Lacrimi tămăduitoare ca ale inorogului Bebe ar trebui să le vărs pentru
festivalul ”AER” (”Aceasta E Revoluția”) la care urmează să particip curând.
Acest festival este unul alternativ (comparativ cu ”Lumina” al lui Apollo, zeul
soarelui) dedicat adevăratelor valori și este coordonat de Thalia, muza
comediei, singura muză rămasă aliat nouă (restul sunt de partea lui Apollo).
S-a ajuns la a treia ediție a festivalului.
Eu am compus și interpretez în cadrul festivalului o simfonie în memoria lui
Marsias, (intelectualilor)-victime ale holocausturilor și a celor care au
suferit / suferă pe nedrept. Marsias este inventatorul flautului și cel care a
fost jupuit de viu de Apollo pentru că era mai bun la muzică decât zeul
soarelui (în urma unui concurs trucat cu ajutorul muzei Caliope). Apolllo știe
doar să-și facă diplome din pielea jupuită a competiției. Are o întreagă
fabrică de diplome de acest gen și a încercat să-și facă și din pielea
membrilor echipei noastre (și din a mea de mai multe ori la rând). Simfonia nr.
8917, op. T950 în mi minor o dirijez chiar eu, iar Dio (Dionysos) interpretează
la flaut rolul lui Marsias.
În 2014, la prima ediție, am crezut că înainte să mă fac de râs (era prima
dată când dirijam), Apollo o să ne jupoaie pe toți, inclusiv femeia de
serviciu, plasatoarele și portarul. Dar am simțit la sfârșit o senzație de
eliberare, iluminare și purificare datorită adevărului spus. În 2016, când
Apollo era deja condamnat (la 120 de ani închisoare), am simțit ceva mai puțină
frică, dar multă durere din cauza holocaustului rememorat. În 2018, acum, simt
iar durere și mai puțină frică. Merg la repetiții mai sigur pe mine, chiar dacă
Dio (Dionysos) nu participă (doarme până seara târziu).
***
În ziua spectacolului am emoții
mari, dar nu chiar așa ca acum patru ani. Fac un duș fierbinte, mă coafez (îmi
îndrept bretonul vopsit negru, filat, asimetric, lung până la bărbie cu placa)
și mă îmbrac cu hainele mele obișnuite (tricoul alb și blugii rupți și tociți),
la fel ca Ile. Port, la fel ca la edițiile precedente, și o brățară albă cu
negru, împletită de Alex, băiatul lui Ile, care mă ajută să mă orientez până la
podiumul dirijorului dacă mă rătăcesc. Să știu măcar care e dreapta și care e
stânga (dreapta cu ceasul, stânga cu brățara). Pentru Dio (Dionysos) trebuie să
pregătim o pungă de gheață în cap pentru campania ice bucket în sprijinul
bolnavilor de scleroză laterală amiotrofică. Funcționează. Îl lăsăm cu tricoul
lui kaki pătat de vin și de vomă. Îl ștergem de vomă. Îi curățăm apoi puțin și
părul lung, ondulat, șaten cu reflexii aurii încâlcit. Ne privește încă amețit
cu ochii albaștri, tulburi și injectați.
Când urc pe scenă, se creează o simbioză perfectă cu orchestra și ajungem
la sublim. La sfârșit, când interpretez ultima parte în momentul în care
reînvie cântecul lui Marsias fiind preluat de întreaga orchestră, mă simt și eu
renăscut. Și că am adus tuturor o gură de AER. Ca atunci când în filmul ”Regele
pescar” al lui Terry Gilliam Jack îi aduce lui Parry cupa Sfântului Graal (aparent
o cupă obișnuită a unui miliardar), trezindu-l pe acesta din comă ori, la
sfârșit, când stau amândoi (Jack și Parry) dezbrăcați în parc și cântă ”I
like New York in June, what about you?”... Ori ca atunci când Jahan din
romanul ”Ucenicul arhitectului” al lui Elif Shafak, la închisoare, face planuri
de clădiri cu un băț și fecale. Ori ca dansul pungii din filmul ”American
Beauty”. Ori ca discursul final plin de dragoste din filmul lui Chaplin
”Dictatorul” în locul celui plin de ură al lui Hitler, din partea bărbierului
evreu confundat cu dictatorul nazist (prefer să fiu condamnat pentru iubire
decât să fiu premiat pentru ură și indiferență).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu