Refugiații reprezintă peste 11 milioane din populația Siriei, mai mult de
jumătate din populație. Peste 6 milioane sunt dislocați intern. În Turcia se
află peste 3,6 milioane de refugiați, în Iordania circa un milion, iar în Liban
peste un milion. Sunt un milion de refugiați copii născuți în exil. 35% dintre
copii nu merg la școală.
În ce-i privește pe cei din Turcia, refugiații sirieni sunt deportați din
Turcia înapoi în războiul din Siria. Probabil pentru că le e dor de război și
dictatură. Tareq, un refugiat de 26 de ani, de pildă, amintește că a încercat
de 22 de ori să treacă granița, în gloanțele polițiștilor de frontieră. La a
23-a încercare, polițiștii l-au dus la o secție de poliție nr. 500 în Hatay.
Acolo i s-a propus: fie stă la închisoare (pe termen nedefinit), ori semnează
un act și e liber. ”Nu e ca atunci când cineva îți pune pistolul la tâmple, dar
nu ai nicio altă opțiune”. După ce a semnat, s-a trezit înpoi de unde a plecat,
în Idlib.
Chiar și cei cu acte în regulă, pot fi victime. Samer Tlass, un avocat de
42 de ani a lucrat legal la un ONG în Gaziantep până când a fost prins de
poliție și dus la centrul de deportare Oğuzeli, ca o închisoare. Acolo i s-a
spus că dacă semnează pentru întoarcere voluntară, poate pleca în Siria în
dimineața următoare. ”E ironic, eu însumi obișnuiam să fac training cu
refugiații despre lege și despre drepturi. Ce fac este în opoziție cu legea”.
”Când am fost la închisoare pentru 3 ani în Siria, știam că sunt vinovat pentru
că am protestat împotriva guvernului, dar în Turcia am fost arestat fără motiv.
Aceasta e injustiție.”
Turcii repatriază în Siria persoane fără documente legale precum permisul
”Kimlik”. Cei cu permis trebuie să stea în orașul care i-a emis permisul și nu
au voie să circule fără permis de călătorie, greu de obținut. Mulți sirieni cu
permis din alte orașe au venit în orașe mari ca Istanbul pentru a găsi un loc
de muncă. Acum riscă să-și piardă locul de muncă sau să fie deportați. ”Pentru
că am un permis Kimlik, eliberat în Antakia am nevoie de un permis de călătorie
pentru a merge în alte orașe. Cu ceva
timp în urmă, am avut treburi de afaceri urgente ce mi-au solicitat să merg la
Gaziantep în timp de două zile și când am aplicat pentru permis, mi s-a spus să
vin luna viitoare” spune Hassan, refugiat din Alep din 2016. ”Respect legile
din Turcia, dar reglementările devin tot mai greu și aproape imposibil de
îndeplinit. Este ca și cum ni se spune că nu mai suntem bineveniți și că
trebuie să ne întoarcem în țara devastată de război. Sunt două opțiuni pentru
cei care se întorc în țară ca deportați: moartea sau detenția.”. Turcii au
deportat 26 de sirieni, au fost arestați și bătuți împreună cu alți 150. Apoi
numărul deportaților depășește 6.000. Sunt deportați și din cei cu permis.
Riscă bombardamentele din Idlib și arestări și torturi până la moarte
(efectuate de regim sau extremiști). Iar 429 sunt uciși (împușcați) la
încercarea de a traversa granița către Turcia, inclusiv 77 de copii. Iar
discursul urii a crescut în campaniile electorale: unii candidați au făcut
voturi vorbind despre deportarea sirienil or.
***
Libanul a arestat și el 400 de refugiați pentru care există riscul
repatrierii. De asemenea, Libanul intenționează să deporteze opozanți politici
ai regimului sirian care astfel ar deveni victimele regimului, arestați și
torturați până la moarte (a deportat deja peste 10 persoane). Libanul are și un
discurs al urii față de refugiați: Ministrul de Externe Gebran Bassil spune în
stil fascist că genele libaneze sunt superioare. Partidul său Mișcarea
Patriotică Liberă a transmis de asemenea oamenilor de afaceri să nu angajeze
refugiați sirieni. A trimis fluturașe angajatorilor și monitorizează pe
WhatsApp pe cine angajează sirieni ilegal. Au fost corturi arse și au fost
impuse taxe sirienilor. Sirienii lucrează pe salarii minime, fără carte de
muncă. A fost și un protest împotriva urii. Totodată, Libanul demolează
locuințele sirienilor pentru peste 15.000 mii de sirieni refugiați. ONU spune
că nu e sigur ca sirienii să se întoarcă. Algerul a reținut 43 de sirieni
refugiați pe care-i amenință cu deportarea. Poate și lor le e dor de război și
dictatură.
***
Rusia amenință și ea refugiații cu repatrierea. Lui Safaa Al-Kurdi de 55 de
ani, care făcea în Siria rochii de mireasă și care a emigrat cu patru ani în
urmă în Rusia i se cere să se întoarcă acasă. Safaa este una din circa două mii
de refugiați sirieni din Rusia. Aceasta din urmă susține că mari părți din
Siria sunt sigure. Există riscul arestării pentru sirienii refugiați. ”Nu e posibil să ne întoarcem. Lumea știe că
e sărăcie, că oamenii mor de frig și foame sau de bombardamente”, spune Safaa.
Comitetul de Asistență Civilă, un ONG care lucrează cu refugiații, spune că
Rusia vrea refugiații afară. Cei mai mulți sunt refuzați să stea, iar cei care nu sunt, sunt amenințați că li
se extinde permisul de ședere pentru ultima oară spune Yevgeny Yastrebov de la
Comitet. Unii au plecat deja, alții au dat mită ca să stea. Este un joc de-a
v-ați ascunselea cu autoritățile. Când Safaa a părăsit Damascul în 2015 a avut
doar banii din vânzarea magazinului său. Băiatul ei, Al-Amir a urmat-o curând.
Aplicațiile de azil au fost refuzate până acum. A terminat banii și a vândut și
bijuteriile. Băiatul refuză să vorbească despre ce lucrează. Cu banii de-abia
reușește să plătească chiria unui apartament. Mai vrea să mai stea. Fiul ei
vrea să rămână în Rusia. ”Viața nu e posibilă în Siria. Este ca și cum războiul
e încheiat, dar nu s-a terminat în acest timp”.
***
La Amman, în Iordania, refugiatul Baraa vorbește de soarta refugiaților
copii, deplângând că aceștia reprezintă un milion născuți în exil. ”Este un
număr înspăimântător pentru că înseamnă un milion fără o casă reală”. ”Cel
puțin eu am amintiri din Siria. Dar fiul meu, Yousef nu și-a văzut niciodată
țara – nu-și cunoaște casa”. Cea mai mare îngrijorare o reprezintă educația:
”Cea mai mare grijă pentru mine înseamnă educația: cum poate un copil să
crească și să se dezvolte în asemenea condiții?” Nu mai face alt copil (în
afară de Yousef și copilul cu care e însărcinată nevasta), pentru că viața e
scumpă și nesigură.
Ahmad, fost proprietar al unei fabrici de săpun, spune că nu ar fi
supraviețuit în Iordania fără ajutorul financiar de 200 de dolari lunar pe care
l-a primit. ”Eram activ și de succes în Siria, cu fabrica mea, o casă și patru
apartamente. După aceea am devenit refugiat, fără bani și status. Asistența pe
care am primit-o a contat financiar și psihologic.” Ca părinte a doi copii, se
gândește dacă este sigur să se întoarcă în Alep. ”Nu avem în prezent altă
opțiune decât să stăm în Iordania și să ne bazăm pe ajutorul primit. Dacă îl
pierdem, nu știu ce se mai poate întâmpla cu noi”.
***
Condițiile din Liban, la Bekaa, în taberele de refugiați ajung și mai
precare: au fost inundații și a venit zăpada. Oamenii au nevoie să plece din
aceste locuri (în camere cu chirie) și de căldură și de pături. O fetiță s-a
înecat în râu și peste 600 de persoane și-au pierdut adăpostul și au fost
evacuați. Mohamed Kassaf, 32 de ani era în cort cu cei patru copii când a lovit
furtuna. Râul s-a revărsat, ploaia a pătruns în cort: ”Apa a pătruns în cort.
Am mers din cameră în cameră până n-am mai avut unde. Am trimis copiii în altă
parte”. Rahma Mohammed Ali, 60 locuiește într-un cort propriu. Vecinii au ajutat-o
să fie evacuată.”Era haotic și cumplit de umilitor. Mirosul de ape de
canalizare era mortal”. Furtuna a acoperit munții cu zăpadă, a distrus poduri.
Temperaturile scăzute au venit împreună cu inundațiile. Zăpada a ajuns în tabere de refugiați. Meshaal
Hammoud, manager de operațiuni la organizație SAWA pentru Dezvoltare spune:
”Obișnuiam să glumim că oamenii din Bekaa cer guvernului o plajă. Acum marea a
venit la noi”. Hammoud este și ea refugiată. ”Furtuna e un dezastru absolut”.
Directorul SAWA pentru Dezvoltare, Rouba Mhaissen spune: ”Este o
infrastructură teribilă unde sunt taberele de refugiați și pentru că nu sunt
structuri permanente, ne confruntăm cu acesată problemă în fiecare an”.
Organizația încearcă să ajute refugiații: a strâns 40.000 de dolari și a
evacuat mai mult de 20 de refugiați. Doar 12% din programul pentru refugiați a
fost realizat în 2018. ”Mizeria crește pentru că ajutoarele descresc”, spune
Mhaissen. Refugiații se tem de recrutarea militară de locuințele distruse și de
răzbunare politică. ”Niciodată nu am primit mai puțin ajutoare ca anul ăsta”
spune Fatima Saleem al-Khalife. ”Trebuie să plătesc 66$ pentru cortul
închiriat”. ”Ce am făcut ca să merităm asta? Mă întreabă copiii când vin la
cort, pentru că ei s-au născut la cort”, spune Kassaf. ”Vara ne arde soarele,
iarna ne inundă apa. Nu știm unde să mergem și cine ne primește.”
***
Și refugiații din filmul ”Casablanca” ajungeau greu să ia bilet de avion
pentru Lisabona și apoi pentru Statele Unite. Rick cedează documente prețioase
de călătorie lui Victor Laslo, activist anti-fascist arestat mai înainte și dus
în lagăr (de unde evadase), soțul Ilsei și rivalul său în dragoste. ”As time
goes by” cum cânta negrul Sam din clubul lui Rick, melodia de dragoste a
lui Rick și al Ilsei. Ori, cum spunea Rick uitându-se spre Ilsa: ”Cheers,
looking at you, kid”. Refugiații merg ca Charlie Chaplin, hoțul devenit bun
(când intră in rolul de preot) în filmul ”Pelerinul”, la final, cu un picior pe
o parte a graniței și un picior pe alta, în timp ce din ambele părți se aud
împușcături. Și se trezesc ca Charlie Chaplin în ”Timpuri noi” arestați (pe
post de comunist) când ridică un steag din greșeală sau sunt înghițiți de
mașinării ostile.
Iată acum exemplul cuiva care,
asemenea lui Rick din ”Casablanca”, a ajutat refugiații. Fadi Hallisso a primit
premiul fundației Asfari pentru aceasta. Este manager al organizației Basmeh
& Zeitooneh, o fundație care ajută refugiații sirieni din Liban oferind educație,
training, protecție, împuternicire și programe de advocay. Iată ce mărturisește
Fadi ”Lucrul cu oamenii, investirea în potențialul lor și suportul pentru a
deveni lideri ai comunității sunt o parte centrală a viziunii organizației
noastre. Acestea s-au multiplicat la cei cu care am lucrat, am mers mile în
plus și am atins lucruri de neimaginat. Beneficiarii programelor noastre sunt
un exemplu legat de ceea ce pot face cei cu viziune când primesc o șansă și o
sumă mică de resurse. Vă pot vorbi de Fadwa, care a început să distribuie gaz
pentru gătit și care și-a extins afacerea și a ajuns să angajeze oameni ori
despre Fatima care a început cu un atelier de croitorie și a făcut rochia de
mireasă a unei colege la preț competitiv și cu mare talent”. (...)”În aceste
vremuri întunecate, avem nevoie de vizionari care să promoveze valorile
toleranței și solidarității. În aceste vremuri negre avem nevoie să încurajăm
fundațiile și afacerile să aibă responsabilitate socială, avem nevoie să
încurajăm pe cei care și-au făcut o viață de succes în vest să nu-i uite pe cei
de acasă și să întindă o mână de ajutor. Singura noastră speranță de viitor
este educația, educația de calitate.”
Ghada Abu Mesto ajută și ea refugiații din valea Beqaa, învățând copiii.
”În această viață sunt oameni care sunt meniți să ajute pe alții. Poate sunt și
eu unul dintre aceștia”. A încercat să înscrie copiii la școală. A fost martora
dezastrului care a cuprins țara. Mulți
copii sirieni nu merg la școală. A simțit că trebuie să facă ceva și așa a
început totul. Proiectul a început cu patru clase. Predă engleză, matematică și
arabă. A început cu ajutorul relațiilor și având în vedere că trăiește într-o
zonă plină de refugiați. Aici 70% sunt sirieni, și restul libanezi. ”Am o
pasiune să ajut copiii să aibă alt viitor”. Dacă lucrezi în educație, trebuie
să te concentrezi mai mult asupra taberei de refugiați. ”Am planuri mari și
vise pentru acești copii”. Lucrează din greu și face totul pentru a transpune
visul în realitate.
Refugiatul Ammar Alsaker, studentul la arte de 23 de ani, refugiat în Marea
Britanie încearcă să schimbe politicile prin povestea sa pentru a se reuni cu
familia și încearcă în același timp să îndepărteze stereotipurile privind
refugiații. ”Vreau familia să fie cu mine”, spune el. S-a refugiat singur din
Damasc după trei ani de conflict. Călătoria a durat 9 luni, a trebuit să
negocieze cu traficanții, a străbătut Libanul, Turcia, Grecia, Belgia, Spania
și Scoția. A câștigat bani lucrând ca translator pentru organizații media când era
doar un adolescent. Ca refugiat, a aplicat la universități și la Topshop HQ.
Dorește ca Marea Britanie să relaxeze
regulile stricte pentru a se reuni cu familia, inclusiv cu frățiorul de
doi ani pe care nu l-a cunoscut. Speră ca prin povestea lui să schimbe
stereotipurile legate de refugiați și totodată politicile care permit
unificarea familiilor doar pentru soț-soție și copii minori. ”Unii spun că
refugiații nu au viziune și scopuri. Eu vreau să spun că nu suntem copii,
suntem diferiți. Oameni ca mine au venit pentru a fi productivi și a aduce
beneficii țării”. Ammar s-a născut într-o familie de șase copii, într-o casă
umilă de croitor (pentru bebeluși). Apoi a început războiul și erau explozii în
fiecare zi. S-au deschis nenumărate puncte de control militar și a început
legitimarea. Într-o escaladare din magazinul Adidas, s-a trezit cu arma pusă la
capul său.
A plătit 1.000 de dolari pentru a trece din Turcia în Grecia, singurii bani
pe care îi avea. A mers cu o barcă veche, cu o vestă de salvare proastă, 75 de
persoane, mult peste capacitatea bărcii. În Grecia, a primit permisiune de
ședere de doar 6 luni și a stat într-o tabără de refugiați. La coada pentru
mâncare a început să traducă în engleză pentru jurnaliștii străini. În cinci
zile, a făcut 1.000 de dolari, cât a dat pentru barcă. Din Atena, a găsit pe un
traficant care să-l ducă în Marea Britanie. A luat bilet pentru Belgia, apoi
Spania, apoi Scoția. A fost dus la un centru de detenție, dar apoi eliberat.
După două luni s-a relocat la Londra, a primit statut de refugiat și a început
să aplice la universități. A reușit la London College of Fashion. A găsit de
lucru la magazinul Stratford Westfield. Se gândește la familia lui și vrea să
se reunească împreună cu ea. Face parte din campania #familiestogether (”#
Familii împreună”) susținută de Oxfam, Consiliul Refugiaților, Crucea Roșie
Britanică, Amnesty International și Agenția ONU pentru Refugiați.
O familie de refugiați în Liban încearcă să se adapteze în noul loc în
ciuda acțiunilor anti-siriene ale autorităților. Sunt șase ani de când au venit
în Liban. Și-au făcut o casă și cultivă trandafiri în curte. ”Nu era nimic când
am venit noi”, spune Salem al-Azouc, un bărbat de 40 de ani. Înainte au stat
într-o tabără de refugiați. De două-trei ori pe săptămână ridică trandafirii,
de regulă dimineața: ”Este cel mai bun moment. Trandafirul e adormit,
ținându-și parfumul”. A mai venit și în 2006, înainte de război, pentru a lucra
în Liban tot pe plantații de trandafiri. Apoi, în timpul războiului, a fugit
împreună cu soția și două fete gemene și un băiat. Și-a cumpărat o casă.
Copilul se joacă pe plantație. Bărbatul cultivă nu doar trandafiri, ci și
copaci fructiferi, rosmarin, busuioc și lavandă. Regii plantației sunt însă
trandafirii roz cu un parfum persistent. ”Este sultanul, cel mai bun tip de
trandafir. Niciunul nu mai are un asemenea parfum”, spune cultivatorul. Din
trandafiri se face apă de trandafiri cu uz în mâncăruri și medicină. Nu produc
ei apa de trandafiri ci cultivă doar trandafirii. Familiile nu pot părăsi
taberele de refugiați fără permis, nici pentru a cumpăra apa sau a merge la
doctor. Ministrul de Externe are un discurs anti-refugiați.
Nujeen Mustafa, refugiată cu dizabilități din Alep, aflată în cărucior, a
mers mii de kilometri până în Germania, inclusiv traversând |Mediterana cu o
barcă șubredă aglomerată. ”Cer membrilor consiliului ONU să facă mai mult
pentru a ajuta pe cei din conflict, în mod particular, oamenii cu
dizabilități”. A scris memoriile sale și chiar Malala Yousafzai a considerat-o
o inspirație. Ca studentă, luptă pentru drepturile persoanelor cu dizabilități.
”Sunt puține date despre cum trăiesc în Siria persoane cu dizabilități sau care
au mers în alte țări și despre care sunt nevoile lor. Și fără aceste date,
programele și politicile nu îndeplinesc nevoile noastre. Suntem invizibili”.
Încearcă să ajute prin Consiliul de Securitate ONU. În Idlib sunt peste 175.000
cu dizabilități în urma conflictului. Regimul continuă să atace Idlibul în
ciuda acordului de deescaladare care protejează regiunea.
Fotograful Horia Manolache a fotografiat refugiați în locul unor mari
personalități (ca regi sau regine) pornind de la tablourile cu aceștia.
Refugiata Ftoun de 14 ani din Marea Britanie evocă într-o poezie Damascul
și pierderile sale. Iată poemul ei, ”Pescărușii din Damasc”: ”Mi-am pierdut
țara și tot ce aveam. / Și acum nu-mi pot aduce aminte / Catifelarea zăpezii
din țara mea / Nu-mi pot aduce aminte / sentimentul aerului umed vara. / Uneori
mi se pare că-mi reamintesc / mirosul de iasomie / cum mă plimb pe stradă / și
uneori toamna / cu frunzele sale roșii aprins și portocalii. / Plutind în cerul
Damascului / sunt sigură că-mi amintesc / grădina bunicii de pe acoperișul
casei / cu strugurii roșii dulci și vița de vie / menta pe care o creștea în
coșurile pentru ceai. / Îmi aduc aminte de păsări, de pescărușii din Damasc. /
Îmi aduc aminte / cum se risipeau. / Îmi aduc aminte / încercările de a-i
prinde.”
Din păcate,
sute de europeni au fost arestați pentru că au încercat să ajute refugiații,
dându-le hrană, adăpost, transport sau alte lucruri de primă necesitate conform
unei statistici openDemocracy (peste 250 în Belgia, Croaţia, Danemarca, Franţa,
Germania, Grecia, Islanda, Malta, Norvegia, Spania, Suedia, Elveţia şi Marea
Britanie). Statele cele mai agresive sunt Italia și Franța care au extrema
dreaptă la putere. Există numeroase cazuri de alte sancţiuni împotriva
oamenilor care dau dovadă de solidaritate – inclusiv „ordine de expulzare“ din
anumite municipalităţi din Italia, percheziţii şi confiscări şi alte tipuri de
investigaţii. Iar recent Italia și Malta au refuzat primirea refugiaților (65)
de pe o ambarcațiune salvată de un ONG german. Cele mai importante cazuri sunt:
·
6
preoţi, inclusiv un pastor evanghelic, care a fost arestat în timpul unei
slujbe pe care o efectua în munţii elveţieni
·
oameni
care au răspuns primii la apeluri de urgenţă, inclusiv un pompier spaniol care
riscă până la 30 de ani de închisoare pentru că a salvat migranţi de la înec
·
în
Grecia mai mulţi fermieri şi săteni, inclusiv un productător de măsline
francez, arestat pentru că a oferit hrană şi adăpost migranţilor de la graniţa
cu Italia
·
femei
în vârstă, inclusiv o bunică daneză în vârstă de 70 de ani, care a fost
condamnată şi amendată pentru că a luat cu maşina o familie cu copii mici
·
o
autoare de cărţi pentru copii şi soţul său, care au invitat migranţi în casa
lor din Danemarca, pentru a le oferi cafea şi biscuiţi
·
voluntari
catolici, inclusiv un membru al asociaţiei „Secours Catholique“, arestat pentru
că a instalat duşuri mobile în Calais, pentru migranţii fără un acoperiş
deasupra capului
·
Pia
Klemp din Italia riscă 20 de ani de închisoare pentru salvarea refugiaților cu
barca sa.
***
Dacă unii ajută refugiații, alții îi atacă. Astfel, un băiat sirian de 15
ani din Homs a fost atacat în Marea Britanie de un alt băiat de 16 ani (și
făcut să se înece cu apă). ”Mă simt nesigur peste tot. Mă trezesc noaptea și
plâng. Când văd că cineva se uită la clipul video, mi-e rușine de mine și de ce
s-a întâmplat. Am crezut că viitorul meu va fi bun în Marea Britanie”, spune
refugiatul atacat. Băiatul este la Almondbury Community School din
Huddersfield. Băiatul nu a mai vrut să meargă la școală după atac. Și sora lui
a fost victima unui ”bully”, i s-a smuls vălul de pe cap la școală. A
încercat să se sinucidă. Comunitatea locală a strâns însă bani pentru ei.
O fetiță siriană de 14 ani a fost și ea atacată la școală, la Chartiers
Valley High School din Pennsylvania și
apoi trimisă la spital. A fost lovită pentru că purta văl (hijab) când se afla
la baie. A fost împinsă și lovită la cap. Atacatorul a continuat chiar dacă
victima i-a cerut să o lase în pace: ”lasă-mă în pace”. Fata e în stare de șoc.
Atacatorul va răspunde poliției.
De asemenea, copiii cu dizabilități (după război) sunt victime ale
atacurilor la școală. O fetiță de 8 ani, care și-a pierdut piciorul și fratele
plânge când își aduce aminte ce s-a întâmplat. A mai fost intervievată acum
ceva vreme când a primit piciorul artificial. A început școala apoi în
Gaziantep, Turcia. E însă atacată (”Bullyed!”) la școală însă din cauza
piciorului prostetic și a naționalității. ”Uneori copiii mă lasă în pace,
alteori râd de modul în care merg”, spune fetița. Ar vrea să meargă în
Germania. Tatăl ei o susține. Sute de mii au nevoie de picioare artificiale.
Doctorul Ameen Al Khatib spune că ”războiul continuă, sunt și mai departe
răniți care au nevoie de picioare artificiale”. E greu să produci picioare
artificiale de calitate.
În Germania cineva a intrat cu mașina într-un grup de refugiați, rănind 4
persoane. Șoferul a făcut comentarii rasiste. Șoferul ar fi încercat să mai
lovească un grup de oameni într-o staţie de autobuz în apropierea oraşului
Essen.
Magazinul de haine al fraților Mustafa (22 ani) și Ahmed (21 ani) a fost
incendiat în Istanbul în Kucukcekmece. Când au vrut să meargă la el să stingă
flăcările, cineva le-a spus: ”Nu veniți. Vor să vă ucidă”. ”Nu am putut merge până la 5-6
dimineața. Am golit jumătate din marfă și am așteptat câteva zile ca lucrurile
să se calmeze”, spun proprietarii. Un alt magazin de aur și electronice a fost
devastat de mulțime în Istanbul.
***
În ce privește întoarcerile, pentru cei care se întorc, ca să facă mai
dulce întoarcerea acasă (home, sweet home), regimul sirian a dat o lege
prin care poate confisca proprietatea celor plecați din țară. Refugiații au un
an pentru a demonstra proprietatea, apoi proprietatea e confiscată de stat.
Noul draft presupune ca proprietarii să facă o aplicație, dându-și adresa de
rezidență, împreună cu documente care dovedesc proprietatea. Mulți refugiați nu
mai au actele de proprietate. O treime din case au fost distruse de război,
după Human Rights Watch (300 miliarde de dolari pagubă după Banca Mondială).
Iar cei care se întorc sunt arestați: în ciuda aparantei siguranțe la
venire, peste 700 au fost arestați în octombrie 2018 și peste 200 rămân în
închisoare conform Observatorului Sirian pentru Drepturile Omului (OSDO). Peste
1900 au fost deținuți din 2014 până în august 2019, iar 15 din cei arestați
conform Rețelei Siriene pentru Drepturile Omului (RSDO) sunt torturați până la
moarte. Regimul a susținut că întoarcerea este sigură pentru refugiați și că-i
așteaptă pe aceștia acasă, acum când regimul controlează 60% din teritoriu.
Peste 270.000 s-au întors din cei 5,6 milioane. Mulți se întorc din Liban care
este primul hotărât să repatrieze sirienii. Din iulie până în octombrie 2018
s-au întors circa 80.000 conform autorităților libaneze. ONU consideră repatrierile
premature. La începutul lui decembrie 2018
se întorc încă 1.230 de refugiați din Liban. Circulă cu autobuzele verzi care
au transportat prizonierii către închisorile unde sunt torturați până la
moarte. Oare asta îi așteaptă și pe cei care sunt duși acum în Siria? Sunt oare
în siguranță? Iar din Iordania se întorc 30.000, îndată ce se deschide
granița.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu