În
zonele cu refugiați condițiile sunt moderne și sublime, dar lipsesc cu
desăvârșire, la fel ca prezența și ajutorul ONU (O,NU, united nothings),
o instituție-fantomă pe care o mai chem în ajutor din reflex, la fel ca pe
Obama sau fostul meu șef-fantomă. O,NU o să vină la fel ca americanii pe care
îi așteptau bunicii mei la instalarea comunismului. Ori cum am așteptat cândva
un număr de dosar de la Parchet ori un bilet la telecabina din Bușteni (la o
coadă comunistă ori ca la vot în diaspora în 2014 și 2019). Și nu primesc nici
măcar un Sedatif PC pentru a mă calma, chit că nu are niciun efect.
În
Siria sunt mai mult de jumătate de populație dislocată (șase milioane intern și
șase milioane extern – peste un milion în Liban, (cel mai mare procent raportat
la populație), peste un milion în Iordania și peste 3.7 milioane în Turcia care
trăiesc în condiții de mizerie). Dar așa merită câinii ăștia de
refugiați-teroriști, în special bebelușii.
Ar
mânca și zeamă de pietre (dărâmături), numai că nu au cu ce să o gătească (nu sunt gaze sau
curent). Își mănâncă ghetele ca-n ”Goana după aur” a lui Charlie Chaplin.
Iarba, șobolanii și pisicile le-au consumat de mult. Ar mânca și vecinii numai
că aceștia sunt, la fel ca ei, un pachet de oase ce nu-i ajunge pe-o măsea unui
câine comunitar bucureștean. Bine că propaganda este necomestibilă și o
expectorează imediat. În cazul în care lucrează, medicii operează cu cuțitul de
bucătărie, la lumina telefonului mobil (dacă reușesc să-l încarce că nu e
curent), invidiind confortul și dotările din epoca de piatră.
Discursul
politicienilor din Liban este anti-refugiați. Astfel, ministrul de Externe,
Gebran Bassil spune: ”situația economică din Liban este pe punctul de a se
deteriora din cauza prezenței unui număr mare de refugiați sirieni”. Unii politicieni blamează refugiații sirieni
pentru rata ridicată a șomajului. Autoritățile din Liban au distrus unele
adăposturi ale refugiaților și i-au arestat. Mai mult, încearcă să blocheze și
să sancționeze pe cei care au angajat refugiați sirieni. Iar în Turcia sunt tot
mai greu de obținut documente pentru refugiați și este restricționată
libertatea de mișcare.
Jandarmii
turci împușcă refugiații care încearcă să treacă granița închisă. Turcii au
ucis peste 450 de refugiați, inclusiv 79 copii. Un sirian e torturat și aruncat
apoi în râu chiar dacă a spus că nu știe să înoate.
Când
(de 1 martie) Turcia deschide granița către Grecia către refugiați pentru a
presa Uniunea Europeană în legătură cu atacurile regimului și Rusiei din Idlib,
100.000 încearcă să treacă granița, dar grecii îi întâmpină cu gaze lacrimogene
și un refugiat este ucis de grăniceri. Peste 164 sunt răniți pe 4 martie 2020. Un
copil moare înecat. Refugiații sunt bătuți și dezbrăcați de grăniceri. Un
refugiat spune: ”nu vrem să stăm în țara voastră. Sunteți doar puntea de
trecere spre Europa”. Cu toate că acum 72 de ani, în timpul celui de-al doilea război mondial, 12.000 de
refugiați greci au fugit la Alep și au fost bine primiți.. Pe 25 aprilie refugiații
din Grecia, Samos sunt atacați (inclusiv lucrătorii umanitari), iar corturile
sunt arse. Iar Ciprul nu permite acostarea unei bărci cu refugiați (cu 175
refugiați sirieni). Refugiații sunt aduși înapoi în Turcia pentru a fi testați
de coronavirus și sunt bătuți de turci. Refugiații
din Liban sunt temători că vor fi deportați în Siria dacă arată că au simptome
de coronavirus sau suferă de coronavirus. Un refugiat Ali al-Hamdan de
19 ani din Adana din sudul Turciei este împușcat mortal de un polițist pentru
că se dusese la lucru, încălcând restricțiile pentru cei sub 20 de ani legate
de coronavirus. Cei sub 20 de ani trebuie să stea acasă pentru a opri
răspândirea coronavirusului. Autoritățile din Turcia trebuie să nu mai
folosească pandemia de coronavirus ca scuză pentru măsuri anti-refugiați.
Mai
rău, refugiații sunt trimiși forțat din Liban și Turcia înapoi în Siria în
ciuda faptului că războiul nu s-a încheiat, casele lor sunt distruse sau
prădate, sunt arestați și torturați până la moarte sau sunt recrutați forțat. Peste
2.371 au fost trimiși din Liban. Mii au fost trimiși și din Turcia care
încearcă să-i exporte în așa-zisa ”zonă sigură” de securitate din nord, făcută
în aria unde au fost excluși kurzii. Cei arestați pentru deportare au fost
bătuți de poliție și nu au avut parte de servicii medicale. Hisham al-Halabi,
un activist din Siria în Turcia spune: ”poliția face raiduri la fabrici și
firme căutând sirieni pentru deportare. Alții sunt arestați și trimiși înapoi
într-o zonă de război. Merkel trebuie să-l confrunte pe Erdogan în această
încălcare a legii internaționale și utilizarea rușinoasă a sirienilor în
piesele puterilor ca piese de negociere”.
Dintre
cei deportați, 784 au fost arestați, torturați. 15 au fost torturați până la
moarte, dintre care 11 întorși din Liban. Mai mult, casele lor au fost distruse
de bombardamente (peste două treimi) sau furate. Deci, Siria e o țară sigură
pentru deportarea refugiaților, logic, nu? Unul dintre refugiații întorși
forțat este Ayham Atash din Kafr al Zait, nord-vestul Damascului. S-a întors în
Siria în mai 2017 cu fratele său, Fadil. A fost arestat împreună cu fratele său
și pe 15 aprilie mama a reușit să-i
viziteze la închisoarea Saydnaya, una dintre cele mai crunte închisori unde
tortura e regula. Loay Thalia este un activist politic, membru al Partidului
Comunist Sirian. În septembrie 2017 a
fost arestat la întoarcerea din Liban, a fost torturat până la moarte. Mohammad
Bwaydani era dislocat, nu refugiat. Și cei dislocați sunt ținta regimului.
Mohammad a părăsit Douma în aprilie 2018 cu un autobuz guvernamental către
nord-vest. Două luni mai târziu, a încercat să se întoarcă acasă, dar a fost
arestat de către regim. A murit sub tortură în august 2018.
Refugiata
Marwa din Liban se teme și ea că va fi arestată. ”Mi-e dor de părinți, Mi-e dor
de frați. Mi-e dor de casă. Fiul meu este la vârsta la care poate fi recrutat
în armată, are 19 ani. Mi-e teamă pentru mine și mi-e teamă pentru el. Nu stau
în cort, stau într-un apartament. Iarna este frig, nu avem încălzire. Cei care
au bani se pot descurca. Cei care nu au bani, mănâncă o zi, apoi stau zece nemâncați.
De fiecare dată când bărbatul meu iese afară, inima îi stă în gât. E foarte
speriat. Erau în jur de 59 care au refuzat să se întoarcă în Siria. Verișorul
meu a refuzat să se întoarcă de teamă că va ajunge la securitate. Au arestat-o
pe sora mea când era pe drum spre Damasc. Vreau să le ofer copiilor mei o viață
bună și securitate. Fac tot posibilul să ajung acolo.” Aisha ne spune: ”Am fost dislocată împreună cu micuții
mei după ani de blocadă din Ghouta de Est. Cum să mă simt în siguranță să mă întorc?”.
Lana, dislocată din Homs în 2017, ne împărtășește: ”situația în Siria este
oribilă și servicii de bază precum electricitatea și transportul sunt un lux.
În Siria m-am simțit ca un străin, dar aici în Liban mă simt ca o ființă umană
cu drepturi de bază.” Manar, dislocată din Homs în 2013, ne mărturisește: ”Am
un fiu tânăr. Dacă ne întoarcem, îl vor forța să intre în armată. Va ucide sau
va fi ucis.” Rihan, dislocată din Ariha, Idlib în 2012 ne spune: ”nu mă pot
întoarce pentru că am aplicat pentru azil la ONU și aștept răspunsul. Am băieți
tineri și nu-mi pot asuma să fie arestați sau recrutați forțat în armată”. Julianar,
refugiată din Alep în 2014, ne mărturisește: ”tata a fost răpit și a dispărut
în 2014, nu mai știm nimic de el de atunci. Casa noastră a fost bombardată de
loviturile aeriene ale regimului astfel că nu avem unde și de ce să ne
întoarcem”. Aida, dislocată din Damasc în 2013, ne spune: ”Nu mă pot întoarce
pentru că trebuie să-mi continui educația și familia mea se teme că frații mei
vor fi recrutați forțat în armată.” Bariaa, refugiată din Damasc în 2012, ne
zice: ”Nu mă pot întoarce pentru că regimul mi-a ucis fratele și un alt frate
este urmărit de regim. Nu este sigur pentru niciunul dintre noi să ne
întoarcem”. Jana, refugiată din Damasc în 2012 ne împărtășește: ”Regimul Assad
mi-a ucis soțul și m-a lăsat singură cu doi copii mici. Aveam numai 23 de ani
atunci. Nu mă pot întoarce la un regim care mi-a ucis soțul și i-a lipsit pe
copiii mei de tatăl lor”. Mayada refugiată din Siria ne spune istoria
bombardării cartierului ei și de arestarea și dispariția soțului ei. ”Am avut o
viață normală ca alți sirieni. Am trăit OK, mulțumesc lui Dumnezeu, până a
venit războiul și a distrus totul.” Copiii se speriau de bombardamente. Soțul
ei a dispărut de la locul de muncă și nu mai știe nimic de el. Copilul cel mic
avea un an jumate atunci și nu și-a cunoscut tatăl. Întreabă când se va
întoarce. A decis atunci să plece din Siria. Nu are de ce să se întoarcă, poate
fi arestată și ea și, în plus, are casa distrusă. Locuiește acum într-o tabără
din Liban. La început nu avea acte. Poliția face raiduri cu armele la ei și
uneori deportează oamenii din tabără. Copiii se tem de raiduri, uneori nu dorm
noaptea de frica lor. Speră că va fi siguranță și securitate pentru toată lumea
astfel încât să se întoarcă acasă.
Ard
corturile într-o tabără de refugiați din Alep, de lângă Azaz pe 2 septembrie
2019. Un refugiat din Liban pe 5 aprilie 2020 își dă foc în semn de protest
pentru că nu-și mai putea plăti chiria și nici agonisi pâinea pentru cei dragi.
Refugiatul
Omar Alshogre încearcă să se obișnuiască în Suedia după ce a fost torturat
într-o închisoare în Siria. Își amintește de electrocutări, bătăile brutale,
mâncarea râncedă și rănile deschise, suspendarea de încheieturi pentru ore,
întoarcerea într-o celulă aglomerată unde putea să doarmă numai în schimburi.
Uneori tortura consta în a-l face să asculte. ”Ne puneau într-un coridor doar
pentru a asculta tortura altora și auzea: ”Te rog ucide-mă. Îți spun tot ce
vrei. Oprește-te sau ucide-mă””, spune Omar. A fost deținut în Ramura 215,
cunoscută pentru torturile de acolo, după cum a documentat Human Rights Watch.
Omar a fost arestat în decembrie 2012 când avea doar 17 ani pentru participare
la proteste anti-guvernamentale în orașul său, Bayda. ”Când am văzut primul
cadavru în închisoare, m-am speriat. Pentru că atunci când vezi un cadavru, te
vezi pe tine. Îți vezi fața ta. Ești tu care vei fi ca el curând.” Omar a
supraviețuit timp de trei ani când alți deținuți nu rezistau decât câteva luni.
A fost eliberat în iunie 2015, desculț și scuipând sânge. Cântărea doar 75 de
livre. Mama lui nu a putut recunoaște leguma putrezită care ajunsese el.
Plătise o șpagă de 20.000 de dolari pentru a-l elibera. A trecut apoi granița
în Turcia și s-a alăturat refugiaților care s-au dus spre Europa și a ajuns în
Suedia. A devenit un martor în ce privește ororile din închisoare. A vorbit în
campusuri. A discutat chiar și cu membri de la Casa Albă și din Congresul
american. În jur de 20.000 de familii l-au contactat pe Facebook. A depus
mărturie și pentru procurorii germani pentru cazuri de crime împotriva
umanității.
Refugiatul
Mira din Norvegia încă mai suferă efectele torturii: ”Încă sufăr efectele
torturii. În ultimii opt ani, nu pot dormi mai mult de două ore pe noapte. Cu
toate sedativele și analgezicele, îmi aduc aminte de ce s-a întâmplat în
închisoare, oră de oră”. A depus mărturie alături de alți cinci refugiați din
Norvegia. În Norvegia e jurisdicție universală, pot fi urmărite deci crimele
împotriva umanității.
Un
refugiat kurd la Erbil, tată al 3 copii, a fost răpit și împușcat. Tocmai își
cumpărase o casă în Erbil, Irak și vroia să stea acolo cu copiii. Bărbatul a
fost ucis de fiul fostului proprietar care nu era de acord cu vânzarea casei.
Refugiatul a fost răpit împreună cu nevasta și copiii, apoi el a fost împușcat
alături de nevastă și copii.
Refugiata
Afraa Hashem din Alep trăiește acum în Gaziantep împreună cu soțul și cei trei
copii așa cum arată articolul din the Guardian: ”Speranță și inimă frântă –
trei ani după căderea Alepului” al lui Hussein Akoush. E profesoară și lucrează
în protecția copilului din Siria și împotriva violenței domestice la adresa
femeilor. Apare și în filmul documentar despre războiul din Alep: ”Pentru
Sama”. ”Când ne-a venit decizia de evacuare, am pus tot în mașină, gata de
plecare, dar au bombardat cartierul din nou și au lovit mașina. Totul a ars,
jurnalele, fotografiile, toate posesiunile mele. Era ca și cum regimul îmi
spunea: ”vom distruge tot, nu-ți poți lua nici măcar amintirile din Alep””. Se
întreba plângând cum își putea părăsi orașul unde a stat patru ani sub bombardamente.
A colectat și pământ din mormintele prietenilor și le-a cerut iertare pentru că nu și-a îndeplinit misiunea. A
încercat să ajungă în Turcia cu traficanți (de 4 ori). Ploaia era grea și era
și zăpadă și munții erau periculoși pentru ea și copii, dar nu aveau altă
variantă. A ajuns la locuința surorii ei la 6 dimineața. Mama ei a fost atât de
șocată încât a leșinat. Au plâns apoi în continuu. ”Cel mai greu lucru când
ești refugiat este că-ți pierzi nu numai orașul, ci și prietenii”. Sunt
separați, risipiți în toate colțurile lumii și nu te mai pot proteja. Pentru un
an, a fost șomeră. Tot ce lucrase în Siria nu au ajutat-o să-și găsească de
lucru. A scris mai mult de 40 de emailuri, căutând job, dar nimeni nu i-a
răspuns. În cele din urmă și-a găsit job în protecția copilului și a femeilor
de violența domestică în Siria, în Afrin și împrejurimile Alepului. Colegii
i-au spus că e o femeie nebună să se ducă în asemenea locuri periculoase. Dar
nu-i e frică să moară, moartea o va scăpa de suferință. Cucerirea Alepului de
către regim o vede ca pe înșelarea iubitului unei persoane cu altă persoană.
Un
doctor, Zaher Sahloul a luptat împotriva morții într-un spital din Siria și
acum s-a alăturat bătăliei cu coronavirusul în Statele Unite. ”Nu credeam că voi întâmpina în Statele Unite
ce întâmpinam în Siria”. În Statele Unite, ”este ca o zonă de război. Sunt
multe paralele între Siria și Statele Unite acum, gândindu-ne la reducerea
echipamentelor medicale, a echipamentului de protecție personală și a
ventilatoarelor și dificultatea alocării resurselor, ca să spunem câteva dintre
ele.” ”În unele zone din Siria eram sub blocadă și nu aveam resurse suficiente.
Aveam două ventilatoare pentru 20 de pacienți care ar fi trebuit luați în
îngrijire. Așa că ne întrebăm, cum gestionăm asta? Cum te adaptezi? Cum
reutilizezi? Cum relochezi resursele?” Sute de medici s-au îmbolnăvit de coronavirus,
iar trei au murit doar în New York.
La tabăra de refugiați
Zaatari din Iordania copii refugiați se bucură de fotbal.
Studenta
Ana Vasile a petrecut o lună jumătate printre refugiații sirieni din Ankara și
dorește să repete experiența. Zeci de studenți străini s-au alăturat. ”Eu și
colega mea, Ela, așteptam cu nerăbdare ziua liberă în care puteam merge cu
Serkan în tabără la modul neoficial, să fim alături de ei, să stăm de vorbă, să
le fim aproape copiilor, să le
ascultăm poveștile, să-I facem să înțeleagă că nu toată lumea îi privește ca pe
niște intruși și că sunt și oameni care și înțeleg ce li se întâmplă”. Făceau
vizite familiilor de refugiați, ascultau poveștile copiilor. Agenția turcă
strângea bani și colecta mâncare. Cei mai mulți care lucrează (norocoșii care
au un job) o fac la negru pe bani foarte puțini. Lucrează de la 14 ani. În
construcții de obicei. Erau familii care nu mâncau nimic, neavând aragaz și
nepermițându-și un pachet de făină: ”Era un lux și un pachet de făină. Erau
familii care nu mâncau nimic. NU aveau nici măcar aragaz în casă”. Visul lor e
să se termine războiul și să se întoarcă acasă. Își amintește de povestea unei
fetițe răpite când avea 6-7 ani împreună cu frățiorul ei și tatăl ei. Tatăl ei
a fost torturat în fața ei, iar alte persoane răpite au fost împușcate. E un
lucru obișnuit răpirea pentru recompensă (obișnuit nu înseamnă și normal). Își amintește și de un băiat răpit. Apoi de un
băiețel care și-a pierdut tatăl în bombardamente. Apoi de o familie de cinci
copii preluată de fratele tatălui copiilor. Apoi de o familie cu 8 copii dintre
care o fetiță desfigurată. În ce privește turcii, părerile sunt împărțite: unii
îi consideră teroriști periculoși, alții refugiați de care trebuie să-ți fie
milă. Experiența a schimbat-o pe Ana: ”Nu știu, am învățat să nu mă mai plâng
așa pentru orice chestie, sunt lucruri mult mai importante decât îmi doresc
asta și nu pot să o iau acum. Am învățat să apreciez mult mai mult lucrurile pe
care le am.”
Sperăm
să danseze ca fata evreică din filmul ”Jojo Rabbit”, refugiată ascunsă de
naziști într-o mansardă de mama lui Jojo, la sfârșitul războiului, odată cu
eliberarea ei. Și încheiem cu
versurile lui Rainer Maria Rilke: ”Lasă ca totul să ți se întâmple/ Frumusețe
și teroare / Doar mergi mai departe / Niciun sentiment nu e final”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu