Examen cu Big Brother. Vol 1. XXV. Sunt o proastă de dau din abis în abis: îl iubesc pe porcul de Siegfried!

      Plouă. Plouă halucinant, dezlănțuit, de parcă a venit sfârșitul lumii. O ploaie acidă și tăioasă. Stropii se prefac în miliarde de cioburi de sticlă care cad în continuu peste mine, străpungându-mi pielea și sfârtecându-mi carnea. Presse-papierele s-au spart, corpurile au fost zdrobite, sufletele au murit... Stau în ploaia de cioburi, ciuruită de ele, urmărind hipnotizată căderea lor lentă, fatală, fără să mă mișc, fără să respir, fără să clipesc. Deodată, cioburile devin fierbinți și încep să se topească. Mă ard. Ploaia de cioburi se transformă într-un ocean de flăcări. Vreau să fug, dar ceva mă reține. Muzica... Cineva cântă. Atât de frumos... ceva care, în mod bizar, în același timp, te destramă și te face să te simți întreg, te slăbește și te întărește, te rănește și te alină, te înlănțuie și te eliberează.

      În ploaia de flăcări, Brunnhilde cântă dragostea ei pentru Siegfried. Walhalla e în flăcări, a sosit ”amurgul zeilor”, dar Brunnhilde continuă să cânte tare, răscolitor, fără teamă, fără regrete, fără speranță. A pierdut ”inelul puterii”, ”inelul nibelungilor”, și-a pierdut nemurirea, și-a pierdut coiful și sabia, l-a pierdut pe Siegfried, a pierdut și tărâmul zeilor, Walhalla, iar acum își pierde propria viață. Singurul lucru care i-a rămas e muzica, de aceea, Brunnhilde cântă mai departe răvășitor, dezlănțuit, cu aceeași forță și pasiune tragică. Din dragoste și disperare.

Cântecul Brunnhildei (din tetralogia lui Wagner, ”Inelul nibelungilor”, interpretată în premieră și în România, la festivalul ”George Enescu”, la care îmi luasem bilet din iarnă) este, cu siguranță, sublim și tragic, dar să vedem acum mai îndeaproape povestea în sine. Aurul Rinului, păzit de fiicele Rinului, e sustras de nibelungul Alberich, chiar sub nasul stăpânului zeilor, Wotan. Nibelungul știe că din acest aur poți să-ți creezi un ”inel al puterii” (ca-n ”Stăpânul inelelor”) care te ajută să controlezi întreaga lume. În timp ce nibelungul își face inelul, Wotan își recompensează neglijența și se revanșează față de Alberich printr-un supercastel în Walhalla.

Numai asta îi lipsea. Credeți că și-l construiește singur? La fel ca și Știi Tu Cine... Zeus, Wotan pare incapabil să realizeze singur ceva: astfel, apelează la giganți, stăpânii pământului, să-i clădească acest castel în Walhalla și promite să le-o dea în schimb pe Freia, zeița dragostei, a frumuseții și a tinereții veșnice (un fel de Afrodita). Aceasta le va procura giganților mere de aur, secretul nemuririi și al tinereții. Mere de aur cum au și Hesperidele în grădina lor paradisiacă și de unde s-a servit și Her la nevoie, cu ajutorul lui Atlas, când stăpânul său, Euristeu, i-a cerut. Ori precum cel pe care l-a câștigat Afrodita (în competiție cu Madame Hera și Antenuța) de la Paris. Un premiu inspirat și util care a provocat războiul troian și sfârșitul Troiei.

Și în mitologia germană merele de aur sunt la fel de folositoare. După ce o predă pe Freia cu tot cu merele ei de aur giganților, Wotan descoperă ceva înfiorător: îmbătrânește! Ce revelație! Asta după ce se gârbovise complet și se împiedica în barba albă, noduroasă, lungă până-n pământ. Și Știi Tu Cine... Zeus ar fi procesat mai repede. Disperat, Wotan o cere înapoi pe Freia cu merele de aur și promite în schimb aurul Rinului giganților. Aceștia o înapoiază pe Freia, iar Wotan îl înșeală pe nibelung și-i ia aurul și inelul, apoi le încredințează giganților. Nibelungul păgubit aruncă un blestem îngrozitor: cine va deține aurul și inelul va muri (inclusiv zeii!). Blestemul puterii, normal. Spre confirmarea blestemului, giganții, Fasolt și Fafner se omoară deja între ei, iar cel rămas, Fafner, prefăcut într-un dragon, păzește aurul și inelul, astfel încât nimeni să nu ajungă la ele. 

Destul de relevant pentru greșelile zeilor pe care le plătesc alții, nu? Un amestec de abjecție și sublim, de glorie și mizerie, înălțare în slavă și prăbușire în abis. Unde abjecția, mizeria și căderile sunt produse mai întâi de toate de zei. Dacă scoți muzica lui Wagner, cu aura ei solemnă și tragică, și lași doar povestea, rămâne ceva stupid și penibil, o telenovelă. Și nu este doar o telenovelă a puterii, peste aceasta se suprapune povestea de dragoste, sufocată de politică și cu final dezastruos, dintre Siegfried și Brunnhilde. Walkirie și fiica lui Wotan, Brunnhilde îl înfruntă cu curaj pe stăpânul cerului pentru a-i lua apărarea lui Siegmund, tatăl lui Siegfried,. Her și Știi Tu Cine... Zeus, Luke și Darth Vader, se știe... Pentru asta, tăticuțul o recompensează pe Brunnhilde în felul următor: își va pierde nemurirea, dar va rămâne ”la înălțime” (ca Promy pe Elbrus) – va sta pe o stâncă înaltă, izolată de lume, înconjurată de un foc uriaș, veșnic arzător și va dormi până când un supererou va reuși să treacă de flăcări și s-o trezească. Poate că așa își va ține cioculețul mic și sabia deoparte.

După ce ucide dragonul (pe Fafner) și îi ia inelul puterii, Siegfried dă o fugă până la Brunnhilde ca s-o trezească printr-un sărut. Apropo, dragonul ăsta, Fafner, la fel ca Smaug din ”Hobbitul”, nu e precum Știi Tu Cine... Zeus, să emită numai fulgerașe, spermă și onomatopee, e capabil chiar să participe la o conversație și, dacă dorește, se poate comporta manierat. Încă o dovadă că animalele sunt superioare yahoo-ilor, pardon, umanoizilor. Sincer, comoara Nibelungilor ori a dragonilor Fafner și Smaug e foarte frustrantă pentru mine, cerșetătoare muritoare de foame cum sunt acum. Când dragonul Smaug își luase zborul spre cetate, cu coada zornăind de aur, mă rugam să și-o scuture mai spre mine, la București sau în Olimp, poate rămân și eu cu ceva, însă afurisitul de balaur mă evita sistematic.

Dar să ne întoarcem la Siegfried și la eliberarea Brunnhildei. Așadar, Siegfried străbate flăcările care înconjoară stânca rece, calm, sigur pe el, parcă fără să le simtă. Cool. Dar, când ajunge lângă  Brunnhilde, marele erou, Siegfried, cel care nu se temea de nimic și trecuse nonșalant cu sabia Nothung prin dragon și prin flăcări ca prin undele Rinului, aproape fără să-i observe, e pe punctul să leșine. Se scurge la picioarele ei, topit de dragoste. Abia mai găsește putere să-i șoptească un legământ de dragoste eternă și să-i dea inelul puterii ca zălog. Surprinzător, și Brunnhilde (fiica stăpânului zeilor) îl place pe Siegfried (un muritor) și-i jură dragoste veșnică.

Totul e perfect. ”Mai mult ca perfect” pentru Siegfried: are aurul Rinului, inelul puterii și dragostea Brunnhildei. Totul. Mai poate să vrea altceva? Cum?! Happy end? Să fie atât de liniștit și fericit? Nu, nu se poate. E prea bine. Și prea bine nu e bine. Mai ales pentru un erou rătăcitor, care străbate lumea făcând fapte mari și care aspiră în adâncul ființei lui la un sfârșit tragic, apoteotic. Să se oprească un pic din drumul lui, să răsufle și să guste puțin din merele de aur ale paradisului? Nu, nu, nu! ”No fucking way!”, vorba lui Roger Waters din ”The Wall”, în traducere liberă à la Irina Margareta Nistor, ”La dracu, nu!”

Așadar, Siegfried o abandonează pe Brunnhilde acolo pe stâncă și pleacă în lumea largă, în căutare de noi aventuri și fapte glorioase. Merge ce merge și ajunge la curtea regelui Gunther. Acesta din urmă știe de forța extraordinară a lui Siegfried, de inel, de aurul Rinului și chiar de coiful lui (unul cu o funcție specială de teleportare și metamorfozare: îl poate duce oriunde vrea imediat și-l poate ajuta să-și schimbe înfățișarea), așa că nu prea mai vrea să-l lase să plece de la curtea lui fără să profite un pic. Mai mult, Gunther o dorește pe  Brunnhilde de nevastă, dar nu s-ar încumeta să sară în foc (la propriu) pentru ea ca s-o salveze.

Ca să-l rețină la curte, Gunther și Hagen, sfetnicul lui, îl îmbată pe Siegfried... cu o poțiune a iubirii. De îndată ce gustă elixirul dragostei, Siegfried uită de Brunnhilde, se îndrăgostește nebunește de Gutrune, sora lui Gunther, și e în stare să facă orice pentru a o lua de nevastă. Orice? Ei, acum să nu exagerăm! Siegfried se lansează într-o serie de acțiuni mărețe și nobile, demne de un adevărat erou. Pentru început, acceptă să mai treacă o dată prin foc pentru a o aduce pe Brunnhilde la curtea lui Gunther. Mai mult, se dă drept Gunther și, deși  Brunnhilde îl recunoaște, încearcă să o forțeze să se mărite cu Gunther, așa-zisul salvator. Și, pe lângă astea, îi smulge inelul puterii pe care i-l dăruise prin legământul dragostei. La nuntă, Brunnhilde izbucnește: ”Păi, stați puțin, eu nu sunt nevasta lui Gunther, ci a lui Siegfried!” Și povestește totul din fir-a-păr.

Brunnhilde, ca și Promy, spune întotdeauna ce are de spus, până  și lui Wotan, cu riscul s-o trăsnească tăticuțu’. Prost obicei! Doar n-o să se ferească acum de bărbatul său, adevăratul ei soț, Siegfried! Ce să mai vorbim de falsul ei soț, Gunther... Păi, Siegfried a cam greșit față de ea: nu doar că a plecat destul de devreme în căutare de aventuri, lăsând-o singură, sus, pe stânca înconjurată de flăcări, dar a trădat dragostea ei, s-a prefăcut că e Gunther, a vrut s-o oblige să se mărite cu falsul salvator, umilind-o, astfel, și mai mult, ba chiar i-a furat simbolul dragostei, inelul nibelungilor. Are Siegfried vreo mustrare de conștiință? O să cadă în genunchi în fața Brunnhildei și-o să-și ceară iertare? Nu, nici vorbă. ”No fucking way!” Cu ochii la Gutrune, ignorând-o complet pe walkiria lui, Siegfried jură strâmb că nu are nicio vină și că muierea asta nebună, Brunnhilde, vorbește numai prostii. Efectul bulgărelui... de căcat? Se pare că și supereroii se contaminează.

Acum, Brunnhilde își spune: ”Sunt o proastă. O proastă de dau în gropi... mă rog, în abisuri, că doar sunt walkirie, fiica lui Wotan, stăpânul zeilor. Din abis în abis, în ciuda IQ-ului, a înțelepciunii, a curajului și a forței mele legendare. Pot să am și inelul puterii, și coiful, și sabia Nothung, tot degeaba. M-am îndrăgostit tocmai de porcul ăsta. Era să-mi smulgă inelul cu tot cu deget, după ce mi-a jurat dragoste eternă. M-a înjunghiat pe la spate. O fi băut vreo poțiune magică de s-a îndrăgostit de pițipoanca asta. Și ce dacă? Chiar dacă și-o trăgea cu ea, trebuia să se poarte cu mine în halul ăsta? Să mă mintă, să mă înșele, să mă fure, să mă vândă nenorocitului ăsta de Gunther care se cacă pe el numai când îmi încrunt sprâncenele?! Și-acum ce-mi mai pasă de porcul ăsta de Siegfried? De ce mă gândesc tot la el? Vreau să mor, nimic nu mai e ca mai înainte. Ce păcat că sunt o walkirie și nu pot să mă opresc când vreau! Ba nu, acum sunt muritoare, uitasem! Am dormit așa de mult că nu mai știu nimic, nu mai înțeleg nimic. Ah, viața mea a durat mai puțin ca licărul sabiei mele când l-am apărat pe tatăl lui Siegfried ori ca cel din ochii lui Siegfried când m-a văzut pe mine, zăcând pe patul înconjurat de flăcări. Mai mult am dormit. N-am mai mâncat mere de aur de mii de ani, nici nu le mai știu gustul. Nu mi-am mai cumpărat un gadget nou, măcar o sabie tare sau un coif, Atena din Olimp are unul de fițe. N-am avut niciodată orgasm. Nu mi-am tras-o decât o dată cu Siegfried și atunci m-a durut, normal, s-a rupt himenul. Nici nu mai vreau s-aud de porcul ăsta. Și, la urma urmei, ce-a făcut Siegfried ăsta? Ceva pentru oameni sau pentru zei? A ucis un dragon. Hm, ăsta era ultimul reprezentant din specia lui. Și nici măcar nu era un dragon la origine, ci un gigant, unicul capabil să construiască ceva aici, în Walhalla, căci tăticuțul meu nu știe decât să facă praf. Asta-i politica, ăsta-i sistemul. Dar acum vine sfârșitul lumii noastre. Am darul prevederii. Din păcate, nu trebuie să fii clarvăzătoare ca să anticipezi apoca...lipsurile. Ce bine! M-am săturat să lupt de una singură, să fiu nebuna cu coiful și spada, pe care toți o iau în râs. Coiful și spada nu mai sunt la modă, cred că trebuia să-mi iau altceva mai pe trend, poate un iPhone 11.”

În cele din urmă, Brunnhilde decide să se răzbune, căci altfel nu poate îndrepta trădarea lui Siegfried. Astfel, îi mărturisește lui Hagen (care e urmașul nibelungului Alberich și dorește să pună mâna pe inel) unde se află punctul slab al lui Siegfried, ”călcâiul lui Ahile”: spatele, niciodată expus, căci un viteaz nu întoarce spatele în luptă. În rest, Siegfried e invulnerabil, protejat de vrăjile ei. În pădure, la vânătoare, Hagen îl înjunghie pe Siegfried pe la spate (și la propriu, și la figurat), îi ia inelul și dă vina pe un mistreț sălbatic pentru moartea lui. Un sfârșit triumfal, eroic, nu? În ultimele clipe, Siegfried își aduce aminte de Brunnhilde. De fapt, pe ea o iubește. Târziu. Prea târziu. Mai târziu e prea târziu.

Siegfried e vinovat, a fost pedepsit pe drept cuvânt și, totuși, Brunnhilde îl iubește. Merită? Nu, în niciun caz, e un porc, dar ea îl iubește. Muritorii lui Promy merită? La fel ca Promy, Brunnhilde nu a greșit decât că iubește. E pedepsită pentru că iubește. Și își acceptă suferința. Dacă Siegfried a sărit în foc pentru ea, o va face și ea acum pentru el. Doar că inelul trebuie să dispară, aduce numai conflicte, corupție, distrugere și moarte. Trebuie să se încheie odată blestemul puterii: inelul va fi redat fiicelor Rinului, să-l ascundă în apele adânci, unde să nu-l mai găsească nimeni niciodată. Brunnhilde recuperează inelul și se pregătește să plonjeze în rugul funerar al lui Siegfried. Îndată ce se va arunca în foc, Rinul se va revărsa, iar fiicele Rinului își vor lua înapoi inelul, Hagen se va îneca și Walhalla, cetatea zeilor, va fi cuprinsă de flăcări.

Brunnhilde zâmbește trist, dar cu o anumită seninătate, iar ochii îi strălucesc ca două lumini dintr-o altă lume. O lume ce încă nu s-a născut. Zeii dispar, dar ”sfârșitul nu-i aici”. Focul pârjolește, dar și purifică. Mistuie, însă și regenerează. Lumea cea veche și putredă trebuie să fie înghițită de flăcări. Va veni în curând o lume nouă, mai curată (cel puțin la început). O nouă ordine. Sacrificiul Brunnhildei o face posibilă.  

Cântându-și dragostea pentru Siegfried, Brunnhilde plonjează în ploaia de foc. Flăcările ard halucinant, dansând dezlănțuit în jurul ei. O orbesc. Ochii albaștri, mari și limpezi i se încețoșează, fumul o înăbușă, mâinile îi transpiră, buzele îi tremură, chipul i se înroșește, obrajii i se încing. Părul lung, blond i se aprinde, Brunnhilde îl privește cum se mistuie, în transă, parcă nevenindu-i să creadă. Carnea îi sfârâie, fumul greu o îneacă. Continuă să cânte. Focul mușcă fără milă din pielea ei fină, albă ca zăpada, pe care nu demult o mângâiase Siegfried, iar cântecul e pe cale să se transforme în urlet. Dar, deodată, flăcările se fac unduitoare și mătăsoase ca apele Rinului, iar atingerea lor devine răcoritoare și proaspătă ca o ploaie de vară. Lacrimile Fiicelor Rinului. Lacrimile ei. Lacrimile lui Siegfried! Lacrimile lor atingându-se ușor și dezmierdându-se, topindu-se una într-alta, amestecându-se tandru într-o ploaie purificatoare, parcă nesfârșită. Lacrimile spală păcătale lumii. Lacrimile o învăluie lin, în lumina cu miros de cenușă a înserării. Lumina binecuvântată a sfârșitului, prevestitoare a Învierii. 

***

Și în Olimp are loc un festival de muzică, ”Lumina lui Apollo”, organizat chiar de zeul soarelui și protectorul artei, concomitent cu ”Enescu”, incredibil ce ne-am sincronizat. Indiferent cine participă, îl va câștiga Apollo. Nici el nu suportă competiția: l-a jupuit de viu pe regele Marsias (inventatorul flautului) pentru că a fost mai bun la muzică decât el, imediat după ce a câștigat fraudulos întrecerea dintre cei doi, falsificând rezultatele cu ajutorul lui Caliope, muza poeziei epice. Cu ceva timp în urmă, Apollo avea unele înzestrări, dar, fiind obsedat de imnuri și ode dedicate sieși, si-a pervertit treptat talentul și a ajuns destul de convențional și formalist. Din păcate, Dio (Dionysos) nu-i poate face (practic) competiție: de obicei, zace prin șanțuri, e prea mangă ca să se înscrie măcar în concurs.

Promy vrea să diversifice participarea la festival, să invite artiști de pe Pământ și chiar de pe Gliese (deși nu le poate garanta securitatea), să formeze comisii de experți cât mai neutri care să voteze și altceva în afară de Apollo. Poate că o să organizeze, împreună cu Dio, dacă-l ridică de prin șanțuri și reușește să-l trezească, un festival concurent la anul. Unul pe bune. Ca să existe o alternativă. Nu mai vrea ”să executăm cultura”, cum susțineau, cu entuziasm de paradă și ”mânie proletară”, comuniștii scuipați din tancurile sovietice prietene, amatori de festivism ultrastandardizat, idolatru și grotesc, în filmul ”Nunta mută”. Nu-și mai dorește aplauze cu pistolul la tâmplă. Ori sub amenințarea tancurilor. Bineînțeles, Apollo nu vrea s-audă de reformă sau de festivaluri alternative, deși a primit și el un iPhone 11 ca stimulent. De-aici, de sus, din Olimp, s-ar zice că se poate vedea mai bine, există o perspectivă, dar, nu, de fapt, e mult prea departe de oameni și de lume. Așa că fiecare se crede stăpânul lumii și vede numai ce vrea.

Într-o seară, Promy vine acasă, de la festival, ușor șifonat, cu tricoul alb rupt, coafura stricată și buza spartă. Nu zice nimic, se scanează absent, apoi se trântește pe scaun și se uită o vreme în gol, împietrit. Mene îl privește un timp încremenit, în tăcere, apoi își palpează fața și corpul, fără să se ascundă de noi. Cu o grimasă de groază întipărită pe chip, remarcă sângele de pe degete. Și lui îi sângerează buza, deși a stat tot timpul acasă. Ceva mai târziu, la masa de seară, după ce ronțăie o pungă de Maretti cu pizza și bea un pahar de vin roșu de la Chiron, în sfârșit, Promy ne povestește ce s-a întâmplat. Pe măsură ce avansează, aerul vibrează de tot mai multă energie, ochii îi ard, venele de pe frunte i se umflă, tâmplele îi pulsează, iar vocea îi tună:

– M-am întâlnit cu Apollo la festival. I-am propus iar măsuri de reformă și s-a enervat. M-a jignit și m-a înjurat, așa că mi-am scos flautul și am interpretat ceva pe gustul lui: cântecul lui Marsias! Nu-l mai știam prea bine, dar mi-am adus aminte suficient cât să-l recunoască. De când vroiam să-i fac o dedicație lui Apollo! Nu am apucat să cânt mai mult de câteva măsuri, că mi-a zburat flautul din mână și apoi am primit un pumn năucitor în față, de eram gata să mă prăbușesc. Apollo a rânjit satisfăcut, arătându-și dinții albi, strălucitori, perfect regulați, de vedetă hollywoodiană. Noroc că sunt obișnuit cu asemenea reacții demne de un intelectual. De fapt, nu ar trebui să mă obișnuiesc. M-am străduit să-mi păstrez echilibrul și apoi i-am dat și eu una lui Apollo, drept în față. Legitimă apărare! Îndată, am fost înhățat de doi zdrahoni ai lui Apollo care m-au ținut  strâns, iar Apollo m-a lovit peste față, în burtă, în coaste și la ficat, unde mă doare mai tare. Toată lumea de la festival din zonă a asistat  la scenă impasibilă, fără să facă nimic. Din fericire, a trecut pe-acolo Dio. Săracu’ Dio a crezut mai întâi că n-a văzut bine, așa că s-a frecat la ochi ca să se dezmeticească. Nu, n-avea halucinații, nu băuse mai mult de 17 cafele ”Finlandia” (fără de care nu s-ar fi putut trezi), Apollo chiar mă bătea. Într-un impuls, Dio s-a aruncat în fața mea și a încasat el loviturile, așa că Apollo s-a oprit. Nu a îndrăznit să mă înfrunte singur, ticălosul! M-ar jupui și pe mine de viu imediat, fără să clipească. Abia așteaptă de fapt. Noroc cu Dio, nici nu mă gândeam, nu neapărat la reacție, dar să fie cât de cât treaz! Nu știu de ce, ei fac cu mine (și cu frații, și cu prietenii mei, și cu oamenii, și cu opera mea) orice... da, orice, absolut orice, dar tot ei mă acuză pe mine că am tupeu.

Promy își suflă cu furie bretonul ciufulit, așa că îi vedem toți fața congestionată și ochii arzători. Oftează adânc, apoi își ridică picioarele pe masă și le întinde încet, trosnindu-și oasele. Parcă se sufocă din nou și nu are loc. Rămâne în bucătărie, se leagănă cu scaunul, scârțâind pe ritmuri de dubstep, mai bea un pahar de vin de la Chrion și fumează havană după havană, învăluindu-se în nori de fum. Numai ritm, fără muzică. Cum era cântecul lui Marsias? Parcă nu mai știe nimic. Întunecat la față, cu ochii rătăciți și buzele strânse, vorbind în șoaptă, cu glas sugrumat, Mene ne mărturisește că a simțit loviturile lui Apollo. Are și el buza spartă. Promy tresare, îl bate ușor pe spate și îi strânge mâna puternic, fără să rostească vreun cuvânt. Apoi, Mene se retrage în cameră, cu Mi Ko, le e greață amândurura. Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect?

Cum nu mă îndur să-l las singur pe Promy, îmi fac o cafea decofeinizată, cu lapte și zahăr, mă așez lângă el și-l țin de mână, împletindu-mi degetele cu ale lui. Aproape de miezul nopții, Mene și cu mine ne întrebăm dacă să activăm scuturile energetice, dar Promy, deși paranoic declarat și printre promotorii ”Ghidului paranoicului” și al browserului Tor Browser Bundle (care ascunde identitatea digitală), natural born paranoid, își suflă bretonul și ne spune cu căldură:

– Dragii mei, nu sunt chiar așa de paranoic. Și nici nu vreau să devin. Nu ne vede decât Obama, cu asta ne-am obișnuit, a devenit parte din cotidian. Practic, nu putem să bem cafeluța sau altceva fără Obama și, eventual, îl consultăm: câte lingurițe de zahăr/ambrozie să punem la cafea sau ce pahar de vin să alegem. Să-l întrebăm acum pe Obama și ce părere are de scuturi? Nu cred, e tot un Big Brother. Vă spun însă opinia mea: scuturile ar bate la ochi și ar putea avea exact efectul contrar. Uitați, prefer să fie Dio scutul meu, cum s-a întâmplat de altfel. Voi sunteți scutul meu. Toți cei dragi. Nu am nevoie de altceva.

***

Noaptea, încep să mă frământ. Alt flaut spart? Alte presse-papiere sfărâmate? Alte suflete moarte și trupuri zdrobite? Muzica s-a terminat? Nu se mai aude nimic? Nici cântecul lui Marsias?

Stau în ploaia de cioburi de presse-papier care alunecă fatal, la nesfârșit. Miliarde de cioburi din toate timpurile și toate lumile cad peste mine și mă străpung neîncetat, fără să mă rănească. Se topesc în mine, haotic și inexorabil, într-o masă amorfă, monstruoasă, dar nu mai simt nimic. Paralizat într-un scaun cu rotile, Promy are flautul spart și nu mai poate cânta. A uitat și cântecul lui Marsias. Nu mă recunoaște nici măcar pe mine. Ochii săi stinși și goi fixează o insectă storcită sus, pe tavanul mâncat de igrasie. Își mișcă buzele vinete în gol, fără să poată rosti niciun cuvânt. Oftează. Slab, abia auzit. Respirația i se stinge lent. Cioburi din presse-papierul de pe Gliese, cioburi din mine, cioburi din tine, Promy... Vezi, nu știai totul. Asta nu ai anticipat. Nu sunt numai apoca...lipsurile, finalurile alea absurde, tragicomice de telenovelă, reluate în continuu, nici cele solemne și înălțătoare de ”Moartea Isoldei” ori de ”Amurgul zeilor”. Acum nu mai e nimic. Cioburi din tine trec prin mine fără să le simt, amestecându-se absent, într-o ”nuntă mută”, cu toate celelalte. Aș fi dat orice ca ele să mă rănească.

***

A doua zi, ne propunem să mergem la palat să facem reclamație, seara, când se trezește Dio (singurul care se scoală mai târziu ca mine, în cazul în care o face), ca să depună și el mărturie. Între timp, încă de dimineață, Apollo a sosit la palat pentru a-și prezenta propria plângere, transportat într-un scaun cu rotile, bandajat în gips până-n vârful capului, lăsând să se vadă din el doar zâmbetul orbitor hollywoodian. Normal, a fost atacat de viermele ăla de trădător jegos și fără niciun talent, porcul ăla de câine turbat, lepădătura de Prometeu, doar se vede cu ochiul liber, titanul ăla împuțit l-a omorât în bătaie și i-a spart capul. Zdreanța aia de Prometeu ar fi trebuit să fie acum la pușcărie, unde i-e locul, cu toate neamurile lui, nu înțelege de ce i s-a permis s-o șteargă cu ajutorul bulangiului de Heracle și al bestiei sale de unicorn.

După ce Dio se trezește cât de cât (adică pe la șapte seara), Promy se chinuie să-l convingă să depună mărturie. Dio are mari rețineri, nu știe să fi fost un proces corect vreodată în Olimp (asta în puținele cazuri în care a existat vreo judecată), nu vrea să-și piardă timpul cu prostii și nu dorește sub nicio formă să sporească mânia și ura lui Apollo. O să-l jupoaie și pe el de viu. Promy insistă, dacă Dio l-a ajutat o dată, poate că o va face și a doua oară:

– Ah, știu, Dio, nu te pot ispiti pe tine cu gadgeturi și haine de fițe. Nici dacă-ți ofer niște contacte în Olimp, pe Pământ sau pe Gliese pentru viitoarele evenimente artistice. Nici măcar dacă promit să-ți fac cinste diseară. Da, o să spună că suntem amândoi niște porci, ticăloși, mincinoși, bătăuși, alcoolici și drogați, violatori și criminali, evident. Știu că totul pare de căcat, și eu am mereu aceeași senzație, dar, uite, depinde și de noi, tu nu ai fost de căcat, ai intervenit pentru mine. Te rog să o mai faci o dată. Sunt sigur că tu nu ești doar mai bun, mai inspirat și mai creativ decât Apollo, ci și că ai curaj. Și ești un prieten adevărat. Te aștept la palat, la... stăpânul Chiron.

De ce mai stăm? De ce nu plecăm odată? Așteptăm confirmare de la Dio? De dimineață, deși foarte istovită după încă o noapte pierdută pentru Olimp, i-am tot suflat bretonul lui Promy și i-am studiat chipul, așteptând să evolueze de la ”fără față” la bacterie probiotică și apoi măcar la figura mai războinică și dârză de Harry Potter, dacă nu se poate mai mult. Acum e încă în stadiul de bacterie probiotică. Nu-i nimic, vom merge la palat și așa, numai să dea șeful semnalul (”La ataaac!” ca Napoleon din ”Pisicile aristocrate”). Cum mi-am pierdut iar răbdarea, explodez:

 – ”La ataaac!” preiau eu comanda, ignorându-mi statusul actual de Lafayette și erijându-mă în rolul lui Napoleon.

– ”Eu sunt șeful, eu spun când mergem. I’m the leader, I say when…!” încearcă Promy să-și recâștige autoritatea. 

– Cât vrei să aștept? Până îmi vine numărul de dosar de la Parchet? Ți-am spus că nu te aștept mai mult de o sută de mii de ani. Sunt o biată muritoare. Ce să-ți dau ca să vii? ”Do you want a medal?” sar eu ca Dasterdly, stăpânul lui Muttley.

– ”Yeah, yeah, yeah, yeah, yeah” se prostește Promy, imitându-l pe Muttley, câinele (ne)credincios cu un râs aparte.

– Să-ți dau inelul puterii ca să te mobilizezi? insist eu. Mă străduiesc să-l distrug de jde mii de ani, am fost și în Mordor pentru asta, dar nici flăcările Mordorului nu l-au mistuit. La Wagner, în ”Inelul nibelungilor”, până la urmă s-a rezolvat problema și s-a refăcut echilibrul universal. Fiicele Rinului au recuperat inelul. Doar apa sau focul pot anihila un inel al puterii.  

– Încearcă și în Dâmbovița. Cine știe, propune Promy. Uau, ia ascultă ce tare sună, wagnerian de-a dreptul: ”Arunc inelul puterii în Dâmbovița!” Pe lângă ”Arunc inelul puterii în Rin! Arunc inelul puterii în Mordor! Arunc inelul puterii în Styx!”, ascultă, te rog: ”Arunc inelul puterii în Dâmbovița!” ”Arunc inelul puterii în Dâmbovița”, ”Arunc inelul puterii în Dâmbovița”, ”Arunc inelul puterii în Dâmbovița”, repetă el fascinat. Intelectualii au datoria să distrugă inelul puterii. Să ne mai mirăm că sunt depresivi ca mine și Alex? Dar, ce să zic, încearcă și în Dâmbovița.

– Uite, fac pariu că se întâmplă așa: arunc inelul puterii în Dâmbovița, îl înghite un pește, peștele e pescuit de un bătrânel (sper că nu unul d-ăia simpatici ca Vișinescu sau Cormoș, torționari de treabă altminteri) și înghițit cu tot cu inel, bătrânelul e mușcat de un câine maidanez care nu e eutanasiat și mai mușcă 28 de persoane, dar în cele din urmă e călcat de o mașină... a mea. Iar eu, rămasă fără mașină (ridicată, normal, de Supercom), iau câinele rănit de moarte în brațe și-l duc pe o băncuță din parc. Din bot îi curg bale, sânge și inelul. Îl iau și-l azvârl iar în Dâmbovița. Și tot așa. Telenovela continuă. Hm, ce-ar fi dacă într-o zi Bebe junior ar găsi inelul și ar fi stăpânul Olimpului?

– Ile, nu arunca blestemul inelului asupra fiului meu! intervine prompt Mi Ko. Ce, tu ai vrea ca fii-tu, Alex, să fie stăpânul Olimpului? 

În sfârșit, șeful dă semnalul (”La ataaac!”) și ne teleportăm la palat. Acolo e zarvă mare: Her protestează și el sonor că prietenul și reprezentantul lui a fost atacat, iar agresorul, culmea, îl condamnă tot pe el. Stilul tipic olimpian! Când o să se schimbe ceva? Promy încearcă să-și păstreze calmul: povestește pe scurt, aparent liniștit și detașat, clar și la obiect, ce s-a întâmplat și, imediat după aceea, dă o declarație. Exact când ne pregătim să ne teleportăm înapoi acasă, își face apariția Dio, îmbrăcat cu blugii săi rupți (peste tot) și cu un tricou kaki, pătat de vin și vomă, cu părul lung, bogat, cârlionțat, șaten cu reflexii aurii, nepieptănat și lăsat liber pe spate. Dio îl privește pe Promy cu ochii săi mari și languroși, scânteietori de parcă plutesc în lacrimi, de un albastru intens și luminos ca florile de cactus de pe Gliese. Nu pare foarte sigur pe picioarele lui, dar înaintează, totuși, spre Promy și-l strânge în brațe. Promy se luminează la față, zâmbește larg, iar ochii săi negri, adânci și migdalați i se umezesc. Apoi își îndreaptă spatele (anchilozat de stat pe Elbrus, în Tartar sau... la birou) și rostește tare, vibrând de emoție:

– Mulțumesc, Dio! Sper ca, de data asta, să existe puțină justiție și că reforma în Olimp a început... în acest moment. Îmi cer scuze că v-am răpit timpul, foarte prețios chiar și pentru nemuritori. Sper să nu mai fie nevoie să ne pierdem timpul niciunul dintre noi de acum încolo.