– Cum să nu, voi erați VIP-urile școlii pe vremea aia, iar mama ta cred că a fost cu noi într-o vizită la CAP...

– Tot ce e posibil, era inginer agronom, îți vine să crezi? Fusese o studentă foarte bună, cu media ei putea merge oriunde în țară, dar a rămas în Ștefănești pentru tata!

– Foarte bine, înseamnă că s-au iubit mult! Aș da orice pentru o astfel de iubire! Oricum, să știi că mie-mi plăcea să te văd pe podium, mi se părea că-ţi stă super în uniforma de pionier şi cu coroniţa pe cap. Cred că am fost şi într-o excursie la Doftana împreună. Şi am participat, bineînţeles, la înmormântarea părinţilor tăi, după accidentul ăla îngrozitor. Ţin minte şi acum cum sărisei în coşciug şi te agăţasei cu toată forţa de maică-ta şi de taică-tu, de nimeni nu mai putea să te scoată de-acolo. Era cât pe-aci să coboare sicriul la groapă cu tine cu tot.

Ana se întrerupse brusc, realizând că spusese ceva nepotrivit. Titus oftă adânc. Faţa i se întunecă. Îşi dorise, într-adevăr, să dispară cu tot cu părinţi în groapă, o dată pentru totdeauna.

– Ştii ce, hai să lăsăm amintirile astea cam deprimante, făcu el eforturi să continue discuţia. Eu, unul, tot sunt bântuit de astfel de imagini. Dar e important şi ce vom face de acum încolo. Poate amândoi, dacă Domnul mi-a trimis acum graţia sa... pe Ana...

– Chiar aşa, mai bine vorbim de prezent şi de viitor. Ştii, organizez un curs de dans (joi şi vineri, de la 14:00 la 16:00, în sala de sport sau în careu). Poţi să vii să mă vezi, dacă nu ai ore. Voi monta şi un spectacol de dans popular care va avea loc la sfârşitul anului şcolar. Vom participa cu trupa şi la concursuri interjudeţene. Nu câştig cine ştie ce, plata cu ora, ştii tu, cam naşpa! Dar fac ceea ce-mi place. Ştii, zise ea visătoare, mă gândesc să-i învăţ şi latino: tango, samba, rumba, salsa, merengue, cha-cha-cha, ştii tu. Mă pricep binişor la astea, zâmbi ea, făcându-i cu ochiul.

– Ia te uită! Incredibil, şcoala asta stă-ntr-o rână şi are buda în curte, dar se poate lăuda cu o trupă de dans latino! Foarte tare! se amuză Titus.

– Da’ tu cum naiba ai ajuns aici la şcoală? Nu pot să cred! De ce ai plecat de la liceu din Bucureşti? întrebă Ana.

– Ah, iar ne întoarcem la trecut, deşi nu chiar aşa îndepărtat. E o rană care nu s-a-nchis. OK, o să-ţi spun. Nu mă simţeam împlinit. Eram foarte dezamăgit, ştii tu, tot stresul ăla, agitaţia fără sens, mizeria, abuzurile din partea şefului, lipsa satisfacţiei profesionale (căci singurii care mă ascultau erau domnitorii din portretele de pe perete), alienarea, senzaţia de gol şi de absurd, spuse Titus cu jumătate de gură jumătate de adevăr.

– Eu aş da orice să pot ajunge la Bucureşti! zise Ana entuziasmată.

– Nu mai spune! râse Titus. De ce? Ce-ai face la Bucureşti?

– Oh, aş vrea să intru într-o trupă tare de dans, cât mai profi, latino dacă se poate, să dansez în spectacole importante, să fiu aplaudată pe marile scene, să apar la televizor! se aprinse Ana.

– Aş veni şi eu să te văd şi să te aplaud, chiar dacă nu prea mă trage inima să mă întorc în Bucureşti.

– Ştii ce mi-ar place şi mai mult decât asta?

– „Mi-ar plăcea”... corect se spune „mi-ar plăcea”. „Ştii ce mi-ar plăcea şi mai mult?” repetă Titus. Aşa se spune corect.

Ana îl privi derutată.

– M-ai zăpăcit.

– Scuză-mă! Am o manie să corectez oamenii, pe toţi, nu doar copiii! E ridicol. Dar hai să vedem. Spune-mi, te rog, ce ţi-ar plăcea şi mai mult decât să ajungi vedetă la Bucureşti.

– Nu bănuieşti?

– Nu. Hai, surprinde-mă!

– Cel mai mult şi mai mult mi-ar place să câştig la Bingo! rosti Ana cuprinsă de exaltare, cu ochi scăpărători.

Titus parcă fu lovit de trăsnet. Se clătină. Se trase uşor de urechea dreaptă, îşi scărpină fruntea, îşi suflă o şuviţă de breton rebelă şi-şi muşcă buzele. Apoi îşi aprinse o nouă ţigară, trase adânc în piept şi întrebă cu un calm simulat:

– A, vrei să câştigi la Bingo? Multă lume ar vrea să câştige la Bingo!

– Nu multă, toată! Toată lumea vrea să câştige! Ce, tu nu vrei?

– Sincer, eu nu vreau şi nici nu joc, recunoscu Titus, înfruntând privirile uluite şi înspăimântate ale Anei. Nu am jucat niciodată şi nici n-am de gând s-o fac. Nu cred că sunt şanse reale de câştig şi nici nu vreau să mă oblige cineva să joc. Nu te mai uita la mine ca la un extraterestru!

– Vai de mine, dar fiecare are şansa sa! Toate şansele sunt egale! ripostă Ana, după ce îşi reveni un pic din şoc.

– Da, într-adevăr, din punctul ăsta de vedere, e mai bine ca în viaţa de zi cu zi, o aprobă cu tristeţe Titus. Dar eu nu sunt intolerant. Şi la mine în familie joacă bunicul şi Mişu.

– Oau, cine e Mişu? Vărul tău?

– Nu, motanul nostru.

Ana chicoti.

– Nu râde, continuă Titus ceva mai destins, bunicul speră ca Mişu să fie mai norocos decât el. Ştii, cu puţin timp în urmă, a câştigat şi Lili, pisica birmaneză din Călăraşi.

– Aşa e! Baftă multă lui Mişu!

– Da’ tu ce-ai face dacă ai câştiga la Bingo?

– Eu m-aş duce în Argentina şi Uruguay să dansez latino şi să mă fac actriţă de telenovele! zise Ana cu înflăcărare. Ştii, aş vrea să fiu o a doua Natalia Oreiro!

***

Titus simţea că pluteşte ca Sam din „Brazil” când o visa pe Jill în chip de prinţesă cu rochie albă, lungă, cu pletele de aur fâlfâind în vânt, zburând spre el pe deasupra blocurilor sumbre şi cenuşii şi înălţându-se amândoi spre cerul neverosimil de albastru. Zbură peste livezile roz de piersici înfloriţi, peste şcoală, peste disco-bar, peste primărie, peste poliţie, peste şosele şi poduri, peste dealuri şi văi, peste iaz şi peste râu. Era gata chiar să treacă de propria sa casă în zbor. Îl văzu ca prin vis pe bunicul hrănind păsările în curte şi pe Mişu frecându-se de picioarele lui. Parcă nu era adevărat, dar sentimentul era atât de intens, dulce-răvăşitor ca aromele de april. Era schimbat la faţă, dar se simţea el însuşi mai mult ca oricând. Şi era atât de fericit! Doar o umbră de melancolie plana asupra fericirii sale nesperate: dacă avea să dureze tot atât de mult ca florile de piersic?

Bunicul îl zări şi remarcă pasul uşor, figura mai luminoasă, ochii visători şi zâmbetul pierdut.

– Hei, nepoate, aici e casa noastră! Să punem un indicator? Ce faci? Nu ne mai recunoşti?

– Scuze, tataie, eram „răpit” în lumea gândurilor mele, zise Titus, împiedicând-se de treptele de la intrare, dar fără să-şi piardă zâmbetul.

– Ce sau, mai exact, cine te-a „răpit”? râse bunicul.

– E, tataie, ce insinuezi? Vezi, dacă m-ai întrerupt, m-am şi împiedicat, încercă Titus să schimbe subiectul.

– Cine te-a „răpit”? Sper că nu babele noastre de la biserică.

– O, nici vorbă, o făptură mai dulce şi mai frumoasă ca florile de piersic!

– Nu mai spune, de pe ce planetă e? Te-au contactat, în sfârşit, extratereştrii?

– Tataie, planeta se numeşte „Ştefăneştii de Sus”. Pe ea o cheamă „Ana”, adică... graţie... şi a fost eleva ta! A zis că erai un prof tare de gaşcă!

– Mă bucur pentru tine! Când îţi inviţi „graţia” la noi pe terasă să bem împreună o Cola, în amintirea vremurilor de altădată?

– Ah, nu te potoleşti cu Cola asta! Apropo, pe vremea aia se bea Cico.

– Niciodată nu termini cu critica şi cu comentariile?

– O s-o invit mâine după-amiază, da’ poate cauţi mata sticluţa aia de vişinată de la Tanti Luci. E delicioasă... Şi nişte ţuică. Nu de alta, să fie o alternativă... Cum nu era pe vremea regretatului Cico.

VI

A doua zi, după o noapte albă, Titus numără orele, minutele şi secundele până la ora de dans a Anei. Se uita în continuu la ceasul de pe mobil. Bine că era totuşi vineri. Dacă ar fi fost sâmbătă? Ar fi trebuit să aştepte o săptămână. La ora 14:00 se duse glonţ la sala de sport. O privi fascinat cum juca hora cu copiii şi apoi încingea o sârbă. Ana îl văzu şi-i făcu semn cu ochiul. La sfârşit, Titus o aplaudă şi-i transmise invitaţia de a veni după-amiază, la 17:30, la el acasă, pe terasă, să bea o vişinată împreună. Ana acceptă cu entuziasm.

Pe drum spre casă, realiză că nu-i spusese adresa şi nici nu-i ceruse numărul de telefon. La 17:35, Titus intrase deja în panică. Dacă nu ştia şi nici nu putea afla adresa? Cum putuse să fie atât de neglijent? La 17:45, se hotărî să se ducă în sat, eventual în nenorocitul de disco-bar, să întrebe unde stătea Ana. Nu era o idee prea inspirată, dar nu ştia ce să facă. Când ieşea val-vârtej pe poartă, se ciocni de Ana.

– Vai, Titus! Aşa de mult mă iubeşti că vrei să mă bagi în spital chiar de la prima întâlnire? Dacă mă accidentez şi nu mai pot dansa niciodată? Nu o să mai pot susţine nici măcar spectacolul de sfârşit de an, darămite să plec la Bucureşti sau în Argentina!

Titus îşi ceru, timid, scuze. Ana emana valuri-valuri de parfum ieftin, dulceag, înecăcios (deodorantul Fa Pink Paradise). Dar şi Titus folosea acelaşi spray ieftin de la minimarket. O luă de mână şi urcară treptele până pe terasă. Simţind mâna ei caldă fremătând în mâna lui, îi mângâie uşor degetele. Erau un pic aspre (dar şi Titus era zgâriat pe mâini de Mişu), nu prea îngrijit manichiurate şi cu oja roşie parţial decolorată. Cu toate astea, atingerea ei îl curentase. Ţinând-o de mână, avea iar senzaţia că zbura. Mai exact, zburau împreună.

Bunicul aşezase deja un milieu lucrat de bunica pe măsuţa de răchită, iar pe acesta tronau sticla de vişinată, sticla de ţuică şi, normal, o sticlă mare de Cola la doi litri. Lângă sticle se vedeau două pungi de chipsuri Lays cu pizza şi cu paprika. Bunicul păru foarte fericit de revederea vechii lui eleve şi dornic să povestească aventuri din vremurile acelea. Se aşezară cu toţii la masă. Titus şi Ana băură vişinată, dar bunicul rămase credincios sticlei de Cola.

La plecare, bunicul rămase pe terasă, iar Titus ieşi s-o conducă pe Ana. La poartă, o strânse în braţe, aproape să o sufoce şi-i căută gura însetat. Îi sorbi buzele mai dulci ca piersicile şi se îmbătă cu gustul lor ameţitor. Limbile li se încolăciră ca nişte şerpi de foc şi dansară sălbatic. Ana îi supse buza superioară şi i-o muşcă până la sânge. Titus o sărută pe gât, apoi limba lui fierbinte plonjă în urechea ei stângă, rotindu-se, avidă să exploreze teritoriul magic pe ritmuri de salsa. Apoi, rămaseră o vreme îmbrăţişaţi. Ana se agăţase de gâtul lui şi-i mângâia părul.

După ce Ana dispăru în zare, Titus îşi aminti ceva. Uitase, bineînţeles, şi de data asta să-i ceară numărul de telefon mobil.

***

Până la urmă, fusese chiar norocos că nu ajunsese în disco-bar în seara aceea. Chiar atunci, doi bărbaţi se îmbătaseră şi se luaseră la bătaie pentru a clarifica dacă Mihaela Rădulescu are sau nu silicoane. Apoi intraseră şi alţii în joc, unii de partea silicoanelor, alţii împotrivă, şi se încinsese o bătaie zdravănă ca-n satul lui Asterix şi Obelix. Din nefericire, unul dintre oameni fusese tăiat la gât cu o sticlă spartă şi murise înainte să vină ambulanţa.

Când Titus auzi de la Ana ce se întâmplase în disco-bar, îşi jură să nu mai calce niciodată acolo, orice s-ar fi întâmplat. Mult mai plăcut era să bea împreună o vişinată pe terasă, să asiste la orele de dans ale Anei sau să se plimbe cu ea pe cărări neştiute.

Vinerea următoare, Titus se duse şi la concursul interjudeţean la care Ana participa împreună cu ansamblul „Mândruţa”. O privi îndelung, vrăjit, cum învârtea hora şi cum i se aprindeau călcâiele la propriu în timpul sârbei. La sfârşit, cu toate că ansamblul „Mândruţa” se clasă abia pe locul doi, Titus aplaudă în delir şi o felicită pe Ana din toată inima:

– Mi-a plăcut foarte mult! Eşti foarte tare! Eşti mai talentată şi mai frumoasă ca Natalia Oreiro!

Ana nu se arată prea entuziasmată de elogiile lui Titus, ci se interesă  dacă a venit cineva de la Bucureşti care-ar fi putut s-o remarce şi să-i propună un contract cu o trupă mare. Din păcate, nu venise nimeni, iar Ana oftase dezamăgită.

Duminică, Ana îl invită la repetiţiile ei informale pentru spectacolul de sfârşit de an. Acestea se desfăşurau într-o poieniţă năpădită de flori de câmp asemenea celor din coroniţa de premiant a lui Titus (garofiţe, albăstrele, margarete). Erau doar ei doi, amândoi îmbrăcaţi sport, în blugi şi tricou. Titus se aşeză pe jos, în iarba înaltă, sprijinit de un stejar rămuros, ca s-o vadă mai bine pe Ana cum dansează.

Ana începu cu mişcări de dans popular, apoi trecu brusc la salsa, schimbând paşii, accelerând ritmul, ridicându-şi şi unduindu-şi braţele în acelaşi timp cu forţă şi cu graţie şi dând din fund provocator. Titus privi hipnotizat mai ales mişcările fundului ei care se întrezărea bombat şi ispititor prin blugii mulaţi. Apoi, Ana îşi aruncă tricoul şi continuă dansul şi mai rapid, dar fără să piardă controlul paşilor şi precizia mişcărilor. Privirea lui Titus se mută de la fund la sâni. Nu erau foarte mari, dar aveau o formă frumoasă, armonioasă şi cât de tari şi de proaspeţi păreau! Ana se lăsă pe jos şi, cu mişcări agile, îşi aruncă şi blugii şi trecu la tango, doar în sutien şi chiloţi tanga. Titus îşi schimbă şi el privirea de la sâni din nou la fund. Avea o rotunjime perfectă, de statuie grecească. Dar Venus din Milo fremăta de viaţă, era fierbinte, iar fundul şi şoldurile ei se unduiau halucinant.

Ana îşi aruncă sutienul în chip de lasou şi-l trase pe Titus de lângă copac, invitându-l să danseze împreună cu ea. Titus se ridică şi încercă să schiţeze câţiva paşi de tango cam nesiguri. Dar Ana îl împinse înapoi în iarbă cu o forţă nebănuită şi începu să-l dezbrace, aproape rupându-i hainele.

Se sărutară sălbatic, muşcându-şi buzele, sfâşiindu-şi pielea. Apoi, Titus îşi lăsă buzele să alunece pe gâtul ei alb de zeiţă, îi dădu limbi în urechi şi îi supse sfârcurile mici, roze, dulci ca petalele florilor de piersic. Îi mângâie fundul încins, transpirat, care tresălta mai puternic decât în timpul dansului. Îi sărută vaginul neepilat, sugându-i flocii şi căutând înnebunit, cu limba, clitorisul. I se păru că vaginul ei mirosea intens a pădure şi a flori de câmp... aceleaşi din coroniţa lui de premiant care acum îşi recăpătaseră prospeţimea şi savoarea. Îşi plimbă îndelung limba în vaginul ei tot mai lubrefiat, în timp ce ea gemea uşor de plăcere. Apoi, rolurile se inversară şi ea îi supse penisul, încolăcindu-l cu limba ei caldă şi protectoare. Se simţea iar fericit şi apărat ca un fetus în placentă.

Făcură dragoste în mai multe poziţii, când el, când ea deasupra, iar când ajunse la orgasm, Titus simţi că se deschide un portal prin care erau propulsaţi înapoi în Grădina Edenului, în lumina albă, imaculată, cu toate păcatele iertate. După ce terminară, rămaseră multă vreme îmbrăţişaţi, în iarba înaltă, necosită, mătăsoasă ca sfârcurile sânilor ei. Apoi, Titus, aşa dezbrăcat cum era, se duse lângă copac să fumeze o ţigară şi s-o mai privească pe Ana goală, despletită, întinsă în iarbă, mai frumoasă ca Madonna lui Munch, abandonându-se iubirii...

***

Exact când îşi stingea ţigara, Titus simţi o lovitură puternică în coaste şi se prăbuşi cu faţa la pământ. Când se ridică, uitându-se în sus, văzu îngrozit uniforma albastră a poliţistului. Se prăbuşiseră prea repede din Grădina Edenului...

– Ce faci, bă, porcule, te fuţi în locuri publice? Faci bi-xi-ţio-nism? Şi stingi ţigara în pădure? Vrei să dai foc la pădure? Să distrugi natura şi frumuseţile patriei? Vezi că sting eu tot pachetu’ pă tine ca să înveţi să răşpecţi legea şi natura, râse sarcastic poliţistul, înfigându-şi mâna mare, păroasă şi lipicioasă în gâtul lui.

– Dă-mi drumul, gemu Titus, înroşindu-se şi înecându-se.

– A, şi nici nu mi-ai arătat biletu’ de Bingo! Mi-ai rămas dator cu biletu’. Dă-mi biletu’ de Bingo! zbieră poliţistul, fără să slăbească strânsoarea.

Ana se ridică din iarbă şi se repezi spre copac.

– Ia-ţi biletul! Uite biletul! Lasă-l în pace!

Poliţistul luă biletul de la Ana şi apoi îi dădu drumul lui Titus. Acesta se prăbuşi lângă copac, stors de puteri.

– O să-ţi fac reclamaţie la poliţie, şopti Titus, cu glas înăbuşit.

– Ce-ai zis, mă?

– O să-ţi fac reclamaţie, zise Titus ceva mai tare, adunându-şi puterile pentru a-i da replica.

– Ce tare! N-am avut niciodată o reclamaţie! râse el în hohote și-l lovi pe Titus cu bocancul în coaste.

Apoi, poliţistul se îndepărtă cutremurându-se de râs, iar Ana veni lângă Titus, îl luă în braţe, îl sărută şi îi mângâie corpul, faţa şi părul. Titus tremura, avea o privire rătăcită şi obrajii îi ardeau. Cu toate acestea, refuză să se îmbrace. Rămase gol, îşi puse capul în poala Anei şi fixă un timp cerul de un albastru neverosimil.

– Nu înţeleg, suspină el. Cerul e atât de albastru, tu eşti mai frumoasă ca Madonna lui Munch, dragostea noastră mă face atât de fericit. De ce trebuie să fie întotdeauna ceva care să strice mirajul? Faci dragoste şi după cinci minute primeşti o lovitură de bocanc în coaste. De ce trebuie să existe atâta durere şi atâta umilinţă?

– Nu eşti singur, Titus. Sunt alături de tine. Vom trece amândoi prin toate, îl încurajă Ana.

– Mi-e teamă...

– Nu fii prostuţ, sunt cu tine.

Titus închise ochii şi savură atingerile ei tandre şi delicate care îi alinau trupul şi sufletul.

Acasă, bunicul îl văzu îngândurat şi-l invită la o Cola şi-o ţuică pe terasă:

– Ce s-a întâmplat? Nu prea pari în apele tale. Ceva probleme cu Ana?

– Nu, tataie, cu Ana totul e perfect, zise Titus dând pe gât păhărelul de ţuică dintr-o înghiţitură.

– Atunci ce e?

– Mi-e puţin teamă să nu se facă praf totul, rosti el cu vocea stinsă.

– Vai, da’ nu fii aşa pesimist! Am impresia că Ana te place foarte mult... ca să nu spun că te iubeşte.

– Sper şi eu asta. Ştii, nu e vorba doar de Ana. De fiecare dată când vreau să fac ceva, cineva îmi pune beţe-n roate sau ceva mă bruiază.

– Nu fii aşa fatalist şi paranoic! De fapt, cred că tu, în  străfundul sufletului tău, nu eşti aşa. Poate e doar ceva care te-a bulversat. Spune-mi, te rog, dragul meu, îl încurajă bunicul.

Titus oftă şi-şi lăsă ochii în pământ.

– Mi-e greu să-ţi spun, fiindcă e ceva intim, începu el cu glas întretăiat. Dar o să-ţi spun. Uite, acum, de exemplu, eram cu Ana într-o poieniţă şi făceam...

– Dragoste... am înţeles, ai grijă doar să n-o laşi cu burta la gură!

– Da, tataie. Ne simţeam şi noi bine, în sfârşit, după atât amar de vreme. Când a apărut subit poliţistul!

– Cum?! A dat buzna peste voi în timp ce făceaţi...?

– Ah, sper că nu chiar atunci! spuse Titus cu o strâmbătură de dezgust.

Îi venea să vomite imaginându-şi poliţistul în postura de voyeur, ascuns în mod caraghios într-un tufiş, urmărind năduşit, cu ochii lui înfundaţi în grăsime, umeziţi de poftă, dansul lasciv al Anei şi apoi actul lor sexual. Eventual masturbându-se în timp ce ei făceau dragoste. Era îngrozitor, trebuia să alunge imaginile astea din minte.

– Nici nu-mi dau seama exact, eram focusat pe cu totul altceva, continuă el, cu un nod în gât. Eu l-am observat abia când mi-am aprins ţigara de după...

– Şi voi ce naiba căutaţi acolo? De ce nu aţi venit acasă dacă vroiaţi să...? Eu nu vă deranjez. Poate doar Mişu! 

– Nu, tataie, am avut chef amândoi s-o facem acolo, în natură, în acel moment. E ăsta un păcat? Am încălcat legea?

– Nu ştiu, mai bine veneaţi acasă...

– „Eu când vreau să fluier, fluier”. Aşa am simţit. Dar hai să-ţi spun mai departe. A apărut poliţistul şi mi-a cerut... ce crezi mata?

– O ţigară? O bere? Un prezervativ sau toată cutia? Taxă sau şpagă pentru sex în natură? O partidă de sex cu Ana sau cu tine?

– Nu, tataie! Biletul de Bingo pe care nu-l arătasem data trecută în bar, când am fost noi, demult, în decembrie, dacă-ţi mai aduci aminte. Când a câştigat pisica Lili din Călăraşi...

– Biletul de Bingo?! Incredibil! E obsedat? Caută pretexte?

– Nu ştiu, dar m-a încurajat să-i dau biletul cu vorbe dulci şi... câteva mângâieri cu bocancul.

– Auăleu, iar ai mâncat bătaie? Cum te simţi?

– Mă simt relativ bine şi asta pentru că a intervenit Ana, înainte să se agraveze lucrurile. I-a dat biletul ei de Bingo.

– Vezi că Ana te iubeşte! Te-a salvat. Ar trebui să fii fericit. Dă-l naibii de poliţist!

– O să-i fac reclamaţie! Comportamentul lui e prea abuziv, nu trebuie tolerat. S-au adunat deja mai multe: a asistat impasibil la prima bătaie din bar, a vrut să mă strângă de gât că nu aveam bilet de Bingo data trecută în decembrie, iar acum mi-a cerut din nou biletul de Bingo, jignindu-mă şi lovindu-mă.

– Ai grijă, Titus! Îl provoci şi, pe deasupra, nu rezolvi nimic!

– Eu nu consider asta o provocare, ci mai curând o datorie, ceva ce ţine de responsabilitatea mea, spuse Titus cu un aer melancolic, dar hotărât. Aşa e corect. Altfel aş avea coşmaruri şi conştiinţa încărcată. Nu e ca atunci, în iarnă... când a fost incidentul din bar. Atunci erau conflicte şi tensiuni interetnice, copii la mijloc... nu puteam să fac reclamaţie. Acum e altceva. Trebuie să semnalăm abuzurile pentru că altminteri ar însemna că le acceptăm şi le întreţinem. Şi trebuie să facem asta indiferent dacă plângerea are sau nu rezultat. Nu cred că ar fi just să ignor ce s-a întâmplat, mai ales că e vorba de reprezentantul autorităţii. Şi ce-mi poate face? Să mă bată din nou? Nu mi-e frică, doar mă întristează atitudinea lui. Sincer, aproape că mi-e milă de el. Ce viaţă mizerabilă are dacă singurele sale satisfacţii sunt înjosirea şi lovirea altora! Apropo, cum îl cheamă, să ştiu ce scriu?

– Bebe!

– Bebe?! Cu siguranţă i se potriveşte, râse Titus.

– Bebe Şoimanu. Titus, indiferent ce faci, să ştii că suntem alături de tine şi eu şi Ana... şi Mişu! Te iubim mult, Titus! zise bunicul emoţionat, îmbrăţişându-l.

– Să zică merci că nu-i fac reclamaţie pentru greşeli gramaticale!

Titus îl sărută şi el cu drag şi-l urmări cum se îndepărta agale. Tuşea. Şi mersul îi părea mai nesigur. Dar poate că bunicul era doar obosit.

***

Titus se retrase în cameră şi scrise de mână reclamaţia, o dată şi o semnă. Apoi se duse imediat la postul local de poliţie pentru a o înmâna şefului de post. La poartă, înghiţi în sec. Mărul lui Adam i se mişca ritmic şi părea mai proeminent. Îi era greaţă. Îşi simţi obrajii înroşindu-se uşor, dar continuă să avanseze. Un poliţist mic de statură, subţirel, dar cu ochii ageri îl întâmpină zâmbind la intrarea în biroul recent zugrăvit, mirosind a vopsea proaspătă:

– Cine sunteţi şi ce doriţi?

– Bună ziua. Sunt Titus Ionescu, profesor în sat. Aş dori să fac o reclamaţie contra agentului Bebe Şoimanu.

– Nea Bebe? râse poliţistul cel mic, aruncându-i lui Titus o privire jucăuşă şi amuzată. Ce-a mai făcut?

– Păi, ca să vă spun sincer, a asistat fără să intervină, ba chiar râzând la o bătaie în bar unde am avut onoarea să fiu victimă. Altă dată, m-a strangulat, tot în bar, pentru că nu aveam bilet de Bingo. Ultima dată, azi, mi-a solicitat iar biletul de Bingo, m-a jignit şi m-a lovit din nou din cauza lui.

– Este un jucător foarte pasionat, Nea Bebe al nostru, zise poliţistul cel mic, fără a-şi putea stăpâni hohotele de râs.

– Eu, unul, nu-i împărtăşesc pasiunea şi aş vrea să fiu lăsat în pace. Nu suntem obligaţi să jucăm. Vă rog, pot lăsa acum reclamaţia?

– Sigur că da, domnu’ Titus, daţi-mi-o mie! Apropo, eu sunt Nae Popescu, şeful de post. Îmi pare bine să vă cunosc.

Nae Popescu luă reclamaţia şi o studie.

– Vai de mine, e scrisă de mână! exclamă el, dând din cap negativ.

– Şi nu e bine? Nu se acceptă aşa? întrebă Titus, un pic îngrijorat.

– Nu, domnu’ Titus, trebe să fie un formular printat, semnat de dumneavoastră, cu data de azi şi ştampilat de noi.

– Atunci daţi-mi acum formularul ca să-l completez!

– Domnu’ Titus, după ultimele mereglen-relementări ale UE... începu poliţistul, dar fu întrerupt de Titus.

– „Re-gle-men-tări ale UE”... „Reglementări”, îl corectă Titus.

Nae Popescu îl privi puţin deranjat, iar ochii săi vioi sclipiră răutăcios ca nişte ochi de spiriduş.

– În fine, după ultimele norme europene, reluă şeful de post, aveţi nevoie de formularul M-508 pentru reclamaţie.

– Bine, atunci daţi-mi un exemplar al formularului M-508 pentru a-l completa!

– Caut acum. Aşteptaţi câteva secunde.

Şeful de post scotoci ostentativ, zgomotos şi îndelung prin toate sertarele, în dulap, pe birou, în birou şi chiar sub birou ori în coşul de gunoi, scoţând tot soiul de dosare, formulare şi ştampile, trântindu-le şi bufnind.

– Îmi pare rău, cred că nu mai avem niciun exemplar printat.

– Vă rog atunci să printaţi acum unul dumneavoastră.

– Nu pot să printez nimic, nu mai merge imprimanta. A, ştiu ce să fac! O sun pe Nuţi, secretara, să vedem dacă mai are ea vreun exemplar acasă.

Şeful de post luă telefonul mobil şi formă numărul secretarei. Nuţi răspunse după nouă apeluri şi confirmă că nu mai avea niciun exemplar al formularului M-508 acasă.

– Vedeţi ce-aţi provocat, domnu’ Titus! se plânse şeful de post Am deranjat-o pe Nuţi duminica şi am răsturnat tot biroul cu susul în jos ca să vă caut dumneavoastră formularele! Poate am pierdut documente importante în toată zăpăceala asta! Şi ce mizerie s-a făcut!

– Îmi pare rău, nu am intenţionat să produc vreun deranj, răspunse Titus. Vroiam doar să completez formularul corect. Dacă nu-l aveţi acum, nu-i nimic. Poate săptămâna viitoare merge imprimanta şi reuşiţi să-l tipăriţi. Poate nici nu e nevoie de imprimanta dumneavoastră, poate găsesc documentul pe internet, îl descarc şi-l printez eu. Nu aveţi site?

– Ba da, intraţi pe site-ul poliţiei, căutaţi documentul, printaţi-l dumneavoastră şi completaţi-l. Vai, ce dezastru aţi provocat la mine în birou!

– Îmi pare rău, vă repet că nu am vrut asta. Voi căuta eu documentul şi-l voi completa cât se poate de repede. Vă mulţumesc, zise Titus.

Acasă, imediat cum ajunse, intră pe site-ul poliţiei, dar nu găsi nici urmă de formular M-508. Se gândi să caute şi pe site-urile europene, dar era prea obosit şi abătut şi renunţă momentan la idee. Îl luă pe Mişu în braţe şi se aşeză în pat. Ascultându-l cum torcea, se simţi iar iubit şi protejat ca un fetus în placentă.

     

VII

La sfârşitul lui mai demară campania electorală pentru alegerile locale. Viaţa din sat, şi aşa agitată de Bingo, se complică. Toată lumea alerga încoace şi încolo, instalând afişe, bannere şi panouri electorale, demontându-le, rupându-le sau mâzgălindu-le pe ale adversarilor, împărţind fluturaşi electorali, ciondănindu-se, ţipând şi luându-se la bătaie pe stradă, la muncă, dar mai ales în disco-bar, locul preferat de „dezbatere”. Începură şi pariurile pe numele viitorului câştigător, aproape la fel de incitante ca jocul de Bingo. Şi, deşi nu se făcuseră sondaje de opinie în Ştefăneştii de Sus, lupta se anunţa foarte strânsă între primarul în funcţie, Miki Hamsteru de la PSD (USL) şi John Smântână de la PDL.

Titus găsi într-o zi un afiş cu John Smântână, candidatul PDL şi unul cu Miki Hamsteru, candidatul PSD chiar pe poarta sa. Mişu nu apucă să le zgârie, căci până seara se suprapuseră peste ele afişele doctorului Opărescu, candidat independent, care dorea să ajungă şi el primar. A doua zi totul o luă de la capăt.

Semnele electorale ale principalilor combatanţi erau mămăliga cu smântână pentru candidatul PDL, respectiv spicul de grâu pentru reprezentantul PSD (USL) ca să aibă susţinătorii ce mânca sau roade în vremuri de criză, dar cele mai frecvente semne electorale proveneau totuşi din... bulanul lui Nea Bebe, suporter înflăcărat al lui Miki Hamsteru de la USL. Nea Bebe împărţea neostoit astfel de semne electorale... valabile pentru cinci vieţi de acum încolo tuturor celor care păreau ezitanţi în entuziasmul lor faţă de Miki Hamsteru.

John Smântână promitea drumuri aspirate şi eutanasierea câinilor vagabonzi, iar Miki Hamsteru – asfaltare şi locuri de parcare. Popa Chivu tot nu veni la biserică, dar începu să ţină predici în disco-bar, îndemnând cetăţenii din Ştefăneştii de Sus să-şi dovedească la vot credinţa şi să pună ştampiluţa pe Miki Hamsteru, candidatul Domnului şi al USL, căci altminteri vor arde în focul Gheenei. Duminica, la Bingo, popa, marele oficiant al jocului, le promitea stimabililor cetăţeni că vor câştiga la Bingo numai dacă-l vor vota pe Miki Hamsteru, pentru că Dumnezeu dă noroc doar simpatizanţilor USL activi, care votează pe cine trebuie. Facă-se voia Domnului şi a USL-ului!

Doctorul Opărescu, candidat independent, spunea şi el că cine îl va vota va avea parte de sănătate, inclusiv de un pachet de cinci consultaţii gratuite şi un set de analize, iar românii, se ştie, sunt mai preocupaţi de sănătate decât de noroc. Că degeaba ai noroc, dacă nu ai sănătate. Din păcate, analizele trebuia efectuate la un spital care se desfiinţase între timp, dar ce mai conta, câtă vreme erau gratuite!? Tot doctorul Opărescu, după ce epuizase în anii precedenţi recordurile de tip „cel mai mare cârnat”, „cea mai mare mic (mai mare ca cei de la Deduleşti!)” şi „cel mai mare castravete”, promitea un indicator uriaş la intrarea în sat, încrustat cu cristale Swarovski, cu numele „Ştefăneştii de Sus” scris cu litere de aur şi, totodată, construirea celei mai mari replici a Columnei lui Traian în întregime din aur şi amplasarea acesteia în centrul satului, lângă disco-bar. Avalanşa de simboluri falice din activitatea şi campania doctorului Opărescu (cârnaţi, mici, castraveţi, columne etc.) îl făcu pe Titus să râdă: încerca să compenseze un complex?

Directoarea se arătă şi ea foarte prinsă de campania electorală: era membră activă a PDL şi, evident, îl susţinea pe John Smântână, pentru care vădea o afinitate specială. Directoarea transformă sălile de clasă în săli de şedinţe şi de întâlniri electorale, spre marea nemulţumire a lui Titus care nu-şi mai putea ţine orele normal. În plus, directoarea avea mania de arunca într-una fluturaşi electorali, pe trotuare, pe străzi, în clase, pe hol, în birou, în curtea şcolii, la minimarket şi la disco-bar. Titus găsi fluturaşi ai lui John Smântână chiar şi în buda din curtea şcolii. Cum aruncă zânele praf de stele în poveşti, la fiecare mişcare, aşa era directoarea cu fluturaşii. Cu prima ocazie, primarul (încă) în funcţie, Miki Hamsteru, o acuză că face o mizerie de nedescris, că asta dovedeşte lipsa de experienţă, proasta organizare, carenţele de educaţie şi insensibilitatea PDL faţă de mediul înconjurător şi că îi va pune pe directoare şi pe John Smântână să şteargă cu limba tot şi apoi să recicleze.

Din când în când, oamenii lui Miki Hamsteru veneau la porţile cetăţenilor cu câte un kilogram de zahăr şi o cutie de cafea Jakobs la 500 grame, iar echipa lui John Smântână aducea orez, făină şi o sticlă de untdelemn Floriol. Uneori se împărţeau, din partea ambilor candidaţi, chiar bilete de Bingo şi câte o sticlă de tărie (Unirea) pentru a sărbători victoria candidatului şi câştigul la Bingo sau... viitoarea încercare. Oamenii din sat mulţumeau, luau pachetele trimise de ambele tabere, le consumau şi îşi jurau să nu se ducă la vot nici morţi.

Titus nu se distră prea mult în timpul campaniei, căci îşi făcea griji pentru sănătatea bunicului: bătrânul mergea din ce în ce mai greu, se încovoiase, tuşea, horcăia şi îşi pierduse bujorii din obraji. Nu vroia să audă de doctor şi-l asigura pe Titus că se simte foarte bine. Oricum, Titus îl sună pe doctorul Opărescu de mai multe ori, dar acesta ori nu răspundea, ori se afla în şedinţe cu staff-ul său electoral, în plină campanie.

***

Într-o zi, Titus găsi iar copiii de la clasa a V-a B pe hol şi sala ocupată de reprezentanţii PDL, aflaţi în plină dezbatere electorală. Să încerce să intre în clasă cu forţa? Să facă scandal? Ar fi ajutat cuiva? Clasa era ocupată, alte săli libere nu erau, dar nici nu putea să accepte să renunţe la ore. Se plimbă pe hol înainte şi înapoi şi, deodată, figura i se lumină.

– Dragii mei, o să ieşim azi să facem ora în natură, în aer liber, aşa cum învăţau şi vechii greci, anunţă el vesel.

Titus ieşi din şcoală urmat de un cârd de copii zgomotoşi care chicoteau, ţipau şi se împingeau. Urcară agale pe o potecă până în poieniţa cea mai apropiată (cea în care Titus şi Ana făcuseră dragoste şi fuseseră surprinşi de Nea Bebe). Titus se uită cu atenţie în jur, după copaci şi tufişuri, dar nu văzu nici urmă de poliţist. Obrajii îi ardeau, inima îi bătea foarte tare, iar picioarele i se muiaseră. Nu, nu trebuia să se lase dominat de emoţii. Nu existau locuri tabu. Trebuia să-şi învingă teama şi repulsia. Va face ora chiar acolo.

– Haideţi, copii, să ne aşezăm cu toţii pe iarbă, începu Titus. O să vorbim azi despre mitologia greacă. Aceasta cuprinde mituri şi legende despre crearea lumii, despre zei şi eroi şi este un leagăn al culturii noastre europene. Vechii greci credeau în zei, nu într-un singur Dumnezeu. Ei erau politeişti: „poli” înseamnă mulţi, iar „theos” – zeu, deci credinţa în mai mulţi zei, spre deosebire de monoteism („mono” are sens de singur, unic), credinţa într-o singură divinitate, aşa cum e la noi, creştinismul. Potrivit credinţei, zeii greci trăiau pe Muntele Olimp, mereu înconjurat de nori, inaccesibil muritorilor de rând, iar conducătorul lor era Zeus (numit de romani şi Jupiter, poate aţi mai auzit numele ăsta). Aţi mai auzit de Zeus sau Jupiter?

– O planetă, zise Daria.

– Da, foarte bine, planeta din sistemul nostru solar e Jupiter. S-au păstrat denumirile romane pentru planete. Zeus este cel mai puternic dintre zei, chiar deţinătorul puterii absolute, garantul ordinii sociale şi din natură, zeul luminii, al fenomenelor naturale, „proprietarul” fulgerelor şi trăsnetelor pe care le arunca fără milă ca să-şi demonstreze forţa sau pur şi simplu pentru a-şi descărca mânia.

– Şi mie mi-e frică de trăsnet, interveni Dolaru.

– N-are rost, tu eşti deja trăsnit, comentă Darius şi toţi copiii izbucniră în râs.

– Zeus era, deci, autoritatea supremă pentru oameni şi chiar pentru zei, continuă Titus. Dar nu era perfect nici el: uneori se enerva nejustificat, făcea favoritisme sau persecuta oameni şi zei, abuza de puterea lui, seducea muritoare, deşi era însurat cu zeiţa Hera etc. Nimeni nu prea îndrăznea să-l înfrunte pe Zeus, căci arunca imediat cu fulgere şi trăsnete după el. Doar un titan, Prometeu, a reuşit să clatine autoritatea lui Zeus de câteva ori la rând şi asta pentru a-i ajuta pe oameni. O să vă povestesc despre Prometeu, nu doar pentru că ne ciocnim mereu de autorităţi, fie sau nu în campanie electorală, ci pentru că este un personaj şi un model extraordinar. Vă spun un secret: este chiar eroul meu preferat din copilărie şi... de acum. Voi aveţi vreun erou preferat?

– Hannah Montana! săriră câteva fete în cor.

– Selena Gomez din „Magicienii din Waverly Place”, strigă Esmeralda, iar alţi copii o aprobară fervent.

– Luptătorii Naruto! zbieră Dănuţ, iar alţi băieţi aclamară.

– Ben 10, super-eroul cu omnitrix care salvează lumea! ţipă Alejandro, iar alţi băieţi se entuziasmară şi ei.

– OK, actori, cântăreţi, luptători, super-eroi! Sper să vă placă şi Prometeu. Cântă şi el... cel puţin la liră... ăsta era instrumentul muzical cel mai la modă pe vremea vechilor greci şi, oricum, Prometeu i-a învăţat pe oameni ştiinţele şi artele, deci e maestru. Joacă şi el teatru/farse destul de bine, o să vedeţi. Poate fi considerat şi el un mare luptător, dar arma sa principală este inteligenţa. E bun şi curajos, iubeşte oamenii şi s-a sacrificat pentru ei. Dar mai mult decât atât, este un spirit liber care a putut fi pedepsit, dar niciodată învins.

Titus bău o gură de apă din sticla mică de plastic de Cola la jumătate de litru. Ochii îi străluceau, iar chipul îi era luminat de un zâmbet larg. Continuă plin de entuziasm:

– După poetul epic Hesiod, chiar de la început, Prometeu l-a înfruntat pe Zeus şi i-a testat omniscienţa şi omnipotenţa, jucându-i farse ingenioase. „Omniscient” înseamnă atotştiutor (adică le ştie pe toate), iar „omnipotent” – atotputernic (adică poate orice). Se presupunea că Zeus e aşa, dar o să vedeţi imediat.

Zeilor li se ofereau daruri, ofrande, animale sacrificate pentru ca oamenii să se asigure de atitudinea lor favorabilă. Principiul „do ut des” – îţi dau ca să-mi dai. De exemplu, tai o vită pentru tine, Zeus şi tu-mi dai noroc şi sănătate.

Haideţi să vă spun „Farsa de la Mecona”, e foarte tare. Prometeu a pregătit două ofrande sau daruri pentru Zeus:  1. carne de viţel foarte bună şi hrănitoare, învelită însă nu prea aspectuos într-un stomac de bou şi 2. oase de taur ambalate în grăsime strălucitoare, foarte atractivă. Deci, Zeus era pus să aleagă între un ambalaj modest, nu prea îmbietor, dar cu un conţinut corespunzător (carne de calitate) şi un ambalaj frumos, care lua ochii, dar fără nimic comestibil în el (doar Zeus nu mânca oase). Ei, ce credeţi că a ales Zeus?

– Eu cred că Zeus le ştia pe toate şi şi-a dat seama, zise Dănuţ. A ales ambalajul urât.

– Dacă vreţi, votăm! Cine crede că Zeus a ales ambalajul urât cu conţinut folositor să ridice mâna! 20! Cine crede că Zeus a ales ambalajul frumos cu conţinut nefolositor? 9! Avem şi două abţineri. OK, se pare că a câştigat ambalajul urât. Vreţi să vă spun şi ce s-a întâmplat în poveste?

Incredibil, Zeus a ales ambalajul frumos, dar fără nimic util în el! Zeus a fost păcălit, sau, mai exact, au ieşit la iveală lăcomia, snobismul, fiţele, cum ziceţi voi, şi superficialitatea lui! 

Mai departe, Prometeu a jucat un rol important în crearea oamenilor. În interpretarea marelui filosof Platon, Prometeu şi fratele lui geamăn, Epimeteu, au fost chemaţi pentru a distribui însuşiri făpturilor create de zei. Epimeteu a împărţit repezit şi în chip nechibzuit animalelor însuşiri precum forţa, capacitatea de protecţie (prin blană, gheare, colţi etc.), agilitate, privirea ageră şi altele, dar, când a ajuns la oameni, şi-a dat seama că nu mai avea nimic de oferit. Oamenii rămăseseră în pielea goală, fără gheare, fără colţi, fără o viteză deosebită, extrem de vulnerabili, expuşi oricărui pericol şi chiar riscului dispariţiei.

Acum, fie vorba între noi, greşeala era și a lui Epimeteu, dar mai ales a lui Zeus: ce vroia să împartă Zeus oamenilor – doar blană, colţi şi gheare? Oamenii nu s-ar mai fi deosebit prea mult de animale.

Lui Prometeu i-a fost milă de oameni şi s-a gândit să le dăruiască altceva în schimb. Ceva care nu numai să-i ajute să supravieţuiască, dar şi să se dezvolte, inclusiv spiritual. Astfel, Prometeu i-a învăţat pe oameni artele civilizatoare precum scrisul, matematica, medicina, agricultura şi alte ştiinţe şi arte, şi, pe lângă acestea, le-a adus focul, pe care l-a furat din carul lui Apollo, zeul soarelui sau de la Hefaistos, se mai spune. Chiar dacă nu aveau forţa animalelor, oamenii puteau supravieţui acum graţie inteligenţei creatoare şi puterii civilizaţiei.

Furios la culme, Zeus s-a răzbunat pe bieţii muritori, trimiţând-o pe pământ pe Pandora. A auzit cineva de Pandora?

– Da, îndrăzni Manelista.

– Unde ai auzit sau văzut? întrebă Titus.

– În „Avatar”. E planeta aia mişto, cu multe plante şi oameni albaştri cu urechi ascuţite...

– OK, aia e altă Pandora, râse Titus. Să revenim la Pandora noastră. E vorba de o femeie, nu de o planetă. Mai tare ca planeta. O femeie foarte sexy...

– Ca Hannah Montana, zise Daria.

– Ca Lady Gaga, interveni şi Alejandro.

– Mai sexy decât Hannah Montana şi Lady Gaga la un loc, reluă Titus. Irezistibilă. Zeus a trimis-o pe Pandora pe pământ pentru a-l seduce pe Epimeteu, fratele lui Prometeu. Cum a văzut-o, Epimeteu s-a îndrăgostit lulea de ea şi a cerut-o de nevastă. Degeaba i-a zis Prometeu să fie atent, Epimeteu nu a vrut să-l asculte. Ca dar de nuntă, Pandora a adus o cutie primită de la Zeus. Epimeteu a fost iar nesăbuit şi s-a repezit să deschidă cutia, în ciuda avertismentelor repetate ale lui Prometeu. Însă, vai, cutia era o capcană: în ea se aflau toate lucrurile rele din lume precum invidia, lăcomia, ura etc., cu o singură excepţie: speranţa. Lumea a fost invadată de răul din Cutia Pandorei, dar nu şi-a pierdut speranţa.

Zeus a fost atât de supărat pe Prometeu încât l-a pedepsit extrem de dur şi... pentru eternitate. L-a înlănţuit pe o stâncă, pe vârful muntelui Elbrus, cu cătuşe şi cu un piron înfipt în piept. Un vultur venea în fiecare zi şi îi mânca ficatul, iar noaptea ficatul se regenera. Şi apoi totul o lua de la capăt. Tortură eternă... Prometeu a fost înlănţuit, dar spiritul lui a rezistat şi a rămas liber. Niciodată nu a cedat în faţa lui Zeus. Iar într-o zi, Hercule a trecut pe acolo, a ucis vulturul şi l-a eliberat pe Prometeu.

Titus îşi şterse stropii de sudoare de pe frunte, de pe tâmple şi de pe obrajii încinşi. Avusese emoţii. I se păruse un subiect prea intim: era vorba despre eroul lui preferat. Ezitase un pic la început, dar apoi totul mersese şnur. Se simţea obosit, dar era fericit.

– Ce ziceţi, v-a plăcut povestea? Cum vi se pare super-eroul ăsta? întrebă Titus.

– Da, e tare şi Prometeu, zise Alejandro. Mie mi-a plăcut când l-a păcălit pe Zeus cu ambalajele.

– Mie mi s-a părut tare când lu’ Prometeu i-a fost milă de oamenii rămaşi fără nimic, după ce-mpărţise frac-su tot aiurea la animale, interveni şi Esmeralda.

– Mie mi-a plăcut cutia lu’ Pandora, zise Dolaru.

– Cutia Pan-do-rei, îl corectă Titus.

– Da, cutia aia... Mamă, dacă aş avea cutia aia, aş putea fi stăpânul lumii. Mai tare ca Darth Vader.

– S-a golit deja, fraiere, îl contră Manelista, dându-i coate. Nu mai e nimic în ea. Mie mi s-a părut foarte tare că era şi speranţa în cutie, să moară mama!

– Da’ n-aţi zis că a furat? N-a furat focul? sări Daria. Asta e foarte urât.

– A furat focul pentru că nu ar fi putut să-l obţină altfel, răspunse Titus. Şi nu l-a furat pentru el, l-a furat pentru oameni. A fost un fel de haiduc avant la lettre, ştiţi voi, de-ăla care ia de la bogaţi şi dă la săraci. Dar mai mult decât un haiduc. A asigurat supravieţuirea şi evoluţia oamenilor. Fără raţiune, sentimente, ştiinţe şi arte şi, totodată, fără foc, oamenii n-ar mai fi existat şi nu s-ar mai fi dezvoltat. Deşi, sincer să fiu, mi se pare că au mai rămas unii la stadiul de dotare din vremea lui Epimeteu.

Titus întinse mâna spre sticla de apă din iarbă. Dar n-apucă s-o atingă măcar, că mâna stângă îi fu strivită de un bocanc şi tresări de durere. Făcu eforturi să-şi reprime gemetele pentru a nu speria copiii.

– Ce faci, bă? Înveţi copiii să fure şi să nu răşpecte autorităţili? auzi ca prin vis vocea puternică, dogită a lui Nea Bebe şi hohotele sale sarcastice de râs.

– Îi învăţam să fie oameni, nu monştri sau caricaturi, spuse Titus încet, gâfâind de durere.

– Îi înveţi numai căcaturi! Da’ ce cauţi aici? De ce nu eşti cu copiii la clasă? rânji Nea Bebe, continuând să preseze cu bocancul mâna lui stângă.

– Clasa a fost ocupată... E şedinţă PDL. N-am avut unde să merg cu copiii, răspunse Titus cu vocea gâtuită, strângând din dinţi.

– Aha, carevasăzică ţi-ai vândut clasa ticălosului de John Smântână? Faci jocul PDL-ului? se înfurie Nea Bebe. Pentru asta, o să te umplu de semne... electorale, de nici doctorul Opărescu n-o să mai aibă ce să-ţi facă!

– N-am nicio treabă cu PDL-ul. Lasă-mă în pace, nea Bebe, te rog, sunt la oră cu copiii, zise Titus, făcând eforturi supraumane ca vocea să îi sune calm, deşi corpul îi zvâcnea de durere şi de furie.

– De ce, o să-mi faci reclamaţie? Ai găsit formularul M-508? Și unde ți-e biletul de Bingo? izbucni Nea Bebe, prăpădindu-se de râs şi ţinându-se cu mâna de burtă.

Nea Bebe ăsta era ca vulturul care-i mânca ficatul lui Prometeu. Nu putea scăpa de el. Unde era oare Hercule?!

– Copii, vorbi Titus cu glas întretăiat, ridicându-şi privirea spre ochii înfundaţi în grăsime ai poliţistului, nu vi se pare că Nea Bebe seamănă un pic cu vulturul din poveste, ăla care îi mănâncă lui Prometeu ficatul?

– Şi dumneavoastră, dom’ profesor, cu Prometeu înlănţuit, strigă Alejandro.

– Ajutor! Am nevoie de un Hercule ca să oprească vulturul. Hercule, ajutor! strigă Titus, chircindu-se tot de durere.

– De unde să-l găsim?! se alertă Daria.

– Ce facem, bă? se agită Esmeralda.

– Hercule! Hercule! ţipară câţiva copii.

– Noi putem fi Hercule! zise Ţunami. Haideţi, bă, să oprim vulturul şi să-l eliberăm pe Prometeu!

Copiii se strânseră roată în jurul poliţistului şi începură să-l tragă de mâini şi de picioare. Nea Bebe îl lăsă în cele din urmă pe Titus în pace şi se retrase, mormăind printre dinţi.

Titus rămase câteva clipe întins în iarbă, gâfâind şi privindu-şi îngândurat mâna plină de sânge şi noroi. Apoi figura i se destinse într-un zâmbet cald şi larg şi spuse, făcându-le cu ochiul copiilor:

– Mulţumesc, Hercule. Eşti cel mai tare.

VIII

Ajuns la poartă, Titus observă noi afişe ale doctorului Opărescu suprapuse peste cele ale lui Miki Hamsteru şi John Smântână. Mişu i se freca de picioare, dar bunicul nu era la poartă ca de obicei. Titus îl strigă şi-ncepu să-l caute, agitat, prin casă şi prin curte. Îl găsi ghemuit într-un fotoliu la bucătărie, cu privirea pierdută în gol, pământiu la faţă şi horcăind slab.

– Ce faci, tataie? Cum te simţi? zise Titus încet, cu glas înăbuşit.

Îl strigă de câteva ori, dar bunicul nu răspunse, nici măcar nu părea să observe că a intrat cineva în casă. Când Titus îi puse mâna pe frunte şi-l mângâie, nu reacţionă. Nu avea febră, mai curând părea rece. Stătea nemişcat şi privea, în continuare, în gol, iar respiraţia sa părea că se stinge uşor ca aburul de pe ochelarii săi.

Titus simţi un fior de gheaţă în tot corpul. Fără să-şi şteargă sângele şi noroiul de pe mâna stângă, luă telefonul mobil şi-l sună imediat pe doctorul Opărescu. Bineînţeles, acesta nu răspunse. Mai sună de zece ori la doctorul Opărescu, cu acelaşi rezultat. Formă apoi 112 şi solicită o ambulanţă pentru bunicul. Se gândi chiar să-l ducă el cu bătrâna Dacie la spitalul judeţean, dar îi era teamă să nu se întâmple ceva pe drum, şi, în plus, probabil că bunicul avea nevoie de ajutor medical specializat.

Cele cincisprezece minute scurse până la sosirea ambulanţei i se părură milenii. Măsura bucătăria în continuu, cu paşi mici şi nervoşi şi, din când în când, se oprea să-l mai mângâie pe bunicul pe frunte sau să-l ţină uşor de braţ. Îi privea năucit figura prelungă, slăbită, buzele vineţii, ochii rătăciţi, obrajii cenuşii şi scobiţi ca pereţii unei grote şi-i asculta respiraţia din ce în ce mai slabă, ca un fâlfâit de liliac pierzându-se în adâncul unei peşteri.

La venirea salvării, inima lui Titus bătu să-i spargă pieptul. Echipajul ambulanţei îl întrebă ce-a păţit la mână, dar Titus se făcu că nu aude şi îi conduse tremurând în bucătărie, la bunicul, fără să poată articula mai mult de câteva cuvinte monosilabice. Când intrară în bucătărie, bunicul nu mai respira. Titus se clătină, albindu-se la faţă. Paramedicii încercară totuşi să-l resusciteze. Titus privi manevrele de reanimare încremenit, ca prin vis, fără să înţeleagă. Totul i se părea bizar şi ireal. O scenă de teatru pe care se ridicase cortina înainte ca actorii să-şi pună costumele, să se machieze şi să apuce măcar să se uite pe roluri. Nu ştiau ce să spună, ar fi preferat să-i înghită pământul, dar nu fugiseră înapoi în cabine. Rămăseseră pe scenă, gesticulând automat şi confuz, gata să tacă suspect sau să declame prostii, banalităţi, fraze ridicole. „The show must go on!”. Lucrurile se mişcau doar în virtutea inerţiei. Se rugă şi lui Dumnezeu tot mecanic, fără credinţă şi fără speranţă. Dar toate eforturile fuseseră în van. Liliacul zburase în adâncul peşterii, pierzându-se fără urmă în întuneric.

După plecarea ambulanţei, Titus se prăbuşi pe jos, în bucătărie, zdrobit, cu capul în mâini, lângă fotoliul bunicului. Din când în când, tresărea, zguduit de spasme. Nu se putea, nu era adevărat, nu-i venea să creadă! Rămase aşa ceasuri întregi, fără să perceapă timpul care se scurgea.

Ana află de incursiunea ambulanţei abia după trei ore şi alergă imediat la Titus acasă. Îl strigă de mai multe ori, dar el nu răspunse, aşa că începu să-l caute disperată prin casă. Când ajunse la bucătărie, Titus era tot pe jos, cu capul în mâini, la picioarele bunicului, împietrit de parcă ar fi fost şi el mort. Cu ochii în lacrimi, Ana îl îmbrăţişă mai întâi pe Titus şi încercă să-l ridice. Oricât se zbătu, nu reuşi. Era ca un gheţar care plutise în derivă, se izbise de Titanic, se înfundase în epavă şi se sfărâma încet-încet. Apoi, Ana se întoarse spre bunic, îi strânse mâna şi-i sărută fruntea. Atingerea rece şi figura lui cenuşie, încremenită o înfiorară. Aproape că nu mai putea să-l recunoască. Începu să plângă în hohote, sfâşietor, urlând: „O, Doamne! O, Doamne! Domnu’ învăţător! Nu se poate! Vai de noi! Ce ne facem, Titus?!”. Plânse multă vreme în bucătărie, pe întuneric, cu capul pe masă. Până simţi că îi secaseră lacrimile.

Când se opri din plâns, Ana căpătă o expresie hotărâtă şi demnă. Se aşeză pe jos lângă Titus şi-l zgâlţâi:

– Titus, trezeşte-te! strigă ea. Trebuie să-ţi faci datoria faţă de bunicul tău. Avem o grămadă de lucruri de făcut. O să te ajut, dacă te ridici acum!

O auzi pe Ana vorbind parcă din altă lume. Avea impresia că asculta valurile mării într-un ghioc. Ana părea atât de departe... De ce mai încerca să comunice cu el din ceţurile înălţimii ei olimpiene? Nu îi vedea chipul, ci întrezărea doar ceaţa care o învăluia, la fel de albă ca zăpada după care tânjise atât iarna trecută, ca părul bunicului sau ca un giulgiu. Să arunce giulgiul şi peste el. Nu mai vroia să se ridice niciodată. Dacă ar fi făcut-o, ar fi fost doar un Zombie, o grămadă de bucăţi de carne putredă, cusute cu aţă colorată, un trup potenţial ajustabil şi funcţional, dar fără suflet.

Dar Ana avea dreptate, trebuia să se ridice, oricât de chinuitor ar fi fost. Să facă ceva. Măcar în memoria bunicului. Când în sfârşit se ridică, clătinându-se şi ţinându-se de masă, Ana tresări văzându-i mâna însângerată, faţa albă ca varul, buzele strânse şi ochii stinşi. Îi turnă un păhărel de ţuică şi-i aduse pachetul de ţigări. Aşezat la măsuţa din bucătărie lângă Ana, Titus îl zări din nou pe bunicul mort pe fotoliu şi ochii i se umplură de lacrimi. Nu era posibil! Nu-l putea pierde! Era lumea lui. Nu putea trăi fără el. Nu era în stare să facă nimic fără el. Nici nu ştia să respire fără el, se sufoca.

Lumea întreagă părea că se prăbuşeşte. Pereţii casei curgeau halucinant, podeaua se topise, becurile explodaseră, Ana se transformase din „Madonna” lui Munch în „Strigătul”, el însuşi era devorat acum, până la ultima particulă, de un dor răvăşitor... Toată materia se destrăma înghiţită de o gaură neagră uriaşă, universul întreg se descompunea încet pentru a se cufunda în întunericul fără margini. Efluviile disoluţiei... Şi nu doar neantul în sine îl înspăimânta şi-l sfâşia, ci mai ales despărţirea. Nu mai avea să-l vadă niciodată, să-l strângă în braţe, să-l sărute, să-i simtă căldura şi mângâierile.

Titus îşi aprinse o ţigară, trase din ea, înecându-se şi suflă fumul absent. Uitându-se drept în ochii lui înlăcrimaţi, Ana spuse cu glas răspicat:

– Titus, şi mie mi-a murit bunica acum doi ani, cred că înţeleg ceva din ce simţi. Şi-acum mi-e dor de ea. În memoria bunicului tău, trebuie însă să ne apucăm de pregătiri. Vom merge la cimitir pentru actele de înhumare, caută actul de concesiune al bunicului. Caută şi actele de identitate ale tale şi ale bunicului, inclusiv certificatele de naştere. Trebuie să luăm certificatul de deces de la primărie. Medicul legist n-a fost încă aici? Trebuie să vină şi medicul legist să-ţi facă actul constatator de deces după care vom solicita certificatul de deces. Apoi o să mergem la serviciul de pompe funebre, să vorbim pentru spălat, îmbălsămare, îmbrăcat şi sicriu. Trebuie să discutăm, în paralel, la biserică pentru slujbă şi la capelă pentru priveghi. Mai trebuie luate şi coroane, vin, lumânări, tămâie, prosoape, batiste... Trebuie pregătite 40 de pachete pentru pomană la cimitir, de asta mă pot ocupa eu. Popa Chivu o să le sfinţească. Facem şi două seturi de haine complete (de la chiloţi la pălărie) să le dăm de pomană la cimitir. Nu cred că am zis totul, poate am şi încurcat ceva. Sunt foarte multe de făcut, da’ ne mai dăm seama pe parcurs şi-o întrebăm pe mama la nevoie. 

Titus o asculta buimăcit. Indiscutabil, Ana avea dreptate. Trebuia să se adune şi să acţioneze. Erau atâtea de făcut. Memoria bunicului şi tradiţiile trebuia respectate. Şi totuşi, de ce i se părea că visează? Că nu mai era nimic real? Nimic viu? Nimic intact? Nimic pur? Ce rost mai avea toată agitaţia asta?

– Bine, Ana, rosti el cu vocea stinsă. Facem cum zici tu. Bunicul ar fi vrut să urmăm toate tradiţiile.

– Pe cine vrei să chemi la masă după înmormântare?

– Pe cine? N-a avut multe rude. Fratele lui mai mare a murit foarte tânăr în război, n-apucase să se însoare. Tata a fost singurul lui copil, bunica a murit la naştere. Pe cine să chem? Pe popa Chivu să ne binecuvânteze la Bingo ori la vot, pe nea Bebe să mă bată la slujbă, pe părinţii copiilor să arunce cu pietre sau cu cuţite...

– Nu fii paranoic! Cred că ştiu eu vreo trei-patru nepoţi mai de departe, o să-i contactăm. Cheam-o pe directoare şi pe profii de la şcoală că doar a fost cadru didactic acolo! Sigur s-ar bucura şi strângem şi noi lume. Pe popa Chivu, n-ai ce face, trebe să-l chemi. Avem nevoie de el şi la cimitir, şi la biserică, şi la masă. Da’ ce-ai păţit la mână?

– Nimic, şopti Titus, întorcându-şi spre ea chipul încremenit şi ochii rătăciţi.

– Cum nimic? Eşti plin de sânge şi noroi. Să chem doctorul?

– Nu-i nimic. Lasă-mă, Ana!

– A, şi ia şi tu un calmant, îţi dau eu dacă vrei. Arăţi în ultimul hal.

– Nu, Ana, nu vreau să iau nimic. Vreau să trăiesc momentele astea exact aşa cum sunt, nu vreau să fiu sedat.

– Să trăieşti?! Vorbeşti prostii! Pari mai mult mort decât viu.

– Ca un Zombie, nu? Poate că acum e momentul să fiu Zombie, zise Titus cu o voce atât de slabă încât nici el nu şi-o auzi.

Îmboldit de Ana şi monitorizat pas cu pas de ea, Titus se aruncă în febra pregătirilor de înmormântare. Alergă disperat după documente şi aprobări, făcu o grămadă de cumpărături şi pachete, se lansă într-o suită interminabilă de vizite, discuţii, negocieri şi aranjamente. Ana era permanent lângă el. Acum Titus făcea totul meticulos şi cu râvnă, încercând să fie cât mai bine organizat şi mai eficient în memoria bunicului. Nu mai simţea nimic, nici melancolie, nici tristeţe, nici durere, ci numai o uriaşă oboseală. Pur fizică.

Nu putea să doarmă, deşi încercase să bea ceaiuri de plante sau să ia pastile cu valeriană. Faţa îi devenise aproape străvezie, ochii i se duseseră în fundul capului şi rătăceau fără ţintă, buzele se subţiaseră şi îşi pierduseră culoarea. Vinişoarele de la tâmple se umflau incontrolabil şi cearcănele erau din ce în ce mai promeminente. Tremura. Din cauza oboselii, îl dureau muşchii faciali, capul şi stomacul. Nu putea să mestece şi să înghită şi avea permanent o stare de vomă. Orice obiect atingea, îi provoca o durere ascuţită şi un şoc de parcă s-ar fi electrocutat. Totul numai fizic. Senzaţii pure pe care nu dădea doi bani. Unde erau sentimentele? Ce se întâmplase în sufletul lui? Unde era adevărata durere din suflet? Durerea aceea în care urma să se scufunde ca-ntr-un abis? Dar mai avea oare suflet? Sau era numai un Zombie aşa cum spusese şi el?

În noaptea de priveghi, deşi Ana îl rugase să nu stea prea mult, Titus rămase să-l vegheze pe bunic de la apusul soarelui până la răsărit. Era ultima ocazie de a-l vedea. Capela era slab luminată, dar nu arăta înfricoşător, mai ales că era împodobită cu flori şi lumânări. Bunicul fusese îmbrăcat în costum de gală şi avea acum o figură împăcată. Colţurile buzelor se destinseseră parcă într-un surâs, cel pe care-l ştia dintotdeauna. Era atât de frumos! Doar răceala mâinilor şi a frunţii îl înfiorau.

Titus se simţea un pic vinovat. Ar fi trebuit să-l fi dus din timp la doctor, chiar dacă se opunea. La nevoie, îl putea duce legat fedeleş la doctorul Opărescu sau, dacă acesta nu era disponibil, la spitalul judeţean ori chiar la Bucureşti, în caz de urgenţă. Şi doctorul Opărescu se purtase iresponsabil. Campania îl preocupa mult mai mult decât pacienţii. Ce valoare mai avea viaţa pentru el? Unde era „jurământul lui Hipocrate”?

În schimb, bunicul fusese întotdeauna foarte responsabil la şcoală şi acasă, mai puţin în ce priveşte raţionalizarea chipsurilor şi a paharelor de Cola. Iubise viaţa şi ştiuse să se mulţumească cu puţin: erau suficiente un pahar de Cola şi o pungă de chipsuri pentru a-l face fericit.

Îşi dedicase întreaga viaţă şcolii şi familiei. Iubise la nebunie o singură femeie, pe bunica şi nu se mai recăsătorise, deşi îi era, cu siguranţă, foarte greu să se descurce după moartea ei neaşteptată, prematură. Îl crescuse singur pe tata şi apoi, după accidentul părinţilor, îl îngrijise şi pe el cu aceeaşi dragoste fără margini. Oferea atât de mult şi nu cerea nimic în schimb.

Ce viaţă îngrozitoare avusese şi bunicul! Îşi pierduse fratele mai mare în război, soţia la naştere, băiatul şi nora în accident, dar nu se putea spune că era nefericit. Îşi acceptase soarta şi nu se plângea cum făcea el, Titus, mai tot timpul. Lua viaţa à la légère, fără să devină iresponsabil, făcându-şi mereu datoria, dar fără să se frământe şi să se tortureze psihic aşa ca el, Titus. Se bucura de fiecare clipă, mai ales de cele petrecute împreună cu nepotul lui. Oare de ce plecase la Bucureşti atâta vreme, lăsându-l singur, mă rog, doar cu Mişu? Tataie nu-i reproşase nimic niciodată, accepta, încerca să înţeleagă. Îl ierta din start, orice ar fi făcut. Îl iubea necondiţionat.

Bunicul fusese mereu bun, atât cu el, cât şi cu copiii de la şcoală şi cu toţi oamenii din sat. Îi plăcea să dăruiască, iar profesia sa îl împlinea. Se făcuse învăţător din vocaţie, dintotdeauna îşi dorise să devină dascăl. Când era mic aşeza sticlele şi borcanele pe rânduri la bucătărie ca-ntr-o sală de clasă, le preda lecţia şi le asculta. Iar toţi foştii lui elevi vorbeau despre el cu atâta dragoste şi îi mulţumeau pentru că fusese un învăţător bun şi apropiat de copii. De gaşcă... Oare acum cine se mai regăsea în profesia de dascăl, cine mai credea în vocaţia asta, cine mai era împlinit? El însuşi era dezorientat şi sfâşiat de dileme.

Tataie avea întotdeauna răbdare cu toţi, plus un zâmbet şi o glumă pentru fiecare. Oamenii se simţeau în largul lor cu el. Era tolerant şi simpatic. Nu puteai sta posomorât când era el de faţă. Te făcea să râzi în hohote. Nu râsul pervers şi superior al lui „dom’ director”, nu râsul isteric al lui Leni, nu râsul sarcastic al lui Nea Bebe, nici râsul histrionic al lui popa Chivu, nu, pur şi simplu, râsul ăla românesc sincer, sănătos, puternic, dar fără răutăţi şi resentimente, râsul ăla eliberator.

Îi corectase primele liniuţe şi bastonaşe din clasa întâia şi-i arătase cum se ţine stiloul, fără să-i dea vreodată peste mână. Îi spăla de mână hăinuţele de şcoală şi i le călca (cămăşile şi pantalonii chiar pe dungă), atent la cel mai mic detaliu, fără să-şi piardă niciodată răbdarea. Îl asculta lecţiile, mai ales la geografie unde erau multe lucruri de memorat. Îl conducea când pleca la şcoală, iar când se întorcea îl găsea mereu la poartă, aşteptându-l cu braţele deschise, indiferent dacă era vijelie, arşiţă sau ger cumplit. De la unsprezece ani, de când muriseră părinţii în accident, bunicul îi făcuse coroniţele de flori de câmp în locul mamei. Parcă vedea firele de albăstrele, margarete şi garofiţe de câmp proaspăt culese, fremătând în mâinile mari şi calde ale bunicului. Tataie era atât de fericit când el era strigat în careu pentru a primi premiul întâi şi când venea acasă cu coroniţa pe cap...

Se jucau atât bine împreună! Fără griji, fără interdicţii, fără reţineri. Tataie îl stropea când se scăldau amândoi în iaz sau se ascundea în spatele căpiţelor de fân şi făcea apoi „bau”. Alergau amândoi în livada de piersici şi organizau concursuri gen „cine culege mai multe piersici şi mai puţine omizi”. Îl învăţase să cânte şi altceva decât muzica patriotică omagială de la serbările comuniste: cântece populare autentice şi romanţe – Maria Tănase, Gică Petrescu, Ioana Radu. Ce-i mai scânteiau ochii şi i se îmbujorau obrajii când fredona o romanţă la un pahar de vin! Îl veghease de atâtea ori când avea febră, învelindu-l, ştergându-i faţa, punându-i comprese reci, mângâindu-l, spunându-i glume şi poveşti, iar acestea din urmă erau mai eficiente decât orice medicamente. Şi cel mai mult îi plăcea când bunicul îi citea „Legendele Olimpului”: parcă febra dispărea magic, într-o clipă. Ar fi vrut să asculte la nesfârşit poveştile lui. De ce nu se putea întoarce în timp să repete terapia prin poveste?

Mai încolo, la liceu, bunicul fusese cea mai discretă şi mai abilă „secretară”, căci fetele îl căutau des. Încercase să-l înveţe să n-aibă complexe, să se simtă în largul lui şi să fie el însuşi, fiindcă uneori nu avea suficientă încredere în sine şi se intimida. Ca să-l încurajeze, tataie îi povestise de primul sărut (cu bunica): pe deal, în poieniţa de sus, într-o noapte luminată de mai. Când ajunseseră în vârf, începuseră să se aprindă stelele, una câte una şi apoi licuricii, din ce în ce mai mulţi, astfel încât noaptea părea de aur. Se îmbrăţişaseră la lumina multiplicată la nesfârşit a stelelor şi a licuricilor - lumina Învierii de la Ierusalim, împărtăşită tuturor credincioşilor. Iubirea bunicilor durase, într-adevăr, cât lumina unui licurici, dar poate avusese în ea o fărâmă din lumina Învierii. Dacă ar fi putut să iubească şi el aşa ca bunicul măcar pentru o oră, s-ar fi simţit împlinit!

În ciuda dificultăţilor financiare, bunicul îl ajutase să găsească bani pentru naveta la liceu, la oraş, pentru excursii cu colegii şi apoi pentru facultate. Nu-l certase niciodată din cauza pletelor sau a absenţelor din liceu. Nu-i spusese niciodată ce să facă, nu-i reproşase plecarea şi stabilirea la Bucureşti. Nu-i zicea nimic nici dacă „uita” să-l sune două-trei luni la rând.

Şi, acum, îi dăduse şansa unei noi vieţi, când îi propusese postul de prof de istorie de la gimnaziu. Nici în clipa asta Titus nu regreta că se întorsese în sat, în ciuda tensiunilor şi deziluziilor (pe care cumva le anticipase). Tataie îl conducea şi-l aştepta în fiecare zi la poartă, la fel ca în timpul şcolii. De fiecare dată când îl vedea, bătrânul se lumina la faţă şi-l îmbrăţişa cu mâinile sale mari şi calde. Era cel mai fericit când beau amândoi o Cola sau o ţuiculiţă pe terasă, la măsuţa de răchită şi stăteau amândoi de vorbă ore în șir. Câte nu făcea bunicul pentru el! Îl răsfăţa cu micul dejun la pat şi cu papucii încălziţi pe sobă. Îi pregătea cea mai bună mămăliguţă cu brânză şi smântână. Îl doftoricea după întâlnirile cu nea Bebe sau după „dezbaterile” din disco-bar. Îl asculta la orice oră din zi şi din noapte şi avea mereu pregătită o vorbă bună pentru el.

Parcă îi auzea şi acum paşii pe hol... Îl vedea intrând în camera sa, luându-şi ochelarii maronii de plastic şi suflând în lentilele groase ca să le cureţe mai uşor. Cu ochelarii la ochi, căuta apoi medaliile fratelui său mort în război, le ştergea de praf şi le săruta. Între timp, dacă apărea Mişu, frecându-i-se de picioare, îl urca pe umărul stâng, iar motanul torcea şi râcâia cu gheruţele pe spatele său, deşirându-i vesta portocalie de lână. Şi, cu Mişu cocoţat pe umărul său, bunicul venea pe terasă, la măsuţa de răchită, ca să bea amândoi o Cola sau o ţuiculiţă şi să stea la poveşti. Auzea şi acum fâsâitul sticlei de Cola şi clinchetul paharelor de ţuică când ciocneau...

Titus se prăbuşi plângând în hohote peste sicriu, strângându-l în braţe pe bunic:

– Te iubesc, tataie! Îţi mulţumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine! Iartă-mă pentru tot ce am greşit faţă de tine! Doamne Dumnezeule, ajută-l, te rog, să fie fericit, iubit şi răsfăţat, aşa cum merită! Ah, tataie, aş da orice să fim acum amândoi la o ţuică pe terasă şi tu să mă-mbrăţişezi şi să-mi spui „noapte bună”! Să dorm fără griji pentru că ştiu că tu veghezi asupra mea. Iar dimineaţa să mă trezesc auzindu-ţi hohotele de râs şi paşii târșiți pe hol.

IX

Înmormântarea bunicului decurse fără mari probleme, conform tradiţiei. Popa Chivu veni, bineînţeles, mangă şi făcu un pic de campanie electorală în biserică, la cimitir şi la masă, dar îşi îndeplini, în cele din urmă, îndatoririle creştineşti. Ana se agitase cu pregătirile până la epuizare, dar rezultatele fuseseră pe măsura eforturilor. Titus, deşi extrem de obosit, păstrase o ţinută demnă şi încercase din răsputeri să se achite de responsabilităţile sale cât mai bine.

După trei zile şi trei nopţi nedormite, Titus se cufundă într-un somn adânc ca de prunc. Se trezi după cincisprezece ore. Ar mai fi dormit poate două-trei ore, dar i se păruse că aude paşii bunicului pe hol şi râsul său cald şi zgomotos. Ba chiar şi crânţănit de chipsuri. Deschise uşa, tresărind. Dacă totul nu fusese decât un coşmar?

Nu era nimeni, în afară de Mişu care îl întâmpină torcând şi frecându-i-se de picioare. Ieşi pe hol şi se duse la baie. La intrarea în baie se aflau papucii verzi, rupţi şi scâlciaţi ai bunicului prin care îi ieşeau afară degetele mari de la picioare. Îi încălţă, chiar dacă-i erau largi şi risca să se împiedice cu ei. Înăuntru în baie, văzu la oglindă aparatul lui de ras şi periuţa lui de dinţi tot verde, cu perii îngălbeniţi, foarte împrăştiaţi şi cu urme de pastă de dinţi. Se spălă doar pe dinţi. Nu avea chef să se bărbierească. Se şterse apoi pe faţă şi pe mâini cu prosopul bunicului. Îşi apăsă prosopul adânc pe faţă, de câteva ori. Nu-i venea să-l mai pună la loc pe suport. Dar oare mai simţea mirosul bunicului? Mai ştia încă să-l recunoască?

Ce se întâmplase cu mămăliguţa fierbinte cu brânză şi smântână? Nu mai mânca azi? Ieşi pe terasă. Pe măsuţa de răchită rămăseseră o sticlă de Cola la jumătate de litru nedesfăcută, o pungă de chipsuri Lays cu paprika şi un pahar mic de ţuică. Muştele roiau ca de obicei deasupra lor. Luă o gură de Cola şi câteva felii de chipsuri. Niciodată nu i se păruseră atât de savuroase. Cele două scaune de la măsuţă parcă abia aşteptau să fie trase, iar bunicul şi nepotul să se aşeze la masă şi să înceapă taifasul.

Coborî în curte ca să meargă la bucătărie. Pe frânghia de rufe, abia se uscaseră pijamaua, chiloţii, şosetele, pantalonii şi cămăşile bunicului. Îşi aminti cât de mult îi plăcea pijamaua bleu cu pătrăţele portocalii, se simţea atât de comod în ea încât uneori nu o scotea până după-amiază. Îmbrăţişă lucrurile bunicului, cu ochii împăienjeniţi de lacrimi.

La bucătărie, văzu pe masă cana preferată a bunicului, una mare, roşie, cu „Coca Cola” scris pe ea. O sărută. Mângâie scrisul, urmărind cu degetul conturul. Scoase din frigider o bucată de brânză telemea şi tăie o felie de pâine. Îi era foame, dar nu se simţea în stare să mestece şi să înghită. Reuşi să mănânce doar o bucăţică de brânză. Apoi deschise o pungă de Jakobs Alintaroma şi-şi făcu o cafea la ibric. Inhală adânc aburii cafelei fierbinţi şi-şi aprinse o ţigară. Turnă cafeaua în cana roşie a bunicului şi ieşi pe terasă, la măsuţa de răchită. În zare se vedeau livezile de piersici, cerul era atât de luminos şi mirosea a fân necosit, dar măsuţa părea atât de pustie. Când îşi aprinse a doua ţigară, Mişu îi sări în braţe. Îl mângâie absent şi scutură, din greşeală, scrumul pe el.

Oare ce zi era? Luă telefonul mobil şi se uită în calendar. Era sâmbătă după-amiaza, luni trebuia să meargă la şcoală. Lipsise deja trei zile şi nu mai putea absenta, trebuia, oricum, să încheie mediile. Nu mai era mult, doar o săptămână până la vacanţă, iar duminica viitoare urmau să se desfăşoare şi alegerile locale. Dar cum să se ducă la şcoală când el nu era capabil nici să se țină pe picioare, nici să mestece, nici să respire cum trebuie? Şi nici nu înţelegea de ce ar fi meritat un asemenea efort. Ah, bunicul nu ar fi lipsit niciodată de la şcoală, nici dacă avea febră de patruzeci de grade.

Îşi aduse aminte brusc să hrănească păsările şi porcul. Şi pe Mişu, bineînţeles. A, şi să mulgă vaca. Bunicul n-ar fi uitat asta. Când era mic, Titus era fascinat de puii de găină: de puful lor incredibil de galben, diafan ca un abur, de delicateţea şi de fragilitatea lor. Tataie îi aducea mereu câte un puişor pe care-l botezau, îl creşteau împreună şi nu-l tăiau niciodată, căci era prietenul lor. Iarna, bunicul lua puii de găină în casă, îi punea într-o cutie mare de carton umplută cu paie şi-i încălzea la sobă. Aproape că nici nu-i mai zăreai când îi ţinea în mâinile sale mari, calde şi ocrotitoare.

Urcă treptele până la etaj, în camera bunicului. Patul nu fusese făcut, arăta de parcă bunicul abia se trezise şi ieşise val-vârtej să-i pregătească mămăliguţa cu brânză şi smântână. Pe masă, peste milieul lucrat de bunica, văzu ziarele „Adevărul” şi „Click”, o revistă de integrame, un pix, CD-ul cu Maria Tănase, primit chiar de la el şi ochelarii maronii – strâmbi şi murdari, scoşi din etui. Luă ochelarii, suflă ca să-i aburească şi-i şterse cu şerveţelul din piele de căprioară. Apoi îi puse la loc în etui. Pe marginea scaunului atârna un maieu alb. Titus îl strânse în braţe şi-l sărută, îngropându-şi faţa în el. Pe peretele dinspre răsărit, zări icoana Maicii Domnului cu pruncul Iisus, poza alb-negru de la nunta bunicilor şi fotografia lui color din vremea când era premiant la şcoală. Ce frumos era bunicul la nuntă! Îmbrăcat în costum naţional, înalt, solid, brunet şi cu ochii negri mari şi scânteietori... Şifonierul masiv din lemn de nuc era deschis: sus, pe un raft, se tolănise Mişu – chiar în chiloţii bunicului. În cameră persista mirosul lui de om bătrân, un miros cald, uşor jilav, încă familiar. Nu îndrăzni să deschidă ferestrele şi să aerisească.

După ce verifică mâncarea şi apa lui Mişu, se aşeză din nou pe terasă la măsuţa de răchită, bău cafeaua din cana roşie a bunicului şi fumă mai mult de jumătate de pachet, ţigară după ţigară, până nu le mai simţi gustul, ci doar arsura, uitându-se departe în zare, de parcă aştepta un semn din altă lume.

După aproximativ două ore, îşi aduse aminte de telefonul mobil şi merse în dormitor pentru a verifica apelurile, deşi nu avea niciun chef. Douăzeci şi două de apeluri! Ana, bineînţeles. Noroc că-l lăsase pe silent! Chiar atunci, Ana sună a douăzeci şi treia oară:

– Da, Ana, răspunse Titus cu jumătate de gură.

– Ce faci, mă? De ce nu răspunzi?! strigă Ana impacientată.

– Nu l-am auzit, se scuză Titus cu o voce slabă şi nesigură.

– Te-am sunat de nu ştiu câte ori!

– De douăzeci şi trei, cu tot cu ăsta.

– Ce faci, mă? Unde eşti?

– Unde să fiu? Acasă.

– Te-ai odihnit? Cum te simţi?

– Da, am dormit, în sfârşit. Cum crezi că pot să mă simt?

– Nu te mai gândi atât! Îţi face rău!

– Dar nu mi se pare că mă gândesc prea mult, ci, dimpotrivă, prea puţin! Mai sunt alte lucruri care mă întrerup: Mişu, porcul, păsările, vaca, şcoala, alegerile, tu. Aş vrea să mă gândesc tot timpul!

– Lasă prostiile, fii tare, viaţa merge mai departe!

– Nu înţelegi. Parcă încep să uit anumite lucruri... Mi-e groază că încep să uit chiar figura lui, mi-e greu şi acum s-o reconstitui mental. După abia câteva zile...

– Haide, Titus! N-ai ce face? Eşti nebun? Apucă-te de treabă, fă ceva ca să uiţi!

– Dar ţi-am spus că nu vreau să uit, chiar mi-e groază de asta! Lasă-mă, mă duc la cimitir.

– Iar la cimitir?! Abia am fost ieri la înmormântare.

– Vreau să merg şi azi.

– Atunci vin şi eu cu tine.

– Lasă-mă singur, oftă Titus şi închise telefonul.

Îşi puse blugii negri şi un tricou negru şi se îndreptă spre cimitir. Culese el însuşi flori de câmp – margarete, garofiţe şi albăstrele ca-n coroniţa de premiant. Cumpără apoi de la minimarket o candelă roşie cu capac auriu. Cimitirul era mic, liniştit, cu alei străjuite de castani înfloriţi. În aerul dulce al înserării pluteau flori de castan. „Ce frumos e!” îşi zise Titus. Mormântul familiei era acoperit cu o placă de beton. Lui Titus nu-i plăcea aşa, dar asta fusese dorinţa tatălui său. Probabil că era recomandabil să procedeze în acest mod: tatăl său comandase placa de beton când extinsese mormântul şi construise o criptă pe trei nivele. Titus ar fi preferat un mormânt de pământ, acoperit cu iarbă şi cu flori, mai natural şi mai aproape de viziunea paradisului... „un loc cu verdeaţă”. Oricum, din pământ plecăm şi tot acolo ne întoarcem. Betonul părea atât de străin, rece şi neprietenos. Numele bunicului era proaspăt scris pe crucea de lemn. Nu-i venea să creadă că urma să-l treacă pe piatra funerară alături de cele ale părinţilor săi şi de cel al bunicii. Titus aprinse candela, apoi se aşeză în genunchi lângă mormânt şi risipi flori de câmp peste placa de beton, încercând s-o acopere cât mai mult. Ochii îi erau plini de lacrimi.

Deodată, simţi două braţe subţiri în jurul gâtului său:

– Titus, nu ai rămas singur, sunt alături de tine, spuse Ana cu glas tremurător.

– Mulţumesc, Ana! Ştiu asta. Dar, te rog, lasă-mă acum singur! gemu el, aruncându-i Anei o privire sălbatică, de fiară încolţită, capabilă de orice reacţie tocmai pentru că simte că nu mai are nimic de pierdut. O, Doamne, nu pot să cred, nu poate fi adevărat!

Când Titus se întoarse cu faţa spre ea, Ana încercă să-l sărute pe gură, dar el avu un spasm şi se feri, aşa că ea reuşi doar să-i atingă uşor cu buzele obrazul, undeva sus, lângă ureche. Tot drumul, Ana se ţinu lipită de el. Acasă, în faţa porţii, Titus îşi luă la revedere de la ea, deşi Ana insista să intre cu el în curte.

Era prima dată când nu-l mai aştepta la poartă bunicul. Casa i se părea atât de mare şi de pustie... Se îmbrăcă cu pijamaua bleu cu pătrăţele portocalii a bunicului, îşi puse papucii lui verzi şi se duse din nou la bucătărie, unde înghiţi o bucăţică mică de brânză, aproape fără s-o mestece. Apoi se retrase în dormitor cu o sticlă de Cola şi chipsuri, luă un album cu poze vechi de-ale bunicului şi se trânti în pat. Se uită îndelung la ele, mângâindu-le şi sărutându-le. Scană apoi câteva dintre ele. Cea mai frumoasă era una color cu el şi cu bunicul la pomul de Crăciun, cântând împreună colinde. El se afla atunci în clasa a cincea şi era îmbrăcat cu un pulover albastru de lână, tricotat de maică-sa, rămas cam mic, dar de care nu se îndura să se despartă. Bunicul purta o căciuliţă roşie, tivită cu blană albă, ca Moş Crăciun. El prefera „Jingle Bells”, dar bunicul ştia mai bine colindele româneşti şi cânta cu mult suflet „Bună dimineaţa la moş Ajun!” şi „Din an în an”. Oricum, păreau amândoi foarte fericiţi. Păcat că se estompaseră culorile, bradul împodobit cu globuri roşii şi cu beteală argintie abia se mai distingea. Totuşi, ce bine că îşi luase multifuncţionalul cu scanner luna trecută din toate economiile lui (incluzând al treişpelea salariu şi prima de Paşte)! Putea scana acum toate pozele, dacă vroia. Se mai uită o dată în album: într-adevăr, unele poze erau foarte şterse, ar fi trebuit recondiţionate, dar el nu putea face acest lucru profesionist. Puse şi CD-ul cu Maria Tănase pe care i-l oferise el bunicului de ziua onomastică, anul trecut. Simţea că tataie era undeva foarte aproape, fredonând „Bun îi vinul ghiurghiuliu”, cu un păhărel de vin roşu în mână.

A doua zi, Titus îşi închise complet telefonul mobil, se încuie în casă şi se dedică reveriilor. Luni dimineaţă îşi trase pătura peste cap, deşi alarma sunase de o oră. Nu vroia să se ducă la ore cu niciun chip, nu se simţea în stare nici să se ridice din pat. Ah, bunicul nu ar fi procedat astfel, ar fi fost primul la şcoală. Şi, oricum, putea să se ascundă de ceilalţi oameni din sat, dar de tataie nu: el vedea acum totul. Şi nici de el însuşi. Făcu eforturi să se ridice şi să se deplaseze până la baie. Nu se bărbieri nici acum, se spălă doar pe faţă şi pe dinţi, se îmbrăcă cu blugii negri şi tricoul negru, bău o cafea tare, fără zahăr şi se grăbi la şcoală. Ajunse cu o oră jumătate întârziere. Toţi colegii se uitară la el ca la o fantomă, dar nu-i făcură niciun reproş. În clasă nu era obişnuita şedinţă PDL, iar copiii îl aşteptau surprinzător de cuminţi, aşezaţi în bănci.

– ’Neaţa, copii! Iertaţi-mă, nu mă simt prea bine. A murit bunicul meu. Mai exact, de câteva zile, bunicul meu a devenit îngerul meu păzitor, zise Titus cu vocea întretăiată de emoţie şi ţinându-se strâns de catedră ca să nu cadă din picioare.

– Ne pare rău, Dumnezeu să-l ierte! strigară câţiva copii.

– Dumnezeu să-l ierte! Ah, bunicul meu a fost un om extraordinar, rosti Titus cu ochii în lacrimi. Cel mai mult v-a iubit pe voi, copiii. A fost şi el învăţător la şcoala noastră. Toată viaţa şi-a dedicat-o şcolii. A crescut multe generaţii de copii. A fost un învăţător foarte bun. Foarte de gaşcă, zic foştii lui elevi. Dacă aş fi a miliona parte din ce-a fost el, aş fi foarte fericit.

Ana veni în pauză la ţigară, lângă piersic. Rozându-şi unghia roşie (şi aşa decolorată) a arătătorului de la mâna stângă, îi mărturisi lui Titus că era puţin supărată pentru că îşi închisese telefonul mobil. O ignorase tot weekendul. Titus îşi ceru scuze, dar îi repetă că vroia să fie singur, să se gândească la bunicul în linişte. Ana îi reaminti de spectacolul ei de sfârşit de an, era chiar vinerea aceasta. Titus însă nu avea chef de nimic şi îi mărturisi că nu se simţea în stare să participe. Nici votul de duminică nu-l preocupa deloc acum. Dar Ana nu punea în aceeaşi balanţă votul şi spectacolul ei.

Toată săptămâna, Titus stătu după-amiezile şi serile acasă, cu telefonul mobil închis, îmbrăcându-se cu lucrurile bunicului, inhalând mirosul lui pe care i se părea că-l recunoşte din ce în ce mai greu, temându-se că nu mai putea să-i reconstituie figura, revăzând mereu pozele sale ca să nu uite, ascultând romanţe şi muzică lăutărească, bând Cola şi învăluindu-se în nori groşi de fum.

Ana apăru joi seara la Titus la poartă pentru a-i reaminti de spectacol. Titus o lăsă să intre doar pe terasă, dar nu şi în dormitor. O servi cu o vişinată şi-i spuse din nou că era deprimat, că vroia să fie singur şi că nu se simţea capabil să meargă la niciun spectacol. De-abia se putea ţine pe picioare.

– Ana, îţi urez mult succes, aş vrea să vin, dar, te rog, pentru numele lui Dumnezeu, crede-mă, nu mă simt în stare. Nu am nimic de sărbătorit, spuse Titus cu vocea gâtuită.

– Ba, da, iubire, avem de sărbătorit sfârşitul de an şi spectacolul meu. Am muncit mult pentru asta, insistă Ana, privindu-l cu ochi scăpărători.

– Nu mă simt în stare nici să respir. Nu am chef să merg nicăieri în afară de cimitir. Lasă-mă, te rog, în pace. Îţi stric cheful şi ţie. Imaginează-ţi că am murit deja.

– Asta e o prostie, viaţa merge mai departe! Tu nu eşti singur. Eu sunt alături de tine, dar am şi eu, la rândul meu, nevoie de tine. La spectacol.

– Ana, te rog, nu-mi cere acum ce nu pot să-ţi ofer. Iartă-mă, dar acum nu pot!

– Eu chiar nu contez pentru tine?! Durerea ta e mai importantă ca mine? Atunci rămâi cu ea, se răsti Ana.

Ochii ei aruncau flăcări, obrajii i se aprinseseră, iar mâinile îi tremurau de furie. Ana trânti paharul de vişinată, se ridică de la masă bufnind şi plecă iute, fără să se uite în urmă. Titus rămase aşezat pe scaun şi o urmări ca prin vis cum se îndepărta. Nu schiţă niciun gest ca s-o oprească. Oare era adevărat? Ce era durerea lui? O nouă placentă pentru fetusul din el, un nou „Matrix”, o plasă de iluzii ţesută de maya, „vrăjitoarea cosmică”? Era o suferinţă profundă, catalizatoare, purificatoare sau devenise prizonierul durerii lui? Coborâse în infern tranzitoriu, pentru a renaşte apoi sau se complăcea în durerea sa narcisiac, sine die, refuzând să mai vadă altceva în jur? Îi era teamă ca, odată detaşându-se de durere, să-l uite sau chiar să nu-l mai iubească pe bunicul său? Indiferent ce ar fi fost, nu vroia să fie smuls cu forţa din noua sa placentă sau din noul său „Matrix”.

***

Vineri la prânz, Ana dădu treizeci şi opt de telefoane, dar Titus nu răspunse şi nici nu apăru la spectacolul de sfârşit de an, deşi Ana sperase orbeşte ca el să-i facă o surpriză şi îl aşteptase până în ultima secundă a serbării. Ba chiar şi la sfârşit, atunci când lumea bătea din palme entuziasmată. Din păcate, niciunul dintre braţele ridicate în aer nu era al lui Titus. Niciuna dintre palmele calde şi transpirate care aplaudaseră minute în şir nu îi aparţinea lui. Niciuna dintre florile aruncate pe scenă sau primite direct nu venise de la el. Chiar şi atunci când se dusese la vestiar să se schimbe, Ana încă mai spera ca el să vină. Poate că avea s-o conducă acasă... sau, şi mai bine, în poieniţa lor, să facă dragoste în fânul necosit, printre florile de câmp.

„Mai bine l-ar fi aşteptat pe Godot”, îşi zicea Titus, bombănind. El nu era dispus să meargă nicăieri. Nu se duse nici la vot, aşa cum spusese. Era prima oară când nu participa. Dar, oricum, indiferent de context, se cam săturase de alegeri căci „PDL şi USL = aceeaşi mizerie” şi „PDL şi USL fură prin rotaţie”. Participarea fu extrem de redusă: din 3280 de cetăţeni se prezentară la vot doar 310, adică circa 10% (iar o bună parte dintre aceştia fuseseră aduşi la secţia electorală cu microbuzul primăriei). Din voturile valabil exprimate (301), 140 se întreptară spre Miki Hamsteru, 138 spre John Smântână, iar 23 către doctorul Opărescu. Bineînţeles, John Smântână şi PDL-ul acuzară USL-ul de fraudare şi voturile se renumărară, cu acelaşi rezultat. În cele din urmă, Miki Hamsteru fu ales pentru al doilea mandat de primar.

Titus auzi de rezultatul alegerilor la aproximativ o lună de la numărarea voturilor şi anunţarea rezultatelor. Îşi închisese telefonul, nu citea presa, nu deschidea internetul şi televizorul, nu vorbea cu aproape nimeni din sat şi nu ieşea din casă decât ca să meargă la cimitir.

X

Vacanţa de vară îi permise lui Titus să se retragă din lume, cufundându-se în durerea lui, fără alte multe griji. Nu mai trebuia să facă eforturi supraumane să se dea jos din pat şi să meargă la şcoală. Timp de aproape două luni se claustră în casă. Îmbrăcat în pijamaua bleu cu pătrăţele portocalii a bunicului, cu papucii lui verzi în picioare, cu barba stufoasă, din ce în ce mai lungă şi mai neîngrijită, asculta muzică populară şi romanţe, recitea „Legendele Olimpului” şi „Poveşti nemuritoare”, răsfoia albumele de poze, scana şi uneori încerca să retuşeze fotografiile vechi, decolorate, transpuse în format electronic. Îşi făcea mereu reproşuri că nu se gândea suficient la bunicul, că uita lucruri importante despre el, că nu-i era destul de dor şi că nu respecta memoria lui aşa cum ar fi trebuit. Nu avea nicio scuză, deşi, pe de altă parte, mereu apăreau lucruri care-l deturnau. Încercase să se rupă de oameni şi să reducă, totodată, la minimum sarcinile în gospodărie, dar tot mai trebuia să-şi facă patul, să se îmbrace, să se spele (cu toate că nu se bărbierea şi nu-şi tăia unghiile), să ciugulească câte ceva de mâncare (chiar dacă întotdeauna pe fugă şi aproape pe nemestecate), să ia ţigări, să hrănească porcul, vaca, găinile şi pe Mişu, să măture sau să strângă masa de pe terasă.

Avea momente când îşi simţea sufletul sfâşiat de dor şi căuta consolare în lucrurile bunicului, mângâindu-le şi strângându-le în braţe, cu ochii umeziţi de lacrimi. Dar alteori sufletul său părea uscat, ars, pustiit, nu putea să-şi stoarcă o singură lacrimă, nici măcar privind pozele bunicului sau ştergându-i ochelarii.

Continua să experimenteze senzaţii cumplite de sufocare. Din când în când se simţea atât de neajutorat încât avea impresia că nu mai putea sau nu mai ştia să respire. Trăgea aer adânc în piept şi expira sonor, dar nu auzea, nici nu simţea nimic. Apoi tuşea, se îneca, nu mai putea să înghită. Devenise conştient de procesul respiraţiei, de inspiraţiile şi expiraţiile sale, doar că nu avea niciun control asupra lor. Nu-şi dădea seama nici măcar dacă sunt reale. Nu se putea baza pe simţurile sale înşelătoare, propriile percepţii îl derutau. Mai trăia? Uneori, când nu-şi mai simţea respiraţia, sufla speriat în ciobul de oglindă din cameră şi ştergea cu degetul aburul pentru a se asigura că încă răsuflă. Pentru cât timp? Pentru un minut? Pentru o oră? Pentru o zi?

Mai avusese astfel de spaime când era mic, la moartea părinţilor, un an întreg după accident. Atunci se confruntase cu prima experienţă a neantului. Se luptase şi cu coşmaruri care reveneau obsesiv: se făcea că era faţă în faţă cu Demiurgul, creatorul lumii, privindu-l în ochi. Brusc, Demiurgul se apuca să râdă în hohote, sălbatic, fără cruţare. El îşi lăsa ochii în jos şi începea să se descompună încet-încet, celulă după celulă, picioarele şi mâinile îi dispăreau, faţa i se dezagrega, trăsăturile i se topeau într-o masă amorfă. Încerca să urle, să implore, dar nu se auzea niciun sunet. După ce corpul îi dispărea complet în râsetele mefistofelice ale Demiurgului, sufletul însuşi începea să se dezintegreze puţin câte puţin. Uita lecţia de geografie din ziua următoare, uita ce mâncase la prânz, uita ultimul film pe care-l văzuse. La sfârşit, nu mai recunoştea pe nimeni, nu mai ştia nici măcar cum îl cheamă. Nu mai ştia nimic despre el, îşi pierduse conştiinţa. Iar Demiurgul continua să râdă sarcastic.

Câteodată, ajungea să-şi perceapă sufletul ca pe presse-papier-ul de cristal cu coral al lui Winston din „1984”. Presse-papier-ul fusese spart de agenţi când îi arestaseră pe Winston şi pe Julia (în timp ce făceau dragoste!) şi nu mai rămăseseră din el decât nişte cioburi. Fusese şi cel mai trist moment al poveştii din punctul de vedere al lui Titus. O lume întreagă sfărâmată: trecutul, nostalgia, memoria, umanitatea, dragostea, visele – distruse într-o clipă. Dar poate, cândva, cineva avea să găsească un ciob din presse-papier-ul de cristal cu coral în el şi să descopere măcar o reflexie a acelei lumi pierdute... 

***

Deşi era foarte supărată pe el din cauza spectacolului ratat şi a telefonului mereu închis, Ana nu renunţă să-i facă vizite lui Titus, dar era mereu întâmpinată cu răceală. Titus nu numai că nu o mai invita în dormitor, dar nici măcar nu-i permitea accesul pe terasă, la măsuţa de răchită şi, de cele mai multe ori, o expedia de la poartă, spunându-i doar câteva cuvinte: „Iartă-mă, Ana, dar nu am chef de nimic. Te rog, lasă-mă-n pace. Vreau să fiu singur”.

Într-o zi, la începutul lui septembrie, Titus o găsi instalată pur şi simplu la măsuţa de răchită şi turnându-şi singură o vişinată. Nu o văzuse când intrase, era la baie. Titus se înverzi de furie:

– Ce cauţi aici? zise el brutal, fără nicio introducere, tremurând de nervi.

– Nu te bucuri că mă vezi? îl provocă Ana.

– Nu, Ana, te rog, iartă-mă, rosti el, îndulcind uşor tonul. Este un moment foarte nepotrivit pentru astfel de surprize.

– Un moment nepotrivit? Eu speram că te bucuri.

– Nu, Ana, nu mă mai bucur de nimic, crede-mă, oftă el.

– Asta nu e bine, trebuie să ieşi din starea asta, iar eu sunt aici ca să te ajut, spuse ea, zâmbind un pic forţat.

Încercă să-l ia de mână şi să-l tragă spre ea. Titus îşi retrase însă mâna speriat şi scârbit de parcă s-ar fi lipit accidental de ea un tampon Always plin de sânge, un bilet de Bingo pătat de muci şi de vomă sau un afiş electoral murdar de flegme al doctorului Opărescu.

– Ana, nu vreau să ies din starea asta. Nu mă interesează dacă înţelegi sau nu. Te rog doar să mă laşi în pace, vorbi el cu o voce aspră şi rece pe care nu şi-o recunoştea.

– Uite ce e. Eu l-am admirat enorm pe bunicul tău, a fost profu’ meu preferat. Şi sunt convinsă că trebuie să-i respectăm memoria. Am şi făcut-o, de altfel, până acum. Nu cred că mă poţi suspecta de vreun gând necurat, doar te-am ajutat şi la înmormântare. Dar cu noi cum rămâne? spuse Ana, muşcându-şi buzele.

– Nu ştiu, Ana. Momentan nu mă simt în stare să continuu.

– Momentan?! Au trecut două luni şi jumătate. Acum ai şi figura asta de cioclu, faţa ascuţită, barba stufoasă şi hainele negre. Şi tonul ăsta dur. Mă sperii. Nu mai pot suporta nici eu. Situaţia asta e intolerabilă. Tu eşti în altă lume!

– Hai, Ana, ştii tu, Eugen Ionescu,  Beckett, Albee şi chiar Saint-Exupéry cu „Micul Prinţ”... întotdeauna a fost aşa, nu doar acum: fiecare cu lumea lui, cu planeta lui. Fiecare planetă are traiectoria ei. Şi lumile nu se intersectează. Dacă s-ar atinge măcar, asta ar însemna nu comunicare, nu tandreţe, nu iubire, ci pur şi simplu o catastrofă, ceva apocaliptic. Tu continui să te înfăşori în iluzii ca un fetus în placentă. Aştepţi la modul absurd o mulţime de lucruri pe care nu ţi le pot oferi. Îmblânzirea reciprocă, „domesticirea”... c-am vorbit de „Micul Prinţ”, dragostea sunt doar iluzii. Lasă-mă! În realitate, suntem iremediabil străini, zise Titus cu aceeaşi voce sobră, glacială.

– Poftim?! Eşti nebun?!

– Oricum, mai bine străini decât duşmani, fie ei şi intimi unul cu altul, care ştiu totul unul despre celălalt şi folosesc asta unul împotriva altuia! Adică vreau să zic mai bine străini în paradis (chiar şi într-un simulacru de paradis solitar şi frustrant) decât intimi în infern (într-unul real)... Ştii tu, Sartre – „infernul sunt ceilalţi”. Doar nu vrei să ne chinuim reciproc!

– Căcat! Lasă vrăjeala! se înfurie Ana, dând pe gât un nou păhărel de vişinată dintr-o singură înghiţitură. Am fost străini când am băut vişinată şi Cola cu bunicul pe terasă? Când am dansat şi am făcut dragoste în poieniţă? Când l-am dus amândoi pe bunicu’ la groapă şi când ţi-am făcut sarmale pentru masa de parastas?

Titus tăcu şi lăsă ochii în jos. Ana avea dreptate. Se simţea stânjenit şi vinovat.

– Ana, mulţumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine. Cred că par groaznic de nesimţit şi nerecunoscător. Sălbatic, incapabil să comunic. Egocentric până la egoism. Capricios şi figurant. Nehotărât, laş şi mizerabil. Vezi, chiar din ceea ce spui tu reiese că tu eşti mult prea bună pentru mine. Eu nu te merit.

Spusese ceva patetic şi stereotipic, dar nu o făcuse intenţionat şi, oricum, nu mai putea da înapoi. Obrajii lui pământii, slăbiţi, cu pomeţii uşor ieşiţi în afară se îmbujorară de ruşine. Rămase în continuare cu ochii în pământ, plecându-şi genele sale negre şi lungi.

Ana îl prinse de mână şi-l strânse cât putea de tare. Ah, acum mâinile ei, odinioară atât de dulci şi de ispititoare ca nişte ghirlande de flori de piersic, semăneau mai curând cu nişte cătuşe care-i intrau în carne şi-n suflet şi-l sfâşiau.

– Hai, scuteşte-mă cu asta şi lasă-mă pe mine să decid dacă meriţi sau nu! strigă Ana, privindu-l cu ochi scânteietori şi strângându-l de mână.

– Păi, ţi-am spus deja, aşa sunt şi nu are rost să continuăm. Te distrug şi pe tine, oftă Titus, fără să-şi ridice privirea.

– Poate că eu cred că meriţi. Părerea mea nu contează? Şi, presupunând prin absurd că nu ai merita, ce dacă? Nu am voie să te iubesc? se înflăcără Ana.

– Ba da, dar nu cred că e bine pentru tine. Eu vreau ca tu să fii fericită. Cu mine vei suferi mereu.

– Ascultă-mă şi uită-te în ochii mei! Indiferent dacă meriţi sau nu, e treaba mea ce decizie iau. Poate eu te iubesc oricum. Vreau să mergem împreună mai departe. De fapt, ca să fie totul foarte clar, eu sunt dispusă să-mi asum riscuri. Eu am curaj să fac asta, dar tu?

– Poate că mie mi-e prea frică, şopti Titus, ridicându-şi genele arcuite şi aruncându-i o privire în acelaşi timp stingheră, melancolică şi dezorientată. Vezi, alt dezavantaj. Dacă am face o analiză SWOT, am vedea imediat ce multe dezavantaje sunt şi ce puţine avantaje.

– Analize, avantaje, dezavantaje, mormăi Ana printre dinţi. Prea multe calcule! Eu te iubesc. Înţelegi asta?

– Ah, ce vorbe mari spui! tresări Titus.

– Cum ai vrea să-ţi vorbesc? Asta simt. Ţi-e frică şi de vorbele mari?

– Poate că da.

– Titus, important e ce simţi tu. Mă iubeşti? Mă mai iubeşti? îl întrebă Ana, privindu-l în ochi.

– Nu ştiu, Ana, suspină Titus. În acest moment, nu sunt interesat de nimeni şi nimic.

– Momentul ăsta va trece şi noi vom continua împreună, spuse Ana hotărâtă.

I se agăţă cu braţele de gât, îl strânse puternic şi-l sărută, apăsându-i buzele. Titus nu se retrase, dar nici nu-i răspunse la sărut, ci rămase crispat, cu buzele strânse şi cu faţa deformată de un rictus. Parcă i se lipise o meduză de gură.

– Haide, Titus, şi mie mi-e greu! rosti Ana, cu ochii înlăcrimaţi. Dar cred că împreună putem trece prin toate. Dă-mi o speranţă! Ce facem noi acum?

– Deocamdată, cred că o să te conduc la poartă. Nu te supăra, nu pot continua discuţia, şopti el.

– Nu e nevoie să mă dai afară, plec singură.

Titus o privi din nou cum se îndepărta, fără a schiţa cel mai mic gest de a o opri. Se uita după ea nu cu regret, nu cu nostalgie, ci mai curând ca să se asigure că nu se va întoarce, că va pleca cu adevărat.

***

Poate că îi era, într-adevăr, frică. Frică de Ana? Frică de femei? Frică de o relaţie, de compromisuri, de dependenţă şi de violarea intimităţii? Frică de perspectiva trădării şi a umilinţelor, mai ales după experienţa cu Leni de anul trecut? Frică de imposibilitatea comunicării? Frică de riscuri, frică de viaţă? Sau mai curând frică de neant, căci percepea uneori relaţiile de cuplu ca pe un spectacol repetitiv, ritualic de reacţii alienante, stereotipice şi degradante? Frică de infern? De infernul reprezentat de ceilalţi sau de infernul din el însuşi? Poate că mai mult de infernul său particular. Dar de ce l-ar fi împărţit cu Ana? De ce să o arunce şi pe Ana în abisurile propriului său infern? Ca să aibă motive să se culpabilizeze şi mai mult?

Se aşeză la măsuţa de răchită, îşi turnă un păhărel de ţuică şi-şi aprinse o ţigară. Exact când scutura ţigara, îl auzi pe bunicul său şoptindu-i de undeva de foarte aproape: „Titus, eşti un prost şi un măgar! Ana te iubeşte!”. Ah, şi bunicul ăsta! Parcă era greieraşul lui Pinocchio! Nu-l lăsa o clipă să respire. Îl urmărea pas cu pas şi comenta tot ce făcea. Nu avea dreptul la propria opinie? Dacă el credea că e mai bine aşa atât pentru el şi pentru memoria bunicului, cât şi pentru Ana, de ce i se împotrivea tocmai tataie? Îşi mai turnă un pahar de ţuică şi încercă să-l ignore.

Era Ana iremediabil o străină? Ştiuse asta de la început şi i-o arătase, astfel încât să nu-şi facă iluzii? Din păcate, răspunsul suna mai curând negativ. De ce se implicase în relaţie, dacă ştia că vor fi întotdeauna doi străini, fiecare cu lumea lui, cu planeta sa cu o traiectorie previzibilă, strictă şi imposibil de schimbat, fără a declanşa cataclisme şi haos în univers? Nu, nu aplicase clişeele teatrului absurd la începutul relaţiei lor, atunci nu se gândise la ele.

Ana era, totuşi, fata aceea incredibil de frumoasă pe care o descoperise în luna lui april, în curtea şcolii, ninsă de flori de piersic. Asistase la orele ei de dans şi o privise hipnotizat cum îşi unduia trupul. Băuse multe ţuici şi vişinate împreună cu ea şi cu bunicul la măsuţa de răchită de pe terasă. Se sărutaseră la poartă şi, de emoţie, uitase să-i ceară numărul de telefon. Trecuseră împreună pe sub copacii şi printre tufele scânteind de licurici care semănau cu arborii de mallorn din ţara elfilor. Ana dansase halucinant în poieniţă, dezbrăcându-se pentru el, mişcându-şi, pe ritmuri de salsa, fundul încins, bombat, atât de ispititor, tot pentru el. Se tăvălise cu ea în iarba fragedă şi înaltă, mirosind a garofiţe de câmp. Își sacrificase biletul ei de Bingo ca să-l scoată pe el de sub bocancii lui nea Bebe. Îl ridicase şi-l susţinuse la moartea bunicului, atunci când se prăbuşise şi se sfărâma ca icebergul împotmolit în epavă. Îl ajutase cu toate pregătirile de înmormântare, alergând împreună cu el după acte şi aprobări şi zbătându-se până la epuizare. Îl conduseseră împreună la groapă pe tataie şi se rugaseră amândoi la mormântul său. Pregătise cu mâna ei salatele, friptura şi sarmalele pentru masa de parastas. Şi se străduia acum să-l readucă la viaţă, să-i redea sufletul unui Zombie, să-l învie.

Dar el? Ce-i oferise el? Cu ce-o ajutase el? Cu nimic. Ba chiar mai rău. Ignorase spectacolul ei pentru care Ana se pregătise tot anul, deşi ea îl aştepta ca pe Mesia. Apoi o dăduse afară din casă.

De ce o lăsase totuşi, la început, să-şi facă iluzii? De ce-i dăduse impresia că o iubea, că ar fi putut sfida împreună legile cosmosului şi genera o coliziune a planetelor? Că lumile lor s-ar fi putut contopi, fie şi în urma unui accident, dezechilibru, şoc cosmic? Că şi-ar fi putut asuma o relaţie? Îi înşelase aşteptările, îi permisese să spere, apoi o abandonase, fără a se uita măcar în urmă (sau, mă rog, dacă o făcea, era doar ca să se asigure că totul s-a terminat). Sigur, nu se gândise de la început că lucrurile vor evolua astfel, dar, atunci, trebuia să fi fost prevăzător, să nu se şi să nu o implice prea mult. Măcar dacă s-ar fi despărţit imediat după ce s-au cunoscut, ar fi fost mai puţin traumatizant pentru ea. Acum ea se scufunda tot mai adânc într-o mlaştină fără fund din care nu putea ieşi nici măcar trăgându-se de păr ca baronul Munchausen.

La al şaselea pahar de ţuică, Titus simţi că nu doar corpul îi ardea, ci şi sufletul. Ardea în flăcările Gheenei. Ah, ăsta era infernul, lava care îi invadase sângele şi limfa, sentimentul cumplit de culpabilitate, vinovăţia incandescentă care îl devora până la ultimul neuron. Ar fi preferat să fie ars pe rug sau să îmbrace haina înveninată de sângele Hidrei a lui Hercule. Era VINOVAT. Ştia că era mai vinovat decât toţi dictatorii, decât Stalin, Hitler, Mao, Pol Pot, Gaddafi şi Al Assad la un loc. Şi se ruga să nu fie iertat. Niciodată.

Îi era scârbă de el însuşi. Greşise ireparabil faţă de Ana şi de tataie, îi distrusese Anei viaţa, nu era demn de bunicul său, niciunul dintre ei nu l-ar fi putut ierta. Nici Dumnezeu. Îl ruga chiar pe Dumenezeu să-l pedepsească cât mai mult, căci niciun supliciu nu i se părea pe măsura păcatelor sale. Dar însuşi sentimentul de vinovăţie (fără speranţa iertării) care-l tortura acum era pedeapsa cea mai mare, infernul de unde nu mai avea scăpare, doar se spune și-n „Divina Comedie”: „lasciate ogni speranza voi ch'entrate”.

Se simţea de parcă toate păcatele lumii ar apăsa asupra lui şi l-ar strivi. Sentimentul de culpabilitate îl făcea să se înconvoie şi să urle de durere. Încercă să-l aline, dându-se cu capul de pereţi, smulgându-şi părul din cap şi barba, arzându-se cu ţigara. Ar fi vrut să convertească suferinţa psihică într-una fizică ceva mai suportabilă, dar nu reuşea decât în mică măsură.

Era vinovat, trebuia să moară. Oricum, nu mai suporta infernul culpabilităţii, durerea psihică era sălbatică, halucinantă şi... atât de surprinzătoare. Nu fusese pregătit pentru ea. Era mai terifiantă şi mai sfâşietoare decât experienţa absurdului, a neantului şi chiar decât despărţirea de bunicul. Un vultur uriaş, mutant, de foc şi magmă, cu ochi paralizanţi de Meduză, cu gheare tăioase, metalice ca păsările de pe lacul Stymphale, cu ciocul de oţel lichefiat care îi devora conştiinţa, clipă de clipă...

Se gândi să se sinucidă: să se otrăvească sau să se spânzure, de exemplu cu cablul de telefon. Tăie cablul cu mişcări nesigure, şi-l trecu în jurul gâtului, o dată, de două ori, apoi se opri brusc. Nu, asta nu era o pedeapsă. Era, dimpotrivă, o eliberare. Trebuia să trăiască şi să sufere. Să trăiască aşa, cu conştiinţa lui încărcată, arzând în focul Gheenei, fără a spera sau a aştepta o purificare. Să ispăşească, dacă era nevoie, neîntrerupt, la nesfârşit.

Se hotărî să accepte infernul, nu merita altceva, trebuia să-l înfrunte cu curaj. Îşi asuma infernul tot aşa cum Sisif îşi acceptase pedeapsa şi îşi împingea, zi de zi, bolovanul la deal, fără speranţă. Nu mânca mai nimic, nu dormea, fuma în schimb ţigară după ţigară şi, din când în când, mărea porţia de ţuică obişnuită. Ajunsese aproape scheletic, obrajii îi erau supţi, cu pomeţii ieşiţi în afară şi împungându-i pielea, faţa căpătase un aspect pergamentos, cearcănele întunecate coborau până în dreptul gurii, doar ochii îi străluceau straniu şi exaltat. Trăia într-o stare de semiconştienţă, de insomniac care veghează noapte de noapte şi nu mai poate separa realitatea de vis. Se spăla pe dinţi cu pastă de ras, uita robinetul deschis la baie şi aragazul aprins, eventual cu ceva pe foc, îşi aprindea ţigările invers, adăuga sare sau bicarbonat de sodiu în cafea, îşi punea chiloţii, şosetele sau albumele bunicului în frigider, iar feliile de brânză telemea le lăsa în sertar, în dulap, peste pijamale, scana bonuri de la magazin şi facturi în loc de poze. O dată, din greşeală, scanase chiar şi un afiş electoral prăfuit şi mâzgălit al doctorului Opărescu, pe care vântul îl adusese în curte. La bucătărie, de fiecare dată când uita ceva pe foc, se avânta periculos de mult astfel încât să-i sară stropi încinşi de ulei în faţă sau râcâia îndelung cu unghiile murdare, netăiate în cratiţa mistuită de foc, inhalând cu nesaţ mirosul de ars şi căutând parcă să ghicească ceva în desenele obscure de scrum.

Obiectele din jur nu-şi pierduseră consistenţa, transformându-se în umbre şi aburi, ci, dimpotrivă, crescuseră intimidant ca-n  „Jack şi vrejul de fasole”, se rigidizaseră şi îi apăreau uriaşe, metalizate, contondente, ostile. Mai curând el devenise străveziu ca un abur şi se temea de orice atingere. Dacă apăsa clanţa uşii, se curenta. Dacă Mişu i se aşeza în braţe, gemea de durere şi făcea eforturi să nu-l respingă. Chiar şi Mişu părea că se simte inconfortabil pe picioarele lui slabe şi osoase şi prefera să se aşeze lângă el, eventual punându-şi doar capul în poala lui. Abia avea putere să iasă din camera sa pe terasă şi uneori se prăbuşea şi zăcea la pământ minute în şir, zvârcolindu-se ca un epileptic. Îl durea capul îngrozitor, îi era greaţă şi puţinul pe care îl mânca, de obicei, îl vomita. Se bucura într-un fel când îi era foarte rău fizic pentru că asta îl mai mângâia şi-l mai îndepărta de adevărata durere sufletească.

După două săptămâni de astfel de ispăşire, Titus deschise calculatorul (pe care se aşternuseră straturi groase de praf de când nu-l mai folosise). Atingerea fiecărei taste îi provoca dureri ascuţite, de parcă nişte cuţite i-ar fi străpuns degetele şi s-ar fi răsucit fără milă în mâinile lui. Chinuindu-se zadarnic să se concentreze, însă aproape savurând durerile provocate de atingerea tastelor, îi scrise Anei o scrisoare de despărţire în care se acuza furibund şi-şi cerea iertare, deşi ştia că nu merită. Scrisoarea însă nu o trimise imediat, ci o păstră ca draft în meniul de Gmail pentru că îi era teamă să nu fi făcut greşeli de redactare şi de ortografie din cauza oboselii cumplite şi a stării de rău fizic dar, mai ales, psihic pe care o resimţea.

După ce salvă scrisoarea ca draft, Titus se târi cu chiu cu vai până la baie, târşind papucii bunicului. Se privi relativ uimit în oglindă. Cine sau ce dracu’ mai era şi arătarea asta? Noroc că nu-i păsa prea mult. Luă o foarfecă şi-şi tăie barba stufoasă cât putu de mult. Apoi îşi rase faţa, direct, fără să se dea cu spumă şi fără să aştepte să se înmoaie barba. Îşi tăie câteva şuviţe din păr cu foarfeca. Nu, nu era suficient. Se gândi să se radă în cap. Complet. Mai tăie o şuviţă, apoi se opri brusc. Forţa ascunsă a părului... Puterea lui regeneratoare, erotică, eliberatoare... Părul lui Samson, fecioarele despletite care se abandonează dragostei din poezia romantică, pletele lui Iisus, pletele rockerilor, pletele lui din liceu... O milă indescriptibilă faţă de sine însuşi îl cutremură şi ochii i se umplură de lacrimi. Nu, nu putea să se radă în cap. Se simţea în stare să se sinucidă, să accepte pedepse medievale ca tragerea pe roată sau arderea pe rug, dar nu, sub nicio formă, să fie ras în cap! Nimeni, dar absolut nimeni pe lumea asta, indiferent de ce ar fi făcut, nu ar fi trebuit să primească o astfel de pedeapsă!

Aruncă foarfeca şi aparatul de ras, se aşeză pe terasă la măsuţa de răchită şi-şi turnă un pahar de ţuică. Văzu buturuga de Nokia pe măsuţă. Se descărcase de mai bine de o săptămână. Nu-l mai încărcase nici măcar ca să pună alarma, să vadă ora exactă sau să se uite în calendar. Nu mai vorbise la telefon de luni de zile. Oare ce făcea Ana? Dacă-l sunase de cincizeci de mii de ori şi el nu răspundea? Dacă intrase în panică? Dacă îşi făcea griji şi suferea acum mai mult ca el?

Poate că Ana nu vroia să se despartă de el, poate că îl iubea într-adevăr, dacă-l accepta oricum, aşa ticălos şi mizerabil cum era. Ea se comportase mai matur, deşi era mai mică decât el. Era capabilă să-l ierte, chiar dacă nu merita sub nicio formă. În schimb, el se baricadase în suferinţa lui solitară, egocentrică, solipsistă ca-ntr-un Turn Eiffel şi o privea de sus, tot timpul prea departe de ea pentru a o înţelege. Era oare bine să ignore voinţa ei? Să decidă el singur pentru amândoi? Dar el? El ce vroia? Ce simţea? O mai iubea? Chiar şi simplul fapt că plonjase fără rezerve în infernul culpabilităţii şi al autopedepsirii îi demonstra că, într-un fel, încă mai ţinea la ea. Dacă greşea mai mult insistând să se despartă? Şi sub ce motiv? Al depresiei sau al vinovăţiei sale? Asta nu ar fi agravat lucrurile?

Îşi luă telefonul şi-l puse la încărcat, fără să îndrăznească încă să-l deschidă. Apoi se aşeză la birou în camera lui. Deschise din nou calculatorul. Era ora 3:28 a.m. Nu mai văzuse un film de câteva luni. Simţea nevoia de ceva curat şi încurajator, prea îl înăbuşea propria mizerie. Căută în lista de filme, selectă „Brazil” şi-şi puse căştile. Vizionă tot filmul fără întrerupere, fără să fumeze, fără să se ducă la toaletă, aproape fără să respire. De fiecare dată când îl vedea îi plăcea şi mai mult. Şi chiar i se părea încurajator, în ciuda finalului tragic. Sam reuşise să învingă sistemul totalitar prin dragoste şi prin puterea imaginaţiei. Chiar dacă murea (fizic) pe scaunul de tortură, el rămânea un spirit liber. Visul şi iubirea îi permiteau să evadeze, cel puţin simbolic. Dacă în timpul torturii aşa-zişii aliaţi imaginari, Tuttle şi mama lui, îl trădaseră, Jill, adevărata lui dragoste, nu îl părăsise şi îl ajutase să învingă.

Inima lui Titus tresălta, iar ochii încercănaţi, dar încă frumoşi, strălucitori, cu gene lungi şi arcuite îi înotau în lacrimi. Oare nu o iubea şi el pe Ana ca Sam pe Jill, chit că nu făcuse nimic pentru ea (în timp ce Sam încercase cu orice chip s-o salveze pe Jill şi se sacrificase pentru ea)? Nu era Ana aceea care la început îl făcea să zboare ca Jill pe Sam? Îşi mai putea aminti ninsoarea florilor de piersic, fericirea aceea inefabilă şi starea de plutire? Inspiră adânc mireasma răvăşitoare a primăverii. Florile de piersic începură să ningă peste birou şi calculator, peste pat şi peste sobă. Simţi o respiraţie fierbinte aproape de urechea lui. Buze dulci ca florile de piersic se lipiră de gâtul lui. Mână în mână cu Ana, Titus se înălţă şi zbură. Iar singurele graniţe erau cele ale imaginaţiei sale.

XI

Titus se trezi pe la prânz. Se simţea odihnit, deşi dormise doar câteva ore. Era palid, foarte slăbit, dar ochii îi străluceau. Se dădu jos repede din pat, se spălă, se aranjă în oglindă (astfel încât să nu fie prea vizibile locurile unde tăiase şuviţele cu foarfeca), îşi curăţă blugii negri şi-şi luă un tricou negru curat. Îşi făcu o cafea tare, mâncă un sandviş cu brânză telemea şi un ou fiert, apoi fumă o ţigară. Verifică dacă telefonul era încărcat şi, tremurând de emoţie, îl deschise. Căută numărul Anei cu mişcări febrile. Aproape că i se oprise inima cănd telefonul sună. Dar, bizar, Ana nu răspunse. Ce se întâmplase? Ea răspundea, de obicei, imediat, nu ca el. Mai sună o dată, de două ori, de trei ori. Nu mai avea de ce să aştepte. Se parfumă în fugă şi ieşi val-vârtej pe uşă.

Deşi alergă până la poarta casei Anei, drumul i se păru incredibil de lung. Cu toate că fugea, i se părea că se mişcă în gol sau că abia avansează câţiva centimetri, aşa ca în coşmarurile din copilărie când era urmărit, alerga şi nu reuşea să înainteze. Atunci simţea în ceafă răsuflarea grea şi fetidă a urmăritorilor. De obicei, se trezea ţipând, în ultima secundă, înainte să fie prins. Când ajunse la poartă, cu obrajii încinşi şi fruntea şiroind de sudoare, abia mai respira. Bătu tare de câteva ori, dar nimeni nu veni să-i deschidă. Scoase telefonul şi o sună din nou pe Ana. Telefonul era acum închis. Ce ciudat! Ana nu-şi închidea niciodată telefonul. Bubui în poartă cât putea de tare cu pumnii şi cu picioarele. Câinele Anei, un animal de o culoare incertă, jigărit şi pipernicit, legat cu o funie lungă, începu să latre ca ieşit din minţi. Titus se simţi încurajat. Ce bine! Poate că Ana avea să vină la poartă. Titus continuă să bubuie la poartă, iar câinele să latre disperat. În cele din urmă, îşi făcu apariţia la poartă tatăl Anei, un bărbat cu mersul nesigur, părul rărit, obrajii scofâlciţi şi ochii tulburi, injectaţi.

– Bună ziua! strigă Titus. O caut pe Ana.

– Ana nu-i acasă, zise tatăl ei cu o voce răguşită, fără să-i arunce măcar o privire.

– Nu-i acasă? Dar unde e? se interesă Titus.

– A plecat la Bucureşti.

– La Bucureşti? se minună Titus. Când?

– Azi dimineaţă, e, acum vreo trei ore.

– Dar de ce? Ce să facă la Bucureşti?

– Are un interviu.

– In-in-ver-tiu? se bâlbâi Titus. Pentru ce anume s-a dus?

– Să danseze într-o trupă. Ce să-i faci, vrea să ajungă vedetă, oftă tatăl Anei.

Titus simţi că inima i se opreşte şi că i se taie picioarele. Rămase câteva minute fără a putea rosti vreun cuvânt, agăţat de poartă asemeni unui afiş electoral inutil şi mâzgălit care va fi luat de vânt, mototolit sau rupt în bucăţi în următoarele minute. Paralizat precum condamnatul care aşteaptă înfrigurat să-l sfâşie pendulul Inchiziţiei sau ca fluturele prins în plasa păianjenului, îl fixa cu privirea pe tatăl Anei. În privirea lui se amestecau groaza – cumplită, animalică – şi, totodată, fascinaţia sfârşitului.

Clătinându-se, zdrobit, Titus plecă fără să-şi ia măcar la revedere. Nu se gândea la nimic, nu mai simţea nimic, în afară de un dor vag de sfârşit, de a trece dincolo şi de a se elibera. Nici nu realiză cum ajunse acasă. Când Mişu i se frecă de picioare, nu-l observă. Cerul se întunecase, vântul şuiera, uşile scârţâiau, podeaua se zgâlțâia şi geamurile zăngăneau. Casa părea bântuită. Să fie oare bunicul? Nu, bunicul îşi găsise liniştea. Nu exista decât o singură fantomă. El însuşi. De câteva luni bune bântuia casa bunicului. Nu avea putere să apese clanţele şi să deschidă uşile, în schimb, ar fi putut trece prin ziduri. Nu se mai vedea nici în oglindă.

Presiunea din atmosferă părea insuportabilă. Un tunet puternic zgudui pământul din temelii. „Simfonia destinului”, îşi zise Titus resemnat. Cu mâini tremurătoare, palid, dar hotărât, luă cheile de la bătrâna Dacie. Un fulger despică cerul exact când se urcă în maşină, dar Titus nu renunţă. Porni maşina şi demară cu viteza maximă de care era capabilă bătrâna Dacie, pârâind, trosnind şi lăsând în urmă nori grei de fum.

Acceleră. Toată fiinţa lui fu absorbită de fiorul adrenalinei. Acceleră din nou, la maxim. Bătrâna Dacie trepidă, gata să explodeze. Gonea nebuneşte, fără ţintă, fără teamă, fără regrete, fără speranţă. Suspendase timpul, ieşise de sub „teroarea istoriei”. Uitase totul. Nu mai aştepta nimic. La câţiva kilometri de ieşirea din sat, se stârni o ploaie torenţială, cu grindină biciuitoare. Fulgerele dansau provocator pe parbriz. Dansul Salomeei. Dansul ielelor. Dansul Anei. Titus nu porni ştergătoarele, ci înaintă aşa, orbit de ploaie şi de lumina halucinantă a fulgerelor.

***

Întuneric. Titus înainta prin tunel, orbecăind, împiedicându-se, căzând şi ridicându-se iar. Pereţii tunelului păreau reci şi umezi. Încercând să-şi păstreze echilibrul, Titus se sprijini de un perete. Vru să-şi retragă mâna, dar se încleştase de ceva. Când reuşi să-şi-o dezlipească, observă că era plină de o pastă ciudată, cleioasă: parcă storcise o omidă gigantică. Deodată, văzu în faţă o luminiţă. Deci, era adevărat că exista „luminiţa de la capătul tunelului”. Pe măsură ce se apropie de ea, devenea tot mai intensă şi mai strălucitoare. Acordurile unui vals de Strauss se auziră în surdină. Lumina deveni orbitoare. Valsul feeric se auzea tot mai tare. Titus alergă spre lumină, cu braţele deschise. „În sfârşit, liniştea, fericirea!”, şopti el, închizând ochii săi mari cu gene lungi şi zâmbind.

Lumina era însă atât de puternică încât nu se distingea nici un contur. Titus se frecă la ochi. Parcă se vedea, totuşi, vag, o poartă de aur. Titu se îndreptă spre ea. Când ajunse în faţa ei, cineva... care semăna teribil de bine cu Nea Bebe, poliţistul din sat, îi bară calea. Nea Bebe iar?! Se frecă la ochi din nou, sperând ca imaginea aceea inopinată şi enervantă să dispară, dar fără succes.

– Stai, bă! Unde te duci? zbieră Nea Bebe, poliţistul.

Titus îl privi uluit şi dezorientat de parcă i-ar fi aruncat cineva o plăcintă fierbinte în faţă ca-n desene animate. Încercă totuşi să schiţeze un răspuns:

– Bună ziua, Nea Bebe! Mă duceam spre poarta de aur.

– Ha-ha-ha! se cutremură de râs poliţistul. Aha, şi cum vrei tu să intri pă poarta dă aur? Pân ieflaţie? Ai bilet? se răsti Nea Bebe.

Ah, iar intrebarea asta! Nu putea scăpa niciodată de ea?! Îşi adună forţele şi ripostă:

– Nu cred că am bilet, dar tu poţi să-mi demonstrezi că am nevoie de bilet ca să intru pe poarta de aur? De ce insinuezi că aş intra prin efracţie? Şi, apropo, se spune „e-frac-ţi-e”!

Mâna mare şi vânoasă a poliţistului se înfipse în gâtul lui Titus.

– N-ai, bă, bilet de Bingo? Atunci ai pus-o, boule!

Poliţistul îl strânse până când Titus se învineţi la faţă şi horcăi, iar apoi îi dădu drumul, azvârlindu-l la pământ dintr-o mişcare.

– Nu am bilet de Bingo... şi nici n-o să-mi cumpăr, zise Titus încet, cu ochii în pământ, fără să se ridice de pe jos.

– N-ai, bă, bilet de Bingo? De când n-ai mai jucat? E unii care vine aci cu teancu’ şi tot nu-i las dacă nu vrea muşchii mei! rânji Nea Bebe, iar ochii săi mici se cufundară complet în grăsime.

– „Sunt” unii care „vin” cu teancu’, mormăi Titus printre dinţi.

– Ce-ai zis, bă? Nu cumva vrei să-mi faci reclamaţie? Ai găsit formularul M-508? hohoti el de râs.

Titus tresări.

– Da’, de data asta, hai, treacă de la mine… că parcă fără acuzat se duce toată distracţia! râse Nea Bebe.

Titus se cutremură. Inima i se strânse. Auzise oare bine? „Acuzat?” De ce?

– Hai, mişcă, bă, n-auzi? urlă nea Bebe, lovindu-l de câteva ori în coaste.

Titus încercă să-şi reprime gemetele, se ridică şi înaintă împleticindu-se, sub loviturile poliţistului.

Ajunse într-o sală uriaşă, intens luminată, cu loji şi balcoane aurite, sculptate în stil rococo, de care erau atârnate ghirlande de flori multicolore. Văzu în faţă o scenă mare pe care dansau latino tinere zvelte şi bronzate, în bikini. Coşuri cu flori de gală (gerbere, crini şi orhidee imperiale) erau aşezate triumfal pe marginile scenei.

Sala era ticsită de lume. Titus recunoscu în public pe mulţi dintre cunoscuţii săi de la oraş şi de la ţară: părinţii copiilor de la şcoală şi de la liceu, colegii lui, profesori de la şcoală sau de la liceu, vecini, oameni din disco-bar, babele de la biserică. Toţi îi aruncară priviri furibunde, pline de ură, îl fluierară şi-l huiduiră, ba chiar baba cu negul uriaş pe nas îl scuipă drept în faţă, în timp ce smocul de păr de pe neg se zbârlise ameninţător. Titus închise ochii, oftă adânc şi-şi şterse faţa cu podul palmei.

Oamenii din sală ronţăiau chipsuri, popcorn şi beau Coca Cola. Auzea crănţănitul neîntrerupt şi fâsâitul sticlelor de Cola deschise. Dar sunetul ăsta nu mai era familiar şi prietenos ca pe vremea bunicului, când stăteau amândoi la măsuţa de răchită, pe terasă, la taifas. Devenise străin şi ostil. Din când în când, publicul făcea o ploaie de confetti din floricele şi transforma paharele de plastic în farfurii zburătoare, lansate drept spre el.

 Fu condus către scenă, în loviturile poliţistului şi în fluierăturile publicului. În timp ce el se apropia de scenă, dansatoarele în bikini se retrăgeau în culise. Pe drum spre scenă, avu ocazia să vadă mai bine sala în care se afla, deşi, într-un fel, se temea să afle toate detaliile. Sus, deasupra scenei, scria mare, cu beculeţe aurii, strălucitoare: „Verdict Show”.

În spatele scenei, în stânga sus, era atârnat un banner reprezentându-le pe vrăjitoarele Melissa şi Vanessa, zâmbind ca la OTV în timp ce înţepau fiecare câte o păpuşă voodoo (una cu chipul mamei Ioanei Descuianu, Mărioara, alta cu figura lui Pepe), cu sloganul „Soarta e cum ţi-o fac Melissa şi Vanessa!”. Titus observă şi în dreapta sus un banner pentru „Farmacia inimii, Catena”.

Pe scenă, Titus avu surpriza să întâlnească şi alte figuri cunoscute: vânzătoarea de la minimarket din sat, barmanul de la disco-bar, baba cu dintele de aur, tatăl Esmeraldei, tatăl Dariei şi profesoara de la liceu care-l invitase la prezentările Herbalife. Stăteau cu toţii aşezaţi la o masă lungă, purpurie, cu ornamente aurii, aflată între cele două bannere, chiar la mijlocul scenei. Scaunul din mijlocul mesei, mai înalt şi mai impozant decât restul, negru, ergonomic, din piele era gol şi-i dădea fiori. Parcă îl mai văzuse undeva. Când se apropie de oamenii de la masă, aceştia începură să se agite şi să şuşotească. Titus le aruncă o privire fugară şi dezorientată, apoi îşi plecă ochii iar. Surprizele nu încetasară însă. Câteva minute mai târziu, când scaunul din mijlocul mesei se ocupă, Titus înlemni. Pe scaunul managerial din piele, trona chiar directorul de la liceu, îmbrăcat într-o robă aurie foarte strălucitoare şi cu perucă pe cap. Titus îl surprinse aranjându-şi firele „rebele” din perucă şi studiindu-şi cu atenţie ciocănelul. Foşnetul robei sale aurii îl fascina: misterios şi incontrolabil ca mişcarea unei reptile. Nu se putea opri să nu-l asculte. Directorul îşi întorsese acum privirea hipnotică spre el şi rânjea. Emana, ca de obicei, superioritate, forţă şi siguranţă de sine. L-ar fi putut strivi cu un singur rânjet.

Un ecran mare, poziţionat în stânga mesei difuza deocamdată videoclipuri cu muzică latino. În dreapta mesei era instalat un panou cu numere (specific jocurilor de Bingo). În faţă, aproape de marginea scenei, mai spre dreapta, fusese amenajat un fel de amvon auriu, scânteietor, decorat cu foarte multe basoreliefuri. Acestea reprezentau ipostaze din viaţa tumultoasă a vedetelor din showbiz-ul românesc, de exemplu Ioana Descuianu în luptă (mai mult sau mai puţin dreaptă) cu maică-sa sau cu soţul său, Pepe, Nikita sinucigându-se în direct la OTV, Moni şi Iri trăgând de Irina, fetiţa lor, după divorţ, de erau să-i rupă mâinile, vrăjitoarele Melissa şi Vanessa fierbând poţiuni şi dansând o horă diavolească, în pădure, noaptea la trei, împreună cu Ioana Descuianu, Bănel Nicoliţă, Mihaela Borcea, Amalia Năstase şi Inna. Tot în faţă, în stânga, se înălţa un stâlp masiv, îmbrăcat în catifea roşie. Între stâlp şi amvon, strălucea o statuie-vie a Justiţiei: Bianca Drăguşanu într-un costum de baie auriu (chiloţei tanga şi sutien push-up), ţuguindu-şi buzele şi, bineînţeles, ţinând balanţa în mâna bronzată la solar. Din păcate, nu reuşea să-şi păstreze echilibrul şi se bâţâia pe scenă, ameninţând să scape balanţa.

Titus fu împins către stâlp de Nea Bebe. Obrajii îi ardeau, stropi de transpiraţie îi picurau pe tâmple, iar pleoapele i se zbăteau sub genele lungi coborâte. Se împiedică. I se muiaseră picioarele, nu-l mai ascultau deloc. Când ajunse în dreptul stâlpului (mai mult împins de poliţist decât mergând pe propriile picioare), Nea Bebe îi puse cătuşe, îi ridică braţele şi îl legă de stâlp, în aplauzele furtunoase ale publicului. Titus simţi un nod în gât şi rămase cu ochii în pământ, tremurând uşor. Apoi Nea Bebe se aşeză într-un colţ, la marginea scenei, pentru a putea supraveghea show-ul şi a interveni în caz de necesitate.

O dansatoare, într-un costum foarte sexy imitând blana de panteră, se apropie de Titus cu mişcări foarte provocatoare, unduindu-şi şoldurile în ritm de salsa. Titus se uita, în continuare, pierdut, în jos, dar ea-i ridică bărbia şi-l sili s-o privească. Degetele ei parcă îl electrocutaseră. Pulsul îi deraie şi simţi iar fluturi în stomac. Era nimeni alta decât Ana! „Pantera” îi sfâşie cămaşa, lăsându-l la bustul gol. Titus tresări: teama persista, se simţea umilit şi îi era ruşine. În acelaşi timp, aerul era încărcat de excitaţie, ar fi putut avea chiar o erecţie necontrolată. Dansând, Ana îl zgârie pe spatele gol cu unghiile ei lungi şi ascuţite, vopsite cu ojă roşie, parţial decolorată. Întreg corpul lui Titus tresăltă, mai puţin de durere, cât de emoţie şi de dorinţă. Apoi Ana luă de pe jos un bici cu mâner aurit şi îl lovi. Mai curând uşor şi senzual. Titus gâfâi şi gemu ca şi cum ar fi făcut dragoste, iar publicul aplaudă încântat.

Îmbrăcat în hainele somptuoase de liturghie, popa Chivu îşi făcu apariţia ţopăind şi cântând vechea melodie a lui Ricky Martin, „Go, go go”: „Te distrezi / Azi la „Verdict Show” / Tu contezi / Azi la „Verdict Show” / Tu decizi / Tu eşti cel mai bun / Tu câştigi / Asta chiar acum!”. Nasul lucios şi borcănat era roşu, obrajii – rumeni, iar părintele părea mai vesel şi mai sprinţar ca niciodată. În ploaia de confetti-floricele, popa Chivu urcă în amvon, dansând, cântând şi trimiţând binecuvântări publicului din sală. Lumea aplaudă frenetic şi se agită puternic, aşa că directorul bătu ferm cu ciocănelul în masă.

Cocoţat în amvon, popa Chivu citi pe nas actul de acuzare, gesticulând puternic şi strâmbându-se:

– Ooo-noo-rată instanţă, aici de faţă, în boxa acuzaţilor, se află însuşi Saaa-taaa-naaa, diavolul în carne şi oase, ferească-vă bunul Dumnezeu de uneltirile lui! Auziţi! După ce o vreme s-a sustras de la sfânta datorie de a juca la Bingo ca noi toţi ceilalţi (fluierături în sală), a devenit apoi încă şi mai ticălos şi mai păcătos şi, abuzând de bunăvoinţa noastră, lăsând impresia că joacă şi că a intrat în rândul lumii, impostorul, trădătorul, Saaa-taaa-naaa a început să falsifice biletele de Bingo, ruinându-vă dumneavoastră şansa de câştig!!!

Urlete de mânie cutremurară sala. Agitaţie teribilă, fluierături, huiduieli, fafurii zburătoare din paharele de Cola aruncate spre Titus. Câteva persoane din public leşinară. Popa îşi frecă mâinile.

Făcându-şi curaj şi întorcându-se cu faţa spre public atât cât îi permiteau cătuşele, Titus strigă cât putu de tare:

– E o minciună! N-am jucat niciodată la Bingo, n-am falsificat nimic!

I se păru că vocea îi era înghiţită de tumultul din public. Vru să mai strige încă o dată ca să se facă auzit, dar Ana se repezi la el şi-l plesni cu biciul fără milă, de câteva ori la rând, în aplauzele publicului. Titus se zbătu şi gemu. Câteva dâre roşiatice îi brăzdară spatele gol.

Directorul bătu cu ciocănelul în masă, se uită la ceas şi-i făcu semn părintelui Chivu să încheie.

– Ce-aş mai putea să spun acum despre uneltirile diavolului... încercă popa să-şi continue predica, dar fu întrerupt de o nouă lovitură de ciocănel.

– Nu mai putem spune acum decât că „soarta e cum ţi-o fac Melissa şi Vanessa”! Nu uitaţi, aveţi 30% discount pentru voodoo doar luna aceasta! Cu siguranţă, se merită, interveni prompt directorul, restabilind ordinea şi echilibrul de forţe şi, totodată, mulţumind sponsorul.

– „Merită”, nu „se merită”, bolborosi Titus, dar Ana îl pocni din nou, neîndurătoare, cu biciul.

– Ce-ai zis, bă, ţărane? Sigur că se merită! Dar acum să vină martorii acuzării, comandă scurt şi sec directorul.

Mai întâi, apăru ca martor al acuzării însăşi directoarea din sat, îmbrăcată într-o rochie lungă de seară verde, cu paiete şi pene de struţ. Avea o ţinută dreaptă şi demnă, părul roşcat, stufos părea proaspăt permanentat, iar ochii verzi, spălăciţi alunecau iscoditori de la decorurile de pe scenă la publicul din sală. Directoarea luă hotărâtă microfonul şi se lansă într-o diatribă necruţătoare:

– E profesor, vă vine să credeţi?

În sală se auziră fluierături şi strigăte de mânie. Directoarea continuă impasibilă:

– Trebuia să educe şi să protejeze copiii dumneavoastră. Dar ce-a făcut el? Discriminare etnică, i-a întărâtat pe unii contra altora, a băgat zâzanie între români şi rromi, i-a făcut pe sărmanii noştri concetăţeni să se omoare între ei! A îmbolnăvit minţile micuţilor nevinovaţi, a pervertit suflete inocente! A inflamat spiritele, a generat scandaluri şi a băgat copiii în spital! M-a lăsat descoperită în mijlocul semestrului! Şi când a venit la şcoală, era în ultimul hal, îmi pare rău că n-am sunat la 112! A falsificat nu doar biletele de Bingo, ci şi rezultatul alegerilor, interzicându-ne să ne exprimăm liber opinia, bruindu-ne sistematic şedinţele PDL şi favorizându-l pe candidatul PSD, astfel încât ciuma roşie continuă să infecteze şi să distrugă blestematul nostru sat!

Un val de rumoare zgudui sala. Titus simţi stropi reci de sudoare pe frunte. Încercă să vorbească, dar Ana îl lovi tare, de mai multe ori, cu biciul. Vorbele se transformară în gemete de durere. Valuri de sânge începură să curgă pe spatele său gol. Lumea din sală urlă, în delir, huiduindu-l pe Titus.

Directorul interveni la timp, bătu cu ciocănelul în masă şi anunţă al doilea martor al acuzării: primarul din sat, proaspăt reales, Miki Hamsteru. Acesta, aproape chel, durduliu şi greoi, veni la microfon, şiroind de transpiraţie:

– E un vandal, un bagabont şi un ciocoi! Devastează proprietăţile, distruge natura, se comportă indecent şi imoral! A fost descoperit de Nea Bebe în pielea goală într-o poieniţă cu o gagică (râsete isterice în sală) şi apoi a vrut să stingă ţigara de un copac, să dea foc la pădure (urlete de furie în sală)! Fără Nea Bebe, acum pădurea era scrum! Nu doar că a lipsit de la vot, ceea ce e în sine dezgustător, dar a încercat să falsifice alegerile, organizând evenimente de campanie pentru PDL în ora lui, în sala lui de clasă, distribuind fluturaşi la şedinţele cu părinţii şi făcând jocurile murdare ale lui John Smântână! Nu i-au ajuns şpăgile de la John Smântână? Trebuia să falsifice şi biletele de Bingo? Aşa cum a contrafăcut biletele de Bingo şi v-a furat fericirea, ticălosul ăsta e în stare să vă smulgă şi puţinul pe care-l mai aveţi: să vă ia chipsurile, floricelele şi Cola de la gură!

Fluierăturile şi huiduielile la adresa lui Titus se înteţiră. Ana îl plesni din nou cu biciul. Titus încercă să-şi regleze respiraţia pentru a face durerea mai suportabilă, dar nu reuşi. Vroia să vorbească, dar cuvintele îi ieşiră urlete, primite cu aplauze în sală.

Directorul lovi cu ciocănelul în masă şi anunţă al treilea martor al acuzării. Un bărbat mititel, dar ager, cu faţa tuciurie şi ochi sticloşi îşi făcu apariţia pe scenă: tatăl lui Ţunami. Titus tresări puternic, fără să fie lovit de Ana, doar la vederea martorului. Tatăl lui Ţunami luă şi el microfonul şi zbieră cât îl ţineau puterile, făcând spume la gură de furie:

– Haoleu, mâncaţi-aş, jigodia asta de prof iera să-mi homoare puradeii! Mi-a nenorocit copilaşii, mi i-a băgat la spital, m-a lăsat fără lumina hochilor şi fără hajutor la bătrâneţe! Să-l scurtăm de coaie şi să-i luăm gâtu’, futu-i paştele mamii lui de javră! 

Lumea în sală se înfierbântă, fluierând şi aruncând şi mai multe pahare de Cola înspre Titus. Ba chiar unul dintre pahare se dovedi o piatră ascuţită care-l lovi pe Titus la antebraţul drept. El primi orecum resemnat lovitura. Ce mai conta? Urmau şi cuţite?

Ceva sticli pe scenă... şi nu erau ochii tatălui lui Ţunami. Un cuţit, într-adevăr! Tatăl lui Ţunami, fără să ţină cont de curtea de justiţie şi fără să mai aştepte rezultatul procesului, se năpusti asupra lui Titus pentru a-şi face dreptate singur, dar nea Bebe interveni prompt şi-l împinse cu forţă înapoi în public. Tatăl lui Ţunami zbură până în al doilea rând din sală, accentuând spaima şi forfota din public. Cuţitul se înfipse, din fericire, în pălăria unei doamne, astfel încât arăta acum chiar decorativ, ca un accesoriu la modă.

Titus tremura uşor, cu ochii în pământ. Se simţea foarte rău, totul se învârtea cu el. Mai avea puţin şi delira. Cătuşele îi intrau în carne, spatele parcă îi luase foc şi îl durea înfiorător. Nimănui nu părea să-i pese, nici măcar Anei. La un moment dat, Ana trecuse pentru o clipă prin faţa lui şi el reuşise să-şi intersecteze privirea cu a ei. Privirea lui arăta dragoste şi implora milă, dar a ei devenise alunecoasă ca ochii directoarei şi se mutase rapid asupra directorului-judecător. Îl ignorase. Asta îl durea mai mult decât rănile fizice şi decât acuzaţiile mincinoase.

Profitând de micul incident cu tatăl lui Ţunami, Titus încercă să o strige pe Ana. Îşi adună puterile şi îngăimă pierdut: „Ana! Ana! Te iubesc, Ana!”. Vocea lui venea parcă din altă lume, nici el nu putea să o audă, darămite Ana. Poate că totuşi se va gândi ea singură la el, poate-şi va aduce aminte... Dar Ana luă impasibilă biciul şi continuă să-l lovească sălbatic.

Directorul bătu cu ciocănelul în masă şi anunţă al patrulea martor al acuzării. Pe scenă se urcă o tânără roşcată, fâşneaţă, îmbrăcată într-un halat alb, foarte scurt şi foarte decoltat. Sânii rotunzi şi apetisanţi îi tresăltau, ivindu-se pe jumătate din decolteul generos. Titus îşi ridică faţa transpirată, schimonosită de durere către ea şi se cutremură. Avea genele lipite şi ochii împăienjeniţi de lacrimi şi sudoare, dar nu, nu se putea înşela: asistenta sexy era Leni! Pentru o clipă, uită parcă de suferinţa fizică care-i devora trupul, în schimb sufletul îi sângeră. Furia, sentimentul trădării, frustrarea, gelozia, orgoliul rănit, speranţele ruinate se treziră. Leni, femeia adulteră! Merita omorâtă cu pietre. Supsese scula directorului. Scula monstrului. Scula diformă, de extraterestru sau de mutant a clovnului ăluia ticălos care acum îl judeca pe el! Da, Leni trebuia pedepsită şi nimeni altcineva. Nu el, ci Leni merita cea mai cumplită pedeapsă. O ura, da, o ura din tot sufletul. 

 Leni se duse la microfon şi anunţă zglobie că a venit doar să verifice starea acuzatului. Se apropie de Titus cu stetoscopul şi simulă o consultaţie. Evită însă se se uite în ochii lui. Titus îi văzu sânii mari şi voluptuoşi fremătând când manipula stetoscopul. Ce frumoşi erau! Cândva, erau numai ai lui... sau aproape numai ai lui. Cât timp trecuse de când îi mângâiase şi-i sărutase ultima oară? Când dormise ultima dată cu buzele lipite de urma ei de ruj de pe pernă? Când culesese ultima oară firele ei de păr roşcat din pieptenele argintiu, fără să se îndure să le arunce la W.C.? Când băuse ultima cafea din ceaşca marcată cu rujul ei, sorbindu-i parcă buzele?

Amintirile astea îl tulburau, de parcă s-ar fi uitat îndelung, printr-un ciob de presse-papier cu coral, spre o lume interzisă.

Nu, nu o mai iubea acum, dar nici nu putea să o urască în străfundul sufletului. Lumea aceea pe care o întrezărise pentru o clipă îl răvăşise cu dulceaţa şi tandreţea ei.

– Te iert, Leni. Eu te iert, şopti Titus, încercând să schiţeze un zâmbet.

Dar Leni nu-i aruncă nici măcar o privire. Se întoarse la microfon, unduindu-şi şoldurile şi spuse:

– Mai trăieşte! Deşi nu ştiu dacă merită! Ce să vă mai zic de bestia asta?! Pe mine m-a nenorocit… S-a purtat ca un ţăran. Mă ţinea toată ziua la cratiţă, mă încuiase în bucătărie! Nu mi-a adus o dată o floare măcar! Era gelos şi-mi făcea scene, mă ameninţa că mă omoară! Mi-a distrus viitorul, mi-a înşelat speranţele, m-a amăgit. Dacă vreţi, întrebaţi-o şi p-ailaltă care i-a sucit fiara asta turbată minţile!

– „Căreia” i-a su-... bolborosi Titus, înecându-se, fără a reuşi să termine.

Ana confirmă, dând din cap şi lovindu-l pe Titus cu furie de câteva ori la rând. Apoi, ţăcănind din tocurile înalte ale pantofilor ei aurii, pătaţi de sânge, Ana se îndreptă spre Leni şi-i înmână biciul. Leni luă biciul de la Ana fără să clipească şi îl plesni şi ea pe Titus. El se zbătu şi urlă, iar publicul din sală aplaudă cuprins de exaltare. Spatele lui Titus era carne vie, iar sângele curgea în valuri, picurând pe podea. Câţiva stropi căzură şi pe stetoscopul lui Leni, dar ea nu-i băgă în seamă.

Între timp, la microfon apăru doctorul Opărescu cu figura lui jovială şi mucalită.

– Bine v-am găsit! Eu nu sunt martor al acuzării. Vreau să vă rog, totuşi, să vă gândiţi mai mult la sănătate când votaţi şi să „Daţi prioritate / Pentru sănătate”, cum am zis eu în campanie. Şi mai e ceva. Să vă spun sau nu motivul principal pentru care am venit? Nu ghiciţi? De fapt, am venit după asistenta aia „bună”, spuse el pe un ton confidenţial, făcând cu ochiul.

Lumea se amuză şi aplaudă. Doctorul Opărescu începu s-o alerge pe Leni pe scenă spre marele haz al publicului, dar directorul interveni ferm, cu trei lovituri de ciocănel:

– Apărarea n-are nimic de spus? rânji el, abia abţinându-se să nu bufnească în râs. 

Lumea din sală vociferă, fluieră, scuipă floricele şi aruncă din nou cu pahare de Cola.

– Dacă îmi permiteţi, doamna avocat, Clarisa Lernea, e absentă. Nu şi-a terminat şedinţa de masaj. Se pare că o reţine... maseurul tailandez, dezvălui unul dintre membrii juriului, profesoara de la liceu, fosta colegă a lui Titus, cu o voce scăzută, zâmbind cu subînţeles.

– Ooo! Ce tare! se auziră murmure admirative în sală.

Ochii directorului sticliră lubric. Stropi de transpiraţie i se prelingeau pe frunte şi pe tâmple. I se încinsese chelia sub perucă. Poate că data viitoare va fi el maseurul tailandez care o va reţine pe Clarisa peste program. Singura dată când va sta peste program! Dar acum trebuia să se concentreze şi să dea verdictul. Se uită la ceas, îşi şterse faţa năduşită, îşi aranjă peruca şi spuse tare, cu vocea lui dominatoare care nu admitea obiecţii:

– Fiindcă timpul ne presează şi fiindcă, oricum, verdictul e evident…

– Vinovat! izbucni popa către sală, cu faţa congestionată şi cu pumnul ridicat, profitând de moment pentru a atrage atenţia publicului asupra sa.

Ropote de aplauze, strigăte şi fluierături se auziră în sală. Publicul fierbea, sala se ridică în picioare, urlând într-un glas „Vinovat!”. Directorul aruncă o privire ucigătoare în direcţia părintelui Chivu care-i subminase autoritatea şi, totodată, deviase atenţia publicului şi aplauzele către el.

Titus închise ochii. Ar fi vrut să leşine, dar nu putea. Durerea îl menţinea într-o stare insuportabilă de luciditate. Şi ăsta era doar începutul, încă nu anunţaseră pedeapsa.

Directorul lovi cu ciocănelul în masă.

– Ce să-ţi spun, părinţele, parcă n-ar fi evident! Păstrează-ţi predicile şi verdictele pentru slujbele tale de Bingo sau pentru şedinţele PSD de la Cucuieţii din Deal! Asta dacă nu cazi într-un şanţ pe drum... OK, vom anunţa în curând pedeapsa. Dacă acuzatul are emoţii prea mari, v-aş ruga să-i daţi un Rudotel de la sponsorul nostru, Catena. După cum vedeţi, Catena nu te lasă la greu. „Farmacia inimii, Catena”, fredonă el tare şi cam fals, dar plin de entuziasm.

Şiroind de sânge, tremurând, cu buzele arse şi cu ochii împăienjeniţi şi înlăcrimaţi, Titus se rugă să leşine, să sară măcar peste partea asta, care nu i se părea cu nimic mai încurajatoare.

Pe ecran fură prezentate diverse pedepse de la cele primitive gen „o bâtă-n cap” la cele ceva mai moderne de tip gazare, scaun electric, injectare cu substanţe letale etc. Exista şi o pedeapsă mare „Bingote” care rămânea surpriză. Pedeapsa se trăgea la sorţi. Publicul trebuia să aleagă un număr corespunzător pedepsei. Se votă în public pentru numărul 25. Şi, extraordinar, pe panou se aprinse chiar numărul 25, iar pe ecran apăru scris cu litere mari, roşii: „Bingote”! Publicul aplaudă în delir. Directorul bătu cu ciocănelul de mai multe ori la rând, pentru că agitaţia în sală era tot mai puternică şi mai dificil de controlat:

–  Onorat public, dacă nu faceţi linişte imediat, voi folosi noua armă „Active Denial System” sau „ADS” pentru controlul maselor, rânji directorul, îngustându-şi ochii şi punând pe masă o armă bizară care de la distanţă semăna întrucâtva cu o mitralieră.

Forfota din sală se mai reduse, dar era încă puternică. Titus nici nu observase arma de pe masa directorului, era prea preocupat de propria lui pedeapsă. Directorul continuă hohotind de râs, din ce în ce mai sigur pe el:

– În momentul în care o activez, produce o rază electromagnetică de frecvenţă înaltă pentru ţinte situate până la un kilometru. E foarte discretă, dar foarte eficientă. Nu o vedeţi, nu o auziţi, nu o mirosiţi, dar o veţi simţi pe pielea voastră. Intraţi într-un cuptor, luaţi foc şi apoi veţi evacua sala.

Freamătul din sală se domoli, iar directorul reveni în forţă:

– Marea pedeapsă „Bingote” vă este oferită de sponsorii noştri, vrăjitoarele Melissa şi Vanessa şi „Farmacia inimii”, Catena! Dacă ceva nu merge cum trebuie, treceţi pe la Melissa şi Vanessa şi pe la farmacia Catena! Nu uitaţi, adevăratele regine ale magiei, cele mai celebre şi mai inestimabile vrăjitoare, Melissa şi Vanessa vă scapă de deochi, farmece de dragoste şi ghinion în afaceri, la Bingo şi la păcănele. Daţi un ban, dar se merită. 30% discount pentru voodoo doar luna aceasta! Soarta e cum v-o fac Melissa şi Vanessa! Vedeţi doar unde a ajuns acuzatul dacă nu a apelat la ele. Şi dacă vă doare inima la propriu sau la figurat, Catena vă aduce alinare imediat! Mulţumim încă o dată sponsorilor! Şi acum, să trecem la pedeapsă. Totul se va petrece chiar sub ochii voştri, totul e LIVE, REAL, ADEVĂRAT!

Titus avu un ultim spasm şi apoi se scufundă în abisurile binecuvântate ale leşinului.

***

O sală de spital cenuşie, la Terapie Intensivă. O asistentă îi ia pulsul, iar un medic îi aplică repetat electroşocuri. Pe electrocardiogramă apare o linie frântă care tinde de câteva ori să devină dreaptă. Ana stă încremenită lângă patul lui Titus. I s-au uscat şi lacrimile. Alte electroşocuri aplicate pacientului. Linia de pe ecran începe să oscileze ritmic. Chipul lui Titus tresare. Clipeşte din ochi. Ana tresare şi ea. Titus clipeşte din nou din ochi şi reuşeşte, cu un efort destul de mare, să-i deschidă. Când o zăreşte pe Ana, e gata să leşine din nou.

– Ce-ai făcut, mă, nenorocitule, prostule, handicapatule? Vroiai să mori ca părinţii tăi şi să mă sinucizi şi pe mine? izbucni Ana, bucurându-se că Titus dădea semne de viaţă, dar fără să-şi poată stăpâni furia şi nemulţumirile.

– „Să te ucid”, nu „să te sinucid”, îngăimă Titus. Ah, ai dreptate, întotdeauna ai dreptate, îmi pare rău. Iartă-mă, şopti el.

– Mă mai gândesc, nu prea cred că meriţi. Ah, ai avut mare noroc că nu erai departe de Ştefăneşti. Şi că nenorocita asta de Dacie nu prinde mare viteză. Dacă aveai un Ferrari? Te-a găsit vecinu’ meu, Ghiţă, când venea cu căruţa de la pădure, a recunoscut maşina şi a sunat imediat la salvare. Apoi m-a sunat pe mine să-mi spună. Eu de-abia ajunsesem la Bucureşti, am lăsat toate când am auzit şi am venit imediat la spitalul judeţean. Am făcut autostopul, doar să ajung mai repede. Vai, ce mi-ai făcut, Titus!

– Ştiu, Ana. Tot ce-ţi pot spune e că te iubesc şi-mi pare rău.

Ana nu răspunse, dar Titus se gândi că vorbele lui avuseră impact. Măcar la fel de mult ca ciocănelul. De ce se gândea la el? Îl trecuseră frisoane când îşi amintise.

– Nu agita şi nu obosi bolnavul, că te dau afară, îi spuse doctorul Anei. Nu vorbi acum de accident. Un pic de tact, chiar aşa?

Titus încercă să-şi găsească o poziţie mai confortabilă în pat în timp ce Ana băga în buzunarul  fiecărei asistente sau infirmiere din salon câte 10 lei. Din păcate, nu putea schiţa nicio mişcare, aşa bandajat şi plin de fire cum era. Îşi simţea gura uscată şi buzele arse. O rugă pe Ana să-i dea o gură de apă sau de ceai. Încercă să bea cu paiul un pic de ceai de muşeţel fără zahăr, dar se înecă, tuşi şi nu reuşi decât să-şi umezască buzele. Ana se aşeză lângă el, luându-l de mâna stângă şi mângâindu-l uşor, căci dreapta era în ghips.

– Ce faci, mă, prostule? Cum te simţi? zise Ana de data asta aproape cu duioşie.

– Am crezut că am ajuns pe lumea cealaltă. Şi, ţi-o jur, nu era deloc mai plăcut ca aici. Nici nu-ţi imaginezi prin ce-am trecut! Eram considerat vinovat la judecata supremă pentru că nu jucasem la Bingo şi că falsificasem bilete şi primisem pedeapsa cea mare, Bingote.

– Pe bune? Ţi-am zis că ai ajuns mai obsedat ca Nea Bebe, poliţistul?

– Da, şi nici tu nu erai o prezenţă dintre cele mai simpatice. Mă biciuiai.

– Ce prost eşti! Chiar meriţi!

Ana se aplecă şi-l sărută pe fruntea bandajată. Titus închise ochii de plăcere şi îşi zise că urma buzelor ei ca florile de piersic va rămâne mereu imprimată pe fruntea lui.

– Ăsta pare chiar un final de telenovelă, zise Titus cu vocea întretăiată de emoţie. Ştii că nu mă omor după telenovele.

– A, atunci eu o să plec. Ştii, cred că încă aş mai putea ajunge la timp la interviul de la Bucureşti.

Ana se prefăcu că se ridică. Titus îi strânse mâna cât putu de tare.

– Final de telenovelă... Sunt de acord. E mai bun ca pedeapsa Bingote. Numai că eu nu arăt ca Facundo Arana, ci iar ca Frankenstein.

– Dar Frankenstein nu avea şi el o mireasă?

– Să înţeleg că vrei să devii mireasa lui Frankenstein?

– Stai să mă gândesc. La urma urmei, şi Frankenstein e vedetă şi parcă locuia pe o insulă exotică.

– Insulă exotică la Cercul Polar?! Bine, iubito! Facem petrecerea de nuntă şi luna de miere într-un loc atât de sălbatic încât nicio insulă exotică nu-l poate concura.

– Unde, iubire?

– La disco-bar, unde? râse Titus. Asta ca răsplată pentru că mă biciuiai.