Din ”Cum să ai succesuri în Estul Sălbatic” - LADY HANNAH

I

”Scarlett O’Harra nu era frumoasă”, dar Lady Hannah da. Şi dacă Scarlet a ajuns celebră „pe aripile vântului”, Lady Hannah a beneficiat de cele mai prozaice, dar mai protectoare şi cu potenţial de zbor mai înalt (graţie bateriilor tip Duracell, încărcate foarte bine în acumulatorul FNI) ale lui Vântu. Acesta a sponsorizat unul din primele concursuri de frumuseţe pentru copii din România, dându-i, astfel, o inestimabilă şansă Hannei să se lanseze.

Hannah este blondă, cu pielea de porţelan, părul lung, ondulat şi cu ochii mari, albaştri şi inocenţi. Genul angelic. Încă nu s-a perimat în cazul copiilor, ba unii pedofili îl consideră chiar trendy. Iar buclele pot fi oricând disciplinate cu ajutorul aparatului de îndreptat părul. Şi, dacă pare prea banal, culoarea ochilor se poate schimba cu ajutorul lentilor de contact – acum, de pildă, violetul e o culoare la modă. Bineînţeles, culoarea pielii poate fi şi ea uşor modificată, chiar fără a schimba pigmentul, printr-un simplu mers la solar.

Încă de când avea un an jumate şi se pregătea să meargă la primul casting, mama ei i-a explicat că o fată nu poate reuşi în viaţă fără să fie fotomodel, indiferent ce ar vrea să facă mai târziu. Uite, chiar şi fata preşedintelui, EBA, actualmente europarlamentar şi fostă şefă a Tineretului Democrat Liberal a fost fotomodel înainte a avea lunga serie de „succesuri” politice, iar Preşedinta Camerei Deputaţilor, Roberta Anastase a fost Miss România. Ce să mai vorbim de Ministrul Turismului, Elena Udrea, a pozat şi în Playboy (aici mama se înşela, dar ce mai conta, era suficient să te uiţi cum arată Udrea şi cum e gestionată imaginea ei în media)! În timpul campaniei pentru alegerile prezindenţiale din 2009, de exemplu, erau o grămadă de jocuri pe net de tipul „scufundă flota lu’ Băse complet ca să se dezbrace Udrea”. Dacă reuşeai să scufunzi suficient de multe ambarcaţiuni în timp util, câştigai multe puncte, iar Elena Udrea făcea striptease pentru tine. Nu ştim dacă Hannah a perceput mesajul chiar de atunci, dar era, în genere, un copil ascultător (genul angelic, nu?) şi s-a conformat cerinţelor mamei ei.aHa Cum am spus, Hannah a participat la primul casting pentru o reclamă când avea doar un an jumate. Deşi purta un sarafan nou-nouţ, foarte trendy, de catifea, cu pietre semipreţioase (peruzele şi ametiste) brodate cu fir argintiu, Hannah a fost foarte agitată pe drum spre casting. Şi a izbucnit într-un plâns sfâşietor chiar în timpul machiajului când i se aplica fardul de pleoape şi, cu tot rimelul rezistent la apă, culorile s-au amestecat pe faţa ei, iar fetiţa a fost respinsă la casting. Mama nu a înţeles ce a deranjat-o, cu atât mai mult cu cât încă nu era necesară pensarea care ar fi putut fi un pic cam neplăcută la vârsta aceea. A atenţionat-o însă, debusolată:            

– O adevărată vedetă nu plânge nici la machiaj, nici pe podium, nici pe scenă, ci varsă graţios o lacrimă doar atunci când se duce să-şi ridice premiul (de frumuseţe, de popularitate şi aşa mai departe).  

O adevărată Miss trebuie, mai întâi de toate, să se asigure că are dimensiunile necesare, corespunzătoare standardelor, altfel nu va putea să câştige niciodată un concurs, să prezinte moda pe podium, să fie fotomodel sau să apară în reclame. De exemplu, pentru a participa la concursul de Miss categoria 10 ani, Hannah trebuie să cântărească fix 25 kg şi să aibă o înălţime de minim 145 cm. Mama ei are grijă s-o hrănească adecvat ca să se încadreze în aceste standarde. Lady Hannah are o dietă zilnică foarte strictă: dimineaţa un iaurt natural, la prânz 150 grame de pui (grătar), o felie de pâine integrală, o roşie, un castravete, un măr, o portocală, seara 200 de mililitri de lapte UHT, plus o sticlă de un litru jumătate de apă plată (cu lămâie, bineînţeles). Nu are voie sub niciun chip să mânânce ciocolată sau bomboane. Excepţiile care confirmă regula sunt foarte elocvente: Hannah savurează o bomboană Rafaello (căreia îi păstrează pe ascuns ambalajul) o dată pe an, de Crăciun, mănâncă o felie de cozonac italienesc tradiţional „Balocco” cu stafide şi portocale de Paşti şi, desigur, primeşte o feliuţă subţire (tăiată de mama) din tortul de ziua ei (tortul cu poza ei, nu a Hannei Montana ori a lui Lady Gaga).

Hannah locuieşte pe Mihai Bravu, chiar în blocul cu cofetăria Alice. În cofetărie nu are voie să meargă decât atunci când îşi comandă tortul de ziua ei, dar, din când în când, mai reuşeşte să facă o escapadă, după şcoală, la ore nu foarte aglomerate, eventual când mama ei dă o fugă până la florăria de lângă biserică ca să-şi completeze colecţia de plante exotice. Intră în cofetărie ca într-o biserică, merge în vârful picioarelor, nici nu îndrăzneşte să respire şi priveşte transpusă, ca pe icoane, prăjiturile expuse. Le priveşte doar, nu comandă niciodată vreuna. Uneori, schiţează cu degetul ei în vitrină conturul unor prăjituri, de parcă le-ar mângâia şi urmăreşte cum dispar uşor urmele lăsate pe geam de atingerea ei delicată.

De cele mai multe ori însă Hannah trebuie doar să-şi imagineze cofetăria, cu forfota ei multicoloră şi efervescentă. Uneori îşi creează propriile variante de poveşti clasice Disney, cu prăjituri de la cofetăria Alice în rolurile principale. Astfel, Zâna-Naşă-Savarina (durdulie, pufoasă, cu un trandafir roşu în păr şi aproape pierzându-se în volanele de frişcă ale rochiţei) o ceartă pe micuţa Cenuşăreasă-Prăjitura de Casă cu Brânză Dulce şi Stafide:

– Dacă ai fi mai atentă la dieta şi ţinuta ta, hm, dacă ai apărea în compania prinţilor şi a doamnelor de la curte, ai putea să fii şi tu o prinţesă adevărată, nu o fată simplă, necizelată (Hannah auzise acest ultim cuvânt la mama ei, când vorbea de fetele de la ţară şi, deşi nu înţelegea întocmai, ştia că nu e de bine). Ai putea ajunge chiar o prăjitură Boema, stilată, rafinată, cu un corp delicat, subţire, creol (datorită bronzului la solar), din blat însiropat, glasat în fondant şi cremă jofre, o prăjitură împodobită mereu mai luxos ca o mireasă, cu rochiţă lungă, parcă interminabilă şi vaporoasă din frişcă. Ce ar fi aşa de greu? zice zâna, mişcând bagheta oarecum ameninţător, ca pe o nuia. Ar trebui să fii mai elegantă, mai cizelată... Şi să-ţi selectezi mai bine prietenii, zămbeşte zâna în colţul gurii aşa ca mama ei când îi face morală.

 – Dar eu mă simt bine ca Prăjitură de Casă cu Brânză Dulce şi Stafide şi aş vrea să rămân aşa. Sunt suficient de dulce (fără să-i fac nimănui greaţă), gustul meu e natural, sunt simpatică, toată lumea mă place şi nu se murdăreşte nimeni care mă atinge. Zână-Naşă, lasă-mă să rămân aşa! se roagă ea.

Dar zâna ridică neândurătoare bagheta. 

***

Hannah are 25 de păpuşi Barbie cu nenumărate accesorii (de la palate şi căsuţe complet utilate la rochiţe, pălăriuţe, eşarfe, pantofiori şi bijuterii), colecţie pe care mama ei o invidiază foarte tare pentru că, în copiliăria ei din „Epoca de aur”, păpuşile Barbie nu se găseau. Doar nu aveau să-şi împartă raftul cu maimuţa toboşar chinezească, cu păpuşa doctor/asistentă medicală care purta un halat alb-gălbui din material supraelastic de proastă calitate, avea gura strâmbă, ochii saşii şi era aproape cheală, deşi pentru Barbie ar fi meritat să stai la coadă trei zile şi trei nopţi. Toate păpuşile din perioada comunistă erau confecţionate grosier, de parcă ar fi fost cizelate cu „secera şi ciocanul”, iar rujul de pe buze se decolora imediat şi arăta precum unghiile femeilor de la ţară (cel puţin, din ce văzuse ea). Mama avea numai o păpuşă Barbie, trecută prin mai multe mâini, primită de la o mătuşă care mai călătorea prin Occident. Iar Lady Hannah îşi permitea acum să-şi cumpere păpuşi Barbie ultima modă, originale, noi, doar nu se uitau la banii când era vorba de asta.

Hannah nu este însă atât de ataşată de păpuşi, cât de unele jucării mai bizare pe care mama nu prea le tolerează în colecţia ei: un presse-papier ciobit, cu fulgi de nea şi o păpuşică mică (nu mai mare de un deget), reprezentând-o pe Velma din „Scooby Doo”: fata „urâtă”, ochelaristă, demodată, dar foarte deşteaptă, care contribuie decisiv la rezolvarea misterelor poliţiste. Hannah o ţine pe Velma ascunsă într-o căsuţă de păpuşă Barbie, în dulapul din dormitor.

Presse-papierul era să-l piardă pentru totdeauna. Mama îl aruncase la gunoi, dar Hannah a scormonit cu mânuţele ei albe ca laptele printre hârtii lipicoase, coji de cartofi şi ouă, mucuri de ţigări, resturi râncede şi bucăţi de pâine mucegăită şi l-a recuperat. Acum îl ţine sub saltea. Se uită la el doar când nu e mama acasă. Atunci, indiferent cât de greu îi e să manipuleze salteaua, îl scoate şi priveşte fascinată, cu ochi mari, prin sticla spartă şi cam prăfuită, fulgii argintii care cad neîncetat. Niciodată nu se satură să privească dansul fulgilor de nea, întotdeauna mama ei vine prea devreme, întrerupându-i contemplaţia și obligând-o să-l ascundă.

Hannah mai are şi un ambalaj vechi de bomboană Raffaello (de la Crăciunul trecut) pe care-l ţine în caseta de bijuterii Barbie. Din când în când, îl scoate de acolo şi inhalează parfumul de cocos al unor ţărmuri îndepărtate, acoperite de nisip fin, argintiu şi de orhidee gigantice, halucinante, unde ea şi Velma rezolvă mistere de nimeni desluşite.

II

 Mama îi mulţumi taximetristului, îi lăsă ceva şpagă şi o ajută pe Hannah să coboare din maşină (se tot împiedica de trena imensă a rochiei roşii, sclipitoare, de seară, cu o despicătură într-o parte). Se pare că tocurile de doar 7 centimetri o incomodau mai puţin decât trena.

Picioarele îi tremurau, dar, nu-i nimic, mai era puţin, ajunseseră acasă şi, în curând, se va putea schimba în haine lejere de casă. Panoul electronic al liftului afişa însă numărul 18 în loc de „P”. Era clar, în bloc erau doar 16 etaje, avea să urce pe jos până la etajul 11, cu o mână ţinându-se de balustradă şi cu alta ridicându-şi trena, rugându-se, în acelaşi timp, să nu-i cadă pantofii aurii din picioare sau să nu calce strâmb.

Urca parcă de secole întregi şi, la etajul 3, simţea deja că nu mai poate. Mama îi ţinea şi ea o bucată din trenă, încercând să n-o morfolească prea tare, dar Lady Hannah continua să calce pe ea sistematic, riscând să alunce pe scări în jos. Iar în picioare simţea mii de înţepături.

– Mami, pot să mă descalţ? întrebă ea cu jumătate de gură.

– Şi ce, vrei s-o vadă oamenii ăştia din bloc pe proaspăta Miss Bucureşti desculţă? Mai avem puţin.

– Mami, măcar dacă trena asta s-ar transforma într-un covor fermecat care să ne ducă până sus, la apartamentul nostru... 

– Nu ştiu de ce covor fermecat vorbeşti, trena asta înseamnă mult mai mult, spuse mama cu convingere. E precum covorul roşu al vedetelor de cinema. Şi e primul tău pas adevărat spre celebritate. Ai să-mi mulţumeşti mai târziu pentru cât m-am ocupat de tine.

Hannah urcă strângând din dinţi etaj după etaj, cu pauze tot mai dese, gâfâind, cu mâinile înfierbântate, încleştate pe trenă şi pe balustradă. La etajul 6, unul din pantofiorii aurii alunecă şi Hannah se pregăti să-l zvârle din picior şi pe următorul. Mama însă culese pantofiorul rebel de pe jos şi i-l puse repede, la loc, în picior, speriată că vecinii ar putea să iasă oricând din casă şi să vadă pe hol o biată Cenuşereasă desculţă în loc de noua Miss Bucureşti (categoria 10 ani). Vigilenţa mamei se dovedi inspirată pentru că, la etajul 9, un vecin apăru într-adevăr pe palier. O văzu pe Miss Bucureşti lipită de zid, încă în picioare şi cu toate semnele frumuseţii ei intacte (diadema cu ştrasuri, trena şi pantofiorii aurii). Îşi strângea însă trena în braţe convulsiv, picioarele îi tremurau, iar stropi de sudoare începeau să-i descompună machiajul. Şi printre ei, o lacrimă adevărată apăru în colţul ochiului stâng (lângă un cristal Swarovski aplicat pe pleoapă) şi alunecă uşor pe obrazul ca o petală de trandafir. 

În cele din urmă, ajunseră la etajul 11, în faţa unei uşi trandafirii, făcute parcă din cuarţ roz. Hannah se prăbuşi fără vlagă în living, pe canapea, continuând să strângă spasmodic trena şi cu pantofii aurii încă în picioare.

Mama îi aduse un pahar de apă plată cu lămâie.

– Ai fost cea mai tare azi, Miss Bucureşti, felicitări! Cred că meriţi şi un cadou, îi zise mama încă gâfâind.

– Da, mami, încuvinţă Lady Hannah, dând pe gât pe nerăsuflate paharul cu apă. Da, mami, continuă ea, aş vrea, dacă-mi dai voie, să iau o bomboană cu vişine din cutia pe care am primit-o odată cu premiul.

– O bomboană? se îngrozi mama exact ca fata din reclama la bomboane Solano care crede că o bomboană obişnuită înseamnă să te umfli cât un balon. A, crezi că, dacă ai câştigat concursul, gata, poţi să mănânci toate porcăriile?! În curând, peste numai patru luni va avea loc etapa la nivel naţional. Doar nu vrei să strici totul, ai şansa să ajungi Miss România.

– Bine, oftă Hannah, dar putem să mergem afară în parc să mă joc cu copiii?

– Unde, în parc?! Să te înhăitezi cu toţi ţiganii? Să te tăvăleşti în mizeria aia de-acolo, în cloaca aia, să iei cine ştie ce boli? Să joci cine ştie ce prostie de joc şi să-ţi strici unghiile şi coafura, să te zgârii, să cazi şi să te umpli de vânătăi, să-ţi rupi mâinile, picioarele, ba poate şi gâtu’? se scandaliză mama. Mai bine îţi fac un cadou, îţi cumpăr ceva... îţi iau o păpuşă Barbie!

– Mami, am deja 25! ripostă Hannah.

– Da, dar nu ai ultima versiune de Barbie sirenă 4, cu tot cu accesorii!

Hannah schiţă un gest de lehamite. Trena îi alunecă din braţe.

– A, apropo, reveni mama rapid, fără să-i lase timp să intervină, ai văzut că fetiţa care s-a clasat pe locul doi a avut un scor mai mare decât al tău cu 3 puncte pentru aspectul fizic. Bine, tu ai devansat-o cu 5 puncte pentru impresia artistică. Hm, cred că diferenţa au făcut-o sânii, zise mama gânditoare. Avea nişte sâni destul de proeminenţi pentru vârsta ei. Ai văzut, chiar şi la grupe de vârstă mai mici, de exemplu la 3 şi la 6 ani, au fost concurente cu sâni. Nu-mi explic cum au reuşit performanţa asta, sigur reprezintă un avantaj. De altfel, am urmărit totul, punctajele lor pentru aspectul fizic au fost mai bune. Cred că trebuie să luăm şi noi măsuri. Şi corpul tău trebuie să fie perfect. Ştiu, va trebui să mergem să discutăm cu medicul tău pediatru, trebuie să existe o soluţie, zise mama hotărâtă, luminându-se brusc la faţă. Hannah, hai să mergem!

– Când, mami, acum?! Sunt foarte obosită, aş sta în pat şi m-aş uita la DVD-ul cu Alice în Ţara Minunilor pe care l-am primit ca premiu, suspină Hannah.

– Prinţeso, eşti prea mică pentru a înţelege, ierarhiza şi gestiona priorităţile. Mai târziu ai să apreciezi toate aceste eforturi, doar mi-am sacrificat viaţa pentru tine, ca să-ţi ofer un viitor şi uite ce departe ai ajuns. Hai să mergem, dacă mai întârziem o jumătate de oră, se închide cabinetul.

III

Medicul pediatru era relativ familiarizat cu dezvoltarea sânilor la fetiţe. Nu era mare şmecherie, pur şi simplu ţinea de nutriţie: puii consumaţi de copiii din toată ţara conţineau hormoni feminini, estrogeni, aşa că efectul nu era deloc surprinzător, dacă exista o alimentaţie adecvată. Doctoriţa văzuse chiar şi copii de un an cu sâni (unii dintre ei băieţi). Se pare că cel mai eficient aliment în acest caz era puiul „Proteus” de care gemeau rafturile de la orice hypermarket.

– Vai, da’ şi noi consumăm tot pui „Proteus” şi n-am văzut încă efectele! suspină mama.

Doctoriţa arătă că efectul nu se manifesta uniform la toţi copiii, dar sugeră că merita să încerce o doză mai mare. Mama dublă doza de pui Proteus şi elimină felia de pâine integrală din dieta Hannei, cu riscul ca fetiţa să ia excesiv în greutate. În fiecare seară, îşi aloca cel puţin un sfert de oră pentru o examinare minuţioasă a sânilor fetiţei: Hannah îşi scotea bluziţa la baie, iar mama se uita cu atenţie la mameloanele ei şi le palpa cu mâini tremurătoare. După aproape două luni, cu toată insistenţa şi perseverenţa mamei, nu se vedea încă niciun efect, iar mama intră în panică. Mai erau doar două luni până la faza naţională a concursului.

Hannah nu ştia dacă era mai indicat să consume pui cu hormoni sau fără hormoni şi dacă era mai bine cu sâni sau fără sâni la vârsta ei, dar nu acorda aceeaşi importanţă problemei sânilor ca mama ei. Se simţea la fel de bine şi fără. În ultima vreme, seara, după ce mama ei credea că se culcase, petrecea tot mai mult timp privind alunecarea fulgilor de nea din presse-papier, la lumina rece şi cam stridentă a lanternei telefonului mobil. Dacă ar fi fost şi ea uşoară ca un fulg, ar fi putut să-şi ia zborul oricând ar fi vrut. Dar ar fi dispărut la fel de uşor ca un fulg.

În cele din urmă, mama Hannei îşi dădu seama că era prea târziu pentru a mai aştepta efectele magice ale alimentaţiei cu pui cu hormoni,  trebuia să forţeze natura. Asta însemna să apeleze la mijloacele chirugiei estetice şi să-i facă fetei implanturi cu silicon. Bine, costurile erau destul de mari (plus şpaga pentru doctor că doar opera o minoră şi trebuia să fie extrem de discret), dar nimic nu putea să stea în calea titlului de Miss Romania şi, cine ştie, poate şi de Miss Univers. Oricum, pensia Hannei din partea tatălui ei era suficientă pentru ca să se întreţină amândouă şi să-şi permită cheltuieli destul de mari, fără să-şi calculeze ultimul bănuţ. Cât de inspirată fusese să se mărite cu un om de afaceri prosper şi apoi să-l părăsească după trei ani, puţin după naşterea Hannei! Nu trebuia să lucreze şi se putea dedica exclusiv fetiţei.

Mama contactă o clinică, găsi un medic dispus să facă intervenţia, se întâlni cu acesta şi stabili toate detaliile: urma să realizeze o mamoplastie de augmentare cu implanturi mamare de 300 ml, în formă anatomică, cu gel siliconic coeziv, introduse prin incizie în şanţul submamar. Nu dura mult, efectele se vedeau imediat şi putea fi externată a doua zi. Iar riscurile – absolut nesemnificative: dureri minore (aşa ca de la o febră musculară), greaţă, căderea părului, hipersensibilitate, dar ce mai conta când putea deveni posesoarea unor sâni de invidiat – chiar şi de o vedetă Playboy? 

Când auzi de mersul la clinică pentru mărirea sânilor şi de programarea intervenţiei, Lady Hannah protestă:

– Nu, mami, nu vreau să merg, încercă ea să scape, încă nevenindu-i să creadă că reacţiona aşa. Nu trebuie neapărat, niciun regulament nu solicită obligatoriu aşa ceva la categoria mea de vârstă!

– De unde ştii? sări mama ca arsă.

– M-am uitat pe net, l-am downloadat de pe site şi l-am şi printat! Uite-l, mami! strigă ea, agitând două foi în aer.

– Chiar presupunând prin absurd că nu ar scrie nimic explicit, noi ştim sigur, din practică, cum se punctează, ai văzut şi la etapa pe Bucureşti... Ai putea să fii tu cea avantajată la etapa naţională, ne-am asigura din start că vei avea un punctaj foarte bun şi că te vei detaşa de celelalte concurente, insistă mama, privind-o în ochi şi strângându-i mâna.

– Mami, pentru numele lui Dumnezeu, de ce e aşa important concursul ăsta? La urma urmei, am putea să trăim şi fără el, zise Hannah, smulgându-şi mâna din cea a mamei.

– Vai, Hannah, mă dezamăgeşti, oftă mama. Am crezut că vrei să ajungi cineva. Cu şarmul tău şi cu ambiţia mea, am putea face minuni, am putea cuceri întreaga lume, zise mama cu ochi strălucitori. Vrei să fii unul din miliardele de copii obezi care zac la tembelizor sau la calculator, ronţăind chipsuri sau vrei să fii un copil unic, special ce va atinge perfecţiunea asemenea îngerilor? se dezlănţui mama. Vai, Hannah, vrei să fii o fată banală, comună, să nu te mai distingi de celelalte fetiţe din cartier, să te înghită mlaştina asta? Nu e păcat? Să risipeşti atâta frumuseţe şi graţie? Să dispari într-o gaură neagră?

– O fată obişnuită, da, aş putea fi, dar nu văd de ce nu şi unică, specială... Şi aş putea dărui frumuseţea şi graţia ţie, bunicului, colegilor şi prietenilor mei, şopti Hannah visătoare, şi, în acelaşi timp, cu curaj.

– Hannah, numai o vedetă e unică şi specială! Iar atitudinea ta denotă comoditate şi lipsă de respect faţă de mama ta care face atâtea pentru tine. Îmbracă-te să mergem la clinică, o să vezi, o să fie uşor, rapid şi o să te convingi singură de avantaje.

Degeaba încercă Hannah să protesteze, ba chiar să pretexteze că se simte rău (dacă nu se simţea bine, cu atât mai mult trebuia să meargă la clinică), mama nu se lăsă înduplecată. Pregăti un rucsăcel roz, cochet cu câteva lucruri de strictă necesitate: un capot albastru de catifea care avea drept model cerul înstelat, o pijama argintie de satin, o rochiţă de schimb, două perechi de chiloţi, un prosop, o periuţă de dinţi, un pachet de şerveţele Zewa, o oglinjoară, un luciu de buze, un rimel natural de întreţinere a genelor şi o păpuşă Barbie Fairytopia.

Chemară un taxi, iar mama tremură tot drumul la gândul că s-ar putea întâmpla ceva care să-i reţină pe traseu. Stropi de sudoare rece îi curgeau pe frunte. Se lăsase o linişte apăsătoare. Hannah nu mai vorbea, ci din când în când îşi înghiţea câte o lacrimă stingheră. Mama număra minutele, secundele... Parcă nu mai aveau să ajungă niciodată. Se opriră însă în faţa clinicii chiar mai repede decât se aşteptaseră, fără să se fi întâmplat absolut nimic.

Mama scoase un oftat de uşurare şi sări din taxi, aproape târând-o pe Hannah după ea. În faţă se vedea clinica: o clădire modernă, de sticlă, cu 5 etaje. Pacienta fu înregistrată imediat, se schimbă în pijamaua argintie şi în capotul de catifea albastră şi-şi lăsă lucrurile în dulapul din rezerva ei personală unde fusese repartizată. Mama se arătă entuziasmată că rezerva avea şi oglindă.

Doctorul veni să se asigure că Hannah se „cazase” bine şi că totul era în ordine. Era mic, gras, cu sudoarea şiroindu-i pe faţă, dar simpatic. Când râdea, făcea gropiţe în obraji. Părea şi destul de prietenos: îi oferise cu mâna lui transpirată o cutie de bomboane Toffifee. Hannah întinsese mânuţa ei albă de porţelan să ia o bomboană, dar mama îi dădu peste mână, refuzând categoric orice compromis. „Ce, crede că o să mă consolez dacă îmi mai cumpără o păpuşă Barbie versiunea nu ştiu care!... Aş da orice să scap de-aici”, îşi zise Hannah suspinând.

Doctorul îi ceru mamei să rămână în salon şi o luă de mână pe Hannah spre sala de operaţie. Mama o strigă şi-i făcu semn cu mâna, dar Hannah nu întoarse capul.

Doctorul o conduse pe fiică în sala de operaţie. O lumină violentă, venită parcă dintr-o altă lume, o izbi pe Hannah. Lumina asta suprareală, tulburătoare dezvăluia chiar şi cel mai mic detaliu ca, de pildă, şerveţelul pătat de ruj şi de cafea, aruncat cu cinci minute în urmă la gunoi de asistentă. În sala de operaţii nimic nu mai părea prietenos. Erau tot soiul de cutii şi de ustensile de metal şi un pat imens de spital, conectat cu tot soiul de cabluri şi fire la aparate bizare.

Lumina cobora în fascicule tăioase ca de laser de la două corpuri de iluminat de deasupra patului. Acestea planau ameninţător, asemenea unor OZN-uri gigantice, dotate cu cea mai înaltă tehnologie, care-şi aruncau jetul de lumină paralizant pentru a răpi copiii şi a-i transporta pe navă. OZN-urile ar fi putut să-i scaneze aproape instantaneu şi cu o precizie diabolică întregul corp până la ultima celulă. Poate şi gândurile. Hannah fu scuturată de un fior de groază, imaginându-şi că ar putea fi pusă să se dezbrace şi să se aşeze pe patul acela, sub lumina nemiloasă a OZN-urilor. Lumina aceea intensă şi străină ar propulsa-o direct în nava spaţială, fără ca ea să se poată schiţa cel mai mic gest de apărare. Dar dacă (şi acest al doilea gând o făcu să îngheţe) se afla deja pe navă şi urma să fie supusă experimentelor malefice?

Cu acelaşi zâmbet larg, american, doctorul îi ceru Hannei să se dezbrace. Ea era prea îngrozită ca să se mai opună, aşa că se conformă. Îşi scoase încet pantofiorii, rochiţa şi chiloţii. Îşi desfăcu părul şi buclele aurii se rostogoliră în valuri pe umeri. Corpul ei micuţ de nimfă rămase gol-goluţ în lumina brutală a OZN-urilor. Câteva bucle neajutorate încercau să acopere stângaci mameloanele micuţe, cu sfârcuri roz, delicate ca nişte petale.

Doctorul îşi duse mâna la ochi, orbit pentru o clipă de atâta frumuseţe şi candoare. Apoi îşi reveni şi, cu acelaşi zâmbet profesional, veni lângă fetiţă şi începu s-o examineze. Mâinile sale grăsuţe şi încinse palpară îndelung mameloanele fetiţei. Hannah privea în pământ, inspectând romburile din modelul gresiei. Îi era ruşine, dar şi teamă ca nu cumva trăsăturile doctorului să se transforme şi să iasă la iveală un extraterestru.

O asistentă în capot verde, cu un decolteu sexy (probabil beneficiase şi ea de serviciile doctorului) se apropie de Hannah şi îi spuse că nu avea de ce să se teamă. Asistenta îi făcu şi câteva poze digitale înainte de operaţie, tachind-o din când în când:

– Ce ţâţe mici ai!

Nu-i nimic, totul avea să fie remediat. Asistenta aduse apoi implanturile şi-i spuse Hannei să ia loc pe pat, pentru că urma să vină anestezistul. Hannah se aşeză, dar nu lungită, ci se ghemui ca un arici. Se încleştase atât de tare că trebui să intervină atât asistenta, cât şi anestezistul, ba chiar şi doctorul ca să o întindă pe pat. Se simţea strânsă în chingi de fier şi avea impresia că se sufocă. Pentru prima dată, Hannah începu să urle şi să se zbată ca o fiară încolţită, iar anestezistul se repezi să-i facă injecţia.

***

Hannah se văzu goală, imobilizată pe patul uriaş, conectată cu nenumarate cabluri încolăcite ca nişte şerpi de dispozitive şi aparate stranii. Mâinile şi picioarele îi erau legate cu curele de piele. Fasciculele laser de lumină din tavan îi străpungeau retina. Aflaţi lângă pat, mai mulţi medici o examinau. Unul dintre ei era doctorul grăsuţ, cu zâmbetul său jovial, american. După ce-şi plimbă îndelung degetele sale grase şi lipicioase peste sfârcurile ei micute, mângâindu-le şi trăgând uşor de ele, doctorul îşi puse mănuşile albe (fără să se spele pe mâini), luă un bisturiu şi se îndreptă spre Hannah. Zâmbetul îi dispăru, iar chipul său deveni brusc crispat şi întunecat. Hannah tresări. Doctorul îşi plimbă bisturiul în jurul mameloanelor ei delicate, îl atinse cu vârful lamei ascuţite pe cel stâng, apoi pe cel drept şi pe acesta din urmă îl crestă uşor. Hannah îşi înabuşi un geamăt, căci doctorul îi şuierase să tacă.

Uitându-se mai bine la doctor, Hannah încremeni. Trăsăturile feţei începuseră să se deformeze, ochii se umflau, devenind bulbucaţi ca de broască râioasă, pielea i se îngroşa ca la reptile, se făcea solzoasă şi cenuşie, urechile i se ascuţeau ca lamele de ras sau ca bisturiul, zâmbetul larg, american se contorsiona într-un rânjet lubric, plin de bale. Din gura cu buze subţiri, vineţii, tremurătoare emana o răsuflare puturoasă de hoit. Doctorul-extraterestru mişcă bisturiul uşor, în jos, pe corpul ei, spre fanta delicata, rozé dintre picioare. Din bisturiu picurau stropi de sânge. De ce era trează? De ce trebuia să vadă asta? Nu-i spuseseră că i se va face anestezie generală? Se zbătu şi ţipă, dar o mână cenuşie, rece, acoperită de solzi îi astupă gura imediat. Laba monstrului îi apăsa gura, strivindu-i buzele. Simţea că se înăbuşă.

Deodată, în dreptul unuia dintre corpurile de iluminat în formă de OZN, o văzu pe micuţa Velma, balansându-se, legată de o coardă, precum cavalerii care îşi făceau intrarea cu o frânghie prinsă de candelabru în sala de bal, salvau prinţesa şi apoi coborau împreună cu ea pe fereastră. Hannah şopti: "Ştiam eu că vii să mă salvezi". Vru să o strige, dar Velma îi făcu semn să tacă, să nu o deconspire. Doctorul-extraterestru îi spuse să desfacă picioarele mai bine. Bisturiul înaintă spre fanta rozé, netedă, fără niciun fir de păr. Hannah urlă, cutremurată de groază.

Dar, brusc, lumina aceea străină şi brutală se stinse şi bisturiul doctorului căzu la pământ. Prin întunericul adânc, Hannah se simţi trasă de Velma, care desfăcuse deja curelele de piele şi-i eliberase mâinile şi picioarele. Se dădu jos de pe pat împleticindu-se, dar făcu eforturi să o urmeze pe Velma cât putu de repede. Deschiseră uşa (mai exact trecură prin ea, pentru că avea un aspect gelatinos) şi o luară amândouă printr-un tunel îngust, pierdut în beznă, rece ca o criptă. Un miros tulburător de dude storcite, de omizi, de umezeală şi de mucegai. Velma o conducea, ţinând-o de mână, probabil că ştia bine traseul, poate avea firul Ariadnei precum Tezeu în labirintul Minotaurului. La un moment dat, simţiră în spate o răsuflare rece şi fetidă, o miasmă de cadavru în putrefacţie. Se apropiau extratereştrii. Se chinuiră să mai avanseze, târându-se pe burtă, zgâriind pereţii cu unghiile, dar nu mai aveau unde, părea că tunelul se înfundă. Balele creaturilor le împroşcară.

***

Hannah se trezi leaoarcă de transpiraţie şi învălătucită în cearceafuri ca o mumie. Era noapte şi se afla în salon, în pat, îmbrăcată în capotul ei de catifea albastră, cu stelele şi luna. Pe fereastră cerul se întrezărea negru, fără lună sau stele, rece, impersonal.

Deodată, stelele şi lunile de pe capot începură să se aprindă pe rând şi să strălucească feeric, iar unele să se înalţe pe geam afară, în beznă şi să-şi caute locul pe cer, în constelaţiile lor din univers. Acum cerul era scânteietor ca vara la munte sau la mare, în Deltă, la Sf. Gheorghe: stea lângă stea, de parcă ar fi fost de un ocean nesfârşit de argint. Desprinsă de pe un buzunar al capotului Hannei, se vedea chiar şi Calea Lactee cu spirala ei de marcasite.

Hannah privi o vreme, vrăjită, cerul luminat de stelele de pe capotul ei de catifea. Apoi nările ei delicate se umplură de un parfum exotic, îmbătător, amestecat cu un miros de alge şi de sare. Inhală adânc. Putea auzi valurile oceanului ciocnindu-se de pereţi, ajungând până la fereastra ei. Stropi de spumă săriră şi se evaporară într-o clipă pe obrajii ei trandafirii. Velma îi făcu semn de pe plută. În depărtare, văzu o insulă fascinantă, cu nisip fin, cu palmieri, cu orhidee în culorile paradisului şi cu plante nemiavăzute, cu corole suculente, gigantice din care izvora în cascade nectarul. Păsările Colibri cântau fremătând din aripi. Hannah mai privi o dată spirala de marcasite a Căii Lactee şi apoi se aruncă în valuri.

***

A doua zi dimineaţa, Hannah se trezi strigată de o infirmieră drăguţă, cu părul lung, castaniu şi cu ochi visători, mari, de căprioară. Aceasta îi aduse micul dejun (pâine prăjită, unt, gem de zmeură şi ceai de fructe de pădure), îi admiră capotul de catifea albastră cu stelele şi luna şi-i fredonă un cântec ciudat: "Şi wore blue velvet / Bluer than velvet were her eyes...".

Hannei i se aduse apoi rochiţa albastră şi fetiţa se schimbă în ea. În timp ce-şi punea rochiţa, simţi înţepături şi dureri ale sânilor şi văzu că-şi mişca mâinile cu dificultate. În plus, rochiţa o strângea şi o jena, deşi înainte i se păruse foarte largă şi comodă. În salon intră şi mama, zâmbind şi îmbrăţişând-o afectat:

– Ce faci, prinţeso? Dacă ştii ce ţi-am adus!? Nu, nu e o nouă păpuşă Barbie! Ţi-am luat un sutien Triumph super-tare, negru cu dantelă roşie!

Hannah nu-i răspunse şi nu se atinse de sutienul despachetat în fugă de mamă, rămas cu eticheta şi preţul pe el.

Doctorul veni şi el în salon, cu acelaşi zâmbet larg, american pe faţă. O întrebă pe Hannah cum se simţea şi ea îi spuse despre înţepăturile şi durerile pe care le avea.

– Disconfortul resimţit la fiecare mişcare, aşa ca o febră musculară? Primul efect secundar. O nimica toată. O să dispară.

Îi ceru apoi să-şi dea jos rochiţa şi începu să examineze noii sâni.

– O adevărată capodoperă, nicio vedetă Playboy nu are aşa ceva. Frumoşi, tari, cu o formă naturală, ce mai încoace şi încolo, perfecţi! se extaziă el.

Mama jubila. Asistenta aduse o cameră foto şi făcu o poză digitală sânilor siliconaţi:

– Vi le dăm pe DVD să vedeţi diferenţa.

Doctorul poză şi el sânii Hannei pe telefonul mobil, să-i rămână amintire, iar mama îi urmă exemplul.

Apoi doctorul îşi plimbă îndelung, mândru, palmele masive şi năduşite peste sânii de silicon, parcă nemaiîndurându-se să se despartă de creaţia sa. Hannah schiţă o expresie de dezgust. Dar doctorul interpretă astfel:

– Al doilea efect secundar: greaţa. Nimica toată, o să dispară.

După consultaţie, Hannah îşi puse rochiţa, iar sfârcurile se întăriră brusc, la contactul cu materialul. Doctorul începu să râdă:

– Al treilea efect secundar: hipersensibilitatea mameloanelor. O chestie super. Nu o să dispară.

Hannah părăsi clinica de mână cu mama ei, încercând zadarnic, stângaci, să-şi acopere cu cealaltă mână sfârcurile super-excitate, întărite, care răzbăteau prin rochiţa albastră, cu volane.

    

IV

Deşi se mai obişnuise cu efectele secundare ale mamoplastiei, Hannah se jena încă de sânii ei proeminenţi, zbătându-se inutil să-i ascundă. Cel mai tare o deranja faptul că uneori sfârcurile se întăreau brusc sub bluziţa albă a uniformei, făcând toţi băieţii (inclusiv pe proful de religie) să se uite fix acolo, cu ochi umezi şi pupilele dilatate.

Fetele din clasă, ce-i drept, o invidiau. Unele încercau chiar s-o copieze, punându-şi sutiene „push-up” cu bureţei, fără a obţine însă efectul „natural” al sânilor Hannei. Colega ei de bancă, Cristina, mai bine zis Cris (care era mai dezvoltată decât celelalte fete şi avea deja menstruaţie), îşi cumpărase şi ea un sutien argintiu cu bureţei, pe care-l lăsa uneori să se vadă (mai ales înainte de ora de sport), descheind mai mulţi nasturi de la bluziţă decât era necesar şi captând instantaneu privirile fascinate ale băieţilor şi pe cele invidioase ale fetelor. Nu prea reuşea ea să-l încheie la spate şi se deschidea tot timpul (dar şi asta era „funny”, chiar „hot”, poate unul dintre băieţi se oferea s-o ajute).

Hannah fusese scutită de sport o lună pentru că acuza încă dureri ale mameloanelor şi inflamaţii. În plus, îi era ruşine să alerge aşa, cu sânii ei uriaşi, tresăltând sub tricoul mulat şi cu sfârcurile întărindu-se la cea mai mică variaţie de temperatură. Aşa că, în ora de sport, rămânea în clasă cu colegul ei, Victor, care era şi el scutit de sport, însă din motive cardiace.

Victor era un băieţel şaten cu ochii mari, verzi, delicat, atât de slăbuţ încât părea aproape străveziu, dar foarte inteligent şi bun la învăţătură. Era singurul care citea din clasă, mă rog, altceva decât „Jurnalul unui puşti”. Toţi ceilalţi se limitaseră la cartea cu benzi desenate pe care-o devoraseră volum după volum şi nu mai vroiau să audă de altă experienţă literară. Deşi destul de retras şi timid altminteri, Victor devenea uneori comunicativ, cald şi protector în prezenţa Hannei. Şi, în plus, era singurul băiat din clasă care „nu se holba la ţâţele ei” şi nici nu-şi întorcea brusc privirea către sânii ei când sfârcurile i se întăreau subit din cauza hipersensibilităţii.

Hannah şi Victor se distrau unori conectându-şi împreună Tamagotchi. Hannah nu avea voie să aibă o jucărie Tamagotchi, un „copil” electronic de care să aibă grijă, deşi toţi colegii ei deţineau aşa ceva (unii şi câte 30), pentru a nu-şi consuma timpul ei preţios cu nimicuri şi pentru a nu-i strica, cine ştie, somnul de frumuseţe cu piuieli, noaptea, la trei, „dacă-l apuca căcarea”, cum spunea, de altfel, mama ei foarte direct. Victor, în schimb, avea doi Tamagotchi (unul alb şi unul albastru) pe care-i lua întotdeauna la şcoală. Victor i-l împrumutase Hannei pe cel albastru (îl chema Mr. Blue) şi îi dădea voie să aibă grijă de el la şcoală. Cel mai mult le plăcea să-şi conecteze copiii, să-i urmărească atent cum comunică şi să-şi facă împreună planuri de viitor (bineînţeles, în ce priveşte „copiii”).

Uneori, planurile nu coincideau şi apăreau discuţii între „părinţi”. Hannah, de pildă, şi-ar fi dorit ca Mr. Blue să ajungă detectiv sau explorator şi să se însoare cu o fată deşteaptă ca Velma care să-l însoţească în toate cercetările sau expediţiile lui, dar Victor ar fi preferat ca el să fie cântăreţ şi să susţină spectacole alături de o cântăreaţă de fado sau morna precum Cesaria Evora. Cris, colega de bancă a Hannei, nu înţelegea cum putea să-i placă lui Victor Cesaria Evora („cioară”, „babă” şi „umflată” pe deasupra) şi-l mai tachina din când în când pe tema asta, crănţănind cristalele Swarovski ale pixului său (si avea ce să ronţăie, căci pixul ei placat cu aur era încrustat cu 100 de cristale Swarovski de culori diferite!), în pauza de „corn şi lapte”:

– Ce, mă, îţi place cioara aia de babă umflată? râdea Cris.

Ea una, cel puţin, ştia să aleagă: David Beckham, Luca Toni sau, hai, la o adică, merge şi Mutu.

Victor, de cele mai multe ori, nu zicea nimic, ci îşi rodea şi el creionul chinezesc, cu vârf bont (căci, dacă-l ascuţea un pic, s-ar fi rupt imediat). Uneori, când nu mai avea ce roade şi/sau se săturase de împunsăturile lui Cris, riposta cu o voce joasă şi întretăiată:

– Îmi place muzica ei. E o mare cântăreaţă. Însă nu-mi place cum vorbeşti tu de ea. Ce, eu ţi-am zis ţie ceva de fotbaliştii tăi?

– Păi, cum să-mi zici? Ce, tu te pricepi la fotbal, cardiacosule? Eşti varză. Nu că n-ai jucat, da’ nici n-ai văzut vreo partidă, nu faci diferenţa între o minge de fotbal şi una de baschet! Te caci pe tine dacă aruncă cineva o minge spre tine. Şi nu ştii ce e la modă. Eşti dus! riposta Cris imediat, iar Victor se scufunda iar într-o tăcere adâncă.

În ce priveşte cântăreţele şi actriţele, bineînţeles, preferata fetelor (dar şi a băieţilor) era Hannah Montana, vedeta serialului cu acelaşi nume de pe Disney Channel, urmată de Selena Gomez şi Demi Lovato. Doar că Hannah noastră (care îi purta şi numele de scenă) o prefera în ipostaza mai naturală şi mai prietenoasă de „Miley Cyrus”, în timp ce Cris o plăcea mai mult în varianta mai trendy şi mai seducătoare de star - „Hannah Montana”. Toate fetele aveau îmbrăcăminte, accesorii şi rechizite cu Hannah Montana: tricouri, rochiţe, fustiţe, fundiţe, clame, insigne, pantofi, ghiozdane, penare, pixuri şi creioane cu cântăreaţa şi actriţa preferată... Plus păpuşi şi cosmetice Hannah, jocuri video pe PC şi PSP, iar acasă - postere, albume cu stickere şi colecţii întregi de reviste „Hannah Montana”... Oriunde te-ai fi uitat, la hypermarket, în locurile de joacă, în parc, la şcoală sau acasă, la TV, cinema sau pe net, Hannah Montana îţi zâmbea de pretutindeni cu surâsul ei galeş şi uşor şugubăţ, cu mutrişoara ei drăgălaşă şi simpatică de căţeluş care a făcut sau e pe cale să facă o prostioară, dar te roagă anticipat să-l ierţi, să-l mângâi şi să-l răsfeţi... eventual cu un iPhone 4. 

Lady Hannah avea şi ea un elegant pix muzical, de culoare violet, care reproducea melodia „Best of both worlds”, pe care fetiţa o asculta şi o fredona obsesiv, fără să se sature vreodată. Melodia suna încurajator: ar fi putut trăi şi ea, ca actriţa şi cântăreaţa ei preferată, în două lumi, oscilând de la o identitate la alta, fie fata obişnuită, fie star... Hannah Montana cum reuşea? Dar mama ei nu ar fi fost nici aşa mulţumită: şi-ar fi dorit ca Lady Hannah s-o înlocuiască pe Hannah Montana, iar numele „Lady Hannah” să fie pe buzele tuturor de pe glob.

Victor aducea întotdeauna la el cărţi cu fabule, din care citeau împreună în timpul orei de sport, la început în gând, iar apoi pe roluri, încercând să imite vocile animaleleor. Încântat de joc, Victor continuă în acelaşi spirit cu „Momente şi Schiţe” de Caragiale. Făceau scenete şi se amuzau foarte tare, intrând în pielea personajelor. Se distrau inversând ulterior distribuţia şi tachinându-se unul pe altul pentru micile greşeli sau inadvertenţe. Aveau amândoi talent actoricesc, iar Victor îşi descoperise o forţă ascunsă: când juca un rol, vocea lui nu mai suna slab şi bâlbâit, ci tare şi ferm. Nu mai era băieţelul şters şi pipernicit, acum putea să fie oricine vroia, în funcţie de rol. Şi asta îl bucura şi îi dădea putere.

Odată, Victor veni la şcoală cu „Vrăjitorul din Oz” şi citiră din el în timpul orei de sport. Era şi Cris, foarte satisfăcută că era scutită de sport pentru că se afla „în acea perioadă a lunii”, în ciuda durerilor de burtă.

Victor comenta entuziasmat:

– Vedeţi, e extraordinar, fiecare avea ceea ce căuta, dar nu ar fi găsit dacă nu ar fi căutat! Sperietoarea de Ciori – mintea, Omul de Tinichea – inima, iar Leul cel Laş – curajul. 

Finalul pur şi simplu o bulversase pe Cris:

– Fată, ce proastă poate fi Dorothy aia să se întoarcă în Kansas-ul ei amărât, cu deşert, uragane şi case de le ia vântu’ pe sus şi unde nici măcar nu o aşteptau mă-sa şi ta-su, ci doar nişte prăpădiţi de unchi! se scandaliză Cris, dându-i tare cu cotul Hannei.

– Acolo era casa ei! sări Victor. Voi ce aţi fi făcut?

– Eu aş fi rămas în Oz şi cred că şi Dorothy ar fi trebuit să stea acolo. Ce dracu’ să facă în Kansas? Era o şansă unică pentru ea, da’ proasta a ratat-o.

– Eu aş fi mers în Kansas, zise Victor. Acolo erau casa ei şi oamenii la care ţinea. Şi eu m-aş fi dus tot acasă.

Hannah tăcea, cu privirile în pământ.

– Şi tu, Hannah? Hannah, tu ce-ai fi făcut? încercă Victor s-o facă să răspundă.

Hannah vorbi greu, parcă după secole de aşteptare, aproape fără să-şi mişte buzele şi uitându-se, în continuare, în pământ:

– Ştiţi lanul cu maci? şopti ea. Eu aş fi rămas acolo.

– Hm, dar de ce? Acolo erau maci otrăvitori care te scufundau într-un somn cumplit ca un leşin... zise Victor contrariat.

– Da, şi nu te mai trezeai din somn niciodată, întări Cris spusele lui Victor.

Hannah rămase o vreme gânditoare, cu obrajii uşor îmbujoraţi şi genele plecate. Apoi spuse încet, dar ferm:

– Chiar asta vroiam: să dorm. Sunt obosită.

După o pauză aproape la fel de lungă ca şi celelalte, continuă cu glas scăzut, dar ridicându-şi genele şi privindu-i pe cei doi cu ochii săi mari, albaştri, luminoşi:

– Şi îmi place mai mult ce visez decât ce văd aici. În vis sunt mai fericită. Pot face absolut orice.

V

Cu o lună înainte de concurs, mama monitoriza foarte strict greutatea Hannei şi regimul ei alimentar, ca nu cumva să depăşească limita admisă, doar nu ar fi vrut să aibă o „greutate necorespunzătoare” exact înainte de marea finală. Apoi, i se păru că părul ei nu e destul de blond, aşa că o trimise la coafor să se decoloreze şi să se facă platinată. Iar ochii albaştri, visători ai Hannei nu păreau destul de interesanţi, aşa că îi cumpără lentile de contact cosmetice violet, pe care o obligă să le poarte. Cu sânii siliconaţi, părul platinat şi ochii violet sigur avea mai multe şanse să câştige concursul de Miss la nivel naţional.

Indiferent de şansele pe care le avea la nivel naţional, global sau cosmic, Hannah fu, cu siguranţă, şi mai invidiată la şcoală, inclusiv de colega ei de bancă, Cris, care-şi făcu şi ea şuviţe argintii, din păcate doar cu rimel de păr care se ştergea la primul spălat. Degeaba plânse Cris părinţilor şi promise numai „FB”-uri, nu reuşi să-i înduplece să-i ia nici măcar lentile cosmetice albastre sau verzi, darămite violet. Dar doamna învăţătoare era alături de Hannah, doar ea reprezenta mândria şcolii!

Agenda Hannei începuse să fie şi mai încărcată ca de obicei: şedinţe foto, interviuri, castinguri, filmări pentru reclame, masaj, solar, fitness cu instructor personal, vizite la medic, shopping, probe pentru costume, toate într-un ritm accelerat. Hannah era foarte obosită şi începuse să aibă coşmaruri, chiar dacă, înainte de culcare, privea îndelung unduirea fulgilor argintii de zăpadă din presse-papier şi adormea strângând puternic în mâini ambalajul motolit şi decolorat de bomboană Rafaello.

Într-o noapte, Hannah simţi înţepături puternice în sânii siliconaţi, la fel de dureroase ca imediat după operaţie. Ţâşni în picioare. Se trezi într-o sală imensă, parcă infinită, în faţa unor trepte înalte, îmbrăcate în catifea roşie, cu beculeţe aurii pe margini, aprinse feeric, în semi-întuneric, aşa ca în sălile de cinema de la Mall. Din sală răzbătea un murmur nedefinit, dar insinuant şi neîntrerupt. Hannah avea mâinile legate la spate, cu cătuşe argintii, împodobite cu cristale Swarovski şi cu blăniţă roz de iepuraş. O flancau două personaje vânjoase şi ameninţătoare care păreau doi Piraţi din Caraibe, aşa învăluiţi în mantii negre, cu pălăriile în formă de barcă şi cu un craniu în mijloc şi cu săbii în mâini. Hannah urcă treptele spre scenă, clătinându-se, privind în jos, mai mult trasă sau împinsă de cei doi Piraţi.

Când ajunse pe scenă, un reflector plonjă asupra ei, scăldând-o în lumină şi toată lumea din sală izbucni în aplauze. Dar Hannah se simţea stingheră şi îi tremurau picioarele. Nu, nu vroia să fie acolo, nu avea nevoie de aplauze, nu-şi dorea decât să doarmă. Mai bine s-ar fi căscat o gaură în scenă ca să dispară acolo. Oricum, bine că nu avea pantofii aurii, cu toc înalt în picioare, poate s-ar fi împiedicat... A, ba da, îi avea, ce ciudat! Doar nu adormise cu pantofii în picioare! Şi purta rochiţa aurie de seară, cea despicată într-o parte şi cu un decolteu suficient de generos pentru a-i pune în evidenţă sânii siliconaţi! Mai mult, în ciuda cătuşelor şi a bizarilor ei gardieni, Hannah era coafată şi machiată impecabil, ca la şedinţele foto sau la concursul de Miss. Purta chiar şi lentilele de contact cosmetice violet, cu care se mândrea atât de mult mama ei şi pentru care o invidiau colegele.

Hannah nu rămase mai mult de 30 de secunde singură pe scenă. O draperie mare, roşie, de catifea din spatele ei, un fel de cortină, se dădu la o parte, în sunetul controversatei şi necenzuratei melodii a lui Lady Gaga: „Telephone”. La o masă de prezidiu, capitonată şi ea în catifea roşie, stăteau aşezate şapte persoane îmbrăcate cu robe roz şi purtând peruci albe. Deasupra mesei trona un banner care reprezenta nişte cătuşe argintii ca ale Hannei, tot cu cristale Swarovski şi blăniţă roz, iar pe panoul publicitar scria mare, cu litere de foc: „Cătuşele SeXy te prind”. La marginea scenei erau hostesse îmbrăcate în costume de baie aurii cu ştrasuri, împodobite cu pene de struţ multicolore, ca la cabaret. Tocmai împărţiseră evantaie cu numele băncii-sponsor şi acum îşi făceau şi ele vânt, plictisite.

La masa de prezidiu, persoanele îmbărcate în robe roz aveau în faţă teancuri de dosare: nu, nu erau din cele de culoarea diareei, de tip vechi, cu şine, ci un fel de mape de prezentare lucioase, în culorile curcubeului, cu poza lui Lady Hannah de la încoronarea ei la concursul de Miss, etapa pe Bucureşti şi cu numele ei scris cu litere de aur, cu majuscule. De asemenea, aveau la dispoziţie foi roz (nuanţa zambilelor), format A4, iar alături se aflau pixuri transparente, branduite „SeXy”, cu câte trei cristale Swarovski tot roz montate în capace.

Persoana din mijlocul celor de la masa de prezidiu era îmbrăcată aparte, cu o robă albastră pe care fuseseră brodate delicat, cu fir de aur, stelele, soarele şi luna şi purta o pălărie ţuguiată, foarte înaltă. Părea mai curând o vrăjitoare. Ea avea faţa acoperită de o mască stranie, confecţionată din ambalaje de parfumuri. Încă se mai vedeau unele litere şi cîteva nume de mărci puteau fi reconstituite: Nina Ricci, Bulgaro, Channel, Dior. În faţa ei se afla o sticlă de parfum „Hugo XX”, pe jumătate plină. Toate celelalte persoane purtau robe de un roz aprins şi stăteau aşezate trei câte trei, de o parte şi de alta a misterioasei vrăjitoare. Purtau şi ele măşti, însă realizate din materiale ceva mai puţin pretenţioase: din pungile de cadouri inscripţionate de la magazine ca Mengotti (Dolce e Gabbana, Versace, Gucci, Prada, Valentino), Zara, Ravioli, Nike, Levi’s, Triumph etc. Toate persoanele aşezate la masă purtau peruci albe, de fapt blond-platinate şi parfumate dulceag, senzual, emanând arome florale exotice de ylang-ylang, mosc şi iasomie. 

După ce privi invidios-admirativ poza Hannei de la concursul de Miss, prima dintre persoanele cu robă roz (din stânga mesei) îşi deschise mapa, îşi testă pixul, zgâriind un pic colţul colii şi începu să mâzgălească ceva. A doua persoană de la masă îşi scoase buletinul şi, silabisind, trecu numele pe prima coală de hârtie din mapă. A treia persoană, vâzând ce face a doua, începu să chicotească şi-i dădu un ghiont celei din mijloc, „vrăjitoarei”: 

– Uite, îşi scrie numele ca să nu-l uite, atunci când o să fie întrebată, râse ea.

– Scrie numele lu’ Hannah? Cum?! Nu vi l-am trimis io pă mess? Şi nu-l aveţi în mapă pă prima foae?... Ţin minte că l-am pus acolo, ori pă hedăr ori pă futăr! Da, trebe să fie pă futăr, ia vedeţi! sări „vrăjitoarea”.

– Nu, fată, nu numele lu’ Hannah! Îşi scrie numele ei, să nu-l uite când se va face prezenţa, rânji a treia persoană.

– Ce-ai, fată? ripostă  a doua persoană, cea care-şi scrisese numele pe hârtia roz. Eu am stat toată noaptea pă futăr şi n-am văzut niciun nume! Da’ era lumina stinsă, poate, dacă o aprindeam, se vedea ceva!

Între timp, prima persoană cu mască şi perucă reuşise să termine ce avea de mâzgălit: desenase un cap de iepuraş drăgălaş, cu fundiţe, lângă care scrisese un număr de telefon şi un mesaj: „Sulămă sida! Misa lungit urechile dupe tine şi Lamburghiul tău!”.

Ultima persoană cu perucă (aşezată la marginea din dreapta a mesei), care părea foarte agitată şi se foia în continuu, împături o coală roz în patru, apoi rupse o bucăţică de mărimea unui post-it, scrise ceva pe ea şi-i dădu drumul să circule, din mână în mână, către celălalt capăt: „Undei tualeta?”. În grupul de la masă se produse rumoare: bileţelul trecuse pe la fiecare şi nimeni nu ştia să răspundă, nici măcar „vrăjitoarea”. Aceasta din urmă, cu mai multă experienţă şi prezenţă de spirit, dădu bileţelul mai departe către hostesse, în speranţa obţinerii unui răspuns rapid.

Doar a cincea persoană cu mască şi robă roz părea ceva mai relaxată şi asta pentru că ea avea în permanenţă grijă de imaginea ei, fără a mai merge la toaletă pentru retuşarea machiajului. Ea îşi ridica masca din cinci în cinci minute, se privea în ecranul-oglindă al telefonului mobil cu „touchscreen” şi-şi refăcea discret rujul, rimelul, fardul de obraz sau pe cel de pe pleoape.  

În sală, lumea începu să se agite, nerăbdătoare să înceapă procesul. Doamnele îşi făceau vânt cu evantaiul. Una dintre ele îl lovi în cap cu evantaiul, din greşeală, pe un bărbat musculos, atletic, îmbrăcat sexy cu un maieu-plasă prin care i se vedeau pectoralii apetisanţi şi pielea lucitoare, bronzată la solar. Bărbatul se întoarse furios spre femeie, înjurând-o. Cu această ocazie, el observă că femeia avea o faţă tânără, luminoasă, frumos machiată şi un decolteu generos, dar mâinile îi erau uscate, pergamentoase şi noduroase, brăzdate de pete maro şi de vinişoare albăstrii.

– Puiule, îi zise tandru doamna, fără a lua în seamă înjurătura şi continuând să-şi facă vânt din evantai. Săptămâna viitoare încep tratamentul special pentru mâini cu Galvanic Spa de la Nu Skin. Peste trei săptămâni te invit la vila mea, la Cornu.

O altă doamnă, asortată ireproşabil... îmbrăcată în ghips din cap până-n picioare, încât nici ochii nu i se mai vedeau, împărţea într-una cărţi de vizită:

– Uitaţi-vă la mine! Parcă am renăscut, practic am început o nouă viaţă, domnul doctor Echimozan face minuni! Vă rog, luaţi cartea lui de vizită! Eu sunt dovada vie. E şi dumnealui mai în faţă să vă dea detalii. Şi la prima operaţie aveţi un discount de 20%!

Cel mai gălăgios grup din sală era cel al fetiţelor de la Şcoala de Manechine şi Fotomodele „Little Star” pe care o absolvise şi Lady Hannah. Fetiţele veniseră însoţite de profesoara lor (un fost manechin la Casa de Modă „Venus”), erau coafate şi machiate de seară şi purtau rochiţe albe, lungi, de voal, ca de prinţesă. În ciuda costumaţiei de prinţese, eleganţa, graţia şi seriozitatea ţinutei princiare nu păreau să se lipească de ele. Dimpotrivă, se arătau cam nărăvaşe şi agitate: băteau din palme când aveau chef, îşi dădeau coate, chicoteau, se legănau cu scaunele, se urcau cu picioarele pe locurile din faţă, lovind invitaţii cu pantofiorii lor argintii, tropăiau ca elefanţii din „Cartea Junglei”, cu toate eforturile profesoarei de a le linişti. Unele jucau „Pic, pic, pic” până la epuizare (dacă unii băieţii se dădeau mari că stăteau cu orele la jocuri pe computer sau PSP, o fetiţă se lăudase că jucase „Pic, pic, pic” 29 de ore fără întrerupere): „Pic, pic, pic, / Pic pe sus, / Pic pe jos, / Pic pe umeri, / Pic întors, / Pic pe cap, / Pic sub crac, / Pic OK, / Vezi c-o iei!”.

– Ce să le faci? Au şi ele nevoie de joacă. Acolo, câteva minute măcar! zise înţelegătoare o sărmană doamnă, tocmai lovită în ceafă de un toc de 7 cm de la un pantofior argintiu şi căreia îi zburase pălăria... cu tot cu perucă.

Hannah stătea în picioare pe scenă, cu mânile la spate, prinse graţios în cătuşele „SeXy”. Obosise, pantofii o strângeau şi o incomodau, iar mânile îi amorţiseră. Din când în când, simţea înţepături puternice în mâini şi era scuturată parcă de convulsii. Unul dintre gardienii-piraţi dădea şi el semne de nerăbdare: se trăgea tot mai des de cercelul din nas.

Apariţia unui nou personaj pe scenă reuşi să mai potolească agitaţia din sală şi să capteze atenţia pentru moment. Toate luminile reflectoarelor se mutară asupra sa. Era o femeie îmbrăcată într-o mantie neagră, lungă, de mătase şi cu o banderolă de pirat pe faţă, care-i acoperea ochiul drept. Femeia aduse un obiect înalt, acoperit cu o husă de catifea neagră, pe care-l lăsă lângă Hannah. În timp ce transporta obiectul, câteva şuviţe rebele de păr auriu ţâşniră sexy de sub banderola neagră. 

Muzica din spotul necenzurat al lui Lady Gaga, „Telephone”, se dezlănţui din nou, însoţită de imagini din clip proiectate pe ecranul de lângă banner, iar femeia-pirat îşi azvârli mantia, în uralele sălii, şi rămase într-un costum de baie tanga, negru cu argintiu, cu capete de mort pe cupele sutienului. Începu să danseze zbuciumat, cu mişcări agresive şi lascive, dând din fund şi agitându-şi braţele în aer. Purta mănuşi lungi, negre, de piele, iar corpul îi era înfăşurat în lanţuri masive, argintii. Acestea nu păreau însă că o incomodează, căci dansa parcă şi mai dezlănţuit, scuturându-şi lanţurile, unduindu-şi şoldurile, mişcându-şi înainte şi înapoi fundul bombat şi transpirat, mângâindu-şi transpusă pântecul şi sânii.

Dansatoarea se lăsă pe jos, frecându-şi îndelung şi provocator burta de podea, întinzându-se apoi pe spate şi legănându-şi şoldurile. Gardianul-pirat trase atât de tare de cercelul din nas încât acesta sări, iar explozia nu mai putu fi evitată. Fetele mascate de la masă împreună cu dansatoarea fură împroşcate de muci. Ce noroc că domnişoarele cu robe roz purtau mască de protecţie! Femeia-pirat nu observă însă nimic, în vârtejul dansului, ci îşi scoase cizmele negre, din piele, cu toc cui şi le aruncă în public. Doctorul Echimozan reuşi să prindă una şi o strânse tare în braţe, ca pe o amantă regăsită după luni de zile. Femeia-pirat rămase în picioarele goale, iar Hannah observă că avea şi la picioare lanţuri de argint cu bile ca de ocnaş, dar mai micuţe şi, cu siguranţă, mai uşoare.

Femeia sfârşi dansul înclinându-se către juriu şi arătându-şi spre public fundul aproape gol, lucios şi asudat. Publicul izbucni în aplauze care durară minute în şir. Gardienii-piraţi fluierară în delir. Semănau cu lupii disperaţi după dansatoarele de cabaret, cei care-şi pierd controlul la spectacolele cu Scufiţa Roşie cea sexy (din desenele animate ale lui Tex Avery). Într-adevăr, parcă li se scurgeau ochii la propriu, alunecând şi desprinzându-se de pe chipuri, lăsându-le feţele golite de orice expresie şi lipindu-se ca ventuzele de zonele intime ale dansatoarei.

Spre deosebire de Scufiţa Roşie cea sexy din desene animate, dansatoarea nu-şi scutură ochii masculini, lubrici de pe fund, ci dădu la o parte doar câţiva muci de-ai piratului cu cercel care i se lipiseră, din greşeală, de bucile înfierbântate. Se întoarse apoi cu faţa către public şi-şi reglă microfonul. Totul părea OK, dar femeia-pirat încă nu catadicsea să vorbească. Îşi aranja banderola neagră de pirat pe ochiul drept. Publicul aştepta cu sufletul la gură.

– Hei, dă-te-n pula mea, ce are prompterul? Io mă car, zbieră femeia-pirat.

Gardienii încă nu-şi reveniseră din şoc şi nu-şi „recuperaseră” ochii. Noroc că tehnicienii îşi păstraseră calmul şi interveniră prompt pentru a remedia defecţiunea. Litere aurii începură să pâlpâie sus, pe prompterul aflat deasupra sălii. Femeia-pirat văzu textul afişat şi începu să citească pe un ton autoritar:

– Bună seara! Suntem aici pentru a o judeca pe Lady Hannah pentru greutate răspunză-nerăspunză-nereco-nerecospuză... Ce dreacu’, mă, nu v-am spus să nu mai puneţi cuvinte d-alea lungi? În fine, să o judecăm pe Hannah.

Publicul aplaudă frenetic.

– Ă, mai aşteptăm o secundă, îmi zice în cască colegii din regie, să băgăm întâi concursul cu premii, mormăi femeia-pirat în slip tanga. Bă, se întoarse ea către hostessele de la marginea scenei, nu mai staţi ca fraerile, daţi chestionarele în sală să le complecteze lumea! A, şi mai zice ăştia să activaţi sistemul electronic de vot!

Hostessele lăsară evantaiele într-o cutie special amenajată, se îndreptară către masa de prezidiu, luară un teanc de chestionare şi se duseră apoi să le distribuie în sală, câte unul pentru fiecare invitat din public. În acelaşi timp, porniră sistemul electronic de vot. În faţa fiecărui scaun se contură câte un mic monitor cu două butoane, unul roşu pentru „da”, altul albastru pentru „nu”. Monitoarele se deschiseră şi rozul lor de zambilă proaspăt înflorită păru să-i orbească pe cei din sală. Publicul făcu eforturi să descifreze întrebarea scrisă cu roşu pe fond roz: „E vinovată Hannah? Dacă DA, apăsa-ţi butonul roşu. Dacă NU, apăsa-ţi butonul albastru!”

Publicul începu să butoneze cu entuziasm. Oricum, nu era funcţional decât butonul roşu.

– La sfârşit dupe ce încheiaţi vă spunem premiile dacă câştigaţi, adică dacă ghiciţi că Hannah e vinovată, anunţă femeia-pirat cu slip tanga. Dacă nu ştiţi, dăşchideţi guagălul... ă... guangălul şi căutaţi acolo. Pă guangăl să găseşte orice. A, şi între timp, complectaţi chestionarele! ordonă ea.

Oamenii din sală aruncară o privire către chestionare. Erau puţin atipice, imprimate pe hârtie glasată, rozé şi mirosind a parfum dulceag (tot de zambilă sau unu’ de firmă?). Literele erau scrise cu fonturi mari – Arial 16, bold. O singură întrebare, curios aliniată în pagină, în dreapta, apărea:

„muiasha K blondele € BUNE?”

Se oferea şi o listă de răspunsuri dintre care doar unul trebuia încercuit:

a) „ashai”

b)”muiasha, ie roşcatele & brunetele”

d)”Dăten plm, ieşti bulangiu?!”.

Mai jos scria, cu fonturi italice:

„Dk raspunzi correct cu a), potzi kshtiga un premiu surprise, âtzi spune Perzentatuarea-Pirat!”.

Toată lumea din sală (care ştia litera „a”, ce însemna „să încercuiască” şi apoi să-şi scrie numele pe chestionar) se grăbi să încercuiască răspunsul corect. Hostessele se deplasară din nou pentru a strânge chestionarele, iar femeia-pirat numără răspunsurile corecte. Erau nouă cu totul.

– În sfârşit, gata, s-a terminat cu votarea şi complectarea, răsuflă uşurată prezentatoarea. Păi, să mergem mai departe.

"Vrăjitoarea" cu mantie albastră îşi dădu brusc o palmă peste frunte, de era să-i sară pălăria ascuţită de pe cap. Bătu cu sticla de parfum Hugo XX în masă pentru a potoli romoarea din sală şi se ridică. Părea că ajunge până-n tavan, cu tocurile ei înalte şi pălăria ei ţuguiată:

– Hei, chemaţi avocata! Să intre avocata! anunţă ea cu emfază.

– N-am chemat-o, îi zise în şoaptă, dându-i un ghiont, fata mascată din dreapta ei.

"Vrăjitoarea" se întoarse către fată, tremurând de furie.

– Cum adică nu ai chemat-o? spuse ea mai încet, să n-o audă publicul din sală.

– A... am vrut, da' am uitat, se scuză timid fata mascată de lângă ea. Mi-am scris pe mână cu creionul dermatograf, da' s-a şters când m-am băgat în jacuzzi. Da', la urma urmei, n-ai zis, tu, fată, că nu avem timp şi de avocată?

"Vrăjitoarea" bătu cu sticla de Hugo XX în masă şi spuse zâmbind în colţul gurii:

– Linişte! Dacă nu e avocata, chemaţi martorii acuzării!

– Nu se poate, obiectă fata mascată de lângă ea. E blocaţi în trafic. Mi-a dat beep şi i-am sunat înapoi. S-ar putea să mai dureze 2-3 ore.

O femeie plinuţă, cu părul ciufulit şi cu o figură congestionată, îmbrăcată într-o salopetă albastră şi cu un mop şi o găleată în mână, îşi făcu loc, foarte agitată, dar hotărâtă către microfon. Gardienii-piraţi încercară s-o oprească, dar fură îmbrânciţi şi pocniţi fără milă cu mopul.

– Ă, vreau să o acuz pă dom’şoara asta că a făcut mizerie! urlă ea în microfon, tremurând de furie, cu sprâncenele zburlite ca nişte arici şi cu ochii ieşiţi din orbite.

– Mata eşti martor al acuzării? Ce cauţi aici? o repezi "vrăjitoarea".

– Nu sunt niciun martor, zise femeia de serviciu spumegând, da' dom’şoara asta e sigur vinovată, a făcut mizerie! A aruncat un pahar de Cola pă jos şi eu m-am împiedicat dă el şi am alunecat şi era să-mi rup gâtu'!

Negul imens, purulent de pe obraz tresălta ca piftia.

Hannah ripostă cu glas pierit:

– Da’ eu n-am băut nicio Cola! Eu nu beau niciodată Cola, ci numai apă plată cu lămâie, spuse ea.

– Ce mai contează, interveni "vrăjitoarea", nu avem timp, hm, chiar acum mi-a dat beep antrenorul personal de fitness, iar întârzii şi, de data asta, nu din cauza unei şedinţe prelungite de shopping! Să dăm verdictu’! Proba întâi şi ultima, că n-avem timp, s-o cântărim pe Hannah, să vedem câte kile are!  

Femeia-pirat ridică husa neagră de pe obiectul înalt şi misterul fu descoperit. Pe scenă, lângă Hannah se afla o balanţă mare, de înălţimea unui bărbat adult, cu două talgere aurite.

– Să vă iesplic, nu vroiam io să-mi bat gura că-mi apare riduri, da’ îmi zice la cască, se plânse prezentatoarea.

Apoi începu să explice publicului pe un ton cam nesigur şi neconvingător cum decurgea această probă de bază:

– Într-o parte să pune greutatea ideală dă Miss 10 ani şi fotomodel care ie dă 25 dă kile, pă partea ailaltă să pune Hannah, să vedem cât are ia. Dacă are fix la fel şi nu să înclină balanţa, e bine. Dacă să înclină balanţa, a pus-o, e vinovată de greutate nerăspunză-neco-nerecospuză... se bâlbâi femeia-pirat, scărpinându-se în casca din ureche ca un căţel ce vrea să scape de purici cu orice preţ, dar fără succes.

Hannah se uită descurajată către talgerele de aur şi încercă să facă un pas înapoi, dar gardienii o târâră către balanţă. Hostessele aduseră greutăţi aurite pe care le puseră într-unul din talgere, iar gardienii o aşezară pe Hannah pe celălalt talger. Hannah se zbătu, dar gardienii o forţară să stea aşezată pe talger.

Balanţa păru că se echilibrează, iar Hannah aproape că începu să respire uşurată. Însă se observă o uşoară oscilaţie şi balanţa se înclină puţin, în partea unde se afla fetiţa. Unul din gardieni o luă pe Hannah şi o aşeză pe un cântar electronic de lângă balanţă. Nu, nu era vreo problemă cu balanţa: 25 de kilograme şi 21 de grame, atât afişa cântarul electronic!

Femeia-judecător cu pălărie ţuguiată şi mantie de vrăjitoare se ridică în picioare tunând:

– Ai încălcat cea mai importantă lege a fotomodelelor, legea numărul 187, care spune că un fotomodel şi o Miss de 10 ani trebuie să aibă fix 25 de kilograme! Revoltător, dar incontestabil, ai 25 de kilograme şi 21 de grame, eşti vinovată de greutate necorespunzătoare! 

Masca îi zbură de pe faţă, iar Hannah se cutremură. Judecătoarea-vrăjitoare avea chipul mamei! Ochii ei albaştri, de gheaţă o sfredeleau. Tremurând, Hannah începu să bâiguie, îngrozită:

– Nu înţeleg, am ţinut regim, am făcut exerciţii, nu înţeleg ce se întâmplă, de ce nu corespunde greutatea...

Hannah izbucni în plâns, dar lacrimile ei nu impresionară publicul din sală, juriul, hostessele sau gardienii. Toţi se dezlănţuiră într-o avalanşă de huiduieli la adresa Hannei care atârna jalnic, ghemuită pe unul dintre talgerele balanţei, ca o foaie A4 de culoarea zambilei, plină de greşeli şi mototolită sau ca cercelul din nasul congestionat al gardianului.

Singura care rămăsese impasibilă era vrăjitoarea-judecătoare. Aceasta bătu tare în masă cu sticluţa de parfum Hugo XX, încercând să facă linişte în sală.

– Linişte! Acum vă spunem şi premiile pă care le puteţi câştiga dacă aţi complectat corect chestionarul. Zi-le, fată! se întoarse ea către femeia-pirat.

Aceasta veni mai faţă, cât mai aproape de public şi spuse pe un ton dominator:

– Sunt premii dă criză, da’ trendy: premiul III) o listă cu tipsuri dă sinucidere trendy, inspirate dân viaţa reală, premiul II) o pereche dă cătuşe SeXy cu cristale Swarovski, exact ca ale Hannei, iar premiul I) o sinucidere asistată la celebra clinica Dignitas dân Elveţia. Vom trage imediat la sorţi câştigătorii. Între timp, să vedem ce pedeapsă va primi Hannah. Haideţi, vă rog, ce propuneri avem?

Lumea începu să se agite în sală, ridicând braţele în aer şi strigând:

– Eu propun să i se confişte pixurile cu cristale Swarovski, spuse un domn elegant, cu părul foarte filat şi geluit, din rândul al treilea.

– Ba să i se confişte lentilele de contact cosmetice violet! zbieră una dintre fostele colege de la şcoala de manechine şi fotomodele.

– Ba să i se confişte silicoanele! sări fata mascată din prezidiu, cea care desenase iepuraşul. Şi să mi le daţi mie, adăugă ea în şoaptă.

– Ce, astea sunt pedepse?! Să mănânce de-acum încolo numai hamburgeri şi Shaorma şi să bea numai Cola, că, oricum, e supraponderală şi n-ai ce-i face! zise doamna bandajată complet în ghips.

– Să vină să cureţe cu linba pă jos în toată clădirea, că nu ştie să facă decât mizerie, să lingă şi WC-urile până le face oglindă! ţopăi indignată femeia de serviciu, ridicând ambele mâini şi scuturându-şi violent mopul în aer.

– Ba să o băgăm în acid! rânji doctorul Echimozan. Şi apoi să se opereze la mine, spuse el printre dinţi.

Hannah îşi duse mânile la ochi, gemu şi se ghemui şi mai mult în balanţă.

***

Un zgomot puternic puse capăt coşmarului ce părea fără sfârşit. Presse-papier-ul cu fulgi argintii căzuse din pat şi se izbise de podea cu un sunet strident. Hannah sări din pat, îngrozită că presse-papier-ul s-ar fi putut face ţăndări, dar şi că mama ar fi putut auzi. Din fericire, presse-papier-ul se mai ciobise puţin, dar nu se spărsese, iar mama dormea dusă în camera de alături. Hannah îl mângâie uşor şi rămase trează, să privească dansul fulgilor de nea. Atât de uşori, de gingaşi, de curaţi, fâlfâind ca nişte aripi de înger, de parcă ar fi venit din altă lume...

VI

Pregătirile pentru concurs continuau sub atenta supraveghere a mamei şi totul părea să decurgă conform planului. Mai era doar o săptămână, iar mama vroia să se asigure că Hannah este pe deplin conştientă de importanţa proiectului şi că-l tratează cu toată seriozitatea.

Uneori, Hannah i se părea delăsătoare. Să fi avut ea pe vremea ei asemenea oportunităţi ca Hannah, ar fi răsturnat lumea cu susul în jos! Păi, ce era pe vremea ei? Cântarea României! A, şi spectacolele grandioase de pe stadion când scriau copiii cu trupurile lor osanale măreţului conducător! Se antrenau pentru asemenea festivităţi în frig, în ploaie sau într-o căldură toridă, înăbuşitoare, dar nu se văitau. Atunci, se bucura şi de o sticlă de Cico, de bomboane Mentosan sau de o ciocolată chinezească expirată!

Şi, cel mult, apărea la televizor la „Cântarea României”, împreună cu corul şcolii din care făcea parte, intonând cântece pionierești. Sau recita la televizor poezii patriotice. Îşi aduse aminte, surâzând, că învăţase odată o poezie de Eminescu (mai ştia şi una de Nichita Stănescu, dar slabe şanse să fi fost acceptată aia, nici Eminescu nu mai era recomandabil) şi a vrut s-o spună la televizor. Tovarăşa cenzor, responsabilă cu selecţia poeziilor, auzind de Eminescu, s-a încruntat brusc şi s-a răstit la ea:

– Eminescu, ce Eminescu?! Uită-te aici, în cutie, sunt o grămadă de poezii frumoase!

Într-adevăr, lângă ea se afla o cutie cam de un metru înălţime, plină vârf cu bileţele... Hm, ce-o fi fost asta? Îşi afundase mâna în cutie şi trăsese un bileţel alb-gălbui, de mărimea unui post-it din zilele noastre, pe care abia se distingea scrisul. „Odă conducătorului iubit, Înţeleptul Tată al poporului”, citi ea: o poezie din 3 strofe, dedicată Tovarăşului. Să mai încerce altul?

Îşi introdusese iar mâna în cutie, adânc, aproape de fund şi extrăsese un nou bileţel: „Odă Tovarăşei Academician-Doctor-Inginer, Mamă a pionierilor, Savant de renume mondial”. Mai scormonise de câteva ori în cutie, rugându-se în secret să găsească o poezie cu partidul, poporul, pionierii, orice, dar nu cu Tovarăşii (nu ştia exact de ce, dar nu-i prea înghiţea pe Tovarăşi).

Tovarăşa cenzor o prinsese de mână, atunci când foşnea, destul de debusolată, a cincisprezecea oară bileţele din cutie şi atingerea ei parcă o electrocutase. Fusese scuturată de un fior de gheaţă şi scăpase ultimul bilet din mână.

– Ce tot cauţi? spusese cu un aer obosit şi acru tovarăşa cenzor. Toate sunt la fel.

Da, din păcate, avea perfectă dreptate, toate erau la fel. O uniformitate înspăimântătoare, de prost gust cuprinsese întreaga cultură oficială, puternic ideologizată.

Şi ce tabere erau pe vremea ei! Cu mâncare puţină şi stricată (gen pâine uscată şi mucegăită, rasol de vacă mai mult zgârci şi os şi cu sosul ca o borâtură, piure apos, cu o tentă albastră-verzuie, rar ouă mici şi vineţii şi un suc roz, greţos, „Zmeurată”)... Stăteau toţi înghesuiţi în camere întunecoase, cu igrasie, năpădite de gândaci sau de urechelniţe, cu bude insalubre, unde ai fi putut să filmezi scenarii horror... Nu ajungeau niciodată mai departe de Năvodari. Şi acum, lumea întreagă era la picioarele Hannei, ar fi putut face absolut orice!

Şi uniformele de pionier alea oribile, dezgustătoare, înzorzonate ca nişte sorcove: cămaşa albă de nailon, cravata cu tricolor, centura greoaie cu stema României socialiste, tresele, insignele, ecusonul cu numărul matricol, şnurul roşu de comandant de grupă... Cămaşa de nailon o încingea şi o sufoca. Iar acum, fetiţa ei, Hannah se îmbrăca numai cu lucruri de firmă (iar, dacă avea şi mai departe succes, puteau merge împreună să facă shopping doar la Paris şi Milano în fiecare weekend). Hannah avea posibilitatea să se desprindă de mase, avea şanse reale să ajungă cineva, o vedetă adevărată, o prinţesă Disney la Bucureşti. Iar la toate astea contribuia şi ea, mama.

***

Hannah stătea în sufragere, întinsă pe canapeaua de piele crem, cu o mască purificatoare de argilă pe faţă şi cu două felii de castraveţi pe ochi. Televizorul era deschis pe Disney Channel şi dat la maxim: Maraton „Hannah Montana”. Mama era lângă ea, cu laptopul deschis, consultându-şi ultimele mailuri.

– E gata, pot s-o dau jos? întrebă Hannah timid.

– Poftim? sări mama, fără să ridice ochii din laptop. Abia ţi-am pus-o, acum două minute. Te rog, mai stai un pic. A, şi spune-mi şi mie ce faci cu toate produsele cosmetice pe care ţi le cumpăr, continuă mama: cremă de zi, cremă de noapte, cremă de ochi, cremă de mâini, cremă de picioare, cremă bronzantă, cremă de corp, cremă abrazivă, sare de baie, mască de faţă, tratament pentru păr, cremă aromoterapeutică, cremă antivergeturi, cremă anticelulitică... a, stai, ultimele două sunt doar pentru mine. Am impresia că foloseşti numai crema de zi şi asta doar ocazional, insinuă ea.

Mama era lângă ea, dar privea, în continuare, în laptop, iar vocea ei părea că vine de undeva de departe, de la milioane de ani lumină distanţă.

– Cum, mami, da’ am folosit crema de faţă în fiecare zi! Mă rog, aproape în fiecare zi, se apără Hannah.

La televizor, pe Disney Channel era acum pauza publicitară. Tocmai difuzau reclama pentru ciocolata Milkinis de la Milka. Mama recunoscu fondul sonor şi ridică imediat capul din laptop. Într-o poieniţă din Alpi de un verde orbitor, cu munţi înalţi, albăstrii profilându-se în zare şi cu văcuţe violet păscând în depărtare, îmbrăcată într-o rochiţă vaporoasă alb cu violet, cu pletele platinate fluturând, Hannah savura o ciocolată Milkinis. Ochii ei mari, violet străluceau de încântare, iar faţa ei era luminată de zâmbetul cel mai suav şi mai dulce din lume. Hannah spunea, cu guriţa ei micuţă, pătată graţios, într-un colţ, de ciocoloată: „Ciocolata Milkinis este preferata mea. Savurează şi tu o ciocolată Milkinis şi poţi câştiga o excursia în Alpi, împreună cu părinţii tăi!”. Vocea îi era mângâietoare ca o adiere de vânt ori ca un lied de Schumann. Mama tresări de plăcere, iar ochii i se umeziră. Hannah rămase întinsă pe canapea, nemişcată, de frică să nu-i cadă feliile de castraveţi de pe ochi, ascultând doar reclama. La sfârşit, îşi făcu un pic de curaj şi zise:

– Mami, eu de ce nu am voie să mănânc ciocolată niciodată? În reclamă spun că Milkinis e ciocolata mea preferată şi eu nici nu mă ating de ea.

– Draga mea, poate să fie ciocolata ta preferată, da’ asta nu înseamnă că trebuie să te îndopi cu ciocolată în fiecare zi, încercă să o dreagă mama.

– Da’ eu nu mănânc deloc, ripostă Hannah. Şi de ce le spun altora să mănânce ciocolată Milkinis?

– Hannah, zise mama pe un ton sever, omniscient, reclama se adresează maselor, copiilor şi oamenilor obişnuiţi. Poţi să recomanzi şi acadele pline de E-uri sau hamburgeri de la Mac. Tu eşti o vedetă, Miss Bucureşti, viitoarea Miss România şi, de ce nu, Miss World. Starurile au un stil de viaţă special. Altfel nu s-ar putea menţine, e destul de clar, nu?

În următoarele două ore, se difuzară şi reclamele pentru brânză topită Hochland şi pentru cereale cu ciocolată Nestle în care apărea Hannah. Fetiţa nici măcar nu se uită la ele şi nu mai întrebă nimic, dar rămase gânditoare, cu ochii spre fereastră.

***

În ultima lună, coşmarurile cu „greutatea necorespunzătoare” continuaseră s-o chinuie pe Hannah, cel puţin de două-trei ori pe săptămână. Şi, în mod misterios, revenea obsedant calculul acela fatidic: 25 de kilograme şi 21 de grame! Se trezea întotdeauna, tremurând, transpirată şi cu ochii dilataţi de groază, exact înainte ca pedeapsa să fie pronunţată.

„21 de grame, 21 de grame, 21 de grame...”, repeta ea cu obstinaţie. „Ce-or fi însemnând 21 de grame?!” se frământa Hannah în sinea ei. Nu îndrăznea să întrebe pe nimeni, pe mama nici atât, având în vedere că mama era ostilă oricăror explicaţii. Iar la şcoală colegii ar fi putut să o ia peste picior.

Într-o zi, la ora de sport, când rămase singură în clasă cu Victor, Hannah nu se mai putu abţine şi-i povesti despre coşmarurile ei. Victor rămase o vreme gânditor, fără să vorbească, bătând tactul pe bancă cu degetele lui subţiri, aproape străvezii. Mr. Blue, Tamagotchi-ul albastru, piuia slab, dar continuu. Victor îi dădu să mănânce, fără s-o privească pe Hannah. Apoi îşi scărpină fruntea şi ronţăi o vreme, în tăcere, capătul creionului bont.

Deodată, Victor se schimbă la faţă precum un ecran întunecat de monitor pe care începe să ruleze un screen-saver cu corali fosforescenţi şi peşti exotici sidefaţi. Ochii îi străluceau, mari şi umezi, iar trupul îi vibra. Se întoarse spre Hannah şi îi zise încet, cu vocea lui nesigură, dar plină de căldură:

– Ha-ha-nnah, s-s-s-ar putea să ştiu ce e cu cele 21 de grame!

Hannah tresări, se înroşi, dar nu zise nimic.

– Mai ţii minte filmul ăla pe care ţi l-am povestit acum o lună jumate-două? continuă Victor. Chiar aşa se chema, „21 de grame”! Ţi-am zis atunci de unde vine titlul: când oamenii mor, pierd un pic din greutate, mai exact 21 de grame.

Hannah se îmbujoră mai tare şi îşi supse instinctiv unghia trandafirie, lăcuită şi frumos manichiurată a degetului arătător de la mâna dreapta.

– Dacă e aşa, 21 de grame reprezintă sufletul. Şi asta înseamnă că, dintre toţi cei de-acolo, din coşmarul tău, numai tu ai suflet! De-asta ai depăşit măsura, zâmbi Victor.

Hannah simţi înţepături în sânii siliconaţi, iar ochii i se umplură de lacrimi. Îşi întoarse privirea spre Victor. Senzaţiile se amestecau în mod bizar: uimire, bucurie, emoţie,  recunoştinţă. Privirile lor se intersectară ca două stele căzătoare sub cupola opalescentă a aurorei boreale.

VII

Pe 11 iunie, cu o zi înainte de marele concurs Miss România, casa Hannei fierbea. Nu era o zi caniculară, ba, am putea spune că ploua mărunt, dar constant: picătura chinezească. Mama o trimisese pe Hannah la culcare devreme, de la ora şapte şi jumătate seara, deşi afară era încă lumină, ca să-şi facă somnul de frumuseţe.

Hannah era agitată, se temea încă din cauza greutăţii potenţial necorespunzătoare, deşi mama ei o cântărise chiar în seara aceea şi avusese 24 de kilograme şi 990 de grame. Nu-i era prea somn, iar de afară încă răzbăteau valuri de lumină (cenuşie, apoasă, dar deranjantă totuşi) prin draperiile trase. Se auzea răpăitul monoton al ploii: încet şi insinuant, de parcă i-ar fi pătruns în piele nişte perfuzii.

Se ridică din pat şi o luă pe Velma lângă ea, să-i ţină de urât şi s-o încurajeze. Îi era teamă să nu o prindă mama că nu-şi face încă somnul de frumuseţe. Dar mama părea în acel moment preocupată de cu totul altceva: vorbea la telefon cu bunicul care sunase să-i ureze „Succesuri multuri” nepoatei a doua zi la concurs. Bunicul era vesel şi guraliv, dar vorbea răguşit şi se plângea, ca de obicei, de răceală. Dar când nu era bunicul răcit? Mereu îl vedeai cu nasul roşu şi umflat, ochii îi curgeau, gâtul era inflamat, plin de gâlme şi părea întotdeauna că e gata să strănute. A, şi când strănuta, era mai ceva ca piticul Sneezy al Albei ca Zăpada, era bine să nu-i stai în cale, căci era mai înspăimântător ca orice uragan, taifun, cutremur sau tsunami şi ar fi putut spulbera totul în jur! Bunicul avea şi o vorbă: „Panta rhei” pe care o preluase de la un filosof grec Heraclit, dar pe care o aplica la propriu. Dacă-i curgeau nasul, ochii sau strănuta, bunicul spunea ghiduş, cu vocea lui răguşită, făcând cu ochiul: „Panta Rhei”. Dacă bunicul n-ar mai fi fost răcit, ar fi trecut cu siguranţă printr-o criză de identitate, ar fi devenit de nerecunoscut, iar Hannah nu dorea asta. Se gândi cum ar fi dacă bunicul ar strănuta brusc la telefon, iar mama ei ar fi catapultată la fel de subit pe fereastră... şi-ar cădea având drept paraşută doar capotul ei umflat de vânt!

Ca să mai treacă timpul, Hannah începu să se joace cu Velma. Încă era lumină. Velma îşi şterse tacticoasă ochelarii, apoi îşi luă un aer serios şi îi spuse să pocnească din degete. Hannah ascultă şi, dintr-o dată, se făcu întuneric beznă. Acum Hannei îi era şi mai urât ca înainte. Dar Velma îi spuse să mai pocnească o dată din degete. La al doilea pocnet, în întunericul adânc, fără margini, se aprinse o stea:

– Cea mai strălucitoare, Luceafărul de Dimineaţă sau Venus, zise Velma.

Hannah continuă să pocnească din degete şi în întuneric scânteiară multe stele, constelaţii şi nebuloase: Carul Mare şi Carul Mic cu Steaua Polară, Castor şi Polux, Orion. În curând, cerul se umplu de stele. Dar Velma nu se opri, ci o rugă pe Hannah să mai pocnească o dată din degete:

– Uite, vezi mărgica aceea albastră, pe care tocmai ai aprins-o când ai pocnit din degete? zise Velma.

– Ce stea e aia? întrebă Hannah, uitându-se cu atenţie în direcţia indicată de Velma.

– Aia nu e o stea, e o planetă! Şi nu orice planetă! E Gliese. Ştii tu, Gliese seamănă foarte mult cu Pământul, acolo se află oameni, plante şi animale la fel ca aici şi nici nu e prea departe: e numai la 20 de ani lumină!

– Asta înseamnă că aş putea ajunge până la 30 ani acolo, dacă aş pleca acum? se interesă Hannah.

– Ă, nu e chiar aşa de simplu, asta numai dacă ai călători cu viteza luminii, explică Velma.

– Oau, mi-ar plăcea să merg pe Gliese! exclamă Hannah.

– Uite, o să-ţi spun un secret, rosti Velma în şoaptă ca să nu audă mama Hannei. Pe Gliese fiecare fiinţă îşi poate găsi un frate sau o soră geamănă, adică pe cineva care seamănă leit cu el. De exemplu, acolo e o altă Hannah micuţă care se joacă acum împreună cu prietena ei, Velma.

– Ah, mi-ar plăcea s-o cunosc pe micuţa Hannah de pe Gliese! se entuziasmă Hannah.

– Chiar acum, micuţa Hannah de pe Gliese îşi udă floarea. Ştii, la fel ca şi Micul Prinţ, ea are o floare pe care o iubeşte şi o îngrijeşte, dar floarea ei, spre deosebire de cea a Micului Prinţ, merită. Floarea ei nu-i aşa mofturoasă, încrezută şi dificilă, Mimosa Sensitiva, ci e maiestuoasă, puternică, demnă şi se mulţumeşte cu atât de puţin! Şi, în plus, ea chiar e o floare specială, nu ca a Micului Prinţ: un trandafir banal! spuse Velma.

– A, aici nu sunt de loc de acord, protestă Hannah. Floarea Micului Prinţ nu este chiar aşa de capricioasă, poate că se răsfaţă ca să primească dovezi de iubire... Şi nu e deloc o floare banală: într-adevăr, e un tradafir din miliardele de trandafiri, dar nu unul oarecare. E tot o floare specială pentru că, ştii, cum zicea Vulpea, Prinţul a „îmblânzît-o”, a făcut-o prietena lui şi i-a dăruit dragostea lui.

– A, nu prea sunt de acord cu asta, da’, în fine, e târziu şi n-avem timp să discutăm în contradictoriu, cedă Velma. Uită-te mai bine la floarea Hannei de pe Gliese. O vezi? Ce culoare are? Şi ce plantă e?

– Incredibil! Un cactus cu o floare mare, albastră! se minună Hannah, îngustându-şi pleoapele ca să vadă mai bine şi rozându-şi uşor unghia trandafirie, frumos lăcuită.

  Hannah închise apoi ochii, cu gândul la sora ei geamănă de pe Gliese şi la cactusul ei neverosimil de albastru.

***

Între timp, mama terminase convorbirea cu bunicul şi încerca acum din răsputeri să doarmă, căci urma o zi foarte grea. Era şi ea foarte agitată. Nu se punea problema că nu făcuse pregătirile necesare, era un manager excelent şi prevăzuse totul în cele mai mici detalii, mai ceva ca la propria ei nuntă, de care-şi amintea, oricum, din ce în ce mai vag.

Toate ţinutele erau perfecte, începând cu rochia albă de zi de la Azzaro, din colecţia de primăvară-vară, comandată de la Paris şi adaptată pe măsura Hannei: era cambrată pe corp ca un body (scoţându-i în relief decolteul generos) şi prinsă cu o fundă la mijloc, apoi urmau trei volane scurte, albe, din franjuri, care-i ajungeau până la două palme de genunchi. Costumul includea şi un bolerou vaporos, cu franjuri bogate, lungi şi albe, care se deschidea ca nişte aripi de înger când Hannah ridica braţele.

Rochia de seară de la Elie Saab era ca de prinţesă: lungă, cu trenă, confecţionată din organza şi drapată cu inimi în culori pastelate, irizând scânteieri delicate de sidef. Bineînţeles, şi aceasta era foarte decoltată. Conturul decolteului (tot în formă de inimă) era marcat cu cristale Swarovski, topaze albastre şi ametiste. Rochiile erau poate cam pretenţioase pentru România, dar ce mai conta? Şi la noi trebuia impus un pic de stil. Preţurile nu fuseseră exagerate şi, oricum, contribuiseră şi sponsorii (inclusiv tatăl Hannei).

Iar costumul de baie era de-a dreptul o senzaţie! Din colecţia de vară a lui Cătălin Botezatu, inspirată din filmele cu Louis de Funès. Nu era ceva foarte sofisticat de la Paris sau Milano, dar era la modă şi... foarte sexy! Costumul era croit dintr-o singură bucată: gri metalizat, cu un anchior acoperit discret de dantelă neagră prin care se zăreau ispititor sânii siliconaţi ai Hannei. Costumul era tanga, cu un ametist mare in spate, iar coapsele erau înfăşurate (în partea de sus) în două benzi de dantelă neagră. Accesoriile erau şi ele foarte incitante: ciorapi negri de plasă până la genunchi şi mănuşi negre de mătase cu decoraţiuni spiralate din cristale Swarovski. 

Hannah testase 23 de coafuri şi 35 de machiaje, iar mama avusese ultimul cuvânt.

În ce priveşte coafura, mama apelase la un stilist local, bineînţeles, unul dintre cei mai cunoscuţi, care lucrase pentru Mihaela Rădulescu (şi aţi văzut câte frizuri şi culori a experimentat ea fără să chelească!), Cornel Saru. Acesta a adăugat o tentă artistică, provocatoare părului Hannei: rămânea platinat, dar căpăta acum câteva şuviţe lila şi violet de efect. Astfel, părul se armoniza perfect cu lentilele de contact cosmetice şi, în plus, era la modă violetul, iar puterea „flăcărilor violet” părea încă seducătoare, frisonantă, incomplet explorată. Pentru ţinuta de zi, părul filat, cu bretonul tuns asimetric, urma să fie îndreptat, coafat pentru a câştiga volum şi apoi lăsat să curgă în valuri pe umeri. La fel şi la defilarea în costum de baie. Doar ţinuta de seară necesita un coc – nu foarte înalt, prins clasic la spate şi lăsând să fluture bretonul uşor buclat, cu onduleuri largi, individualizat prin şuviţele lila şi violet cu reflexii metalice.

 Cosmeticiana era şi ea una recunoscută în România, Nicole, care lucrase la PRO-TV şi machiase multe vedete. Folosea doar cosmetice profesionale din gamele: Rifka, Kiko, Kryolan, Artdeco, Helena Rubinstein şi Ives Rocher. O însoţise pe Hannah la toate etapele locale ale concursului şi era cea mai mare susţinătoare a fetiţei. Machiajul de zi urma să fie destul de simplu şi de natural: fond de ten şi pudră porţelan (apropiat de culoarea tenului Hannei), fard de obraji rozé, sprâncene conturate cu maro deschis, ochii marcaţi discret cu creion dermatograf negru, fard de ochi roz pal ca fond şi violet în două nuanţe pentru colorarea pleoapei (mai deschis în colţul intern al ochiului şi mai închis în colţul extern), rimel negru pentru alungire, arcuire şi volum şi un ruj roz sidefat şi gloss. Pentru ţinuta de seară şi pentru defilarea în costum de baie, machiajul se schimba: pe ochi era aplicat un fard bleu-argintiu ca fond şi unul gri-metalizat în două nuanţe pentru colorarea pleoapei, ochii erau conturaţi cu tuş negru, iar rujul era violet intens, fosforescent, o nuanţă chimică, de laborator, dar care-i imprima un look techno foarte trendy. Rujul şi şuviţele violet, chiar dacă intrau puţin în contrast cu rochiţa de prinţesă (cu aspectul ei mai retro), reprezentau exact acea pată de culoare care o smulgea pe Hannah din lumea de basm Disney şi o ancora în prezentul cool, strălucitor, calculat şi tehnologizat. În colţul extern al ochilor, urmau să fie aplicate inimioare micuţe din cristale Swarovski, în ton cu rochia.

Avantajul lui Nicole era că se mişca repede. Un machiaj profesionist depăşeşte uneori şi trei ore, iar Nicole, la nevoie, se putea încadra şi în două. Hannah trebuia să schimbe două coafuri şi două machiaje într-o singură zi de concurs. Prima coafură şi primul machiaj trebuia realizate rapid, în 4-5 ore, înainte de începerea concursului. Competiţia dura cinci ore, dar nu aveau atâta timp la dispoziţie pentru schimbarea machiajului şi a coafurii. După debutul concursului, într-o oră-două, Hannah trebuia să treacă de la machiajul de zi la cel de seară şi, în maxim trei ore jumătate, de la părul despletit la coc. Era, deci, o adevărată provocare pentru cosmeticiană şi stilist!

Accesoriile erau comandate special pentru concurs şi în acord cu vestimentaţia: o agrafă de păr fantezie – o inimă stilizată de argint, încrustată cu pietre semipreţioase (onix, zirconiu, topaze albastre şi ametiste), iar cerceii erau lungi, din aur alb, cu şiraguri de inimioare din aceleaşi pietre (cu excepţia diamantelor originale care înlocuiau, în acest caz, zirconiul).

Cu greutatea nu părea să fie o problemă, doar mama o monitoriza permanent, cu stricteţe, cântărind-o pe Hannah de cel puţin trei ori pe zi. În seara dinaintea marelui concurs, Hannah avusese 24 kilograme şi 990 de grame, deci era foarte aproape de standarde.

Sănătatea Hannei părea, de asemenea, excelentă, cum o asiguraseră atât medicul pediatru, cât şi chirurgul care-i efectuase operaţia de mamoplastie, deci, fata era aptă, cu siguranţă, pentru competiţie. Iar noii ei sâni arătau impecabil şi făceau furori oriunde se ducea. Nu încape vorbă că sânii erau competitivi şi urmau să constituie un avantaj decisiv pentru câştigarea concursului.

Nu era, aşadar, nicio problemă! Atunci de ce se mai agita ea atât?

Îşi făcu un ceai de dormit „Somn liniştit” de la Fares, un produs naturist cu roiniţă, lavandă, tei, soc şi iarbă de sulfină şi îşi fumă ţigara de dinainte de culcare ca să se relaxeze. Era foarte obosită, dar nu-i era deloc somn. Luă patru pastile de Sedatif PC, pe care le ronţăi încet, ca pe bomboane. „Or avea zahăr sau nutrasweet? Câte calorii hăpăi eu acum?”, se gândi ea. Se întinse apoi pe pat, aşteptând să o învăluie blând somnul mângâietor, cu vise frumoase (Hannah, Miss România şi ea, mama, pe podium, alături de fericita câştigătoare, ajutând-o să-şi aşeze diadema pe cap).

Auzea încă zgomotul sâcâitor, intermitent al ploii. Îşi puse perna în cap, apăsând-o tare pe faţă. „Mai am un pic şi mă asfixiez, o să dorm, da’ somnu’ de veci... şi afurisita asta de ploaie tot se aude, îmi perforează creierul”, se plânse ea. Degetul mare de la piciorul drept se mişca şi el, în cerc, în ritmul ploii, râcâind cearceaful şi ameninţând să facă o gaură în saltea. Se încălzise, transpiraţia îi curgea şiroaie, perna se năclăise. „Panta rhei”, vorba bunicului... Vru să arunce perna cât colo, dar nu mai izbutea pentru că se lipise de păr. Când reuşi s-o desprindă, constată că era pe jumătate cheală. 

Se dădu jos din pat şi-şi puse banderola neagră de la Coca Cola pe faţă şi dopurile antifonice în urechi. Degeaba, tot auzea ploaia, încă şi mai pervers şi mai insinuant, de parcă ar fi fost o cucoană fanată şi bârfitoare cu care s-ar fi întâlnit întâmplător la coafor, care şi-ar fi vopsit într-un roşu obscen ultimul smoc de păr (eventual din bărbia ascuţită ca un vârf de pantof), şi-ar fi implantat unghii false pe mâinile aproape putrezite şi i-ar fi făcut confidenţe şocant de detaliate despre aventura ei cu portarul sau poate cu groparul...

Se suci de pe o parte pe alta de mii de ori. Patul trepida. Îşi şterse stropii de sudoare de pe frunte cu mâneca şi oftă adânc. Începu să numere rujuri L’Oreal, apoi genţi Vuitton, apoi bluziţe de la Zara, şi, deşi reuşise să reconstituie aproape complet standurile şi magazinele până la cel mai mic detaliu, somnul tot nu se lipea de gene. Trecu la procedee clasice: numără oi, ajunse pe la 2987, dar tot nimic. Banderola neagră de pe ochi se făcuse şi ea fleaşcă. Mai numără o dată oi, ba căută şi oaia neagră prin mulţime: nu era una, ci 822. Apoi se distră să împerecheze oile şi să numere puii: 1478. Numără şi oile cu talangă: 2105, dintre care 85 aveau talangă de argint cu cristale Swarovski. „Stai puţin, fată, eşti proastă, vacile au talangă, nu oile.” Dar ce mai conta? Oricum, nu strica să încerce şi cu vaci. Numără şi vaci: 3489 de vaci bălţate, 2823 de vaci violet, Milka, aşa ca-n reclama cu Hannah, 1071 de animatori de văcuţe, 129 de pajişti violet, 230 de râuri de ciocolată, 458 de cascade de ciocolată...

 Degetul mare de la piciorul drept aproape găurise salteaua, tâmplele îi zvâcneau spasmodic, năduşea, părea că se sufocă, dar nu putea să doarmă. Se dădu jos din pat, mai exact se scurse pe podea ca o cârpă şi se târî până la raftul cu medicamente. Se simţea stoarsă ca o lămâie din spotul pentru „Pepsi Twist”, nu era în stare să facă nimic. „Cum or putea unii să creadă că e distractiv să ai insomnii?! Să citeşti, să te uiţi la TV, să stai pe net. Eu mă simt ca o legumă”, suspină ea.

Mai luă două pastile de Sedatif PC (pe care le înghiţi direct, că nu mai putea să mestece), apoi îşi târşi picioarele până la bucătărie, unde, după „lupte seculare” care durară vreo 15 minute, după ce încercă să aprindă mai întâi dulăpiorul, apoi chiuveta, reuşi în cele din urmă să găsească aragazul şi să pregătească un nou ceai „Somn liniştit”. Bău cu lingura direct din ibric şi-şi aprinse o ţigară şi, odată cu ea, cealaltă jumătate de păr, rămasă după desprinderea pernei. „Nu-i nimic, în sfârşit, coafura a recâştigat simetria pierdută! Ce mai contează, nu candidez eu”, îşi zise ea. Se împletici apoi din nou spre pat, unde se prăbuşi cu zgomot. Ploaia continua să tropăie obraznic în urechile ei, zgâlţâind dopurile antifonice pe ritmuri din ce în ce mai accelerate de heavy-metal.  

VIII

Glorioasa dimineaţă de 11 iunie o surprinse pe mama Hannei cu cearcăne până-n gură, o faţă vineţie (de fantomă, nu de văcuţă Milka), buze stafidite şi aproape cheală (nu complet, căci mai avea un smoc de păr, ciufulit şi albit peste noapte, drept în vârful capului). Ar fi fost o imagine perfectă pentru o petrecere de Halloween, dar nu pentru un concurs de Miss. Dar ce mai conta? Nu era ea candidata.

Mama bău repede, pe nemâncate, o cană de cafea tare, făcută cu o seară înainte, se spălă pe faţă cu apă rece, se machie în fugă (dându-şi cu un strat foarte gros de fond de ten, fard şi pudră), îşi puse o perucă blondă platinată şi îmbrăcă o rochie lungă, despicată într-o parte, de un roşu aprins (ca să se uite lumea la rochie şi nu la faţa ei de stafie).

O zgâlţâi apoi pe Hannah să se trezească. O duse apoi, încă adormită, ca prin vis, la cântar şi..., slavă Domnului, era bine, avea 24 de kilograme şi 950 de grame. Îi dădu o felie de pâine integrală cu caşcaval şi un pahar de apă plată cu lămâie. Apoi o trimise să se spele şi să se îmbrace rapid, cu un tricou şi blugi. Ţinutele pentru concurs fuseseră transportate deja, cu o zi înainte, la locaţie, la Sala Mare de Bal de la Marriott, unde urma să se desfăşoare festivitatea.

Pe drum, în taxi, mama îşi dădu seama că uitase textul pe care trebuia să-l spună Hannah la început, la prezentare, dar fetiţa părea să se descurce şi fără ea. Era vorba despre salvarea delfinilor Calderon din Danemarca – Insulele Feroe, iar Hannah, care avea o conştiinţă ecologistă destul de solidă, părea nu doar informată, ci şi foarte implicată. Nu spunea textul ca pe o pozie, ci din suflet şi asta urma să facă impresie bună. Şi, oricum, în România, cazul delfinilor Calderon era de actualitate, destul de cunoscut, circulase în mediul online şi multă lume semnase petiţia pentru oprirea măcelului. A, şi era o temă neutră, nu avea nicio legătură cu criza economică şi cu impactul ei local, în România. Iar la proba de aptitudini nu avea de ce să-şi facă griji, doar Hannah ştia cântecul „The Best of BothWorlds” de câţiva ani şi l-ar fi putut interpreta până şi în somn, fără greşeală.

La 8:30 erau deja la Marriott unde îi aşteptau de o jumătate de oră machioza, Nicole şi stilistul, Cornel. Sala Mare de Bal era pregătită pentru festivitate, decorată cu aranjamente florale impozante şi somptuoase: cale, strelizzia, orhidee şi crini imperiali. Hannei i se păru că aranjamentele florale erau solemne şi maiestuoase, dar de o strălucire rece, artificială şi alunecoasă precum gresia super-lucioasă instalată, de curând, la metrou, la Obor, pe care era să-şi rupă bunicul picioarele. Toate florile utilizate pentru aranjamente erau naturale, dar păreau fără viaţă. Ar fi preferat de o mie de ori flori de câmp, deşi nu culesese personal niciodată: văzuse însă vara, la ţigănci, la tarabe, bucheţelele acelea înfoiate, pestriţe ca nişte curcubee. Florile lor (albăstrele, garofiţe de câmp, margarete, sânziene şi multe altele) păreau adunate de-a valma, erau aşezate la întâmplare (respingând orice idee de ordine), dar fremătau de viaţă şi aveau un miros proaspăt şi înţepător.

Mesele rotunde (de 6-8 persoane), destinate publicului şi scaunele erau împodobite ca la nuntă, cu huse din tafta crem şi panglici aurii. Pe mese se puteau vedea deja sticle de apă minerală plată şi carbogazoasă, Dorna. Dincolo de mese, în capătul sălii era amenajată o scenă capitonată în roşu, pe care urmau să defileze concurentele. Chiar lângă podium se afla masa juriului, dreptunghiulară (nu rotundă), mai mare decât restul (de 12 persoane) şi decorată mai bogat decât toate celelalte cu aranjamente florale de gală şi cupe pline cu fructe exotice. Inclusiv şerveţelele erau modelate în formă de flori: orhidee, cale, strelizzii, crini imperiali, exact ca în aranjamentele florale din sală. Cristale Swarovski în culorile curcubeului, de toate formele și mărimile, împodobeau nu doar vasele și cupele, ci erau presărate din abundență și peste flori și fructe. În spatele podiumului se afla un ecran mare de proiecţie pe care urmau să fie difuzate filmele de prezentare a concurentelor şi spoturile publicitare. Când intră în Sala Mare de Bal, abia călcând pe covoarele persane, în drum spre cabina de machiaj, Hannah tresări la vederea candelabrelor uriaşe, grele, care atârnau până aproape de pământ: i se păru că seamănă cu nişte caracatiţe gigantice, care-şi mişcă hipnotic către ea tentaculele de cristal orbitor, o împroaşcă şi o acoperă cu jerbe de venin paralizant, apoi o cuprind în braţe şi o strâng până la sufocare.

Machiajul şi coafura demarară la 8:50 şi durară 4 ore şi 53 de minute. Mama Hannei se plimba agitată, înainte şi înapoi şi era gata să-şi roadă şi ea unghiile lungi şi roşii, căci concursul începea la ora 14:30 şi intrase puţin în panică. Imobilizată pe scaun, Hannah avea impresia că nu se mai termină niciodată şi că încet-încet se pietrifică. Nu-şi putea permite să plângă, şi-ar fi distrus machiajul. Şi apoi, o statuie nu plânge niciodată. Se gândi la bunicul: odată, când schimba nisipul cu parfum de lavandă din tăviţa pisicii, îi spusese că „Aşa e şi viaţa: un căcat cu parfum de lavandă”. Şi ei i se părea acum că totul e un mare căcat (fie el şi cu parfum de lavandă). Îşi dori să strănute bunicul chiar atunci şi să o proiecteze cu tot cu scaun pe planeta Gliese, la sora ei geamănă şi la cactusul ei neverosimil de albastru.

Machiajul ieşise foarte bine, exact aşa cum fusese proiectat pentru prima ţinută (rochia de zi), Nicole avusese, ca de obicei, mână bună. Acum îşi privea opera admirativ şi, în acelaşi timp, încerca s-o încurajeze pe Hannah:

– Hai, uită-te, fată, ce bine a ieşit! Arăţi suuuper! O să fii cea mai tare!

Şi mâna stilistului se arătă la fel de fermă şi de inspirată ca a cosmeticienei.

– Ia uită-te în oglindă! Eşti mai frumoasă ca orice prinţesă Disney, mai frumoasă ca Hannah Montana şi Lady Gaga la un loc şi categoric mai frumoasă decât toate concurentele de aici! o încurajă pe Hannah stilistul, mângâindu-i uşor părul, cu mare atenţie, pentru a nu-i deteriora coafura.

Încurajările erau de natură s-o liniştească mai curând pe mama Hannei decât pe fiică. Hannah simţise nevoia să se teleporteze pe Gliese, cu sau fără ajutorul strănutului bunicului, după primele 28 de minute de machiaj. Mama dăduse 1328 de ture ale sălii între timp, în ciuda oboselii. Acum se oprise pentru a evalua opera cosmeticienei şi a stilistului şi păru, măcar, pentru câteva minute, ceva mai calmă. Se uitase bine în jur la celelalte concurente din grupa de vârstă a Hannei şi niciuna nu i se părea la nivelul fetiţei ei care avea, din start, avantajul sânilor siliconaţi. Mai era o fetiţă din Dolj cu sâni destul de proeminenţi (nu se ştie dacă de la mamoplastie sau de la consumarea puilor Proteus), dar aceasta nu părea să aibă graţia şi charisma Hannei. Mai mult, mama nu-şi amintea să o fi văzut într-o reclamă la televizor.  

Dar timpul trecea şi mama o îmboldi pe Hannah să se îmbrace odată cu rochia albă de zi de la Azzaro pentru prima probă. Într-adevăr, rochia părea bine aleasă şi îi scotea în relief decolteul generos (toate privirile şi camerele de filmat o să vireze instantaneu către acel loc când va urca Hannah pe scenă). Chiar dacă era o rochie haute-couture, se dovedea comodă, Hannah se putea mişca uşor în ea (căci cele trei volane scurte, albe, din franjuri îi ajungeau până la două palme de genunchi şi nu o deranjau când mergea sau dansa): avea să fie o floare la ureche când va interpreta „The Best of Both Worlds”! Boleroul vaporos, cu franjuri bogate, lungi şi albe, îi venea şi el excelent, iar efectul de aripi de înger atrăgea atenția tuturor.

Ecranul de proiecţie din spatele scenei se aprinse: începuseră reclamele sponsorilor şi chiar a doua dintre ele era cu Hannah şi ciocolata Milkinis. Mama Hannei zâmbi plină de mândrie şi o strânse pe fetiţă de mânuţă. Concurentele fură chemate să se apropie de podium şi se aşezară de o parte şi de alta a scenei, în şir indian. 

Festivitatea începu şi Hannah tresări, aşteptându-se să audă ecouri din melodia „Telephone” a lui Lady Gaga şi să apară juriul de blonde mascate, „vrăjitoarea” şi sexy-prezentatoarea-pirat ca în coşmarul său. Dar nu, muzica nu era aceeaşi: se auzea ultimul hit al Ioanei Descuianu, „Eu pot trişa”. În sunetul muzicii, îşi făcură apariţia pe scenă prezentatorii, Ioana Descuianu şi Bogdan Bagatos. Ioana era îmbrăcată într-un costum sexy, negru, mulat, de „Catwoman”: purta o mască de pisică, un body foarte decoltat, negru, de piele, pantaloni foarte scurţi, cu talie joasă, negri, de piele, mănuşi negre, lungi, mai sus de coate, cizme înalte, dincolo de genunchi, cu toc cui, gheruţe argintii ataşate mănuşilor, o coadă impresionantă, cu vârful ascuţit şi un bici. Costumu-i lăsa la vedere abdomenul plat, bronzat la solar. Bogdan Bagatos purta un costum de pitic „Habarnam”: pantaloni scurţi, galbeni, cu bretele, o bluză portocalie, o cravată verde şi o pălărie mare, ţuguiată, albastră. Avea acelaşi aer caraghios ca şi piticul din poveste. „Bine că nu prezintă piticu’ ălălalt, cum îi zice, a, Piticu’ Porno!”, oftă uşurată mama Hannei, ştergându-şi transpiraţia de pe faţă cu un şerveţel.

În sală, lumea (destul de numeroasă) vorbea cam tare şi chicotea. Înfuriată, Ioana pocni din bici şi restabili liniştea imediat:

– Gura, bă, că vă omor! Cine a zis că numai blondele sunt bune? Păi, uitaţi-vă la mine, şi brunetele sunt bune, şi nu numai bune, ci şi deştepte şi de „succesuri”, vorba altei brunete celebre! Pă mine m-a făcut scârba de maică-mea bună dă tot, şi-am avut  de toate, şi-aveam şi mai multă avere dacă nu mă fura jigodia şi fufa dă maică-mea! Auzi, fă, mamă, fă?! Mânca-mi-ai flocii, uscaţi-s-ar tenu’, pielea, pizda şi toate organele-n tine, trăsni-ţi-ar crucea şi răscoli-te-ai în mormânt un mileniu... un secol, ă, care e mai mult, bă? avu Ioana o ezitare. Răscoli-te-ai şi până la aiseigiul următor, panaramă ce eşti! Că mi-ai ciordit averea şi cimitirele dă la tăticu’, Dumnezeu să-l odihnească, l-ai băgat şi pă el în mormânt! Ce vă râdeţi, bă, porcilor? pocni Ioana din bici şi făcu iar linişte în sală. Ce zici, mă, se dă la TV? se întoarse ea spre Bagatos. Las’ să taie la montaj, dacă trebe, da’ ştii că asta face audienţă! murmură ea în cască.

– Ce-ai, păţit, fă, ce zici?! rosti Bagatos pe un ton superior către Ioana. Cum vorbeşti cu publicul? Câţi prieteni ai pă Facebook?

– Du-te, bă, lasă-mă, am 4743, i-am verificat ieri, zise Ioana sigură de ea.

– Ai înnebunit, fă, cum vorbeşti cu publicul?! O să ai zero prieteni pă Facebook! o muştrului prieteneşte Bagatos.

Ioana lăsă ochii, coada şi biciul în jos.

– Zi dă mă-ta ce vrei, că face audienţă, da’ nu te lua de public şi nu mai zbiera la oamenii ăştia! o apostrofă din nou Bagatos. Hai să revenim la concurs! Bună ziua, fetelor, mai exact, domnişoarelor, că arataţi aproape ca nişte femei în toată firea! spuse Bagatos cu glas puternic. Mai că-mi vine să vă provoc la un striptease ca la mine la emisiune, la Campionatul Mondial, dacă n-ar fi mămicile voastre cu voi! vorbi Bagatos, mai încet, subversiv, dar suficent de tare încât să se audă în sală.

Din public răzbătură spre el câteva chicoteli.

– Domnu’ Boc, dacă sunteţi în sală, vă provoc şi pe dumneavoastră la un striptease complet! izbucni Bagatos râzând. Data trecută, la mine în emisiune, v-am văzut numai curu’ la vestiar, trebe să vedem şi pula că moare audienţa de curiozitate! Ce tare! Acum am mai multe camere cu mine, cu zoom foarte bun, şi putem să vă filmăm şi din faţă. Domnu’ Crin, dacă sunteţi şi dvs., aţi putea comenta în direct despre scula domnului Boc, nu rataţi o asemenea ocazie, vă creşte procentul de încredere şi de alegători! strigă Bagatos.

– Taci, bă, nu e nici domnul Boc, nici domnul Crin în sală! se înfurie Ioana. Sunt doar fetiţele astea cu mamele lor, nu mai vorbi prostii! Ah, ce bine e să ai o mamă care să te iubească şi să te ocrotească, nu ca piţipoanca şi scârba dă maică-mea care m-a nenorocit, mi-a distrus viaţa, mi-a supt-o ca un vampir! Mi-ai mâncat viaţa şi averea, fă, curvo! Futu-le-n gură şi pă Melissa şi Vanessa, v-am dat juma de milion de Euro să mă scăpaţi de jigodia dă maică-mea, v-am dat bani, apartament, maşină de lux, am mers cu voi noaptea în pădure, la ora trei, să facem Voodoo şi să înfigem ţepuşe în panarama dă mama şi, la ce bun? M-aţi jefuit, blestemate să fiţi în veci, arză-v-ar focu’, strica-vi-s-ar poţiunile de căcat, mânca-v-ar criza şi falimentu’ şi înghiţi-v-ar pârnaiele! zbieră Ioana, plesnind din bici.

– Hai să revenim la concurs, interveni Bagatos, pocnindu-şi uşor elasticul bretelelor galbene de cămaşa portocalie, strâmbându-se şi trăgând-o uşor de coadă pe Ioana. Acesta este un prim pas spre glorie al micuţelor noastre domni...

– Bă, fetelor, ascultaţi-mă, dacă vreţi să reuşiţi în viaţă, aţi făcut deja primul pas, prin acest concurs, îl întrerupse Ioana pe Bagatos, cu figura schimbată, tresăltând de emoţie. Azi fotomodel, mâine europarlamentar, poate şi prim-ministru! Fiecare fotomodel are în raniţă, pardon, în poşetă titlul de prim-ministru, nu-i aşa? Cum a zis Napoleon!

– Şi acum, să prezentăm juriul, rosti Bagatos, ca s-o oprească pe Ioana, fiindcă nu era prea sigur de formula lui Napoleon. Avem astăzi printre noi, în juriu, cele mai îndrăgite vedete care sunt sigur că vă bucuraţi să le revedeţi. Avem onoarea să vă prezentăm pe.... (făcu o pauză de suspans) cel mai tare prezentator de show TV al momentului, bineînţeles, după Bagatos, marele actor şi cântăreţ de rock’n’roll... astăzi dansează pentru noi! Ştefan Bănică Junior!

Ştefan Bănică Junior, îmbrăcat în frac, se ridică de la masa juriului şi îşi flutură mâna către public, zâmbind larg, hollywoodian, atrăgător, dar inaccesibil. Lumea din sală izbucni în aplauze şi urale. Toate doamnele şi domnişoarele din public ţipau entuziasmate, una chiar leşină de emoţie, iar altele alergară să ceară autografe pe invitaţii.

– Şi acum, al doilea membru din juriu, marele creator, cel care a dat lovitura cu colecţia de primăvară-vară inspirată din filmele cu Luis de Funes şi care ne uimeşte mereu prin creativitatea sa multiplă.... Cătălin Botezatu!

Cătălin Botezatu se ridică şi el, în aplauzele publicului. Purta un costum foarte şic, de culoarea oului de raţă, dar, în ropotul de aplauze, lăsă, foarte natural, să-i cadă pantalonii şi rămase într-un slip auriu, strălucitor, tanga, din colecţia sa de primăvară-vară. Aplauzele se înteţiră.

– Şi ultimul, da’ nu cel din urmă, dintre masculii din juriu, cel mai popular moderator şi om de televiziune... absolut senzaţional, dar este chiar... Dan Diaconescu! Rămâneţi cu noi şi uitaţi-vă bine la el şi la show-ul nostru, fiindcă nici nu ştiţi ce pierdeţi!

Dan Diaconescu, îmbrăcat simplu, în blugi şi cu un tricou roşu cu poza sa din timpul detenţiei, în spatele gratiilor, se ridică şi el în delirul publicului.

– Este senzaţional... acest concurs, spuse în stilul său poticnit şi cu aerul său inexpresiv inegalabil Dan Diaconescu. Senzaţionale sunt toate aceste fete care participă şi care s-au pregătit foarte mult pentru aceasta. Senzaţional este canalul OTV care vă rezolvă toate problemele şi vă vindecă toate bolile numai când îi vedeţi pe alţii cum se păruiesc şi cum se omoară în direct. Senzaţional este Partidul Poporului al lu’ domnu’ Dan şi al OTV-ului care a ajuns la 30% în sondajul IMAS şi care va câştiga alegerile! Vom da fiecărui român 20000 de Euro în compensaţie pentru jaful mafiei pedeliste şi useliste! O să spulberăm ciocoii! Asta e adevărata putere a „flăcării violet”. Nu uitaţi să vă uitaţi şi să ne votaţi, fiindcă nici nu ştiţi ce pierdeţi! A, dacă vreţi, vă dau un tricou cu autograf după concurs, costă numai 89 de lei, e cu discount de 25%!

– Şi acum să prezentăm şi partea feminină a juriului! strigă Ioana. Mai întâi, cea mai de „succesuri” femeie din România, visul oricărei fetiţe, cea mai mediatizată tânără nevastă de miliardar boşorog, acum, din fericire, divorţată, care tocmai şi-a deschis o şcoală de fotomodele ca să dea o şansă şi unor puştoaice ca voi, nimeni alta decât... Monica Gabor-Columbeanu!

Cu un aer de Lolită, Monica, îmbrăcată într-o rochiţă bleu, scurtă, cu o fundă la spate, se ridică în aplauzele frenetice ale publicului:

– Vă mulţumesc pentru invitaţie! zise ea încet, cu vocea ei nesigură. E drăguţ din partea voastră. Sunt sigură că o să fie un concurs foarte drăguţ.

– Şi acum să continuăm cu cineva care a fost o fată obişnuită la fel ca şi voi, dar a reuşit să se lanseze în timpul unui reality-show, iată un exemplu pentru voi, o apariţie seducătoare.... Cosmina Păsărin!

Cosmina, îmbrăcată într-o rochie decoltată de seară, împodobită cu paiete, se înclină în uralele publicului:

– Bună seara, fetelor! Nu uitaţi, un reality-show vă poate face vedete! Renunţaţi la inhibiţii! Nu rataţi ocazia! Poate fi şansa voastră! Aveţi grijă doar să nu luaţi Plasă... fie ea şi de Stele, spuse Cosmina zâmbind poznaş şi făcând cu ochiul către public.

– Şi ultima, dar nu în ultimul rând, continuă Ioana plină de înflăcărare, cea care a făcut ravagii printre toţi bărbaţii din România, burlaci sau nu... cea mai sexy... Sexy-Brăileanca!

Sexy-Brăileanca era îmbrăcată doar cu un maiou argintiu foarte scurt şi decoltat (care oferea o privelişte absolut privilegiată nu doar asupra sânilor, ci şi asupra tatuajului floral, multicolor de pe piept), o fustiţă mini, mulată, tot arginitie şi ciorapi plasă. Avea şi piercing în buric. Toată lumea izbucni în aplauze, iar câţiva bărbaţi surescitaţi izbiră chiar cu pumnul în masă, ameninând să răstoarne paharele şi sticlele de apă minerală.

– Ce, faci, fată, cum îţi merge sarcina? Ai descoperit tatăl din ăia 48 sau câţi erau? o întrebă Ioana aproape grijuliu.   

– Ce-ai, fă? sări Sexy-Brăileanca. De unde scoţi astea? Sunt numai 20, am dat şi interviu la Click! Nu sunt chiar aşa de futăcioasă!

– Taci, fată, că e concurs de copii! Îţi tai microfonul dacă mai faci comentarii d-astea! Te las acum că mi-e milă de copil, ce vină are el? Ia zi, fată, cum faci, că nu se vede burta!? Bă, fată, hai nu mă îmbrobodi, ce sarcină ai tu? Poate sarcină de partid, că eşti membră la Comitetul Permanent la Tineretul Liberal!

După prezentarea juriului (care dură mai mult decât fusese estimat), concursul, în sfârşit, începu, iar fetele fură invitate pe scenă pentru prima probă: defilare în ţinută de zi plus proba de talent. Hannah se mişcă impecabil, cu o siguranţă de sine şi o eleganţă parcă naturală, în rochiţa de la Azzaro, iar cântecul „The Best of Both Worlds” ridică publicul în picioare.

Mama Hannei abia apucă să ofteze uşurată după prima probă, că se dădu startul pentru următoarea: defilarea în costum de baie. Aici, într-adevăr, cel mai mic detaliu putea face departajarea. Cu ajutorul lui Nicole, Hannah schimbă ultra-rapid machiajul şi costumaţia. Doar coafura rămase aceeaşi ca la prima probă.

În timpul defilării în costum de baie, mama, deşi din ce în ce mai obosită, analiză la sânge concurenţa: toate celelalte fete păreau mai puţin strălucitoare decât Hannah, mai puţin sigure în mişcări şi nici nu ştiau să umple scena ca fetiţa ei. A, şi nici nu erau aşa de bine pregătite ca Hannah! Sigur, beneficiaseră şi ele de concursul unor designeri, cosmeticiene şi stilişti, dar parcă niciuna dintre ele nu se prezenta aşa de profesional ca Hannah. Era şi meritul ei. Ea, una, ca mamă, se ocupase intensiv, de multă vreme, pentru a o pregăti pe Hannah, investise foarte mult (şi financiar şi afectiv), fără să accepte compromisuri, îşi dedicase timpul şi viaţa ei pentru ca Hannah să reuşească.

Dintre concurente, doar cea de la Dolj părea o ameninţare ceva mai serioasă. Bruneţică şi cu ochi albaştri, cu sâni apetisanţi şi cu un funduleţ bombat, concurenta de la Dolj se mişca pe scenă mai bine ca pe stradă sau acasă, vioi şi agil, ca o felină jucăuşă, dar nu avea totuşi aura de star a Hannei.

Deşi costumaţia era, de această dată, destul de incomodă, Hannah nu lăsă să se observe niciun inconvenient, ci se mişcă provocator, fără reţineri, fără ezitări. După o privire de la distanţă în plan ansamblu, camera o surprinse pe Hannah în plan întreg, apoi începu să înainteze tiptil spre ea. Se apropie din ce în ce mai mult, lăsând să se observe mănuşile negre de mătase, se opri câteva secunde în zona sânilor cu sfârcuri întărite care palpitau sub dantela neagră, apoi coborî lent spre ciorapii negri de plasă, se îndepărtă iar, apoi, plonjă cu un zoom înainte spre chiloţeii tanga cu ametist la spate, alunecând pe fesele rozé, uşor transpirate ale Hannei. Camera o iubea. Camera o mângâia cu privirea ei. Mama tresări puternic, simţind succesul.

Defilarea în rochie de seară şi proba de discurs (mesajul către public) erau acum, aproape o destindere, după prezentarea costumului de baie. Rochia vaporoasă de seară de la Elie Saab o făcea pe Hannah să semene cu o prinţesă. Machiajul rămănea acelaşi ca la defilarea în costum de baie, dar coafura se schimba: Hannah trecea acum la coc.

După imaginea sexy-agresivă, urma acum una de poveste Disney, iar Hannah ştia atât de bine să intre în orice rol! Tot acum Hannah trebuia să impresioneze juriul şi publicul cu discursul ei ecologist despre salvarea delfinilor Calderon. Hannah pluti spre microfon ca o floare de lotus şi spuse cu vocea ei suavă, dar fermă, suficient de tare şi de clar încât să se audă până în fundul sălii, fără să se intimideze câtuşi de puţin:

– În fiecare an, sute de delfini Calderon sunt măcelăriţi în insulele Feroe în cadrul unui aşa-zis ritual de trecere la maturitate. Tinerii de pe insulă cred că devin „bărbaţi” când înjunghie minunatele făpturi ale adâncului şi când inundă marea de sânge. Opriţi masacrul! Semnaţi petiţia online la www.savethedolphins.com! O găsiţi şi pe pagina mea de Facebook, la „causes”. Dacă sunteţi prietenii mei, sunteţi şi prietenii delfinilor. Să fim cu toţii prietenii delfinilor Calderon!

Publicul aplaudă zgomotos, iar una dintre doamnele elegante din sală îşi şterse discret lacrimile. Mama Hannei zâmbi satisfăcută. Se simţea mândră de fiica ei, acum nimic nu mai putea sta în calea corIoanei de Miss România.

Juriul se retrase să delibereze, iar Ioana Descuianu reintră pe scenă, în aplauzele publicului, pocnind din bici, pentru un mini-recital.

Timpul se dilatase incredibil, minutele păreau ore, zile, luni, ani sau chiar secole. Părinţii aştepau cu sufletul la gură. Mama concurentei de la Iaşi se îndopa cu bomboane praline Heidi care îi mai săreau din braţe sau din gură de emoţie. Cu mâini tremurătoare, mama fetiţei din Timiş făcea confetti din şerveţele, iar mama candidatei din Dolj se închina din când în când, precipitat şi spasmodic, sau învârtea mătănii. Mama Hannei rămăsese imobilizată, cu mâna încleştată pe paharul de şampanie. Fetiţele priveau sala speriate, cu ochi mari şi obosiţi. Fondul de ten şi fardul de obraz nu le puteau ascunde paloarea. Le înţepeniseră picioarele în pantofii cu toc înalt, dar niciuna nu se descălţase, rămăseseră toate pe scenă încremenite în poziţii caraghios marţiale, hotărâte să nu cedeze. „The show must go on”. Continuau să zâmbească publicului. Un zâmbet lung, trist, obscen, care se prelungea dincolo de trupurile şi sufletele lor, persistând ca surâsul Pisicii de Cheshire din „Alice în Ţara Minunilor”.

Hannah păru şi ea pentru o clipă palidă şi obosită, picioarele îi tremurară, dar, apoi, se îndreptă şi săgetă sala cu o privire de regină. Mama îi surprinse privirea şi îşi întări încrederea.

În sfârşit, juriul reveni după deliberări „seculare” care duraseră de fapt 33 de minute, iar Ioana şi Bogdan îşi reluară locul pe scenă. Bogdan îşi ridică pălăria uriaşă de Habarnam de pe cap şi o aruncă în public, în uralele acestuia. O domnişoară din public o prinse şi o sărută cu evlavie. Ioana pocni din bici pentru a face linişte în sală şi strigă în microfon:

– Deci, în sfârşit, putem anunţa câştigătoarele, juriul a hotărât, să vedem cine este Miss România! Vom citi premiile în ordine inversă. Deci, pe locul patru, premiul special al juriului, concurenta din Timiş, Claudia Roşu! Te rog să mergi la juriu, puştoaico, să-ţi ridici premiul, ai câştigat, felicitări!

Mama concurentei din Timiş avea mâinile burduşite de şerveţele pentru confetti, iar masa la care stătea arăta ca ninsă. Femeia rămase o clipă cu mâinile în aer ca o pasăre rănită, apoi îşi reveni şi se scutură de resturile de şerveţele. O luă de mână pe fiica ei, o frumoasă brunetă cu ochii verzi (îmbrăcată într-o rochie de culoarea smaraldului, în formă de frunză) şi o conduse până la juriu unde micuţa îşi ridică premiul şi un buchet mare de orhidee.

– Deci, mai departe, pe locul trei, anunţă Bagatos, frumoasa domnişoară din Constanţa, Cristina Rihanna Ionescu, felicitări!

Fetiţa din Constanţa, îmbrăcată într-o rochie lungă aurie mulată şi având un coc uriaş, şaten închis, împodobit cu flori tot aurii, înaintă şi ea, ţăcănind din tocuri, pe scenă, însoţită de tatăl ei care părea roşu ca racul şi foarte transpirat.

– Şi acum, pe locul doi, nimeni alta decât minunata concurentă din Dolj, Alessia Gorobăţ, felicitări! anunţă Ioana. 

Mama concurentei din Dolj sări ca arsă. Ştia, da, ştia ea că o să câştige! Dumnezeu e mare, se rugase atâta, dăduse şi acatiste, ştia ea că o va ajuta! Închinându-se din nou, cu lacrimi în ochi, mama urcă pe scenă și o conduse pe micuţa brunetă cu ochi albaştri (îmbrăcată într-o rochiţă scurtă, mulată, argintie, cu decolteu) spre juriu, iar aceasta îşi ridică premiul şi buchetul de flori. Camera surprinse privirea plină de fericire a concurentei, apoi coborî spre decolteu şi se desfătă mângâind sânii mari, lucioşi, tresăltând de emoţie.

– Şi acum am ajuns la locul întâi! Pe locul întâi, făcu Bogdan Bagatos o pauză pentru a prelungi suspansul, pe locul întâi este... Cine credeţi că este pe locul întâi? Haideţi, ghiciţi! Aoleu, cine e pe locul întâi? Mă ajută cineva din sală? Cred că am pierdut biletul de la juriu, şarjă el. Mă poate ajuta cineva? Poate era în pălărie... Domnişoară, puteti să verificaţi pălăria? Vă rog, scuturaţi-o. Aţi auzit, domnişoară, scuturaţi pălăria. Mai tare, mai tare. Scuturaţi-o bine, zise el cu un zâmbet licenţios. Vai, ce mă fac?! A, poate e la Ioana, mai bine o percheziţionez.

Bagatos începu să o percheziţioneze lent pe Ioana, în timp ce camera urmărea avidă toate mişcările şi locurile secrete. La un moment dat, mâna lui Bogdan ajunse în sutienul Ioanei şi începu să caute febril:

– A, gata, l-am găsit, ce mi-aţi făcut!? Era să înnebunesc, se plânse Bagatos scoţând în sfârşit bileţelul din sutienul Ioanei. Iată-l! Fericita câştigătoare este fermecătoarea şi inegalabila... aoleu, ce naiba scrie acolo, e scris prea mic, am nevoie de ochelari.... A, mulţumesc, doamnă, pentru ochelari, m-aţi salvat! Acum văd, da’ nu scrie în română, nu ştiu să citesc! Mă ajută cineva? Vă citesc pe litere: L, A, D, Y, H, A, N, N, A, H.

– Lady Hannah! strigă Ioana şi toată sala izbucni în aplauze.

Mama Hannei simţea că nu mai poate face nicio mişcare, dar Hannah nu avu nevoie de ajutor şi se duse singură la juriu să-şi primească premiul şi buchetul de orhidee plus coroana de Miss România. Hannah înaintă pe scenă mândră, dreaptă, cu gesturi sigure şi, în acelaşi timp, hieratice. Luă buchetul de orhidee de la Bagatos şi aşteptă să i se pună coroana. Ochii ii străluceau.

Coroana aurie, plină de cristale Swarovski părea imensă şi dificil de instalat, dar se fixă imediat de cocul Hannei şi lăsă impresia că ar fi fost dintotdeauna acolo, de parcă ar fi constituit o excrescenţă a capului micii regine, parte naturală a corpului Hannei. Lady Hannah era, într-adevăr, o regină. Da, „Regina frumuseţii” fusese, în sfârşit, încoronată, iar mama nu îndrăznea nici să respire de teamă să nu se rupă vraja.

Hannah fu invitată la microfon să spună câteva cuvinte. Luă microfonul, dar nu rosti nimic. Ochii ei îşi pierdură delicata şi misterioasa strălucire violet. Scânteiau, în continuare, regal, dar tot mai sălbatic, tot mai feroce. Ochi de tigru. Privirea galbenă de fiară plană asupra sălii. Ştia că ar fi putut vedea orice detaliu, la fel ca şi camera care coborâse în decolteul ei ori în chiloţeii ei tanga cu ametist la fund. Înregistra detaliile cu o precizie monstruoasă: transpiraţia scurgându-se în valuri pe fruntea şi tâmplele lui Bagatos, rujul gros, supraabundent, care depăşea conturul al Ioanei, rânjetul alb, orbitor al lui Ştefan Bănică Jr. care împărţea acum, din nou, autografe, faţa congestionată, cu ochi exoftalmici a tatălui concurentei din Constanţa, ninsoarea de confetti de la masa concurentei din Timiş, faţa descompusă, cu machiajul distrus de lacrimi a concurentei din Cluj, mâinile umede şi lipicioase ale mamei concurentei din Dolj, de care se lipiseră mătăniile, ţâţele uriaşe, tresăltând ale Alessiei Gorobăţ, ochii goi şi trişti ai fetelor rămase pe scenă care nu-şi auziseră numele strigat, mâna propriei ei mame cu paharul de şampanie ridicat, pietrificată ca un braţ de statuie, într-o poziţie grotescă, nefirească. Până la urmă, toţi erau nişte detalii pentru camera de filmat. Nimic altceva. Îi era imposibil să reconstituie întregul.

Deodată, feţele celor din juriu, chipurile prezentatorilor şi ale invitaţilor din public, inclusiv figura mamei începură să devină tot mai fluide. Un curent puternic în sală zgâlţîi candelabrele, hainele fluturară şi se desprinseră, machiajele se amestecară şi se întinseră pe feţe, chipurile se scurseră şi se topiră într-o masă informă. La picioarele Hannei rămase un maldăr de haine, iar sala – pustie.

– Sunteţi toţi nişte Zombie, nişte măşti, nişte costume! Niciunul dintre voi nu are suflet! strigă Hannah şi-şi azvârli coroana de Miss, apoi o luă la fugă spre cabina de machiaj.

Mama Hannei privi scena pierdută, fără să înţeleagă. Rămase încremenită o vreme care i se păru nesfârşită, doar buzele i se mişcau în gol, fără a putea articula vreun cuvânt. Ar fi vrut să o strige pe Hannah, dar nu reuşea. Parcă fusese metamorfozată într-o omidă, iar coroana de Miss căzuse peste ea şi o strivise înainte să apuce să se transforme în fluture. În cele din urmă, cu privirea rătăcită, clătinându-se, căzând şi ridicându-se, se târî spre cabina unde se refugiase Hannah.

Uşa cabinei era închisă. Mama Hannei o privi ca prin vis, fără să îndrăznească să se apropie. Nimic nu mai părea ca înainte, nimic nu i se  mai părea real, toate obiectele şi fiinţele arătau contorsionat şi sălbatic ca nişte pete stridente de culoare împrăştiate brusc, haotic în tablouri cubiste. Fiare adulmecând, cucerind spaţiul geometrizat, ordonat cu ghearele lor ascuţite şi cu colţii însângeraţi.

Oare ce se întâmplase? Nici nu apucase să atingă coroana de aur. Tânjise, ah, tânjise atât de mult după ea. Galbenul aşteptării înfrigurate din nopţile sticloase de decembrie, pe aleile şerpuite şi ascunse. Lumina halucinantă şi irezistibilă a neoanelor prin care se cern fatal fluturii de zăpadă. Aurul templului japonez de la Kyoto. Aurul medaliilor olimpice. Aurul corIoanei de Miss. Aurul Hannei. Aurul ei.

Şi acum, ce mai rămăsese din toate astea? Nu îşi dorise decât ca Hannah să fie specială, să reuşească în viaţă, să fie prima, să fie o vedetă. Şi făcuse tot ce-i stătea în puteri pentru a-şi atinge scopul. Şi îl atinsese. Şi atunci de ce se simţea atât de departe de succes? De ce-şi simţea sufletul golit ca ceaşca ei de cafea de dimineaţă, murdară de zaţ, pe care o abandonase în chiuvetă? De ce percepea lumea prăbuşindu-se în haos? De ce se i se părea că Hannah e acum mai departe ca niciodată, undeva parcă pe altă planetă, privind superior la lumea ei aflată în descompunere, urmărind-o cu ochi necruţători chiar pe ea cum este devorată şi înghiţită lent, dar implacabil, bucată cu bucată, până la ultima celulă vie de această gaură neagră fără întoarcere?

Ce făcea acum Hannah? Râdea de ea? De sfârşitul viselor ei? De disoluţia lumii ei? Se opri o clipă să asculte. Dar, din spatele uşii încuiate, nu, nu se auzeau râsete, nici măcar chicoteli. Hannah plângea înăbuşit, cu sughiţuri. Plângea singură, în cabina de machiaj, strângând probabil în mână ambalajul acela stupid şi ferfeniţit de bomboană Rafaello.

Mama Hannei îşi simţi deodată obrajii arzând. De ruşine. O ruşine cumplită şi sfâşietoare. De ruşine că o obligase să ţină cură, să-şi facă implanturi de silicon, să-şi vopsească părul platinat şi să-şi pună lentile de contact violet, să meargă pe tocuri şi să se machieze, să apară în reclame, să participe mereu la concursuri, şedinţe foto şi castinguri obositoare, să-şi cumpere numai păpuşi Barbie şi să nu mai aibă alte jucării, să nu se amestece cu alţi copii, să-şi neglijeze şcoala, să-şi monitorizeze mereu timpul şi stilul de viaţă ca să ajungă o vedetă adevărată. De ruşine că crezuse că o poate transforma pe Hannah într-o fiinţă originală, specială, cu o personalitate puternică, o campioană, când Hannah era deja aşa, în mod natural. De ruşine că nu mai schimbase o vorbă cu Hannah, în afara programului şi rutinei zilnice, de când era la grădiniţă. De ruşine că nu o mai îmbrăţişase şi n-o mai mângâiase cu adevărat pe Hannah de când era un bebeluş. 

Mama se apropie cu paşi timizi de uşă, bătu uşor şi apoi intră în cabină. Hannah întoarse spre ea chipul plâns, cu machiajul întins tot pe faţă. Îi era teamă să nu o rănească săgeţile de gheaţă din ochii mamei. Dar, surprinzător, ochii mamei scânteiau ca două flori albastre de cactus de pe planeta Gliese. Chipul Hannei se lumină. Mama se repezi la ea şi o strânse în braţe tare, aproape să o sufoce:

– Îmi pare rău, iartă-mă, Hannah, spuse ea printre hohote de plâns. Te iubesc, Hannah.

– Şi eu te iubesc, mami, răspunse Hannah, lipindu-se de ea şi adăpostindu-se la pieptul ei ca-n vremurile de altădată, când era doar un bebeluş.