După excursia de la Paris, recuperez: dorm 19 ore la întoarcere, apoi 14-15
ore zilnic, timp de câteva săptămâni la rând, la fel ca după vizita în Iran.
Cred că am bătut recordurile lui Dio. Să nu care cumva să afle că ăștia din
Olimp nu suportă competiția! Singurul care o acceptă e Promy, probabil fiindcă
nu are rival: e cel mai bun în toate în Olimp. Cum sunt în căutare de job
(măcar pentru a avea șansa de a-mi da a treia demisie în semn de protest) și
pic de somn din picioare (deși dorm peste 12 ore pe zi), Promy îmi recomandă să
mă reintru într-un partid: poate voi ajunge parlamentar, președinte, premier
sau măcar secretar de stat și așa voi putea sforăi oficial zi și noapte, fără
probleme.
Nu știu ce se întâmplă, toți suntem foarte obosiți, nu numai eu, iar
reforma, evident, face progrese spectaculoase. O să primesc eu numărul de dosar
de la Parchet până se va simți primul efect al reformei în Olimp. Dacă Brucan a
vorbit despre 20 de ani necesari pentru tranziția României de la comunism la
societatea de piață (previziune atunci contestată vehement, dar în ziua de azi
evaluată ca optimistă), cât va trebui să treacă până se vor simți efectele
reformei în Olimp, poate ghicește baba Promida?
Până una-alta, Don Quijote s-a săturat de ședințe, Bebe – de yahoo-i (cei din Olimp sunt o specie
aparte, pe care nici Malraux n-ar putea-o suporta: bestii nemuritoare) și de
rolul lui personal de Sfinx vigilent și impenetrabil, Her – să-și piardă zilele
și nopțile la palat în loc să și le petreacă la fitness, la serele lui bio sau
împreună cu prietena lui, nereida (căreia i-a venit, în sfârșit, ciclul, motiv
de sărbătoare), Jill, ”conștiința” mea blondă – de infrastructura precară, de
fițele și de flegmele zeilor, Alex și Promy – să-și facă datoria de a trage
scuipaturi intelectuale în Cutia neagră/Cutia Pandorei, de a agoniza nonstop și
de a fi resuscitați când credeau c-au scăpat. Până și Mene și-a pierdut
entuziasmul, stă mai mult acasă, are coșmaruri ca Promy, retrăiește tot ce i
s-a întâmplat în Tartar și e din ce în ce mai neliniștit și îngrijorat, iar Mi
Ko începe să înțeleagă ce înseamnă noua viață din Olimp pentru care a părăsit
China natală. Numai înțeleptul Chiron centaurul reușește în mod miraculos, fără
ajutorul unei tablete ca fii-miu, să-și păstreze calmul imperturbabil,
englezesc în Olimp, orice s-ar întâmpla.
Totul pare, iremediabil, murdar și putred. Sunt atât de obosită și dezgustată
încât mă gândesc la o strategie nouă de revitalizare, în spiritul Olimpului:
terapia cu nămol. Într-o seară, îl conving pe Promy să ia o cutie plină cu nămol
și să mă ungă lent și abundent pe tot corpul, insistând în zona vaginului, a
fundului și a sânilor. ”Cu nămol, cu nămol / mă dau pe curul gol.” După ce se
achită de sarcină ireproșabil ca întotdeauna, meticulos, atent să nu rămână
nicio porțiune de epidermă descoperită, Promy se aruncă peste trupul meu
maculat, îmi suge sfârcurile, îmi linge flocii și clitorisul, îmi frământă
fundul cu degetele lui cleioase și mă sărută pe buze cu gura murdară de nămol,
întinzându-mi noroiul pe față. Mă penetrează apoi puternic, vaginal și anal. Îi
iau și eu în gură penisul mânjit de nămol, din care picură stropi negri, grei
și lipicioși. Apoi, Promy vine din nou peste mine, iar corpurile noastre se unesc
și mâinile noastre pătate de nămol își împletesc degetele într-o strânsoare
titanică, deznădăjduită. La sfârșit, după ce terminăm, terfeliți și tăvăliți în
noroi, ne contemplăm mizeria împărtășită și izbucnim amândoi într-un râs
isteric.
***
Într-o zi, în timpul unei ședințe obișnuite, Her stă încuiat la budă și-l
bârfește pe Promy, Bebe patinează pe gresia lucioasă și emite din când în când
vânturi cu aromă de parfum ”Si” de la Armani (ultima senzație la Paris), Promy
crănțăne Maretti cu pizza, face turnuri din felii și fustițe de balerine din
pungi, Pegas citește știrile CNN, BBC și Al Jazeera pe mobil, iar Chiron
urmărește ”Suleyman Magnificul” în reluare. Cum? N-a văzut mai înainte?! Ăsta-i
secretul calmului său englezesc, atât de străin de Olimp sau l-a prostit și pe
el politica? Dacă o să-l prostească atât de tare încât o să rămână din el doar
omul și o să dispară calul, cum era în filmul hollywoodian ”Legenda lui Hercule”,
unde Chiron era numai umanoid, nu centaur, un sărman yahoo, sfetnic la palat?
Dacă o să fie revoluție, pariez că nu observă nici el nimic, ca Madame
Hera! O să fiu cu ochii pe el și o să-l trag la răspundere, a fost ales și cu
votul meu (decisiv, de altfel). Deocamdată însă mă uit cam debusolată în jur și
mă întreb ce să fac. Cred că am următoarele alternative: telenovela ”Suleyman
Magnificul” versus Katy Perry de pe
tableta lui fii-miu. Într-un final, optez pentru Katy Perry: ce bine că există
libertate de alegere! Așa spune, de fapt, și hitul ”Roar” al lui Katy Perry: ”I
guess that I forgot I had a choice / I let you push me past the breaking point
/ I stood for nothing, so I fell for everything. / You held me down, but I got
up (HEY!)”.
Ascult Katy Perry, celebrez libertatea de a alege, dar, din când în când,
arunc o privire și la ”Suleyman” și la Chiron: stăpânul Olimpului e total
transpus, în transă, ca Madame Hera și Știi Tu Cine... Zeus pe vremuri, când
urmăreau serialul, poți să-l bombardezi cu fulgerașe din propriul sceptru și
nu-și dă seama. Eu una, de ce să nu recunosc, am renunțat să mă uit la
televizor de câțiva ani. Mi s-a stricat aparatul, pur accidental... în stilul
specific, unic și inegalabil, autentic și original al lui Madame Dezastru. Mai
exact, excitată și curioasă să vadă mai bine fundul premierului Boc la
emisiunea lui Handicapatos, veioza (de lângă aparatul TV) s-a apropiat de
ecranul LCD periculos de mult, l-a ars și din acel moment aparatul nu mai
funcționează.
De atunci, n-am mai vizionat niciun fel de programe TV. Să încerc să repar
televizorul? Să-mi iau altul? Să-mi fac mea
culpa că n-am supraveghat veioza sau că am instalat-o într-un loc
necorespunzător? Să-mi cer scuze televizorului și Antenuțelor ”motanului
Felix”? Nu, fix invers, cum spune Promy: televizorul și Antenuțele să-și ceară
scuze, nu eu! Cine mi-a mâncat mie viața, nervii și sufletul? Viață futută!
Opriți-vă, bestii antropofage! ”You’re
gonna hear me roar!” Și să vă cereți iertare imediat: mie și oamenilor!
Din păcate, nici Antenuțele ”motanului Felix”, nici Știi Tu Cine, nici
Hermes nu și-au cerut iertare și cred că o s-o facă abia atunci când voi primi
numărul de dosar de la Parchet. Totuși, în sala tronului, s-a întâmplat ceva
bun după revoluția noastră. Acum au dispărut (atât de pe pereți, cât și de pe
tavan) tablourile și reprezentările faptelor glorioase ale măreților
conducători ca de pildă: violurile lui Zeus asupra muritoarelor, nereidelor sau
nimfelor, potopul și pedepsirea exemplară a trădătorilor, cum era imaginea
falnică a lui Știi Tu Cine împreună cu mândria lui, bestia de vultur, pe
Elbrus, înfigându-i lui Promy pironul mai adânc în piept sau figura eroică a
lui Hermes, băiatul lui cel simpatic, torționar de treabă, înecându-l în bale
pe viermele ăla împuțit de titan. Pereții simpli, albi miros a vopsea
proaspătă. Bună și revoluția la ceva!
Îmbrăcat în armură (nu reușim să-l dezvățăm, ce să-i faci, vine săracul din
Evul Mediu), Don Quijote își bălăngăne sastisit piciorul stâng, bodogănește și
bate tactul cu mănușa sa grea de fier, izbind sistematic masa înaltă, din lemn
de mahon, cu picioarele aurite, sculptate în formă de cariatide. Sper ca placa
de deasupra, asemănătoare cu o scoică uriașă, cizelată din marmură de Paros și
bogat decorată în stil rococo, să reziste loviturilor marelui cavaler. Pe masă
nu sunt disponibile decât cafele, apă plată cu lămâie, ambrozie, nectar și
sucuri bio de la sera lui Her, nici urmă de vin (de la Dio sau de la Chiron).
Niciuna dintre băuturi nu pare să-l tenteze pe sărmanul cavaler și să alunge
plictiseala.
La un moment dat, în urma loviturilor lui Don Quijote, sticlele și ceștile
zboară de pe masă, dar nimeni nu pare să observe ceva. Cavalerul exclamă
exasperat:
– M-am săturat. Mă sufoc. Ies să iau o gură de aer. Haide, Pegas, cu mine.
– Cred că afară din palat e un aer și mai toxic decât aici, dar bine, vin
cu tine, mă sacrific, răspunde Pegas, nechezând tare, însă fără să-l audă
nimeni.
Înainte ca să remarce cineva, pentru că toți sunt, bineînțeles, foarte
preocupați de ceea ce fac, Don Quijote încalecă val-vârtej pe Pegas și o
zbughește din palat. Eu îl văd ca prin vis cum se îndepărtează în viteză,
călare pe Pegas. Cum m-am plictisit și eu de Katy Perry și nu am altceva de
făcut, nu am chef să vizionez ”Suleyman Magnificul” și nici nu mă apuc acum de
jocuri video, deschid smartphone-ul (iPhone 11) și-i urmăresc pe Don Quijote și
pe Pegas. Dacă produc vreun accident? Pegas are mania vitezei.
Pe una dintre insulele cu nisip fin, argintiu, păduri de pin și apă
turcoaz, Don Quijote și Pegas se intersectează cu Apollo, repetând împreună cu
muzele pentru un nou festival: ”Stinge lumina, arată-mi calea, / Pune mâna pe
mine, simte chemarea / Inimii mele, inimii mele / Ştiu că îţi face plăcere”.
Când vede muzele, Don Quijote se clatină și își duce mâna la ochi. Muzele sunt
goale! Dacă o va trăda pe Dulcineea, fie și numai în gând?! O să facă stop
cardiac. Dar parcă o notă sau mai multe erau greșite, trebuie să verifice
neapărat. Acoperindu-și ochii, nu și urechile, Don Quijote ascultă câteva
minute la rând. A avut dreptate, Apollo greșește, melodia nu e așa, Don Quijote
știe foarte bine melodia, doar a interpretat-o și la karaoke online și a luat
premiul II. Îl atenționează și pe Apollo, dar acesta zâmbește ironic, superior
și-l asigură că a cântat corect, el e cel mai mare artist din toate timpurile,
îi poate arăta lui Don Quijote nenumăratele sale premii, medalii și diplome ca
să se convingă, dacă nu crede. Să-i mai execute o dată bucata, așa o să fie
clar.
Dirijând corul muzelor, Apollo mai interpretează o dată. Nu, e greșit, Don
Quijote îi poate fredona cum trebuie, cântă și el hitul ăsta și, întâmplător
sau nu, a luat și el un premiu. Până și blondei de Jill, catastrofă la muzică
altminteri, îi iese mai bine melodia asta. Fața albă, luminoasă a lui Apollo se
încinge, transpirația îi curge în valuri pe frunte, tâmplele îi zvâcnesc, ochii
i se holbează, gata să-i iasă din orbite, mărul lui Adam i se mișcă nervos, agitat
ca un hamster învârtindu-se pe o rotiță, mâinile îi tremură puternic și
greșește câteva note la orga electronică. Cine îi dă lui lecții? Muritorul ăsta
caraghios, îmbrăcat în armura lui ridicolă? Ce tupeu! Cine i-a mai adus aici pe
toți ciudații!? Tocmai din Evul Mediu... ăștia au o mentalitate... Nu i-o fi
cald cumva? Ia să-l ajute fetele să scape de hainele astea incomode.
Muzele se îndreaptă spre Don Quijote și-l dezbracă lent, în timp ce acesta
se înroșește și simte că se sufocă de rușine, apoi îl târăsc spre un pin și-l
leagă de el. Lac de transpirație, Don Quijote închide ochii și încearcă să-și
regleze respirația. Caliope, muza poeziei epice și asistenta lui Apollo, îl
mângâie pe față, pe piept, își coboară mâna spre penis, îl masturbează o vreme,
apoi îl strânge tare de testicule. Don Quijote se contorsionează de durere și
geme slab.
– O să te jupoi de viu. Așa-ți trebuie. Mă înveți tu pe mine muzică! urlă
Apollo ca ieșit din minți. Dar mai întâi să înveți melodia, o să ți-o cânt
până-ți intră în cap. Iar pe Pegas îl transform într-o partitură de-a
alcoolistului ăla ratat, Dionysos, și-i dau foc!
– Ce bine! Aș muri de rușine să fiu o partitură de-a ta! nechează Pegas, cu
coama zburlită, botul în spume și nările fremătând de furie.
– Știi care ar fi cel mai rău lucru care ți s-ar putea întâmpla, frate? Să
fii o partitură a lui Apollo pe care să o interpreteze Apollo în persoană,
comentează Don Quijote, continuând să-și țină ochii închiși și pleoapele
strânse. Pe bune, Apollo, cânți greșit, eu am studiat melodia asta, lasă-mă
să-ți arăt, insistă el.
Obișnuită cu ”dulcele stil clasic” academic din România (cursul meu e și al
tău, și al ei, și al lui, și al secretarei, suntem colegi, trebuie să ne ajutăm
între noi), exclam fără să vreau: ”Ei, lasă, Don Quijote, bine că nu e
copy-paste! Măcar Apollo și le face singur.” Dar Apollo, fierbând de mânie, îl
transformă pe Pegas într-o partitură de-a lui Dio și se pregătește să-i dea
foc. Înainte însă, va mai încerca o dată să-l învețe pe Don Quijote melodia. Străduindu-se
să-și păstreze zâmbetul orbitor de vedetă hollywoodiană, Apollo le cheamă din
nou pe muze să repete melodia, doar-doar i-o intra lui Don Quijote în cap. La a
85-a interpretare, cum Don Quijote nu poate fi convins, Thalia, muza comediei,
aruncă în Apollo cu partitura (nu știu dacă e cea de la ”Stinge lumina” sau e
chiar Pegas) și se declară în grevă. Toate celelalte muze, cu excepția lui
Caliope, îi urmează exemplul. Apollo se înfurie și mai tare, din roșu se face
vânăt, își pierde complet ”smiling face”-ul și, luând un cuțit, se îndreaptă
spre copacul de care e legat Don Quijote.
Intru în panică și zbier la Bebe care continuă să patineze pe gresia
lucioasă și să emane vânturi cu iz de parfumuri scumpe pariziene. Bebe se
oprește nedumerit, aruncă o privire către iPhone 11 și apoi îl zgâlțâie pe
Promy. Ah, ce mai vrea și Bebe? Tocmai făcuse fustițe de balerine din pungile
de Maretti pentru un stol întreg din ”Lacul lebedelor”. Când vede imaginea de
pe iPhone, Promy tresare, inima îl înțeapă, iar ficatul îl strânge ca-n
ghearele bestiei de vultur. Se sfătuiește rapid cu Bebe și se hotărăște să se
teleporteze imediat, fără să-l anunțe pe Chiron, căci s-ar putea să fie chiar
mai greu să-l desprindă de la ”Suleyman Magnificul” decât să-i ia lui Atlas jocul
”Plante vs. Zombie”, chiar dacă îl bombardează cu fulgerașe din propriul
sceptru. Bebe va încerca să obțină formularul de intervenție specială: acordul
stăpânului, inclusiv pentru celebrele lui gaze toxice, exprimat formal,
printr-un document standardizat, cu ștampila și semnătura lui Chiron. Să sperăm
că episodul din telenovelă nu va mai dura prea mult, așa că înțeleptul Chiron
va fi disponibil pentru a aproba toate documentele necesare. Dacă va fi foarte
urgent, iar episodul nu s-a terminat, Bebe va interveni, în ultimă instanță,
fără formular.
Ajuns pe insulă, Promy, aparent calm și sigur pe el, ronțăind degajat
Maretti cu pizza, se duce în față să negocieze eliberarea lui Don Quijote. Nu
apucă să înainteze câțiva pași, că Apollo lasă corul muzelor și vine imediat
lângă el, luându-l prietenește de braț și învăluindu-l în surâsul lui de star
hollywoodian ca într-un cocon hipnotic:
– Uau, ce sprinten ești, nu-mi vine să cred că ți-ai revenit. Parcă te
omorâsem, râde Promy cu jumătate de gură, zbătându-se să spargă coconul
gelatinos și să iasă la lumină.
– Și eu mă bucur că ai venit să iei lecții de la mine, zâmbește Apollo
condescendent. O să repetăm împreună, poate îi intră în cap și afonului ăstuia.
Dar, cred că ți-e cald, nu? Să te ajute fetele să scapi de tricoul ăsta alb,
urât și de blugii ăștia soioși.
– Abia aștept, m-a înfierbântat rău politica asta. Uite, Apollo, deși nu
meriți, în amintirea vremurilor de altădată când aveai ceva talent, o rog pe
Ile să-ți pună linie de dialog și să-ți individualizeze vocea când o scrie
episodul ăsta. Măcar tu nu scoți numai onomatopee. Sau două-trei propoziții
stereotipice, repetate în continuu, ca unii dintre foștii ei șefi. Și, dacă
vrei, îți dau un tricou alb cu discount. Și cu dedicație. Sper că știi să
apreciezi o superofertă.
– Prometeu, lasă vrăjeala! Animalu’ tău unde e?
– Cine?
– Animalul ăla negru, urât, cu coarne al tău!
– Corn! Ăla negru, urât și cu coarne e sufletul tău, Apollo. Vorba vine
suflet. Și, ține minte, corn, nu coarne, nu ești deloc politically correct. ”Animalu’” meu nu
suportă impreciziile și confuziile.
– Bleah! Și tu ești un animal. Mi-e silă. Și n-ai niciun talent. La fel ca
Don Quijote. Pot să repet de sute de mii de ori cu voi și tot nu-nțelegeți.
– Aș vrea eu să fiu un animal așa ca Bebe. Și tu ți-ai dori, Apollo, dacă
ai avea aspirații... altele în afară de fabrica ta de diplome. Din păcate, sunt
un yahoo, un umanoid și așa o să
rămân. Sau crezi că, dacă-mi spargi flautul ori mă jupoi de viu, sunt șanse să
mă schimb?
Fetele se aruncă pe Promy și-i smulg hainele, mai puțin Thalia care rămâne
în grevă și inspectează de la distanță tot ce se întâmplă, cu o privire
simultan amuzată, speriată, curioasă și excitată, rozându-și pixul din aur alb,
branduit ”Apollo”, încrustat cu cristale Swarovski verzi și violet. Apollo îl
lovește pe Promy la testicule, iar el se crispează de durere, dar nu scoate
niciun sunet. Fetele și Apollo îl târăsc spre un pin și-l leagă de el.
Dezbrăcați-mă și puneți-mă în lanțuri! Scuipați-mă și torturați-mă, să nu care
cumva să mă dezobișnuiesc! Dacă nu vă e prea silă să puneți mâna pe așa un jeg
ca mine... Ce ai făcut, dottore El-Gol? Gol și în lanțuri, iar? Puneți mâna pe
Vasilică! Vasilică nu are și el drepturi? Numai dreptate și niciun drept? O
să-mi strice coafura? O să-mi spargă din nou flautul? O să-mi facă terapia
”Bill și Monica” acum? Luați-vă labele de pe mine! Și botul! Nu mă atingeți! Nu
mă simt bine dacă nu mă simt rău? De ce am ieșit alaltăieri din grevă, de sub
chador? Mai bine emigram. Casa de copii ”Olimp” nu e acasă. Am zis eu să
plecăm. Răzbunarea mediocrității? Bebe! Unde e Bebe? Iar așteaptă formularul? O
hârțoagă e mai importantă decât pielea mea și coaiele mele? Trebuie să fac
mereu pe eroul? Să mă dau tare? ”De la fiecare după capacități, fiecăruia după
nevoi”, vorba lui Marx. Bebe! Bebe, unde ești!?
Mă uit pe iPhone înmărmurită, halucinată, fără a-mi putea desprinde
privirea. Muzele îl pipăie pe Promy, Caliope îl sărută, sugându-i buza
superioară, cu o pasiune maladivă, îl mângâie pe față și pe corp, îi linge
îndelung, devorată de dorință, cicatricele de la piept și de la ficat, îl
masturbează violent, apoi îl mușcă de penis cu toată forța. Promy tresare
puternic, cutremurat de convulsii, gâfâie, dar își înăbușă țipetele. Țesându-și
coconul letal, paralizant din zâmbetul lui lasciv, gelatinos în jurul lui
Promy, Apollo vine și el lângă Caliope, iar ochii săi albaștri, mari și
luminoși capătă o strălucire de fiară. Rânjind lubric, îl lovește nemilos pe
tot corpul, îi zdrobește testiculele în mâinile sale umede, asudate și-l trage
de păr cu sălbăticie. Apoi, îl mângâie lent și îi soarbe sângele cu o poftă
dementă. Șiroind de sânge și sudoare, Promy închide ochii, strânge din dinți și
se zbate în tăcere. Mâini fierbinți și cleioase încolăcindu-se, strângând și
strivind, gheare ascuțite sfârtecând, boturi îmbăloșate mușcând, corpuri unsuroase
frecându-se de trupul lui gol, însângerat. Promy se zvârcolește. Nu, nu mai
suport să mă uit. Îmi vine să mă teleportez acolo. De ce nu am plecat cu ei? Nu
îl mai las niciodată singur. Pe cine să chem în ajutor? Și Bebe? Unde e Bebe?
Nu-l văd nicăieri.
– Mișcă-mișcă din buric, măi, animalule! Parcă nu ți-era de-ajuns ce-ai
făcut, vroiai să mă omori, câine turbat, porcule, șarpe veninos și vierme
ticălos, trădător împuțit, bulangiule și metrosexualule, zdreanță și lepădătură
ce ești! Pentru asta ți-am făcut reclamație. Dar, pentru că nu ai niciun talent
și mă împiedic mereu de tine, o să te jupoi de viu, hohotește Apollo.
Totuși, înainte să-i jupoaie pe Don Quijote și pe Promy, Apollo va mai
interpreta melodia o dată, împreună cu corul muzelor, poate vor învăța și ei
ceva ori măcar Thalia va ieși din grevă. În timp ce cântă tare și entuziast,
brusc, Apollo începe să se scarpine. Animalele astea au adus și purici în
Olimp? Și numai Al Gore e de vină. Păi, și el e tot un animal. Un câine rău și
turbat ce a mușcat mâna stăpânului care l-a hrănit, mâna lui tăticuțu’. Dacă n-a aruncat la timp cu fulgerașe! Ei, el, zeul soarelui, o să
reacționeze mai prompt. Da, are un purice. Se străduiește să-l prindă și să-l
strivească, dar se trezește la pământ. O lovitură de copită? A văzut bine? Vaca
nebună? Dar parcă nu mai sunt vaci nebune în Olimp. Antenuța e în Tartar, iar
vaca de Io a emigrat de mult. În Egipt, s-a ajuns. Ah, iar animalu’ ăla mare, negru și cu coarne... corn! O să dea și o bășină? Cu arome
letale?
– Vezi că tocmai ai storcit sub copită Concertul pentru violoncel și
orchestră op. 7256 nr. 85 în Do minor al alcoolistului ăla ratat de Dio căruia
vroiam să-i dau foc! Iar armele chimice și biologice sunt interzise în Olimp!
răcnește Apollo.
– Uau, o să-mi faci reclamație? Te ascult numai dacă te juri pe fabrica ta
de diplome! nechează Bebe.
***
Aromele letale ale lui Bebe sunt, din nou, infailibile, Pegas e recuperat
în stare relativ bună din partitura strivită, iar Promy și Don Quijote sunt
eliberați și merg imediat înapoi la palat pentru expertiză medico-legală și
declarații. Măcar acum să fie înaintea lui Apollo. Promy arată foarte răvășit, de-abia poate
rosti câteva cuvinte, răspunde la întrebări monosilabic, cu vocea gâtuită,
venită ca din fundul pământului, apoi se duce la toaletă și vomită. Cafea
Lavazza și Maretti cu pizza. Don Quijote nici atât nu e capabil de reacție:
abia așteaptă să treacă de controlul medical, să meargă acasă, să-i dea Bebe
cremă regeneratoare anti-leziuni și apoi să se bage la loc în armură. Și să nu
mai iasă vreodată de acolo. Deocamdată, se închide în armura tăcerii.
Asclepios, zeul medicinei, care realizează examinarea (că doar n-o să și-o facă
Promy singur la clinica lui falimentară), le acordă și concediu medical
(document oficial cu ștampilă și semnătură) pentru o lună.
La întoarcere, mă feresc să-l iau pe Promy de mână, deși simt nevoia să-l
mângâi și să-l consolez. Nu cred că mai suportă nicio atingere. Vrea să îi știe
pe toți la o distanță igienică de minim o sută de mii de ani lumină. Acasă,
când intră pe ușă, Mene îl întâmpină, vrea să-l îmbrățișeze, însă Promy îl
împinge tare, brutal, adunându-și ultimele forțe care i-au mai rămas. Mene se
clatină, dar rămâne în picioare. Promy îl privește uluit. Nu, nu se poate! Mene
are părul smuls, falca umflată, buza spartă, un ochi vânăt, mâinile zgâriate și
însângerate, la fel ca el. Poate și organele genitale mușcate și mutilate. Îl
trec fiori.
Parcă m-aș privi într-o oglindă. Miliarde de Mene, miliarde de Promy,
miliarde de cătușe, lanțuri, piroane și cruci. Miliarde de mâini care sfârtecă,
strâng, sugrumă, strivesc. Miliarde de cicatrice, miliarde de stigmate.
Miliarde de pietre de mormânt (asta doar pentru norocoși). O oglindă spartă în miliarde
de cioburi tăioase și informe care trec prin mine fără să le simt. Miliarde de
presse-papiere sfărâmate, miliarde de corpuri zdrobite și de suflete moarte. Aș
vrea să mă uit într-unul dintre cioburi și să mă văd pe mine. Fie și ciuruit.
Cioburile să se topească și să se transforme într-un ocean de sticlă
lichefiată. Să clocotească barbar, dezlănțuit ca la începuturile lumii.
Mi-e cald, mă sufoc. Sângele îmi încinge palmele mutilate și țâșnește în
valuri. Numai eu sunt de vină. Stăpânul mi-a zis: vrei civilizație? Super, te
trimit la mama dracului, în Caucaz, la shopping, să-ți iei cele mai trendy
gadgeturi: lanțuri, cătușe și piroane, toate de firmă, direct de la Hefaistos!
Ca să nu-ți fie urât, bestia de vultur îți va ține companie și-ți va mânca ficatul
zi de zi. Vrei să fii la înlățime? Te duc pe cel mai înalt vârf de pe Elbrus,
la peste 5000 de metri, în ger siberian, viscol și furtuni. Vrei foc? Vrei
lumină? Arzi, fă-te scrum! M-a incendiat și m-a orbit cu lumina fulgerelor. Nu
mai văd nimic. E o noapte adâncă sub chador. Sunt neajutorat și orb. Ca
profetul Tiresias. Văd viitorul. Aici e. În stigmate.
***
Promy privește în gol (cu ochiul funcțional, cel drept), în tăcere. Buzele
i se mișcă încet, fără a putea articula vreun cuvânt. Își atinge părul rărit,
zbârlit, năclăit de sânge cu mâna tumefiată și geme slab, abia auzit. A mai
rămas puțin din coafura lui: doar câteva șuvițe încâlcite și murdare de sânge.
Încearcă să-și sufle una dintre ele. Degeaba. Nu mai are putere să aburească
nici o oglindă ori un simplu ciob de presse-papier.
Mene a dispărut de când l-a împins Promy, probabil că și Mi Ko e în stare
de șoc, niciunul nu mai iese din cameră. Her a sosit la noi acasă, în caz că
Promy are nevoie de ceva. Îl ajutăm împreună să se așeze pe canapeaua mare,
moale și pufoasă, înțesată de pernuțe colorate din sufragerie. Eu patrulez
înainte și înapoi, fără să îndrăznesc să-l ating pe Promy sau să deschid
discuția. Pando a aflat și ea ce s-a întâmplat și va veni în seara asta mai
devreme din Startar, adică pe la miezul nopții, împreună cu Epi. Numai Atlas
continuă să joace imperturbabil jocul ”Plante vs. Zombie” – nivelul cinci, fără
ca nimic să-l tulbure. Insist ca Promy să bea măcar o gură de nectar, iar el mă
ascultă în cele din urmă, mai mult ca să-l las în pace. Clipind din ochiul
drept și aruncând în jur aceeași privire rătăcită, Promy dă pe gât nectarul
absent, încet, înecându-se și tușind, apoi spune cu glas sugrumat:
– Sunt orb. Lumina s-a stins pentru că am ars, m-am făcut scrum.
– Dacă e așa, vei învia ca Pasărea Phoenix din propria cenușă, îi zic,
încercând să-l încurajez, deși vocea mea sună slab și ezitant.
– Pe naiba! Voi fi doar resuscitat. M-am săturat să fiu resuscitat, fără să
pot să învii. Ți-am tot spus, Ile. Până și Her care mănâncă monștri cruzi sau
pe pâine s-a săturat, chit că nu vrea să înțeleagă să plece de aici. Poate o să
ne aruncăm amândoi în prăpastie.
– Nu, Promy, de fapt, cred că o să sar peste ea, intervine Her, cu glas
puternic și hotărât. Cu tine în brațe sau în spinare. Mă pricep la parkour,
frățioare. Și nu mai mănânc monștri pe pâine în ziua de azi, colcăie de
E-uri.
Topită de milă, cu ochii șiroind de lacrimi (pe care nu le pot opri, orice
aș face), mă apropii de Promy încet și-i mângâi ușor mâna rănită și umflată,
dar el tresare, zguduit de spasme, de parcă ar fi electrocutat.
– Ah, iartă-mă, nu am vrut să-ți fac rău, șoptesc stingherită, simțindu-mă
vinovată și retrăgându-mi imediat mâna. Promy, nu poți să te lași jupuit de viu
ori să te arunci în prăpastie măcar pentru că mi-ai promis că mă monitorizezi
nonstop și vreau să continui să o faci, îl implor, cu glas întretăiat. Iar,
dacă tu ai fi jupuit de viu ori ai sări în prăpastie, lui Mene i s-ar întâmpla
fix același lucru. Dacă nu vrei nici Maretti și-ți vine să vomiți, mai bine te
duci să faci un duș fierbinte, te dau cu cremă recuperatoare anti-leziuni, ne
jucăm ”de-a Bill și Monica”, dacă dorești, apoi te culci, iar mâine dimineață
îți pregătești cea mai tare coafură de până acum și mergi la ședință. Dacă
vrei. Dacă nu, stai acasă, ai concediu medical. Uite, e și o parte bună: după
dreptul de vot și dreptul la grevă, iată că acum ai primit dreptul la concediu
medical.
Mă opresc, brusc, din perorație. Poate că îl obosesc și mai tare, o să-mi
pară rău, o să-mi reproșez, dar nici nu pot să-l las așa. Oricum, simt o
senzație de sete arzătoare de parcă am fi iar în mijlocul deșertului
Exopotamiei, pe drum spre Mecca. Beau pe nerăsuflate o sticlă de apă plată la
jumătate de litru, fără să percep vreo ameliorare, apoi continui:
– Haide, Promy! Uite, pregătesc acum o baie cu spumă, să te relaxezi. Mai
ții minte cum ne-am tăvălit noi doi în zăpada roz cu gust de căpșuni pe Gliese,
în insula Pink?
– Poate baie cu spume... plus un strop de sânge... menstrual de la tine. Că
al meu s-a consumat de mult. Și așa iese roz. ”La vie en rose”, că tot am fost la Paris, bolborosește Promy.
– Promy, Parisul e orașul dragostei, iar tu nu ești doar Vocea Rațiunii, ci
și a Iubirii. Sper că nu ai uitat...
– Barzăcopilviezure, barzăcopilviezure, barzăcopilviezure... Vocea Rațiunii
și a Dragostei? Ile, vorbești limbi străine. Nu înțeleg nimic.
– Atunci ar fi cazul să pui mâna să înveți. Știu că titanii asimilează
repede.
– În Tartar sau pe Elbrus uiți în câteva zile.
– Tu nu!
– Ba da, Ile. Și o să-mi înghețe râsul imediat.
– Nu cred. Un aisberg (fie și cât tot Tartarul) poate scufunda Titanicul,
nu și Titanii.
Promy își rotește bănuitor ochiul drept, funcțional asupra sufrageriei
invadate de flori, unde petuniile și rododendronii țâșnesc și din aparatele
electronice. Privește plantele neîncrezător și ostil, cu un aer exasperat, de
parcă ar fi ascunse în ele microfoane sau dispozitive de înregistrare video.
Pentru o clipă i se pare că florile se întind spre el, îl agață de mâini și de
picioare, i se încolăcesc pe corp, îl înțeapă, îl strâng și-l sufocă.
Scuturându-se ca să scape de ele, tremurând, își aprinde o havană și reia
discuția pe un ton iritat:
– Ba da, Ile, un aisberg poate scufunda atât Titanicul, cât și titanii,
orice e posibil... ba chiar probabil în acest caz. Am fost și eu în comă mii de
ani, fără să mai înțeleg nimic în afară de agonia aia fără sfârșit. Și ce vrei
să fac? Să mai zac niște mii de ani la închisoare cu unica răsplată (posibilă,
nu și probabilă) de a ajunge cândva guru de Facebook sau de PPT-uri
motivaționale colorate, cu floricele și păsărele (de care, oricum, am fobie)
precum Steinhardt sau Petre Țuțea de la voi?
– Da, Promy, mai bine să fiți voi guru de Facebook sau PPT-uri motivaționale
decât tovarășul Ceașcă, tovarășul Kim Jong-un, tovarășul Putin, tovarășul
Obama, tovarășul al-Assad sau tovarășul ayatollah Khamenei. Apropo, tovarășul
Kim Jong-un s-a depășit pe sine: după executarea fostei sale amante, cântăreața
Hyon Song-wol (împreună cu grupul ei de artiști), liderul nordcoreean a reușit
performanța incredibilă de a-și asasina și unchiul și de a o împinge la moarte
pe mătușa lui. Unchiul lui, desigur, un ”gunoi” nereciclabil. Știm amândoi bine
ce e aia. Aceeași recunoștință și dragoste fără margini între nepot și unchi ca
la tine și la Hermes. Torționari de treabă, nu? Dispărut într-o cușcă cu 120 de
câini înfometați, așa se pare că a avut onoarea unchiul lui Kim Jong-un. Bine
că suporți competiția! Și acum, du-te, te rog, la baie și la culcare, fac pariu
că ne prinde iar răsăritul. Olimpule, trezește-te! Promy, culcă-te!
– Nu vreau nicio competiție a agoniilor sau a Holocausturilor! se înfurie
Promy. Așa ceva nu ar trebui să existe. Dar, Ile, că tot ai zis de ”guru de
Facebook”, Țuțea nu era ăla care spunea: ”cât de idiot să fiu eu să fac 13 ani
de închisoare pentru un popor de tâmpiți”? Apropo, Țuțea era un geniu oral,
vorbea mult, le preda discipolilor, dar nu a scris mai nimic. Cum îți explici
asta?
– Cât de idiot să fii să și scrii
pentru un popor de tâmpiți despre 13 ani de închisoare pe care i-ai făcut
pentru același popor de tâmpiți? Eu, de fiecare dată când trebuie să scriu
despre un lucru rău, cobor de milioane de ori în infern: al tău, al meu, al
altora. Cred că înțeleg ceva din șirul ăsta nesfârșit de agonii, descompuneri,
come și resuscitări pe care nu-l mai suporți.
– Ai văzut? Tocmai de-aia te las pe tine să scrii.
Sunt pe punctul de a-mi da a treia ”demisie” în semn de protest (adică de a
renunța la scris), dar mă abțin. Mi-e milă de el și trebuie să am răbdare, cum
zice Promy, să mai aștept măcar până-mi vine numărul de dosar de la Parchet.
Promy bea o gură de nectar (pe care o înghite cu greu, strâmbându-se de durere
și dezgust), apoi zâmbește amar, atât cât îi permit buza spartă și falca
umflată:
– Oricum, Ile, nu toți loserii sunt de succesuri. Unii cu succesurile,
alții cu hapocalipsurile. Eu sunt programat la hapocalipsuri. Asta-i politica,
așa e softul. Și vă trag și pe voi după mine. O să ne jupoaie pe toți de vii.
– Poate, dar noi ne asumăm asta și așa, cine știe, o să fie mai multe
motive și dovezi ca să fie condamnați.
– Condamnați?! Cine ia în considerare plângerea și mărturiile mele, în
cazul fericit (posibil, dar improbabil) în care sunt disponibil și mi se
permite să le depun? Ce credibilitate au?
– Credibilitate în instanță poate că nu, dar relevanță au. Și ce dacă ești
respins și contestat? Nu știai că valoarea se măsoară prin numărul de dușmani?
Nu a zis așa guru Adi Minune? Ba chiar și Churchill și Monica Macovei. Ai
dușmani, ai valoare.
– Haide, Ile, bagă o manea cathartică de-a lui guru Minune!
– ”O, viața mea!”, esența filosofiei lui guru Minune, pentru un suflet mare
de titan. Mare și chinuit.
”Ce necazuri am avut,
Inima mea, sufletul meu,
O, viața mea...
Am făcut la toate față,
Fir-ar mama ei de viață!
Inima mea, sufletul meu,
O, viața mea...
(...)
Niciodată în viață nu am să uit
Câte am tras la viața mea, câte belele am avut.
Mereu am vrut la toți să le fac să fie bine,
Dar toți se uitau la mine ca la un câine.
Fir-ar mama lor și cine i-o făcut pe lume!
Singur m-am ridicat, singur mi-am făcut nume
Și, chiar de am inima bună, nu mă mai las niciodată
Și am să fac tot ce vreau viața toată.”
– Super, Ile! Se potrivește perfect. O manea pentru sufletul abisal de
titan! Nu ziceai că ești o iubitoare de oameni la mitingul anti-maidanezi... pe
stradă? Acum mi-ai dat dedicație o manea cathartică: de la o iubitoare de
oameni, nu de câini pentru un câine, iubitor de oameni. Respect atât de mult
viața că nu aș putea eutanasia nici un câine vagabond ca mine, deși uneori mi-e
milă și de mine, nu doar de alții, mi-aș șterge memoria și m-aș criogena. Tare
maneaua asta! Îmi vine nu doar să mușc, ci chiar să dansez. Dar sunt atât de
istovit și... mă vede Obama.
– Obama degeaba se uită, că nu vede nimic! Și, iartă-mă, frățioare, dar
cred că mușcăturile și scuipaturile tale intelectuale nu sunt tocmai eficiente
aici, ți-am mai spus de mii de ori, intervine Her, inflamându-se, cu ochii
albaștri sticlind de furie. Aici avem de-a face cu ticăloși ca mămicuța și
tăticuțu’ care-și aruncă pruncii în prăpastie pentru că sunt prea urâți ca să-i
mănânce direct. Nu poți aduce peste noapte forța dreptului undeva unde
guvernează de jde mii de ani dreptul forței. Trebuie să scăpăm mai întâi de ei,
să curățăm societatea, că-i mai murdară ca grajdurile lui Augias. Nu, nu o lege
a lustrației, unde o să ajungem să fim lustrați chiar noi doi, tu primul,
evident, știi că Al Gore e rău și Al Gore e de vină! Tu poți să fii lustrat nu numai
pentru violurile lui tăticuțu’, ci și pentru potop.
Halucinant, dar adevărat. Interesant, ei, zeii, sunt judecați doar pentru
prezent (rescris, oricum, de ei, după cum au interes), faptele trecute s-au
prescris, în timp ce tu, Promy, ești condamnat pentru toate (indiferent ce ai
făcut), de la începuturile lumii până acum și o să fii și în viitor. Se
confirmă întotdeauna amintirile tale despre viitor, nu? Mai mult, realitatea
asta cruntă îți depășește mereu așteptările. ”Who controls the past, controls the future. Who controls the present,
controls the past.” De fapt, tu ești azvârlit în abisul timpului, în
”teroarea istoriei”, pe când ei rămân cumva în afara lui, inaccesibili. Tocmai
de-aia tu nu apuci niciodată să trăiești, iar ei par retrași în altă lume,
îndepărtați și impenetrabili, imunitatea lor e intangibilă, chiar și în ziua de
azi, când aparent am recâștigat Olimpul. Totuși, frățioare, să nu uităm, le-aș
putea da un șut în cur zeilor (aflați în anchetă în Tartar, cu acces la net,
program de fitness și îndopați cu mâncare bio, suficient de în formă ca să
evadeze și să lanseze lovituri de stat una după alta), să zboare toți pe
SPP1001, poate că le e dor de tăticuțu’, or fi
nostalgici. Și asta o să fie deopotrivă credibil și relevant pentru toată lumea
de aici.
Promy stinge havana, clipește din ochiul drept și surâde îndurerat. Își
adună forțele și, privind în jur îngrijorat, parcă temându-se că va fi
întrerupt, se străduiește să răspundă:
– Nu, dragii mei, nu vreau să ajungem ca ei! Prefer să rămân un caraghios
luat peste picior de toți, un nebun neascultat de nimeni, un sclav obraznic, un
câine rău și un vierme de trădător. Uitați ce-a pățit și bietul Iisus! Când a
fost arestat, a spus mulțimii (devenită, brusc, din adulatoare, ostilă): ”Ca la
un tâlhar ați ieșit, cu săbii și ciomege, ca să Mă prindeți. În fiecare zi
ședeam în templu și învățam, și n-ați pus mâna pe mine”. Arhiereul L-a întrebat dacă El este Hristosul, iar
Iisus a răspuns: ”Dacă vă voi spune, nu veți crede. Iar dacă vă voi întreba,
nu-Mi veți răspunde. De acum însă Fiul Omului va ședea de-a dreapta puterii lui
Dumnezeu.” Când arhiereul I-a cerut să vorbească despre învățăturile Lui, Iisus
i-a transmis: ”Eu am vorbit pe față lumii. Eu am învățat întotdeauna în
sinagogă și în templu, unde se adună toți iudeii. (...) De ce Mă întrebi pe
mine? Întreabă pe cei ce au auzit ce le-am vorbit.” Supărat de un asemenea
răspuns obraznic dat tocmai marelui arhiereu, un slujitor I-a dat o palmă lui
Iisus, iar acesta a zis: ”Dacă am vorbit, rău, dovedește că este rău, iar dacă
am vorbit bine, de ce Mă bați?” Și un pic mai târziu, când Iisus a fost
răstignit, oamenii comentau: ”Pe alții i-a mântuit, dar pe Sine nu poate să Se
mântuiască! Dacă este regele iudeilor, să Se coboare acum de pe cruce și vom
crede în El!” Iisus a ajuns și el un hoț și un trădător, un câine rău care-și mușcă
stăpânii, un sclav obraznic, cu ciocul mare, un ”dușman al poporului”, cu un
proces înscenat și o execuție de tâlhar (un fel de reality show-uri ambele,
foarte populare și atunci).
– Bine că le-a avut și pe-astea! Pe tine, frățioare, te-au săltat fără
nicio explicație, te-au abandonat mii de ani la capătul pământului, cu lanțuri,
piroane, bestii antropofage, în ger și jeg, și, în plus, a trebuit să-ți vezi
întreaga operă distrusă de Cutia Pandorei și de potop, spumegă Her. Dacă nu era
fii-tu, Deu, să supraviețuiască potopului și să reia proiectul tău
civilizațional, nu mai rămânea nimic! Absolut nimic. Nici eu n-aș fi existat.
Și dacă nu eram eu, zăceai și acum pe Elbrus, fără să-ți mai dai seama de
nimic, în afară de agonia aia fără sfârșit. Mai știi în ce hal erai? Cum te-am
găsit? Un spirit liber și în lanțuri? Un spirit liber în comă! Marele titan
Prometeu – o legumă putrezită și storcită, de maxim 40 de kile! Nu o să uit
niciodată. Venisem cu intenția să te întreb ceva, ca să mă ajuți să aflu unde erau
merele de aur ale hesperidelor, dar, când am ajuns la tine, pe Elbrus, totul
s-a schimbat. Mi s-a rupt inima de mila ta, am pus mâna pe săgeată, am ucis
bestia de vultur, ți-am smuls lanțurile, ți-am scos pironul și te-am eliberat,
chit că nu erai conștient de nimic. Și în ziua de azi, după atâta vreme, nimeni
nu și-a cerut iertare, nimeni nu a fost condamnat... în afară de tine. Abia
așteaptă să pună iar laba pe tine, să repete scenariul, pe Elbrus, în Tartar
sau în altă parte, chiar și acum când, să nu uităm, suntem la putere, ce pula
mea!
Ochii lui Her aruncă flăcări, obrajii îi ard, tâmplele îi pulsează, iar
mărul lui Adam i se zbate puternic, ca o pasăre rănită, gata să țâșnească de
acolo. Cu un efort suprem de autocontrol, reușește să așeze paharul de suc bio
de portocale pe măsuță, fără să-l trântească sau să-l sfărâme. Mă învârt pe
lângă Promy, fără să îndrăznesc să-l ating, ispitindu-l cu un nou pahar de
nectar. Promy schițează un vag semn de refuz, oftează adânc de parcă se rupe
tot în el, își mușcă buzele sparte și însângerate și murmură sfâșiat de durere:
– Prefer să fiu condamnat chiar când sunt la putere și să ajung iar o
legumă mutantă de 40 de kile decât să fiu ca ei.
– Legume mutante sau nu, Promy, până la urmă, pe termen lung, și tu, și
Iisus ați câștigat și veți câștiga, rostesc eu cu glas înăbușit, sufocându-mă
de emoție. Adevărata credință nu merge mână-n mână cu ”papagalul roșu”,
miracole ieftine, de tarabă, mântuire de tabloide și paradisuri de telenovelă.
În cele din urmă, în ciuda confuziei, ezitărilor, erorilor și oscilațiilor,
oamenii înțeleg sacrificiul vostru. Mai e ceva, paranoia asta, atât de
justificată, dacă ajunge la extrem, nu e bună, afectează încrederea atât în
ceilalți, cât și în noi înșine. Fără o încredere minimală nu mai există
coeziune socială, nu mai poți face nimic, totul se dizolvă. Paranoia îngheață
lumea în proiect. Dacă nu mai putem crede, să pariem măcar, pascalian, pe
încredere.
– Aș vrea să o fac, șoptește Promy. Și o să încerc, deși sunt la capătul
puterilor. Să fim sinceri, și eu și Iisus am câștigat doar simbolic, am avut
mereu dreptate, însă niciun drept, iar adevărații vinovați care ne-au condamnat
nu au fost niciodată trași la răspundere. Pe Pământ cel puțin. Iar acum va fi
la fel: Apollo n-o să fie condamnat nici moral, nici penal. O să mai primească
o diplomă, o medalie sau un premiu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu