CUI PROTEST? / PROteste de respirație - II. Blestemată la o viață activă și nemuritoare

                                                                                                   

Viaţa Laurei se scurgea greoi, anost şi fragmentar. Mereu pe punctul de a se întrerupe, de a-i da „not responding” ca blestematul ei de laptop, după terapia cu ”gelatina groazei” de la revista Donald pe care i-o făcuse fii-su (încă mai avea lipite de calculator mânuțe, piciorușe, ochișori, cornițe și năsucuri mucoase de monstruleți – un design personalizat (la propriu), foarte trendy, inspirat de Halloween, sărbătoarea preferată a lui Luca).

Timpul ăsta dilatat al lumii de acum – atât de multe de făcut încât fiecare zi pare un mileniu. De luni până duminică, de la șapte dimineața la douăsprezece noaptea (uneori și mai târziu) trebuie să fac față unei avalanșe de treburi care îmi suge sângele, mă infectează și mă parazitează ca puricii și căpușele pe Gică, maidanezul costeliv și plin de plăgi din scara blocului. Oricât m-aș scărpina și scutura, nu pot scăpa. Mă simt de parcă aș fi fost blestemată la o viaţă activă şi nemuritoare.

Un amestec delirant de lucruri mărunte, convenţionale, obligatorii: cum să găseşti cele mai bune promoţii la hârtie igienică, spray de ţânţari sau lumânări parfumate, cum să te autosugestionezi că musli are gust intens de ciocolată, iar tărâţele şi orezul exapandat - de pizza „Europeană”, cum să te prefaci că cele mai scumpe creme anticelulitice, dermatocosmetice au efect, cum să reciclezi gunoiul când tomberoanele specializate sunt la distanţă de un kilometru, cum să asculţi Lady Gaga, Inna, house sau manele fără să faci infarct, cum să rezişti minim 10 minute discursului şefului şi minim 5 – diatribelor necruţătoare ale lui Mircea Badea, cum să eviţi să te uiţi pe chitanţa ataşată ultimului gadget cumpărat de Radu, cum să nu cedezi mai mult de 50 de ori pe minut fiţelor copilului, cum să faci un calcul optim al bugetului casei astfel încât să-ţi ajungă de rate, întreţinere, ţigări, cafea... şi să-ţi permiţi să schimbi covoraşul de la baie o dată la trei luni, fără să faci credit pentru asta. „Picătura chinezească”.

Un haos cotidian străin şi imund. Cu atât mai opresiv cu cât e mai bine organizat şi reglementat. Milioane de reguli și, totuși, nici vorbă de ordine. Sfâșietoarea absenţă a întregului, a armoniei. Permanent, reguli şi calcule aparent indispensabile care se schimbă în funcţie de trend sau de toane... toanele altora.

Asta sunt eu? Asta e viaţa mea? Când îmi e lumea mai dragă, când vreau să ascult o melodie, să văd un film sau să lălăi ceva la duş, sună maică-mea să-mi spună că ”ăla micu” a vărsat ”gelatina groazei” pe papanași sau a aruncat un titirez în WC, îmi trimite un mail urgent şeful (de rezolvat ceva de azi până ieri), se pornește alarma cu Inna – ”Sun is up” de pe telefonul lui Radu (a pus-o special ca să se enerveze și să se trezească, oricât ar fi de obosit și amețit), descopăr ultimele capodopere de design interior ale lui Luca (e expert în camere devastate și nu încetează să mă surprindă prin noile creații), mă răsfață vecinul cu Vali Vijelie sau Minodora la Maxim ori Kim, pisica noastră aurie ca Garfield, se cocoață pe tastatură și-mi actualizează fișierele cu calcule în Ciel Expert Contabil. Legile lui Murphy? Programul se blochează, îmi dă mereu „not responding”. Nimic nu pare să meargă. Chiar şi seara târziu, când îmi pun căştile şi încerc să aprind o ţigară şi să meditez... tot „not responding”. Sunt prea obosită, nu mai pot procesa nimic.

Îmi doresc să dorm şi să nu mă mai trezesc. Visez la întuneric şi la linişte. Dar şi aici programul se poticnește, aşa că îmi continui activitatea febrilă ca un Zombie, un trup fără suflet, un cadavru viu. Asta am ajuns? Un monstru ambulant din filmele sau jocurile video ale lui fii-miu, coordonat de la distanţă cu telecomanda, (auto)reprimat în toate manifestările lui, fără puterea de a se mai bucura de viaţă, fără planuri, fără perspective cu excepţia celei de a schimba o dată la trei luni covorașul de la baie și, eventual, de a-și lua o canapea nouă de la Ikea peste 10 ani?

Dacă am devenit, într-adevăr, un Zombie sau un monstru de Halloween, e clar, nu o să-mi găsesc niciodată liniștea, dar cel puțin voi avea satisfacția morbidă, perversă de a-i bântui pe ceilalți.

Asta înseamnă responsabilităţile? Odinioară învăţasem că responsabilităţile au sens doar din perspectiva liberului arbitru. Libertate şi responsabilitate. Dar unde e libertatea? Chiar am ales eu toate astea şi acum trebuie să-mi asum responsabilitatea?

Laura oftă şi-şi aprinse o ţigară. Suflă câteva rotocoale de fum şi tuşi uşor. Privi absentă ceaşca de ceai. Era ultimul plic de ceai verde. Trebuia să cumpere o cutie nouă. Dar de ce se gândea invariabil la cumpărături? Era duminică după-amiaza, ora siestei. Radu era cu copilul în parc, putea să-şi ia o pauză... să se aşeze la laptop şi să asculte o melodie. Era deprimată, nu avea chef să asculte decât Pink Floyd. Deschise laptopul şi fişierul de muzică. Exact când dădu click pe albumul „The Wall”, se auzi soneria.

O sonerie chinezească specială, de Crăciun (”Jingle Bells”), cu telecomandă, pe care a instalat-o ăla micu, Luca și care mă scoate din sărite mai tare decât alarma cu Inna a lui Radu. Sunete sparte, disonante, mai stridente ca un claxon. Sau era și un claxon? Am coborât deja în parcare? M-am așezat pe locul din față, peste zeci de pungi de chipsuri, extratereștri Ben 10, titirezi, role și palete de pingpong și, cu mâinile reci și alunecoase, mă străduiesc zadarnic să-mi leg centura, în chicotelile lui Radu? A pornit mașina și plecăm la plimbare la mall? Pârâieli, vâjâieli, țăcăneli, plesnituri, șuierături, zdrăngăneli, țiuieli... Plăcuța de la jaluzeaua maroniu-gălbuie, ruptă de Kim, căci își ascute mereu ghearele în ea, se izbește de geam ritmic, neîncetat.  Firul e încolăcit și înnodat de mii de ori, așa încât nimeni nu-l mai poate desface. ”Nodul gordian”. Jaluzeaua se bălăngăne. Pisica i-a dat doar un impuls. ”Picătura chinezească”. Asta e viața mea: numai ritm, fără nicio muzică? Nicio șansă, geamul nu se sparge. ”Termopanele QFort rezistă”, așa e reclama. Cum ar fi dacă aș tăia ”Nodul gordian”? Poate că trebuie numai să cumpăr o jaluzea nouă. Simt (vorba vine ”simt”, anticipez) că se va ridica în curând cortina... fie și draperia de culoarea diareei, sfâșiată artistic de Kim, pătată de cerneală, de muci și de spermă. Spectatorii sunt ochi și urechi. Sufleurul îmi face semne obscene, râgâie și trage pârțuri. De fapt, sufleurul e mut. Iar eu am repetat atât de mult că am uitat rolul. Ar trebui să intru în pământ de rușine, dar nu simt nimic. Absolut nimic. ”Comfortably numb” ca-n Pink Floyd. Sunt anesteziată. ”Crazy...”, cu siguranță, sunt nebună, sunt vinovată și merit să fiu pedepsită. Voi tăia ”Nodul gordian” și mă voi strangula cu firul de la jaluzea chiar aici, pe scenă. Poate că în asta constă până la urmă spectacolul.

Laura oftă din nou, făcu un efort suprauman să se ridice de pe scaun şi merse încet, târşindu-şi picioarele, la uşă ca să deschidă. Radu intră vesel, ţinând într-o mână un balon uriaş cu heliu şi în cealaltă un extraterestru „Swampfire” de-al lui Ben 10. O sărută pe gură, vru să-i deschidă buzele, dar ea se feri. Ceva pocni cu un zgomot asurzitor pe podea. Laura nici măcar nu clipi. „Ce să fie? Nu-i nimic!”, vorba piţigoiului din „Acceleratul” de Topârceanu. Luca tocmai azvârlise pe hol un nou titirez „Bay Blade”.

– Bună, iubito, am venit un pic mai devreme, da’, ştii, trebuie să mergem şi la mall. I-am promis lui Luca un titirez original „Bay Blade”. Acum şi-a luat un titirez nou din parc, de la tarabă, dar vrea unul original, o anunţă Radu surâzând.

– Da, mami, să mergem la mall! Acum!! zbieră Luca.

– Da’ ai fost şi săptămâna trecută la mall. Mai bine mai stăteai în parc, ripostă Laura.

– Ştii că cel mai mult îmi place să merg la plimbare la mall! Iar tati mi-a promis un titirez original „Bay Blade”. Sunt modele noi la ofertă, la 69 RON, am văzut pe net, se entuziasmă Luca.

– Da’ nu ai deja 11 titirezi, dintre care 8 originali?! spuse Laura.

– Mami, ăsta e un model nou, nu-l au decât Andrei şi Robert, trebuie să-l cumpărăm, vreau să-l am şi eu! Îl vreau! Îl vreau! Sunteți niște tâmpiți, tati mi-a promis! sări Luca.

– Şi e şi lansarea magazinului „H&M”, interveni Radu. Nu vrei să vedem? O să fie o grămadă de oferte speciale, putem să profităm să ne luăm acum câteva lucruri. Nu mi-am mai cumpărat ceva de... aproape o săptămână!

– Toată ziua mergem la mall, m-am săturat! Oricum, o să fie foarte aglomerat dacă e şi lansarea magazinului ăluia! Nu vreţi să mergem duminica viitoare? încercă Laura să amâne vizita la magazin, deşi ştia că nu are şanse reale.

– Nu, proasto, mergem acum! A-cum! A-cum! urlă Luca.

– Haide, iubito, îmbracă-te, i-am promis copilului! Mâncăm şi o pizza din aia care îţi place ţie... „Europeană” – la Pizza Hut. Şi, o să vezi, găseşti tu ceva pe gustul tău la H&M. Nu ziceai că vrei să-ţi iei o fustă şi un bolero nou? o ispiti Radu.

– Nu vreau nimic, nu vreau nimic, nu am nevoie de nimic! protestă zadarnic Laura.

– Îmbracă-te, iubito, pierdem timpul. E destul de târziu şi mâine mergem la ”scârbici”.

Laura le aruncă o privire scârbită şi se duse să se îmbrace, târşindu-şi ostentativ picioarele. Ar fi vrut să asculte Pink Floyd sau, cel puţin, să zacă o oră-două la tembelizor. Nu avea niciun chef de malluri şi cumpărături.

Radu văzu laptopul deschis şi intră în birou, cu gândul de a-l închide înainte de a pleca. Zări albumul „The Wall” oprit cu „pause”, după numai 3 secunde de difuzare, şi se încruntă.

– Iubito, albumul pe care-l asculţi este CGS. Va fi probabil detectat de CGSS şi vei fi şi tu, în cel mai fericit caz, amendată sau poate chiar arestată.

– Radu, ce cauţi la calculatorul meu? Să știi că, dacă te mai prind la laptopul meu, divorțăm! se înfurie Laura.

Radu chicoti și ridică din umeri.

– Mă monitorizezi şi tu?! Lasă-mă-n pace! strigă Laura. Albumul ăsta e downloadat de şase ani. Sigur că nu e original şi că l-am luat în sistem de sharing. Nu mai găsesc să cumpăr online (sau offline) decât Lady Gaga, Inna şi alte câteva chestii de genu’ ăsta. Doar nu vrei să ascult doar Lady Gaga sau Inna?! A, şi de-abia am apucat să-l deschid. Ca de obicei, exact când am dat click pe el, aţi sunat voi. Legile lui Murphy, nu? mârâi ea.

Radu închise imediat fişierul. Pentru o clipă, se gândi să-l şteargă de tot din calculator, dar se temea ca Laura să nu facă scandal. În ultima vreme, era greu să discuţi cu ea, mai bine își lua precauții. Închise calculatorul şi ieşi din cameră în vârful picioarelor.

Laura se îmbrăcă cu ce avea mai comod: un tricou şi blugi. Se pieptănă în 30 de secunde. Nu se machie aproape deloc, îşi dădu doar cu cremă de faţă şi cu ruj. Se încălţă cu tenişii gri şi-şi puse ţigările în rucsăcelul negru preferat. Când ieşiră pe uşă, Radu încercă din nou să o sărute, dar ea îl împinse și se îndreptă spre lift în viteză. 

În lift, Laura se uită în oglindă şi-şi aranjă părul. Vopseaua roşcată cu reflexii violet, „Prune” din gama ”Casting” de la L'Oréal, se decolorase, se vedeau câteva fire albe.

– Iubito, ai depus declaraţia de consum? zise Radu.

Laura nu răspunse, continua să-şi aranjeze părul în tăcere, examinându-şi firele albe.

– Iubito, ai depus declaraţia de consum? repetă Radu.

– Da, răspunse apatic Laura, cu o voce din altă lume.

– Ştii că data trecută ai întârziat.

– Da. Acum am depus-o la timp. Dar tu ai cumpărat pâine integrală şi apă plată?

– Da, iubito. Avem două sticle mari de 5 litri de apă plată „Izvorul Minunilor” şi trei pâini integrale „Bongrana”, dintre care două la congelator. Sper că am nimerit. De data asta.

– Bine, spuse Laura.

La ieșirea din bloc se intersectară cu tanti Nuți, vecina cea veselă și plinuță de la 84. Era rumenă în obraji și asudată, deși nu căra nicio sacoșă. Laura observă combinația nefericită: bluza verde cu fusta roșie, geanta albă, crăpată, de la second-hand cu pantofii negri, scâlciați.

– Sărut-mâna, spuse Radu, zâmbind larg.

– Sărut-mâna, bolborosi Luca, cu ochii la titirez.

– Bună ziua, vecine! Ptiu, să nu vă deochi, ce frumoși sunteți! Parc-ați fi o familie din reclame, râse tanti Nuți, făcându-le cu ochiul.

Laura nu zise nimic.

O familie din reclame. Soțul model: veșnic tânăr, viril, cu un aer cuceritor (dar fidel!), eternul gentleman, zâmbitor și politicos. Întotdeauna curat și îngrijit. Chiar trendy, fără să-i lipsească vreun accesoriu la modă. Genul care nu uită să-ți aducă un trandafir de ziua ta, lumânări parfumate de Valentine’s Day și un mărțișor în formă de inimioară de aur, fie și de 14 karate, de 1 martie. Tatăl model care, oricât ar fi de ocupat, găsește timp să-și sărute copilul la culcare sau să-i cumpere o jucărie de la Noriel.

Copilul model: cu părul ondulat și ochii mari, negri ca-n tablourile lui Tonitza, cu figura lui inocentă de îngeraș. Copilul care nu face niciodată prostii, ci doar trăsnăi... amuzante și înduioșătoare. Care-și ascultă părinții și profesorii... în public. Copilul irezistibil căruia nu-i poți spune ”nu” la Noriel. Cel mai bun client. Puțin infidel uneori, dar foarte sensibil la noutăți și promoții, chiar dacă e vorba de a 187-a versiune de titirez sau de extraterestru Ben 10.

Femeia model: simultan angajată, gospodină, soție și mamă. Femeia bionică. Super-femeia. Își îndeplinește perfect atât sarcinile de la serviciu, cât și pe cele de acasă. Are grijă să nu lipsească supa de pe masă, chiar dacă e supă la plic, dă cu mătura și noaptea la trei, când se uită la telenovele în reluare și nu lasă cămășile de școală ale copilului necălcate, chiar dacă le netezește cu podul palmei. Îi spune și o poveste copilului la culcare, măcar o dată pe săptă-lună. Îl învață ”Tatăl nostru”, chiar dacă n-are timp să meargă cu el la biserică. Se îngrijește de ea însăși, merge la coafor și cosmetică măcar de Crăciun și de Paști. Oricât ar fi de obosită și fără chef, face un duș fierbinte, se dă cu cremă de corp parfumată și-l așteaptă pe soțul ei cu multă dragoste și răbdare în patul conjugal, în timp ce el uită la meci sau se masturbează la baie, cu ultimul număr din Playboy, holbându-se la țâțele Danielei Crudu.

Strălucire din reclame. ”Glamour” de divă sau ”Shining” cu o tentă horror? Strălucirea cosmetizată, hollywoodiană a dinților lui Radu, perfect regulați, zâmbetul lui american, de un alb orbitor. Zâmbetul lui fals, dar atât de cuceritor. ”Smiling faces”. Radu zâmbește mereu. Îmi reproșează că ea stau încruntată, că nu fac măcar un efort minimal să mă prefac, așa ca toată lumea. Tu de ce nu zâmbești, Laura? E necesar? Sunt obligată să mă distrez? Să par fericită? Iar pojghița de civilizație se topește aici. Strălucirea palmelor lui fierbinți și nădușite, încleștate pe volan sau... pe fundul meu. Strălucirea stropilor de pe pielea lui Radu, când iese de la duș șiroind de apă și umblă prin casă în pielea goală și fără papuci în picioare. Sălbatic și elementar ca un yahoo care nu va ajunge niciodată până la călcâiul unui houyhnhnm și care nu face nimic să evolueze. Bravo, Gulliver, te cred că ai preferat compania animalelor, a cailor-houyhnhnm! Oamenii sunt așa de primitivi! Strălucirea scârboasă a spermei, ”apa vieții” risipită în cadă, pe prosoape, între paginile revistelor porcoase sau pe tabletă. E parcă peste tot, se lipește de mine ca secrețiile otrăvitoare ale extratereștrilor din ”Alien”, amenință să mă contamineze, mă inseminează forțat și mă face să dau naștere unor monștri mutanți.

Ieşiră din bloc şi se îndreptară spre maşină, un Renault Megane gri metalizat. Era destul de curăţică (căci Radu se ocupa de spălat şi întreţinere), dar ticsită cu lucrurile lui Luca: bicicleta reglabilă, rolele, paletele de badminton, rachetele de tenis, paletele de pingpong, patru extratereştri Ben 10 şi doi titirezi, plus o sticlă de Prigat de portocale şi câteva pungi de chipsuri Lays cu paprika (dintre care unele desfăcute şi cu chipsurile împrăştiate peste tot). Chiar pe locul din dreapta şoferului, se aflau doi extratereştri Ben 10 şi un titirez, iar rolele tronau în faţa scaunului.

– Eu unde mă aşez? bombăni Laura. Luca, ia-ţi chestiile astea de-aici!

Dar Luca, aşezat în spate, nu o mai auzea. Deschisese PSP-ul şi începuse noul său joc Naruto. Era atât de absorbit de joc încât uitase şi de pungile cu chipsuri. Laura oftă, luă în braţe extratereştrii şi titirezul şi-şi puse picioarele peste role.

Pe drum, din fericire, nu era trafic prea mare. Ajunseră în circa un sfert de oră la mall, la Sun Plaza şi coborâră rampa spre parcarea subterană. De îndată ce văzu tavanul coborât şi puzderia de autoturisme parcate mai mult sau mai puţin regulamentar în pătrăţele lor atât de bine delimitate, în lumina aceea străină şi rece, Laura începu să tremure. Avea oroare de astfel de spaţii, ea parca (cu greu, să fim drepţi, pentru că întotdeauna intra în panică şi de multe ori o stresau şi alţi „binevoitori” cu „indicaţii preţioase”) numai afară şi numai dacă erau măcar două locuri libere unul lângă altul (ceea ce era aproape imposibil de găsit în Bucureşti, unde nouă maşini se luptau pentru un singur loc de parcare).

Un labirint fără cheie şi fără firul Ariadnei, unde mă pândește, la fiecare pătrăţel alocat unei maşini, câte un Minotaur însetat de sânge sau măcar dornic să-mi rupă ștergătoarele ori să-mi înțepe cauciucurile. Țeava rece a unui pistol în ceafă. Tavanul gata să se prăbușească și să mă strivească. O insectă pe cale să fie storcită, nimic mai mult. Mă simt condamnată: din start, aparent fără motiv, iar sentința e irevocabilă. Ca acuzatul din ”Procesul” lui Kafka. Aștept să fiu executată. Și, cu toată absurditatea sentinței, știu că, într-un fel, sunt vinovată. Dar nici nu mă pot resemna.

Poate am văzut prea multe filme cu execuţii mafiote în parcări subterane... Când le-am văzut? În niciun caz, recent. Ultimul film pe care l-am urmărit a fost „Reţeaua de socializare” pe care l-am downloadat fără să ştie Radu acum aproape doi ani şi pe care l-am vizionat pe laptop, fracţionat, câte 10-15 minute la trei-patru zile... Nu s-a întâmplat nimic. Nici măcar o amendă. Poate că legea netului nu se pune aşa drastic în aplicare. Poate că există o anumită flexibilitate...

Pe Radu nu-l deranjau parcările subterane, chiar le prefera, pentru că-şi imagina că sunt mai multe şanse să găsească un loc liber. Aşa că el conduse relaxat în parcare şi identifică un loc optim, aproape de intrarea în magazin.

Înainte ca Radu să scoată cheia din contact, Luca îşi închise PSP-ul şi sări din maşină. Ronţăia acum chipsuri. Ardea de nerăbdare să intre în magazin, tropăia pe loc şi, din când în când, arunca titirezul nou, cumpărat din parc, pe podea, în parcare. Taică-su coborâse din mașină, dar urâta de maică-sa încă nu. Tot aşeza ceva acolo și nu mai ieșea afară. Luca ar fi ales deja noul titirez original până acum. Fiecare secundă în plus i se părea insuportabilă. Numai mă-sa era de vină, numai vaca asta îl ţinea pe loc. Trăgea de timp ca să evite parcarea sau magazinul? Sau proasta asta nu ştia nici ea exact ce ar trebui mai întâi evitat?

În cele din urmă, Laura ieşi palidă din maşină, tresărind ușor, dar forțându-se să-și ia un aer demn, iar Radu răsuflă ușurat, îl luă de mână pe Luca şi se îndreptară spre intrarea în mall.

– Întâi la Noriel! Trebuie să-mi iau titirezul nou original! se agită Luca, îndată ce ajunseră în magazin.

Bineînţeles, dorinţa copilului era literă de lege pentru ambii părinţi, aşa că Radu şi Laura alergară cu Luca la Noriel. Când ajunseră la Noriel, abia mai răsuflau. Dar nu-i nimic, avură timp suficient să-şi revină pentru următoarea rundă de cumpărături, căci Luca stătu aproape o oră să evalueze titirezii şi să-l aleagă pe cel mai performant.

– Ăsta are puterea focului, zise Luca, fericit că luase decizia cea mai bună. Aruncă săgeţi de laser, are super-energie, iar lamele sale sunt flexibile. Are un atac foarte tare, cred că nimeni nu o să-i facă faţă, se enuziasmă Luca.

– Te-ai hotărât în sfârşit? căscă Laura.

– Să-l stăpâneşti sănătos şi să câştigi toate partidele! îi ură Radu, pupându-l pe Luca pe frunte şi ciupindu-l uşor de obraz. Hai, iubito, repede la H&M, poate mai prindem ceva din deschidere!

La H&M lumea aproape se călca în picioare. Se urcau unii pe alţii ca să vadă mai bine show-ul şi, totodată, ca să fie mai aproape de intrarea în magazin. Nu vroiau să rateze ocazia unor super-discounturi promoționale. În plus, mulți consultaseră catalogul pe net și-și aleseseră deja modelele preferate. Nu ar fi acceptat sub nicio formă să piardă ceva, nici măcar o agrafă, o eșarfă sau o curea, așa că-și apărau teritoriul ca niște fiare sălbatice.  

În nişte bule transparente şi sidefate asemenea unor baloane enorme de săpun, trei tinere îmbărcate doar cu sutiene push-up şi chiloţei tanga argintii dansau lasciv. Una dintre ele, cea din mijloc, era chiar Daniela Crudu, cu sânii ei voluptuoși tresăltând la cea mai mică mișcare. Era ”cea mai tare în balcoane”, se pare că o detronase pe Nicoleta Luciu, așa citise Radu în presă. Ce bine că el era înalt și destul de solid pentru a face față agitației publicului! Avea, clar, o poziție privilegiată comparativ cu ceilalţi. Îl urcă şi pe Luca pe umeri ca să vadă mai bine.

– Uite, tati, fetele astea sunt în curul gol! ţipă Luca.

Din fericire, era o gălăgie generală, aşa că nimeni nu-l auzi, cu excepţia lui taică-su care zâmbi şmechereşte, în colţul gurii. Laura nu mai era lângă ei, fusese luată de val. Era deja aproape strivită de mulțime. În față, o cucoană dolofană, cu părul înfoiat, faţa roșie şi ochii înfundaţi în grăsime, deși abia răsufla, o tot împungea cu coatele și o călca pe picioare. În spate, un domn chel, mic de statură, dar solid, şiroind de transpiraţie, se freca de fundul ei și îşi ştergea faţa cu părul ei. Indiferent cât de agasată şi presată era Laura, tot putu să observe sclipirea lubrică din ochii lui Radu.

Când balonul de săpun se sparse și Daniela Crudu îşi aruncă sutienul în mulţime, toată lumea izbucni în urale, iar Luca aplaudă în delir. Radu fu cât pe-aci să prindă sutienul, dar o mână vânjoasă şi foarte păroasă se arătă mai iute, îl apucă strâns şi-l flutură spre mulţime, în aplauzele și strigătele publicului. Dacă nu l-ar fi ţinut în spate pe Luca, Radu ar fi reuşit să-l înşface, cu siguranţă. E, poate era mai bine aşa, dacă s-ar fi supărat Laura? Devenise tot mai dificilă, nu ştia cum să mai interacţioneze cu ea.

Când, în sfârșit, se deschiseră porţile magazinului, lumea începu să urle, să se agite şi se se împingă şi mai tare. Laura trase aer adânc în piept. Ar fi preferat mai curând o gură de fum, decât de aer, dar cum? Coatele şi poşetele o loveau, picioarele o călcau, corpurile o apăsau şi o strângeau, sudoarea curgea în valuri. Fețe congestionate, ochi injectați, trupuri contorsionate... Simţea că se sufocă. Mirosul înţepător de transpiraţie îi tăia răsuflarea. Închise ochii. Picioarele i se muiaseră, i se părea că mai are un pic şi se prăbuşeşte.

Valul mulţimii o tot împingea, cu furie, ca la ceremonia de la aprinderea bradului Millenium de acum câţiva ani din Piaţa Unirii. Atunci participaseră o sută cincizeci de mii de oameni. La nicio manifestație sau concert nu se strângea nici a suta parte! O mulțime uriașă, surescitată, imprevizibilă și, în același timp, disperată, care nu mai avea nimic de pierdut. Fiare sălbatice cu colți însângerați, gheare ascuțite și ochi rătăciți care se sfârtecau unele pe altele pentru a fi cu cinci milimetri mai aproape de bradul Millenium.

Și, ironia soartei, făceam și eu parte din haită, altfel ce căutam acolo, cu copilul în brațe? Bestiile se frecau de mine, mă împroșcau cu balele lor, mă asfixiau cu putoarea transpirației lor, mă storceau, mă loveau și mă călcau de parcă ar fi fost posedate, fără să le pese sau măcar să observe că aveam un copil în brațe.

În ultima secundă, reușisem să mă refugiez, cu copilul în brațe, la McDonald’s, unde rămăsese ușa deschisă și mai era loc de trecere doar pentru o singură persoană. Mulțumesc, Doamne, că există McDonald’s! Ce inspirație avusesem să caut adăpost acolo! Acum am ajuns agorafobă și mi-am jurat să nu mai calc niciodată la astfel de evenimente. Nu merg nici măcar la Black Friday, în ziua celor mai mari reduceri de preț, la niciun magazin, indiferent de oferte.

Dacă şi de data asta valul se transformă în tsunami? Așa merit, sunt doar o bestie din haită.

Lumea împingea în continuare, înnebunită, fără ca ea să i se poată împorivi, aşa că Laura se trezi că se îndepărtase de intrarea în magazin şi că se afla acum vizavi. Nu mai era prinsă între doamna cea grasă şi bărbatul mic și chel, dar simţea presiuni cumplite din toate părţile. Nu mai avea energie şi putere să se ţină pe picioare, darămite să riposteze.

Mi-e frică. Şi Radu cu Luca oare unde sunt?

Deodată, din partea stângă se stârni un val uriaș, iar Laura se prăbuşi – fără zgomot, fără un suspin măcar. Câţiva oameni căzură peste ea cum i se mai întâmplase la concertele rock din adolescenţă şi cum era cât pe-aci să fie la lansarea bradului Millenium. Pentru o clipă i se păru că o să moară zdrobită şi asfixiată...

Oare nu vroiam chiar eu să ies din cercul infernal al vieţii? Dar nu, nu aşa! Nici măcar o creatură rutinată şi fără perspective ca mine nu merită să moară aşa, călcată în picioare, la inaugurarea unui magazin din mall!

Din fericire, cineva o trase de sub oamenii căzuţi peste ea şi o luă în braţe. O aşeză ușor ca pe un fulg pe o canapea matlasată şi-i dădu să bea o gură de Prigat de portocale ca să se întremeze.

– Cum te simţi, iubito? zise Radu încă destul de îngrijorat.

– Ce e, mami? interveni şi Luca, lipindu-se de ea.

– Minunat! Am crezut că o să mor strivită de mulţime şi asta nu intră în variantele de moarte pe care mi le doresc. Ce, pizda mă-sii, v-au apucat acum cumpărăturile!? Altceva n-aveaţi de făcut? Nu o să mai merg la mall niciodată, se îmbufnă Laura.

Radu o ajută să meargă până afară să fumeze o ţigară. Apoi se întoarseră imediat la maşină şi merseră direct spre casă. Totul drumul Laura nu scoase o vorbă. Deschisese geamul şi fuma în maşină, inhalând puternic şi suflând fumul pe nas.

Acasă, după cină şi după ce-l culcară pe Luca (cu rugăciuni, poveşti, pupici şi mângâieri), Radu rămase în bucătărie să fumeze o țigară cu Laura. Vru să-i întindă bricheta, dar Laura îşi aprinsese deja ţigara în timp ce el spăla paharele de bere. Puse apoi cele două pahare de bere pe masă şi-l ridică pe-al lui, spunându-i „Noroc”. Laura ciocni distrată şi apoi îşi lăsă paharul pe masă, fără să guste măcar din el. Radu ii luă mâna stângă într-a sa şi o mângâie uşor. Laura încercă să şi-o retragă, dar Radu o ţinea prea strâns. Deodată, Radu observă că Laura nu mai avea vergheta pe mână:

– Iubito, ce s-a întâmplat cu vergheta?

– Am scos-o, îmi cade de pe deget, zise Laura cu glas întretăiat şi lăsă ochii în jos, încercând din nou să-şi smulgă mâna dintr-a lui.

– Eu nu am scos-o pe a mea niciodată şi nu o să fac niciodată lucrul ăsta, o asigură Radu, privind-o însă îngrijorat.

Ce-l interesează atât vergheta? Am mai scos-o de câteva ori. O şi aruncasem de mai multe ori, o dată chiar în rahatul pisicii. Iar Radu o recuperase de fiecare dată. Acum îmi cade, într-adevăr, de pe deget... Bine, nu e numai asta. Nu mă simt obligată s-o port. Chiar şi vergheta se impune ca o fatalitate? Dacă nu mai vreau s-o port, treaba mea. La verghetă se reduce toată relaţia noastră?

Radu veni în spatele ei, o mângâie uşor, ca şi cum s-ar fi pregătit de un masaj. Apoi mâinile îi coborâră pe sâni, dar Laura avu un spasm şi sări de pe scaun.

– Mâine mergem la lucru, e târziu, spuse Laura printre dinţi.

– Bine, iubito, dar noi nu mai petrecem deloc timp împreună?

Laura se îndreptă spre uşă, fără să-l bage în seamă.

– Ce e, iubito, nu mă mai vrei? şopti Radu dezorientat.

Laura închise uşa, trântind-o şi se încuie în camera ei.

Ah, bărbaţii ăştia, pentru ei totul se rezumă la sex! Nu, relaţia noastră, după Radu, nu se reduce la verghetă, ci la sex. Nu e vorba doar de vergheta în sine. Aceasta e simbolul sexului conjugal confortabil şi garantat.

Radu oftă şi intră şi el în camera lui, cu un aer de câine bătut. Puse alarma la ora 6:45. Se aşeză în pat şi-şi trase perna peste cap. Se simţea de parcă nu ar fi avut acces la net câteva săptămâni la rând sau ca Luca fără PSP ori titirezi. Lucrurile nu mai erau la locul lor. Laura avea iar toane sau se schimbase ceva profund în relaţia lor? Nu, la el nu era o problemă de „not responding” ocazional, pur şi simplu, nu mai avea acces. Oare pentru cât timp? Poate, dacă ar încerca să dea „restart”...