Pariul pe iubire 14. Vești bune din infern și personalități din Siria

Un nou film despre Marie Colvin (”A private war”), va rula din noiembrie 2018 în cinema-uri. Jurnalista Marie Colvin a fost ucisă de regimul sirian (sora ei, Cat, a dat în judecată Siria pentru a face dreptate în ce-o privește pe sora ei). Ultimul interviu către CNN al lui Marie Colvin a fost la blocada Baba Amr. A asistat, cu inima frântă, la moartea unui copil: ”L-am privit pe copilaș, pieptul se ridica încercând să respire. Era îngrozitor. Mi s-a rupt inima”. Cum regimul sirian susține că nu atacă civili, ci numai teroriști, Marie a precizat: ”Fiecare casă de civili de pe strada asta a fost lovită”. Nu, nu sunt civili, sunt teroriști, teroriști-bebeluși, desigur, adică probabil că nimic nu e sigur. De asemenea, Marie a vorbit despre lipsa medicamentelor din zonele asediate: ”Singurele calmante la spital sunt paracetamolul și ibuprofenul, calmante pe care le-ai utiliza pentru o răceală sau o durere de cap”. Dar așa merită blestemații de teroriști, logic, nu?

O curte din Statele Unite la care a apelat sora jurnalistei, Cat Colvin pentru a face dreptate, a considerat că regimul este vinovat și a stabilit o plată de 302,5 milioane de dolari pentru victime. Curtea a admis uciderea unei cetățene americane. Mary Colvin, jurnalista de 56 de ani, a fost ucisă împreună cu fotograful francez Remi Ochlik. Atacul asupra jurnaliștilor a fost deliberat. Centrul pentru Justiție și Tragere la Răspundere din San Francesco, organizația pentru drepturile omului care a reprezentat-o pe Mary Colvin, spune că vinovații trebuie trași la răspundere. Procese împotriva regimului sirian sunt și în Europa, inclusiv în Germania și Franța. Asemenea procese ajută pentru a stabili crimele împotriva umanității comise de regim. Atacul asupra jurnaliștilor este unul lipsit de conștiință. Sora ei, Cat Colvin spune că acest proces trebuie să ducă la reducerea atacurilor asupra jurnaliștilor, cu atât mai mult că Mary își dedicase viața luptei pentru justiție și spunerii poveștii victimelor (din război și nu numai). Probe au fost oferite și de doi defectori de-ai regimului. Au inclus un fax trimis de serviciile secrete prin care atacă jurnaliștii străini. Un informator a spus unde e locația centrului media. În noaptea aceea, Mary Colin avusese interviuri pe CNN, BBC și Channel 4. Assad o consideră pe Mary responsabilă pentru moartea ei pentru că a lucrat ilegal și a colaborat cu teroriștii. Bebelușii teroriști în special. După cum spune un fost coleg, Mary era cunoscută pentru reportajele ei despre tragediile oamenilor obișnuiți, era prima persoană care venea undeva și ultima care pleca. Jurnalistul sirian Rami Jarrah mărturisește și el despre munca extrem de curajoasă și profesionistă a lui Marie Colvin într-un climat ostil și arată cum regimul sirian a targetat sistematic toți jurnaliștii care-și riscă viața pentru a căuta adevărul.  

De asemenea, fotograful care a lucrat cu Marie Colvin, Paul Conroy, a scris o carte ”Under the Wire” despre blocada din Homs și reportajele lui Marie Colvin, iar BBC a făcut un documentar cu același nume ca al cărții. ”Under the Wire” este un material despre jurnalismul real, despre război și despre urmărirea adevărului cu prețul vieții chiar.

Altă veste bună: Organizația pentru Interzicerea Armelor Chimice (OIAC) are noi puteri: de a identifica autorii atacurilor chimice. Înainte doar stabilea dacă a fost un atac chimic sau nu. De acum stabilește vinovații, cu condiția ca țările respective să ceară o asemenea investigație. Iran, Siria și Rusia s-au opus noilor puteri. După sutele de atacuri chimice (peste 200 conform Rețelei Siriene pentru Drepturile Omului) cu clor sau cu gaz sarin și zecile de veto-uri ale Rusiei în Consiliu de INsecuritate împotriva acțiunilor de tragere la răspundere a Siriei, era logic, nu să se opună noilor puteri ale OIAC. A descoperit clor în atacurile chimice din 7 aprilie 2018 de la Douma. Mai anchetează și un atac din Alep din noiembrie 2018 (atac ce a afectat circa 100 de persoane).

Amnesty a lansat proiectul ”Strike Tracker” cu privire la distrugerile din Raqqa (80% din oraș  a fost distrus și coaliția internațională a Statelor Unite a ucis și rănit mii de civili). 

De 8 martie, ziua internațională a femeii, femeile din Siria vorbesc despre  lupta pentru drepturile lor. Femeile au participat la protestele democratice și și-au asumat misiuni de lider. Au trebuit să plătească un mare preț pentru toate acestea, devenind un target al regimului.

Noura Al-Jizawi, de la Start Point spune că a fost oprit autobuzul la un punct de verificare. Forțele de securitate, care aveau arme, au intrat. I-au luat buletinul, au îndreptat armele spre capul ei și i-au spus să vină cu ei. Întotdeauna le spune celor care nu sunt din Siria sau nu știu Siria despre arestări. Aceste arestări nu sunt ceva elegant, pur și simplu, dispari. Era într-un autobuz și a dispărut. Nimeni nu știa unde. A fost deținută timp de șase luni. Spune că e ceva care o irită: ideea că femeile trebuie să lucreze la probleme ale femeii. Care sunt problemele femeii? Securitatea, mâncarea, copiii sunt probleme ale femeii. La fel sănătatea, justiția, constituția. Chiar și armata și poliția. Nu tu îmi dai dreptul, ci eu mi-l iau dacă e al meu

Sana Mustafa, Syrian Women’s Political Movement, spune că autoritățile căutau ceva. I-au luat și i-au dus în mașină. I-au legat la ochi și le-au pus cătușe. I-au pus într-un autobuz la 1 dimineața: ea, sora ei și alți prieteni. I-au răpit. I-au dus undeva, dar nu știau unde. A aflat mai târziu că ramura 215 a serviciilor secrete la Kafr Sousa, Damasc. Spune că sunt întotdeauna obstacole, dar femeile reușesc să le depășească. Sunt multe grupuri de femei care se susțin reciproc

Nour Burhan, de la I am She, spune că atunci când bărbații vin din detenție, sunt eroi, pentru femei nu e la fel, e o stigmă. Regimul face un avantaj din asta. Deține femei pentru a face presiune asupra societății ca să sperie lumea.   Femeile au experimentat torturi îngrozitoare. Efectele negative sunt nu numai în detenție, dar și după eliberare.

Mariam Al-Hallak, Caesar Families Association, și-a căutat fiul și l-a recunscut în fotografiile lui Caesar (fotografiile zecilor de mii torturați până la moarte). A primit certificatul de deces în cele din urmă. Își continuă lupta pentru eliberarea celor dispăruți și justiție pentru cei uciși. A făcut tot posibilul ca lumea să știe. Urmăresc și în justiție pe responsabilii de crime împotriva umanității în Germania, Belgia și Austria. Își dorește ca toate statele europene să procedeze așa în semn de justiție pentru cei dispăruți.

Fadwa, de la Familii pentru Libertate (care caută eliberarea celor dispăruți și justiție pentru ei) spune că problemele au stimulat potențialul luptei femeilor din Siria. Spune că e mândră de femeile siriene. Femeile siriene au demonstrat că sunt prezente. Speră că va putea obține toate drepturile. I-au cerut lui De Mistura să se întâlnească cu femeile. S-au adunat în fața oficiului ONU unde au fost negocieri ducând fotografii ale celor dispăruți.

Maria Al-Abdeh, Women Now a început în 2012. Scopul e de a face femeile să participe la viitorul democratic al Siriei. Scopul este pentru grupuri de persoane, pentru femeile siriene în particular. Trebuie produse persoane care să reprezinte. Se întreabă de ce protestează, ce vor, cum vor să arate statul, cum se potrivesc femeile în aceste vise și aspirații, care e rolul lor de a le ajuta. Sunt femei politicieni și femei victime, dar sunt și multe femei invizibile care trebuie să devină vizibile.

Lucrătorul de la ”Căștile albe”, Amer e acum refugiat în UK. S-a obișnuit mai mult să vadă copii prinși sub dărâmături la bombardamente decât mergând pașnic la școală. Chiar și aprinderea luminii a fost o experiență deosebită pentru Amer care nu avusese curent electric. Cu ajutorul țărilor occidentale și al Israelului, Amer a devenit refugiat în Marea Britanie din sud-vestul Siriei în Daraa. A început să lucreze la ”Căștile albe” (”White Helmets”) dintr-un spirit de responsabilitate. ”Este un reflex complet. De îndată ce e o chemare de salvare mergi și ai grijă de misiune”. ”În ciuda haosului, doar să vezi fața cuiva pe care l-ai salvat te face să uiți tot, toată durerea, toată epuizarea. Ești în momentul salvării cuiva”. Dar pierderea a doi prieteni și morțile celor uciși de bombardamente l-au marcat. Ca membru al ”Căștilor albe” a fost permanent ținta regimului, așa că a fost nevoit să se refugieze. ”Sentimentul de a fi forțat să pleci din țară când nu vrei să o faci este de nedescris. Am simțit că am pierdut tot și totul era dus”. În Marea Britanie s-au refugiat circa 100 de membri ai ”Căștilor albe”. Campania Siria spune că voluntarii întâmpină mari provocări de refacere a vieții: ””Căștile albe” au fost martorii unor masacre de neînchipuit ale oamenilor inocenți, copii morți, victime ale atacurilor chimice. Impactul psihologic e enorm. Sunt oameni foarte curajoși care au contribuit cu atâtea, este important ca ei să fie bine primiți și valorizați”. Chiar dacă Amer învață engleza și e recunoscător să fie în Marea Britanie, e dificil să se adapteze. S-a înscris voluntar la pompieri. ”Am pierdut tot. Singurul lucru rămas este să lăsăm lumea să știe de tragedia femeilor, copiilor și bărbaților din Siria”.                

La aniversarea revoluției, Mohamed Al-Shekh jurnalist și activist din Hama spune: ”opt ani au trecut de când am cerut o Sirie pentru toți și nu pentru al-Assad”. Opt ani am fost martorii masacrelor și ai vărsării de sânge. Dar încă regimul nu a putut să învingă voința populară și determinarea pentru libertate. Revoluția continuă atâta timp cât rămân cererile ei, iubirea noastră pentru pace și justiție. Și lumii când asiști pasivă la crimele regimului, rămâi contributoare la acestea.

La aniversarea revoluției, Kareem Shaheen vorbește de sălbăticia conflictului  la care au reacționat ”Căștile albe”, jurnaliștii și activiștii. Opt ani de război au dus la jumătate de milion morți, peste jumătate din populație dislocată și sute de atacuri chimice. Sunt niveluri ridicate de sărăcie și șomaj. Bombardarea spitalelor a devenit o rutină la fel ca și loviturile duble (loviturile aeriene o dată și apoi încă  o dată pentru a-i masacra pe cei veniți să salveze de la ”Căștile albe”). Tactica blocadelor care a dus la malnutriție și morți de foame a fost adoptată de regim. Legile războiului erau doar praf în vânt. Cei care au protestat în 2011 nu știau ce o să urmeze, au învins bariera fricii. Regimul e acum în avantaj pe teren după ce a învins opoziția fragmentată și parțial radicalizată. Eșecul comunității internaționale în ce privește Siria este clar, Rusia tot dă veto la Consiliul de Securitate ONU atunci când trebuie luate măsuri anti-regim sau când sunt atacuri chimice. Refugiații sfârșesc ca victime ale traficanților: în 2018, peste 2100 s-au înecat. Deci, protestele pașnice s-au schimbat în ceva de nerecunoscut.            

La aniversarea revoluției, activistul din Daraa (orașul unde a început revoluția din solidaritate cu niște copii arestați și torturați), Nedal al-Amari vorbește despre principiile de neînvins ale revoluției, în ciuda pierderilor (inclusiv de vieți omenești). Orașul Daraa a fost eliberat de regim, dar apoi a fost recucerit de regim. Au pășit pe drumul libertății pe 18 martie 2011. Au avut totul și au pierdut totul. ”Dar nu ne-am pierdut principiile. Nu ne-am pierdut libertatea. Jur să continui să susțin și să lupt pentru revoluție. Jur pentru martiri, răniți și deținuți. Jur pentru visele și viitorul nostru. Ne-am pierdut pe cei dragi, dar ne vom ține promisiunea. Vreau să-mi asum implicarea pentru prietenii martiri Osama, Nashat Al-Amari, Mustafa Al-Amari și Youssef Al-Amari. Pentru toți martirii din Siria. Jur, nu voi uita sângele vostru și voi continua revoluția până la victorie.”                                                    

De ziua internațională a fericirii,  într-o tabără de refugiați, un bărbat dislocat spune despre ce îl face fericit: ”ce mă face fericit și face întreaga țară fericită este să se întoarcă acasă”. ”Cel mai important este securitatea și siguranța”, spune altul. ”Să ai un milion de dolari și să construiești o vilă în locul acestui cort uzat și îmbibat de apă”, spune un băiat. ”Căsătoria este esențială pentru fericire”, spune altul. ”Tatăl meu și școala mă fac fericită”, spune o fetiță.”Vreau să am bani, ce altceva să-mi doresc? Un sac de bani”, spune altul.    ”Un kilogram de tutun egiptean”, spune altul. ”Sincer, nu-mi permit să cumpăr o pâine și tu vrei ca eu să fiu fericit. Vreau mâncare, nu-mi doresc altceva decât mâncare”, spune altul. ”Vreau o mașină Kia Rio, combustibil și 500 de dolari   ”, spune altul. ”Rochițe”, spune o fetiță. ”Să am o bicicletă Peugeot și să merg la Tall Rifaat”, spune altul. ”Aș vrea să am milioane de dolari să fiu fericit”, spune altul. ”PUBG, dar are nevoie de Internet”, spune altul. Ultima persoană întrebată nu mai spune nimic, plânge.                                     

Pe 21 martie, kurzii sărbătoresc Nowruzul (sărbătoarea focului, începutul noului an) chiar dacă regimul le-a interzis să o facă. De asemenea, turcii aflați în controlul Afrinului împiedică sărbătorirea Nowruzului de către kurzi. 

Pentru Aram Abu-Saleh, deși președintele Trump a recunoscut Înălțimile Golan ocupate de Israel în 1967 ca teritoriu israelian, acest teritoriu rămâne sirian și luptă pentru independența lui. ”Cel mai nebunesc lucru din lumea modernă de azi este că un om din cealaltă parte a lumii poate decide soarta mea și soarta oamenilor de pe pământul meu. Am un lucru să-i spun președintelui din Statele Unite. Singurii care pot decide soarta unui teritoriu sunt oamenii de pe acesta. Am luptat împotriva ocupației timp de 52 de ani și vom continua lupta, cât vom exista Înălțimile Golan vor rămâne siriene.”      Israelul e responsabil pentru dislocarea a 130.000 de persoane din 169 de sate. 6.000 au rămas și continuă să trăiască în 5 sate. Mijdal Shams e satul lui Aram. Luptă pentru identitatea siriană. Jumătate din familie a fost dislocată. Nu și-a întâlnit bunicul, unchii și verișorii. Sirienii din Golan au început o grevă pașnică timp de 6 luni. În timpul grevei, armata de ocupație a lovit protestatarii, arestându-i și făcând blocade care au dus la foamete și medicamente puține. Israelul a impus și cetățenia forțată. Când a început revoluția siriană, a participat la proteste. Știe că Golanul nu poate fi liber, dacă Siria nu e liberă. Trebuie să fie liberi de ocupantul israelian și liber de dictatură. Trebuie să așteptăm de 2 ori pentru libertate.          

La aniversarea atacului chimic de la Khan Sheikhoun din 4 aprilie 2017 care a ucis 92 de persoane, vorbește Amal, de la ”Căștile albe” care căutat și a ajutat supraviețuitorii: ”În dimineața zilei de 4 aprilie 2017 eram acasă când un avion a lovit orașul Khan Sheikhoun. Mi-am pus hainele și m-am grăbit la centru. Când am ajuns, am văzut tragedia, am văzut oameni zăcând pe podea. Era o scenă oribilă, se sufocau. Era inconștienți. Mai mult femei și copii erau între cei afectați. Am început să dăm primul ajutor. Am făcut tot posibilul pentru a salva oamenii. Colegii se grăbeau spre spitalele din oraș. Am fost tristă de ce am văzut. Și în adâncul sufletului m-am temut că voi fi afectată. Dar în ciuda acestora, am rămas calmă și am continuat să am grijă de răniți împreună cu colegii mei. Cel mai rău moment, pe care nu-l voi uita niciodată a fost când  trebuit să car patru copii sufocați, morți de chimicale. Nu-i voi uita niciodată. Scena cu copiii sirieni murind din cauza chimicalelor lui Assad. Acum, la doi ani de la masacru,     avioanele continuă să bombardeze și să terorizeze oamenii inocenți. Apelăm la lume pentru a stopa bombardamentele și uciderea civililor din Siria.”