Examen cu Big Brother. Vol. 1. XXVI. ”La Paris totul e ca un vis”: până și vaca de Io are statuie!

Drept răsplată că încă nu a aruncat în aer casa (mă rog, e impropriu spus, baia, bucătăria și dormitorul au fost deja grav avariate în urma experimentelor sale științifice și/sau de reconfigurare a apartamentului, dar sufrageria supraviețuiește inexplicabil, deși are un design special, vorba lui Magritte, ”Ceci n'est pas une... chambre”), maică-mea i-a dat cadou lui fii-miu de ziua lui un city-break de un weekend la Paris. City-break la Paris, orașul dragostei! Unii ar fi în stare să ucidă pentru asta. Fii-miu e și el recunoscător: ne blesteamă și zice că face reclamație la ”Protecția Copiilor” pentru că îl târâm în asemenea locuri mizerabile, cu o astfel de companie plictisitoare. Vrea la Paris numai cu gașca.

Promy apreciază personalitatea și reacțiile lui fii-miu, Alex, dar n-are acum bani să plătească pentru gașcă, după ce a investit în Startar ultimul bănuț (nu doar de la bugetul Olimpului, ci și din fondurile proprii), iar clinica și laboratorul sunt falimentare. Mai mult, intervin și probleme de procedură: copiii nu pot pleca singuri, trebuie să-i însoțească un adult, iar pentru ceilalți trebuie completate declarații de acord ale părinților, autentificate la notariat. Altfel, lui Promy îi place că fii-miu are pretenții. Astea nu sunt fițe, înseamnă exigență și stil. Fii-miu e independent, are un spirit liber și inovator, mania experimentelor la fel ca Promy, ba chiar și un simț al responsabilității și al justiției foarte dezvoltat (altminteri nu ar face reclamații). Dacă și-ar canaliza energia, inspirația, spiritul critic și de revoltă în mod constructiv, așa ca Promy...

Sărmanul Promy abia așteaptă să evadeze din Olimp și să scape de zăpăceala de acolo, iar Parisul îl adoră, a locuit în capitala Franței icognito, cândva, în secolul XIX. Credeți că Promy a fost boem la Paris și s-a desfătat în lumea pestriță și provocatoare, tulburător de senzuală, a tavernelor și cabaretelor cu prostituate, artiști și dulce-amețitorul absinth de un verde obscen, hipnotic? Nu, nici vorbă, a deținut un cabinet medical și, când nu erau revoluții sau proteste, a dus o viață activă și serioasă de doctor. Să încerce să mai trăiască și acum neobservat oriunde pe Pământ, fără să-l vadă Obama. Când îl anunț pe Promy de excursie, sare ca Geoană, de parcă tocmai ar fi câștigat alegerile: ”Yeah! Yeah! Am câștigat! Am câștigat! La Paris... gata, mi-am făcut deja bagajele”.

Așadar, pregătim bagajele. Fii-miu și cu mine ne luăm doar tricouri, chiloți și șosete de schimb, cât să încapă într-un rucsac mic, să ni se permită să-l transportăm în avion ca bagaj de mână. O să ne deplasăm cu mijloacele de transport obișnuite, e mai amuzant și mai romantic. Surprinzător pentru un olimpian, Promy nu doar că știe cât costă un bilet de autobuz/metrou la București sau la Paris, dar a și circulat cu ele. Poate că numai așa, de fițe, ca să pară popular. Mă întreb cine l-a recunoscut pe el cu bretonul îndreptat cu placa, franjurat și asimetric, lung până la bărbie, tricourile lui albe și blugii rupți la metrou, în București sau la Paris, în afară de Obama, eu una n-am observat. Lui Jill și lui Her li s-au cerut măcar niște autografe în Vamă. Bine, de fapt, doar Jill a fost identificată corespunzător din filmele lui Terry Gilliam, Her a fost confundat cu un streaper de la Chippendales, spre marea lui bucurie. Mai sunt și la noi, în România, politicieni care merg cu autobuzul sau metroul. Numai în campanie. Cei mai mulți nu au habar ce preț are un bilet.  

Încă nu știu ce face fii-miu, pentru că, deocamdată, bunica n-are fonduri să sponsorizeze gașca. Poate la următorul salariu. În loc de gașcă, îi luăm cu noi pe Mene și Mi Ko, foarte entuziaști să ne însoțească la Paris, în city-break. De frică să nu pierd avionul, nu închid un ochi în noaptea plecării și număr în continuu minutele și secundele până când voi comanda un taxi către aeroport. La ora plecării, fii-miu mai bombăne un pic, apoi tace, își ia bagajele și iese pe ușă cu un aer grav și solemn de martir condus spre locul execuției. Condamnat la un city-break la Paris! De oboseală și de agitație, tot timpul pe drum mi-e rău: nu știu ce... nu mă doare. A, da, sufletul! Doar mergem la Paris! ”La Paris / Totul e ca un vis”, așa cântau Anda Călugăreanu și Toma Caragiu într-un sketch de demult.

Aeroportul Beauvais (unde aterizăm) e destul de departe de Paris, nu l-aș recomanda nici zeilor, pentru că transferul se efectuează foarte dificil. După circa cinci ore pe drum (cu autocarul, RER-ul și metroul), iată și hotelul: de vis, bineînțeles. Arată cel puțin la fel de bine ca vechea locuință a lui Her: romantic (de ”epocă”, vechi și dărăpănat, numai o ruină), construit în stil ”Edifis” din ”Asterix și Obelix”, lasă impresia că mai are un pic și se prăbușește. Urcăm patru etaje pe o scară abruptă, în serpentină, care scârțâie la tot pasul. Camera îi face competiție la dimensiuni holocătăriei mele de-acasă, din Titan, nu prea ai pe unde să calci, nu ai loc să circuli pe jos nici dacă te lipești de ziduri (ci doar trecând peste pat).

Dotările sunt la fel de impresionante: în dulapul scorojit, cu ușa defectă, nu încap nici pantofii mei din picioare, darămite ai lui Promy, paharele de plastic se rup încă de când desfacem ambalajul, iar hârtia igienică e atât de subțire că trebuie să utilizezi sulul întreg odată. Aer condiționat nu e și temperatura e cam ca pe stradă... 9-10 grade. Nu-i nimic, poate dau drumul la căldură mai târziu, afară e frig și plouă, a venit toamna. Mai târziu, adică poate de Revelion, dacă nu dau faliment până atunci. Mai târziu e prea târziu. Descoperim o singură pătură subțire pentru două paturi, așa că scoatem cuverturile și ne învelim cu ele. Fii-miu adoarme liniștit, cu tableta în brațe, dar eu clănțăn de frig și încep să am junghiuri și frisoane. Îmi pun toate hainele pe mine și mă bag sub pătură, strângându-l pe Promy în brațe ca să mă încălzesc. De ce n-am adus sacul de dormit, eventual cu tot cu cort, ca să nu mă tragă curentul?!

***

Din fericire, titanii (care s-au confruntat cu ger siberian în Tartar și pe Elbrus) n-au nicio problemă cu frigul: Mene și Promy arată fresh dimineața, spre deosebire de mine și de Mi Ko, amândouă vineții ca niște cadavre în descompunere, aranjate de parcă am merge la o petrecere de Halloween, un look trendy și rafinat, numai bun pentru o plimbare în Paris.

Mergem încet, pe malul Senei, prin ploaie, de la Champs-Élysées (de unde se vede și Turnul Eiffel) până la Notre Dame. Plouă copleșitor, bacovian. Cutremurat de un urlet infernal, clopotul de cristal al lumii s-a spart, iar cioburi din el, cu o strălucire spectrală, violentă, cad peste mine barbar, neîncetat, îmi străpung pielea și-mi sfâșie carnea ca niște gloanțe. Continui să nu simt nimic, în afară de oboseală și o senzație nelămurită de frig, în timp ce plouă la nesfârșit peste mine cu cioburi din presse-papiere sfărâmate. O ploaie de plumb mă ferecă într-un sicriu de gheață. Sunt împietrită. Deodată, ceața densă a dimineții se diluează și cioburile de presse-papier încep să-și schimbe forma și contururile: părțile contorsionate se aplatizează, cele ascuțite, tăioase se înmoaie, cele masive, contondente se fac ușoare ca un puf de lebădă, iar marginile precise, clar delimitate se estompează și devin difuze ca aburul nebulos al zorilor. 

Un dor vag, inefabil le topește în lacrimi, iar ele dansează împreună, la început la distanță, apoi tot mai aproape, până când se întrepătrund înfiorate, electrizate de atingere. Lacrimile lui Promy și ale Brunnhildei, lacrimi nevărsate niciodată, înghițite și reprimate mereu, cu trudă, răbdare și obstinație. Lacrimi-oglinzi, mari, boltite și înalte, iradiind o lumină halucinantă, orbitoare, irumptă de undeva, de dincolo și vestind o altă lume. Un șir necuprins de oglinzi paralele în care ne redescoperim, tresărind, multiplicați la infinit. Plâng. Lacrimile lui Promy și ale Brunnhildei sunt și ale mele. Îi strâng mâna lui Promy, mă lipesc de el și-l sărut, amestecându-ne lacrimile, într-o îmbrățișare titanică, deznădăjduită. Ceața străvezie ne învăluie cu o tandrețe nesfârșită, dezmierdându-ne ca o petală imensă de cactus de un albastru luminos, ireal. 

Mână în mână cu Promy, împletindu-ne strâns degetele, continuăm plimbarea pe malul Senei. Ne oprim pe unul dintre poduri pentru a contempla priveliștea. Podurile peste Sena gem de lacăte aurii, de diverse forme și mărimi, pictate cu markere colorate, pe care sunt trecute numele îndrăgostiților pentru ca iubirea lor să fie veșnică. Aproape de locul în care stăm (înțesat de lacăte îndesate unele peste altele și agățate de barele de pe margini) cântă un artist amator la ferăstrău, făcându-l să vibreze ascuțit, dar slab și cu intermitențe, sfâșietor ca un țipăt întrerupt, înăbușit. Ascultând cutremurată cântecul ferăstrăului, mă uit la markere și la lăcățele, studiez prețurile, apoi cumpăr și eu unul, hotărâtă să-mi declar dragostea. Pentru eternitate! Până mâine când se vor desprinde singure (calitate pariziană ”Made in China”, evident), ploaia va șterge numele noastre scrise cu markerul sau un artist stradal le va acoperi cu sprayuri colorate. Ce să spun: ”Vampirița și violatorul”, ”Terorista și trădătorul”, ”Madame Dezastru și Monsieur Al Gore”? Nu-ncape nimic. Prescurtez și completez: ”Vampi și Al Gore”.

După ce montez lacătul, în chicotelile și ghionturile lui Promy, Mene și Mi Ko, mergem mai departe, pe malul Senei, până la Orangerie, lângă parcul Jardin des Tuileries, muzeul unde se află ”Nuferii” lui Monet și o colecție mică, dar foarte bună de tablouri impresioniste (Wagner & Guillaume). ”Nuferii” îi reproduc pe cei autentici din grădina lui Monet de la Giverny (îngrijită chiar de el): spre deosebire de Promy și Mene, pictorul avea o casă unde se simțea acasă. Dispuși circular, pe câte un perete întreg, în două săli, ”Nuferii” constituie singurele tablouri impresioniste de dimensiuni titanice expuse aici, în muzeu. Mă așez pe o canapea, în brațele lui Promy și mă las absorbită de dansul imaginilor. Liniște, în sfârșit... Instantanee înlănțuindu-se halucinant. Rotire lentă. Senzație de plutire și de topire în natură, în undele lacului. Imersiune în absolut pentru o clipă... ”Nu e păcat / Ca să se lepede / Clipa cea repede / Ce ni s-a dat”?      

Un pic mai târziu, ne plimbăm puțin prin parc, în Jardin des Tuileries. Mă surprinde strălucirea toamnei, amplificată straniu de ploaie... Frunze fosforescente, în culorile vii ale citricelor, scânteind în ploaia care continuă să cadă lent și neîntrerupt, freamătă și tresaltă dezlănțuit, dionisiac, abandonându-se dansului ritual fără teamă, fără regrete, fără speranță. Flăcări în ploaie... plutesc hieratic ca lumânările pe fluviul Gange. Flăcări și lacrimi. Pe de o parte, lacrimile alină focul mistuitor. Pe de altă parte, lacrimile licăresc doar la lumina focului sacru: iau un strop de lumină din lumină, ca-n noaptea Învierii, și-o dau mai departe. Din dragoste și disperare, apa și focul se împărtășesc unul dintr-altul și se topesc într-o îmbrățișare consolatoare, autodizolvantă. Se pierd pe ele însele, ca să se regăsească în celălalt, refăcând armonia pierdută și echilibrul universal. Coincidentia oppositorum. Mă izbesc culorile crude, violente, ca de primăvară, prevestind parcă renașterea, misterul Învierii. ”Va trece și iarna / și-april va veni”, sună ”Cântecul lui Solveig” de Grieg. Oricum, indiferent ce s-ar întâmpla, chiar dacă april n-ar mai sosi niciodată și ar fi mereu iarnă, cel puțin frunzele se sting frumos. Aș vrea să știu să mor și eu ca o frunză.    

Tânjind să dansez în ploaie, să fiu absorbită de lacul iluminat de flăcările violet ale nuferilor lui Monet și să mă transform într-una dintre ele, mă gândesc să ne ducem acum la Musée d'Orsay ca să mai rătăcesc o dată măcar prin grădina de la Giverny a artistului. Din nefericire, la Musée d'Orsay, e prea mare coada ca să riscăm să stăm: nu vom apuca să luăm nici bilet, darămite să vizităm, așa că ne continuăm plimbarea, am văzut deja câțiva impresioniști la Orangerie printre care Monet, Renoir, Cézanne, Derain, chiar și pictori mai moderni ca Modigliani, Picasso, Matisse și Soutine.

Mergem mai departe la catedrala Sainte-Chapelle. Când ajungem în capela de sus, îmi pierd răsuflarea, nu atât din cauza oboselii accentuate de urcușul greu, în înghesuială, pe scara îngustă, în spirală, cât datorită exploziei de lumină și culoare care se filtrează prin cele mai spectaculoase vitralii din lume. Acestea îmbracă pereții complet și înconjoară încăperea, de parcă n-ar mai fi Ziduri, ci numai Ferestre. Până și fii-miu își ridică ochii din tabletă și exclamă copleșit: ”Uau!” Eu le-am mai văzut, dar, de fiecare dată, mă impresionează și mai mult. Prin aceste vitralii, după multe ploi și lacrimi, Dumnezeu deschide cerul și întinde un curcubeu către oameni. Și un detaliu: vitraliile au fost recent restaurate. Unii distrug, alții creează/repară.

Câțiva pași mai încolo, la Notre-Dame ne întâmpină muzica solemnă, ușor creepy, gotică a unui tânăr care cântă la un dispozitiv fabricat din clopote, iar Promy îi apreciază ingeniozitatea. În interior, deși sunt la Paris cred că a patra oară și am mai vizitat Notre Dame și alte catedrale, pentru prima oară mă șochează (pozitiv) sobrietatea și dimensiunile titanice, iar muzica din timpul slujbei și flăcările lumânărilor picură în suflet o lumină divină, înălțătoare, care alungă întunericul și alină spaima de neant.

***

În ziua următoare, după o altă noapte mai mult albă decât neagră în care am clănțănit cu toate hainele (inclusiv cu Promy) pe mine și m-am încălzit doar pentru circa jumătate de oră (când am făcut dragoste), ne propunem să mergem într-un loc sacru de pelerinaj: la muzeul Luvru. După ce ne comandăm bilete de la aparatele automate, mergem întâi la sălile destinate Greciei și Romei antice, să vedem și să inventariem statuile expuse. Inima îmi bate cu putere, gata să-mi spargă pieptul, picioarele mi se înmoaie și am din nou senzația că mă prăbușesc de emoție. Trebuie să-mi țin respirația și să mă reculeg. Voi intra într-un templu. 

Da, e exact atmosfera unui templu. Fii-miu se uită la mine cu același aer de martir. Cât mai stăm? Lumea înaintează încet, cu pioșenie, spre exponatele pe care, desigur, le venerează: se înghesuie la Venus din Milo, se împing, chicotesc, șușotesc și-și dau coate, iar asiaticii se cocoață unii pe alții, executând piramide complicate pentru a fotografia sau filma. Ca la noi la biserică de Paști. În restul muzeului (cu excepția zonei Giocondei) nu e prea aglomerat. Remarcăm o mulțime de statui ale Afroditei, zeița dragostei, încă și mai numeroase cele ale Antenuței (Atenei), zeița înțelepciunii, doar ea era protectoarea înfloritoarei cetăți cu același nume. O inflație de Antenuțe, am luat supradoză. Iarăși multe statui ale lui Apollo, câteva ale lui Hermes, Artemis și Dio (Dionysos), inclusiv cea care mă fascina pe mine în copilărie. Știu Tu Cine... Zeus și Madame Hera apar mai mult în zona romană, nu și în cea greacă, dar statuile lor nu domină ca număr. 

Dintre cei din ”gașcă”, doar Eros și Psyche sunt mai frecvent reprezentați. Găsim cu greu și un cap al lui Her, plus o statuie mare a lui Her, conservată integral. Descoperim chiar și două statui ale lui Marsias, inventatorul flautului și cel care a fost jupuit de viu de Apollo pentru că a cântat mai bine ca el. A, și Io, fata violată de Știi Tu Cine... Zeus și transformată de Madame Hera, din gelozie, într-o văcuță care a fugit înnebunită, înțepată de streche, până la Promy, sus, pe Elbrus și-i cerea disperată ajutorul! Apoi, vaca de Io a reușit să ajungă în Egipt și a devenit zeița Isis, soția lui Osiris, așa că e prezentă cel puțin în zona egipteană. Bine, dar unde sunt titanii? Căutăm pretutindeni, dar nu găsim nici urmă, nici măcar o statuie/imagine a lui Promy în lanțuri, pe Elbrus (în afară de cea a lui Nicolas-Sébastien Adam – din altă epocă, secolul XVIII: ”Prometeu înlănțuit”, normal, că doar nu era să fie arătat învățându-i pe oameni matematica, medicina sau scrisul, ronțăind Maretti sau proiectând iPhone 11). Dar și Iisus apare mai des pe cruce decât în alte ipostaze.

În dreptul singurei sale statui, Promy se face alb la față, se clatină și se scurge pe banchetă ca un boț de brânză expirată, putrezită și storcită, numai bună de aruncat la gunoi. Mă așez pe banchetă și îi suflu bretonul, îngrijorată. Bizar, chipul lui și-a schimbat culoarea, vorba vine ”culoare”, că n-are niciuna: a trecut, pur și simplu, de la alb la negru. Cu figura întunecată și buzele crispate într-un rictus amar, Promy oftează adânc, de parcă se rupe ceva în el, își suflă șuvița (fără prea multă forță), își șterge transpirația de pe frunte și mormăie:

– Îmi vine să vomit, se strâmbă el de oroare și dezgust. Am văzut-o aproape numai pe ”vaca aia proastă”, Antenuța, cum i-a zis Ile atunci când a făcut prima oară un pleonasm pe care nu i-l voi ierta niciodată. Până și vaca de Io are statuie. Fie și în ipostaza egipteană de Isis. Ea a fost deșteaptă, a emigrat. Ei, la urma urmei, nici nu mi-aș fi dorit statuie într-o asemenea companie selectă, poate că e mai bine așa. Dar mi se pare că nimeni nu și-a adus aminte de mine sau n-a avut curaj să o facă. Nici de fii-miu, Deu, supraviețuitorul potopului și cel care a relansat proiectul meu civilizațional. Iar de Mene probabil că nu știau nimic, nici eu nu aveam habar, aproape uitasem de tine, Mene, îmi pare rău, spune Promy cu glas înăbușit.  

– Nici eu nu știam de mine nimic. Și eu uitasem de mine, șoptește Mene, lăsând ochii în jos.

– Mai bine fără statuie decât cu una gen organele voastre conservate la borcan și expuse la ”Human Body”, cum s-a întâmplat cu organele deținuților politici din China. Poate că Bebe junior ar fi mai vizibil și mai bine promovat: fetuși se găsesc mai greu. Jumătate chinez, jumătate titan, e născut deținut politic. Natural born political prisoner. God created political prisoner. Ah, scuze, Mene, Promy și Mi Ko, zic eu precipitat, cu furie, realizând prea târziu că mai bine îmi țineam gura.

– Barzăcopilviezure, barzăcopilviezure, barzăcopilviezure, murmură Mi Ko, mușcându-și buzele și trăgându-se ușor de cercelul de argint, în formă de nufăr, din urechea dreaptă.

–  Ia uitați, a învățat Mi Ko limba dacă! zâmbește Promy, în sfârșit satisfuckut.

***

Ieșim de la Luvru cam frustrați și debusolați. Pe drum spre hotel, verific biletul de avion și conștientizez brusc: ora de decolare este zece dimineața, iar noi am făcut pe drum la dus cinci ore. Cum o să fim prezenți la timp? Poate circulă metroul și autocarele toată noaptea. Mă interesez la Informații, la metro și aflu o veste bună: autocarele care merg din Paris spre aeroportul Beauvais au program de la șapte dimineața la opt seara. Vai de mine, o să rămânem blocați la hotel. Ce rezervare inspirată mi-a făcut agenția! Nu, trebuie să plecăm chiar în seara asta la aeroport, cu ultimul autocar de la opt. Dar oare mai putem să-l prindem? Ce păcat că nu ne putem teleporta de data asta! Anulăm o noapte de cazare, predăm cheile și alergăm către metrou, ferm convinsă în gândul meu că nu vom ajunge niciodată la autogară. Mai târziu e prea târziu. Pe Mene și Mi Ko îi lăsăm la hotel, îi va teleporta Promy mai târziu, când vom fi amândoi în Olimp și-și va recupera dispozitivul, doar Mi Ko e însărcinată și nu e cazul să stea toată noaptea prin aeroporturi. În ultima secundă, ne urcăm în autocar (tocmai când demarează de plecare), așa că răsuflu ușurată: vom ajunge cel puțin la aeroport, dacă nu chiar mai departe.

La aeroport, nici nu apucăm să lăsăm bagajele din mâini pe scaunele din sala de așteptare că suntem anunțați chiar de la intrare: locația se închide pe parcursul nopții – de la douăsprezece noaptea la șase dimineața. Cuuum?! Să ieșim afară? E frig și plouă torențial, avem un copil cu noi, mie mi-e rău, sunt foarte răcită și am deja febră mare. De data asta, chiar am încurcat-o. Ieșim afară, în ploaie și ne postăm în fața ușii, privindu-i pe paznici cu ochi mari și rugători de cățeluș. Fii-miu continuă să se joace pe tabletă imperturbabil, cu un calm englezesc. Pe mine însă simt cum mă apucă o criză de isterie pariziană, cu final mai mult sau mai puțin previzibil.

Pe vremea asta n-ai scoate niciun câine afară. Nici măcar pe Al Gore. Din fericire, paznicii se înduioșează de fii-miu (sau de tableta lui, e iPad și s-ar putea strica în ploaie), așa că ne dau voie să ne adăpostim, până la deschidere, într-o cabină a personalului, aflată în exteriorul aeroportului. Incredibil, încă mai există buni samariteni. Intrăm acolo dârdâind și clănțănind din dinți. După cinci minute, în timp ce beau o cafea de la dozator și inhalez adânc, cu nările dilatate de poftă, aburii fierbinți, realizez: ia uite, băi nene, noi am scăpat și ne cinstim cu cafeluțe, dar ceilalți pasageri rămași afară, în frig și ploaie, ce fac? E corect? Ce e corect? Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect, toate sunt la fel. Las-o baltă, Madame Dezastru! O să te obișnuiești.

O noapte lungă... cu șapte cafele de la dozator, șapte pastile de Nurofen, Metoclopramid și Ranitidină (din fiecare), șapte crize de conștiință generate de complexul supraviețuitorului și șapte poezii de Marin Sorescu (atât am reușit să citesc și să procesez cât de cât, cu ajutorul lui Promy, neprețuit ca întotdeauna... my precious!). Promy îmi citește tare, pe un ton teatral, declamând și gesticulând frenetic: ”Mai plouă și azi orizontal / Și-atunci mă uit pe fereastră, / Sau în istorie, / Să văd care dintre noi / Merge în patru labe”. Să mă uit pe fereastră să verific dacă plouă orizontal? Că de mers în patru labe știu deja. ”No fucking way”, vorba lui Rogers Waters, în traducerea Irinei Margareta Nistor, ”La dracu, nu!” Cunosc prezentul și pot ghici viitorul fără să fiu baba Promida. ”Iată, tu ești tăiat în două / De-o parte tu, / De-o parte numele tău”. Care nume? Etichetele și epitetele? ”Străzile erau înțesate de haine / Care își vedeau de treburi”. Taci, Promy, ”nu contează cât de lung am vălul / important e cât și cum gândesc!” ”Doctore, simt ceva mortal / Aici în regiunea ființei mele, / Mă dor toate organele, / Ziua mă doare soarele, / Iar noaptea luna și stelele. (...) Cred că m-am îmbolnăvit de moarte / Într-o zi / Când m-am născut.” ”Mie mi s-a omorât timpul, / Onorată instanță.” Gata, taci, Promy! Ia uite ce-mi citești tu, nemuritor blestemat ce ești, care nu poate nici trăi, nici muri! Și, în sfârșit, niște versuri ceva mai specifice despre chinurile iadului: ”Bărbații sunt și ei folosiți / La cele mai grele munci, / Cu excepția celor foarte păroși, / Care sunt torși din nou / Și făcuți preșuri.” Taci, Promy, cred că agonizez deja destul de bine! ”Mulți m-au sfătuit / Să mă dau la fund pentru o vreme. (...) La fund toți se împiedicau de mine. / Și-am ieșit iar la suprafață / Acum, om vedea.” Haide, Promy, dacă ești așa de pro-FUND, de ce nu-ți asiguri fundul pe cinci milioane de parai ca J. Lo?

Taci, Promy! Gata, ține-ți ciocul ăla mare și cârcotaș! E clar că nu funcționează. Nu înțeleg cum poate fii-miu să rămână așa calm și binedispus: cred că tableta explică măcar o parte din mister. Bun, dacă nu merge cu poeziile lui Sorescu (care, altminteri, îmi plac foarte mult), să încerc și cu Malraux, ”Antimemorii”, abia am început, dar sunt foarte ostenită și-mi pierd răbdarea (cunoscută drept ”titanică”):

– Promy, nu mai pot. Las cartea. Îmi pare rău, nu obișnuiesc să abandonez o carte, dar nu mai suport. Și sunt foarte obosită. N-am reușit să citesc mai mult de câteva zeci de pagini din ”Antimemorii”, volumul I și asta cu eforturi supraumane, chiar supratitanice. Bunicul lui Malraux, Dietrich Berger, înainte de a se sinucide, la apogeul vieții, în plină glorie, a afirmat: ”dacă ar trebui să retrăiesc o altă viață, n-aș vrea o alta decât pe a lui Dietrich Berger”. Dacă aș alege o altă viață, aș vrea-o pe mea! Iar nepotul e încă și mai infatuat. Și nu i se pare nimic insuportabil, în afară de faptul că nimic nu e insuportabil. Dar ce, sunt obligată să citesc? Am și eu drepturi! E insuportabil, crede-mă, Malraux!

– Ah, Malraux ăsta are parcă mai mult ego decât suflet. Eu am, într-adevăr, un ego mare, dar și un suflet pe măsură.

Dimineața, la șase, ne târâm până la aeroport. Aerul rece mă resuscitează pentru câteva minute. Ce bine, aeroportul e deschis! Nu mai e mult și se va face check-in-ul. Răbdare, Ile! Ai răbdare! Nu spune asta și Promy mereu? Totul se învârtește cu mine, îmi vâjâie urechile, ochii îmi curg, creierul îmi explodează și țâșnește afară pe nas și pe urechi, gura și gâtul îmi sunt mistuite de o vâlvătaie necruțătoare, stomacul mă strânge și mă arde, inima mă înțeapă, în mâini și în picioare mi se răsucesc întruna cuțite înroșite în foc și simt că mă prăbușesc. Îmi vine să-l strig pe Bombo să mă împuște, dar încă nu e momentul: agonizez destul de bine, dar nu în parametri optimi, așa că mai aștept să ating nivelul maxim. Stai, nu trage, Adriane!

Din fericire, o nouă oportunitate mă ajută să ating rapid nivelul maxim: se anunță că avionul nostru are probleme tehnice și va pleca cu două ore jumate mai târziu. Haide, trage, Bombo! Poate ai mai exersat între timp și nimerești mai bine. Oricum, cred că, dacă mă împuști, n-o să observe nimeni. Nici dacă putrezesc aici. Promy râde și spune încurajator ”Pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză” și ”Barzăcopilviezure” de mai multe ori la rând, mângâindu-mi ușor părul. Când, în sfârșit, începe check-in-ul, cozile sunt imense și am impresia că avansăm un milimetru pe mileniu. Parcă au un singur angajat pe fiecare raion, iar lumea vine puhoi și se calcă în picioare. Tot e bine că înaintăm.

– Cred că-ți vine numărul de dosar de la Parchet până ajungem la ghișeu aici, la check-in, râde Promy.

La punctul de control corporal și al bagajelor, ne blocăm iar. Parcă am fi în trafic la București când plouă. Sau e vreun terorist? ”Poate au prins un terorist și îi țin o predică de Nana”, zice fii-miu. Nana, mătușă-mea, avea un talent rar: putea să-ți facă morală ore în șir, fără să obosească, erau predici interminabile cu care îi punea pe toți pe fugă, chiar și pe părinții mei. Săracul terorist, în acest caz, cred că ar fi preferat la Guantanamo! Fix la punctul de control, mă ia cu leșin, văd negru în fața ochilor și mă prăvălesc. Promy mă ajută să mă ridic și înaintez cu greu, împleticindu-mă, cu mâinile încleștate de brațele lui Promy și ale lui fii-miu. Haide, trage, Adriane!  

Într-un sfârșit, în mod inexplicabil, trecem și de punctul de control și ne apropiem de avion. Înainte să ne urcăm în avion, mai așteptăm aproape o oră în picioare, pe pasarelă. Mă clatin, picioarele mi s-au muiat de tot, iar inima mă strânge ca ghearele bestiei de vultur. Să mă împuște Bombo! Fii-miu și Promy mă țin ca să nu cad din nou. În avion, descoperim că locurile nu sunt alături, dar ce mai contează? Vom pleca la București! Până la urmă, facem schimb cu alți călători și ocupăm trei locuri alăturate. Pe drum, avionul trece prin zone cu turbulențe și se zgâlțâie precum trenulețele morții din parcurile de distracții.

Timp de o oră, sunt convinsă că totul s-a terminat și că avionul se va prăbuși. Ce păcat, mai aveam un pic și ajungeam! Cu fața albă ca varul, cuprinsă de o groază animalică (absolut surprinzătoare, căci credeam că nu mai simt nimic în afară de oboseală și de durerile fizice), îl apuc pe Promy de mână, strâng copilul în brațe și mă rog: vreau acasă. Pentru orice eventualitate, îmi iau la revedere de la Promy și Alex, cu ochii în lacrimi. Când ne trezim la București, pe Otopeni, nu-mi vine să cred. Acasă! Am ajuns acasă!

Niciodată, da’ niciodată, nu voi mai merge într-o excursie la Paris cu avionul, autocarul, trenul sau mașina. Voi merge doar dacă mă voi teleporta și numai cu sacul de dormit și cu cortul la mine!

Resuscitată de bucurie că am ajuns acasă, cu ultima brumă de energie, chem un taxi. 

– Sunt atât de obosită! bolborosesc.

– Credeam că vampirițele nu obosesc niciodată! răspunde Promy vesel, făcându-mi cu ochiul.

– Promy, astea-s stereotipuri. Cum poți să crezi așa ceva? Nu cumva crezi și că iubirea noastră este imposibilă?

***

Îl lăsăm pe fii-miu la maică-mea și apoi ne teleportăm imediat în Olimp. Acasă, la sugestia lui Promy, optez pentru următoarea terapie... pariziană, evident: fac un duș fierbinte și mă îmbrac doar cu parfumul Chanel no. 5, exact ca al Pandorei, adus de Promy de undeva din casă. Trebuie să-l utilizez cât mai e permis, căci e posibil să dispară în curând: parcă nu era destul că Uniunea Europeană a interzis tăierea tradițională a porcului și, astfel, țăranul român cu întreaga lui cultură, acum se pare că însuși Chanel no. 5 e nociv! Mai bine ar fi atentă la ascensiunea partidelor extremiste... sau nu sunt la fel de toxice ca Chanel no. 5? Dar să-l savurez cât se mai poate...

Parfumul îmi dezmiardă corpul ostenit, răsfățându-l și revitalizându-l, iar Promy inhalează adânc, tremurând, răvășit de dorință, mirosul clasic, seducător, persistent, dar fin, ușor extravagant, însă fără urmă de vulgaritate. Are ceva din șarmul și atracția titanilor, un amestec subtil, irezistibil de forță și delicatețe. Ochii lui Promy, negri, adânci, migdalați, umbriți de gene lungi, arcuite strălucesc melancolic, insuportabil de intens, ca niște supernove. Ard în ei milenii de abandon și de dor. Mă uit hipnotizată în ochii lui, tânjesc să mă sfâșie lumina violentă, dureros de vie a stelelor ce se sting și plonjez în abisul lor orbitor. 

Fără să se mai gândească la deteriorarea coafurii, abandonându-se pe deplin iubirii, Promy își lipește fața de sânii mei. Părul lui negru, bogat și lucios, îmi atinge pieptul gol, electrizându-l. Buzele lui pline, senzuale îmi sărută febril sfârcurile întărite, iar limba lui le încolăcește ca un șarpe de jar și le înfășoară într-o spirală nesfârșită a plăcerii. Coboară apoi cu buzele și limba lui fierbinte până în templul lacustru al vaginului meu, lubrefiat de dorință, masându-mi delicat, dar ferm clitorisul. Îmbătată de umezeala abundentă, de junglă luxuriantă și de mirosurile tari, flacăra limbii lui devine tot mai sălbatică și se scufundă fatal în apele misterioase și adânci. Apa și focul se hârjonesc, se adulmecă și se caută unul pe celălalt pentru a se contopi într-o îmbrățișare titanică, deznădăjduită.

Apoi, deodată, buzele lui Promy se desprind din templul lacustru și urcă abrupt spre chipul meu, îi simt bretonul lung, fin alunecând pe trupul meu, gura lui o întâlnește, înfiorată, pe mea, iar limbile ni se încolăcesc într-un dans barbar, dezlănțuit, străin și totuși atât de familiar. Îmi introduce penisul în vagin și împinge puternic, unduindu-și bazinul cu mișcări senzuale, agile și precise de felină. Îi aud respirația sincopată, adâncă, dar cu întreruperi uneori neliniștitoare și reveniri în forță, îi savurez gemetele sfâșietor de dulci și îi sorb lacomă răsuflarea fierbinte. Treptat, mișcările devin mai delicate, însă mai profunde, iar Promy, cu fruntea și tâmplele îmbrobonite de sudoare, părul răvășit, obrajii aprinși și ochi scânteietori ca supernovele, se lipește complet de mine, strivindu-mă cu forța lui titanică și făcându-mă praf... de stele.

Geamurile scânteiază ca vitraliile multicolore de la catedrala Sainte-Chapelle. Îl privesc vrăjită pe Promy: parcă ar fi învăluit într-o aură cu irizări de curcubeu. Zidurile au dispărut, în jur sunt numai Ferestre. Cuvertura moale și mătăsoasă ne înfășoară ca o petală uriașă de cactus de pe Gliese, de un albastru inefabil. Ascunși sub petala de un albastru neverosimil, mângâietoare ca valurile Ataraxiei și ocrotitoare ca o placentă, ne îmbrățișăm. Cioburile tăioase și informe de presse-papier se preschimbă în lacrimi și se dizolvă în albastrul luminos și ireal. Suntem absorbiți, tandru și lent, de oceanul nesfârșit de lacrimi binecuvântate și ne topim în lumina lină.

Sperma lui are acum miros de parfum Chanel no. 5, iar aspectul și gustul – de șampanie franțuzească. O vreme rămânem îmbrățișați, fără să îndrăzim să respirăm, de teamă să nu se destrame vraja. ”Totul e ca un vis”. Ca la Paris. În sfârșit, liniște și relaxare. Oboseala s-a risipit și nu mă mai doare nimic.

– Există o explicație. Medicală, normal. Dopamina are efect analgezic, spune Promy cu un aer grav, de expert, apoi izbucnește în râs.

– Ah, Promy, te iubesc atât de mult! Tu ești floarea mea albastră de cactus pe care o visam din copilărie.

– Cam jumulită, ce-i drept, cred că mai am trei spini și două petale. Ei, dacă mă iubești așa de mult, trebuie să-mi acorzi atenție, să vorbești cu mine, să mă asculți și să mă răsfeți.

– OK, tu nu ești prea pretențios (n-ai nevoie de mai mult de un iPhone 11, semnal wi-fi și Maretti cu pizza). O să am grijă de tine. Cel puțin o dată pe an te voi stropi cu lacrimile mele.

***

Un miros puternic, acru de transpirație îmi înțeapă nările. Picioare mici și strâmbe, terminate bizar cu copite ca de țap, tropăie strașnic în fața mea, atrăgându-mă fatal într-un dans ritual deopotrivă fascinant și respingător, plin de patos, dar în același timp cu o anume detașare, de parcă, în timp, în milenii de dulce agonie bahică, s-au decantat din el furia și revolta, iar disprețul și ura s-au preschimbat în milă sau, cel puțin, în înțelegere. Vreau să strig, însă o mână păroasă, diformă îmi astupă gura, strivindu-mi buzele: ”Taci, Ile! Nu te speria... prea tare. Sunt faunul Silen. Vroiam să-ți spun ceva. Lasă visele, nu evada în lumi onirice apolinice false, rămâi aici. Acceptă tot ce ți se întâmplă. Așa trebuie. E doar un show. Reality show, evident. Vei avea parte de agonie, dar și de extaz. În viața reală e doar agonie. Eu ți-am adus și extazul”. Faunul Silen, însoțitorul și mentorul lui Dio! Rânjește larg, satisfăcut, continuând să țopăie deșănțat în jurul meu. Apoi, mâna mare, grea, păroasă de faun îmi arată provocator degetul mijlociu ridicat și mă îndeamnă să-l sug. E lipicios și are gust de spermă. Mi-a fost puțin silă, dar am încercat, totuși, o anumită voluptate, de care, surprinzător, nu mi-e rușine.

Privindu-mă ca și cum știe exact ce am simțit și ar exista un acord tacit între noi, Silen se aruncă lacom peste mine, salivând de poftă. Îmi frământă sânii, fundul și vaginul febril, cu mâinile lui mari și păroase, îmi mușcă sfârcurile, mă zgârie până la sânge cu unghiile lui lungi, murdare și mă penetrează anal cu sălbăticie. Apoi, mă biciuiește pe spate și la fund (aveam să-mi iau 8500 de lovituri de bici din Iran, poate că vrea să mă ajute să-mi ispășesc pedeapsa), până când sângele curge șiroaie, corpul meu devine rană vie și urlu de durere. Începe să devină doar agonie. Unde-i extazul? Numai de partea lui Silen? Atunci, arzând de dorință, Dio (Dionysos) se aruncă peste mine, îmi pipăie spatele și fundul, îmi linge nesățios sângele, în timp ce Silen îl biciuiește acum pe el, tare, necruțător, cu un rânjet superior, olimpian, omniscient întipărit pe față, iar Dio închide ochii, tresaltă de durere și geme de plăcere.

Mă trezesc transpirată și buimacă, udă de excitație, strângând între picioare perna moale, umplută cu puf de gâscă. Am visul ăsta de câteva zile. Dacă am organiza o ședință privată cu Dio? Îmi plăcea zeul vinului în copilărie. Mă rog, cum arăta. Și ceva din spiritul lui. E mai aproape de Vamă. Am revăzut acum la Paris statuile lui Dio la Luvru și mi-am adus aminte. ”Are, are”, e popular zeul alcoolului, cum să nu? Sper că nu se supără Promy, doar nu exagerez, e tot o fantezie din copilărie ca jocul ”de-a Bill și Monica” pe Mytikas al lui. Eu i-am fost atunci alături ca să-și împlinească fantezia din copilărie și să-și recâștige puterea, încrederea și respectul de sine. Îi spun de la început, nu mă ascund, nu-l înșel, o s-o facem numai cu acordul lui, cu el de față. În sfârșit, Promy aprobă fără prea mare entuziasm și organizează întâlnirea: dacă l-am ajutat să-și pună în practică fantezia lui din copilărie, acceptă și el propunerea mea, deși, la fel ca mine, nu e genul eșanjist, nici orgiastic. O singură dată și gata.

Ședință privată... fără haine, normal. Dio vine târziu, pe la patru dimineața, împleticindu-se, cu părul lung, des, cârlionațat, șaten cu reflexii aurii, ciufulit și ud, fața încinsă și ochii tulburi, injectați și cu pupilele dilatate. E însoțit de cele trei grații, una mai încântătoare ca alta: Aglaie, Eufrosina și Thalia (care e și muza comediei). Stăm confortabil pe jos (ca-n Iran și-n Vamă pe plajă) în sufrageria îmbrăcată complet în flori, unde rododendronii și petuniile răsar de peste tot, parcă și din plasma uriașă, home cinema, tablete și laptopuri. Dio nici n-ar putea fi așezat în altă parte fără riscul de a se prăbuși (și de a distruge în cădere vreun obiect de artă, mă refer la plasmă îndeosebi), canapeaua imensă, moale și pufoasă, înțesată de pernuțe înflorate, e mult prea primejdioasă pentru el. Sprijinindu-ne de canapea și punându-ne pernuțe la spate, bem un pahar de vin bun, roșu, sec, din colecția zeului de acum zece ani și ascultăm împreună ”The Doors”, albumul ”Light my fire”. La un moment dat, Dio începe să mă sărute pe gât și pe sâni (destul de apatic, trebuie să recunosc), iar Promy asistă la scenă năucit, parcă nevenindu-i să creadă, cu o figură de câine bătut.

Când Dio ajunge cu mâna în vaginul meu, Promy se repliază, își suflă bretonul și trece și el la atac. Se străduiește, la rândul lui, să le satisfacă pe cele trei grații simultan: cu o mână o masturbează pe una, cu cea de-a doua pe alta, iar cu gura îi face sex oral celei de-a treia, tocmai Thalia, muza comediei. Eficiență titanică! Gesturile lui îmi distrag atenția de la Dio și mă determină să mă uit încremenită cum limba lui Promy plonjează și se mișcă abil, profesionist, tehnic impecabil, în vaginul Thaliei. O pizdă de firmă! Întocmai ca a Pandoruței care aproape își vârâse mâna în blugii lui (prin ruptura strategic plasată) și-i palpase mușchii fesieri, privindu-l lasciv. Mă trec fiori. Un început de gelozie? Aici aerul e încărcat de hormoni și totul vibrează de gelozie și de ură. Paranoia și răzbunări în serie, în stil mafiot. Deodată, îmi amintesc fața de câine bătut a lui Promy și-i șoptesc să-l teleporteze imediat pe Dio acasă cu tot cu grații, sub orice pretext. E prima și ultima oară. A fost o prostie, nu ar fi trebuit să încerc asta niciodată, nu sunt bacantă de-a lui Dio, nici Promy – băiat din cortegiul lui.

– Iartă-mă, Promy, a fost o prostie, o fantezie stupidă! De ce nu m-ai oprit de la început?

– Așteptam să faci tu asta, Ile. Eu nu pot să-ți impun nimic. Dar de ce te-ai oprit?

– M-am oprit când am văzut fața ta, Promy. Spunea totul.

– Fața de bacterie probiotică? Cred că era foarte sexy. Oricum, am avut noroc acum că a venit cu grațiile, putea fii oricine altcineva. Dio ăsta adună de pe drumuri tot ce găsește. Îi ia la dans și pe Știi Tu Cine, și pe Madame Hera, și pe Kim Jong-un și pe nevastă-sa, Ri și tot așa, în hora lui dezlănțuită. Nu-l vreau partener de orgii eșanjiste pe un monstru ca Știi Tu Cine sau pe Kim Jong-un, am oroare, Ile. Știu, toți suntem egali în fața morții și a suferinței, dar, până la urmă, suferința și moartea de cine sunt produse? Big Brotherii, zei sau stăpâni de pe Pământ, nu au și ei o contribuție? Am mai spus eu că dansul ăsta dionisiac e prea egalitarist și tolerant. Îmi reconfirm azi acest adevăr crud. E ca aia cu ”toate sunt la fel”. Și dacă ”toate sunt la fel”, la ce bun să ne mai pese? Dacă dansăm în horă cu Big Brotherii, îi legitimăm. Iar ei nu sunt egali, ci mai egali decât noi și fac totul ca să rămână singuri în horă.

– Și eu care credeam că lui Dio i-a plăcut de mine!

– Pe naiba, Ile, habar n-are ce culege, e beat mort. Cumva, îl invidiez că nu-i mai pasă, stă și zace, n-are nicio treabă. Și nici nu e capabil să satisfacă pe nimeni, ai văzut. Poate că ar trebui să-i fac o cură de dezalcoolizare la mine la clinică, îmi aduc și eu un client, că-s în pragul falimentului.

– Ce tare, să-l dezalcoolizezi pe zeul alcoolului, fac pe mine de râs! Oricum, zi mersi că a venit cu grațiile. Dacă se încurca și aducea graiele în loc de grații?! Știi tu, babele alea oribile, tot trei la număr, cu un singur ochi... Dacă trebuia să le faci sex oral graielor și nu grațiilor?