Examen cu Big Brother (IV). O nebună, singură în fața Zidului, continuă să-l sfideze... cu o înregistrare.

M-am prăbușit iar când m-am uitat în orare: nu mai figurez nicăieri. Vineri, m-au șters din toate orarele (și din alte documente de pe site) și au găsit deja înlocuitor. Imediat după weekend, luni, a avut loc deja cursul meu... fără mine. M-au șters. Completely erased. Pur și simplu, nu mai exist. Într-o singură zi. Ce performanță! Viteza asta uluitoare mă înspăimântă și mă șochează. Iar? Da, se pare că nu m-am obișnuit. Eficiență de tip ”copy-paste” și stil mafiot, fie el și comunistoid. Doar aici. Mai exist? Nu-mi aud nici măcar respirația. Mă duc la oglindă să suflu, să văd dacă se aburește. Nu se întâmplă nimic. Și îngheț de groază.

Ce să mai fac dacă nu mai exist? Să-i bântui un pic? E, sunt obișnuiți cu fantomele și ei nu prea se șochează. Și, totuși, aș putea chiar să-i șantajez. Am și o probă: o înregistrare audio a întregii ”discuții” de miercurea trecută. După ce-am mințit ca să iau cataloagele și să șterg notele false, asta a fost floare la ureche: pur și simplu, am pornit modulul de ”înregistrare voce” de la telefonul mobil, am pus telefonul în geantă și am intrat. În ideea de a avea o probă. Era singura posibilă, din păcate, pentru că lucrările în sine nu sunt nici pe departe o dovadă credibilă: ”stăpâna” Gabi, secretara găsește oricând, cât ai bate din palme, referate pentru toate fantomele ca să satisfacă pretențiile unora mai recalcitranți și săriți de pe fix ca mine, de altfel, așa mi-a și propus. Înregistrarea nu include ultima parte (cu demisia) pentru că s-a terminat memoria telefonului (poate că și el se săturase!), dar conține circa două ore și jumătate de ”discuție”, în flux continuu, fără întreruperi. Aș putea să-i șantajez: să obțin bani, avantaje sau măcar jobul meu înapoi. Dar asta nu e o nouă ispită? A puterii și controlului, prin orice mijloace? Dacă am mințit deja, de ce n-aș putea șantaja pentru un scop nobil? Nu eu trebuia să-mi dau demisia, ci ei. Nu eu trebuia să mă sacrific, ci ei. Să-și dea ei demisia. La urma urmei, e dreptul meu să-mi reiau jobul. Măcar atât. Apoi pot schimba ceva din interior. Acum, nu doar că sunt ”out”, sunt pur și simplu ”deleted”. ”Scopul scuză mijloacele”. Să-l atac pe Satana cu armele lui: combinații, minciuni, șantaj, amenințări. Stai puțin... Orice mijloace?! Am mințit deja, acum să șantajez și să ascund proba? Nu am ales eu calea cea grea, a sacrificiului și a non-compromisurilor? Să recurg și eu mai departe la combinații, aranjamente, minciuni, șantaj, mușamalizări, la calea cea ușoară care mi-a fost arătată deja?

Mai întâi voi face curățenie în propria casă. Să începem de la noi înșine. Șterg praful, dau cu mătura și cu mopul, apoi mă duc la bucătărie să gătesc. Ce-am pățit, sunt bolnavă? N-am mai gătit decât sandvișuri cu cașcaval de luni bune. E, atunci o să fac o supă cu găluști. Să vedem ingredientele: vai, ceapa, cartofii, morcovii și țelina au putrezit. Put îngrozitor. O duhoare de cadavru. Încerc să le scot din sertare și mă umplu de o zeamă maro-gălbuie ca diareea. Îmi vine să vomit și chiar o fac. Nu, nu voi lăsa lucrurile așa, voi face curățenie. Îmi înving scârba cumplită și le arunc, cu mâinile șiroind de zeama împuțită. Apoi realizez că nu mai am legume pentru supă. Nu-i nimic, am spanac la congelator, de ce să nu-l prepar? Poate prind puteri ca Popeye Marinarul. Pun spanacul la fiert cu vegeta Knorr și câteva linguri de pastă de tomate, apoi condimente: mărar, usturoi, cimbru, busuioc. Ce interesant, am aruncat mizeriile, deși am vomitat și mi-a fost silă. Nu era chiar totul stricat. Usturoiul, nu. Deci, să verificăm compoziția: pasta de tomate (fi-miu, Alex, ”complicele” care mi-a dat telefonul lui pentru înregistrare), usturoiul (profesorul care a fost impresionat de gestul meu și care mă susține), vegeta (”copiii”), cimbrul (eu), busuiocul (soțul), mărarul (prietenii). Ia te uită, ce alegorie! Dacă nu eu, cu siguranță, usturoiul va speria vampirii, Zombie și fantomele. Și atunci spanacul în sine cine e? Păi, poate că e Dumnezeu și ”poveștile” în care cred eu. Continui să cred. Să iau o porție de spanac. Poate îmi va da tărie.

Apropo, ”usturoiul” a început o mică ”mișcare de rezistență” internă: insistă ca eu să particip la examenul de lector la care renunțasem odată cu demisia (chiar dacă nu se știe dacă poate fi, practic, reprogramat și care ar fi componența noii comisii), a contactat profii pentru a-mi face mie campanie și a-i aduce de partea mea (mai ales în eventualitatea reprogramării examenului de lector), îmi trimite materiale legate de legislație și metodologii de concurs. Totul e foarte improbabil: reprogramarea, componența comisiei, susținerea din partea membrilor comisiei. Cu toate astea, eforturile lui mă impresionează. Dar mai e ceva. Eu întotdeauna mi-am spus: mi-am dat demisia, asta e, nu o să mă întorc niciodată acolo. Până acum am procedat așa. Mi-am pierdut fermitatea și consecvența? Să mă întorc în mlaștina plină de ”broaște râioase” care amenință să mă înghită? Și să ascund proba? Nu, nu prea cred, deși mă tentează ideea întoarcerii. Nu eu trebuia să-mi dau demisia, ci ei.

Oricum, trebuie să le arăt că nu am renunțat la luptă. Copiez înregistrarea pe un DVD, apoi fac și două tonuri de apel cu extrase din prestațiile secretarei, Gabi și ale șefei de catedră, Elena. Credeți că vedeți o fantomă? M-ați șters complet într-o singură zi, bravo! Da, sunt o fantomă, dar voi sunteți învățați cu fantomele și nu vă temeți. Am venit să vă bântui un pic, vreau să vă arăt noile mele tonuri de apel cu Elena și Gabi. Așa voci, așa talente, așa melodie, dar mai ales mesajul... Ar fi păcat să nu fie promovate. Asemenea talente să rămână necunoscute... Deocamdată, figurează la mine pe mobil la ”artiști necunoscuți”, dar o să le fac celebre. Începând cu poliția, apoi consiliile de etică, presa și așa mai departe. Dar cum să-i adun pe toți laolaltă să le arăt? Și mai vreau oare să-i mai văd vreodată și încă pe toți trei la un loc, așa cum au fost în ziua demisiei? Să continui telenovela asta de căcat? Am ajuns la episodul 308 și nu am găsit-o pe Elodia. Îmi vine să vomit numai când mă gândesc. Să încerc totuși, să vedem ce față fac, poate se sperie. O să le trimit un SMS provocator și grosolan, ceva de genul: ”veniți joi la ora 15:00 la decanat toți trei, vă paște pușcăria”. Vai de mine, parcă ar vorbi Vadim Tudor despre mafie... ce-i cu mine? Nu e deloc stilul meu. Lasă, așa le atrag atenția, și, oricum, cred că merită să fie scuturați puțin.

În fața ușii decanatului, mi se taie picioarele, iar inima mă înțeapă puternic. Nu, nu pot s-o fac. Ba da. Dar iar mă simt ca un Don Quijote castrat, cu sabia frântă, împleticindu-se și împiedicându-se la fiecare pas. Nu-i nimic, dacă nu pot vorbi, le pun pur și simplu tonurile de apel. Culmea, când intru la decanat, sunt toți acolo, cu excepția șefei de catedră care e plecată în străinătate. Cu vocea sugrumată, îi informez despre înregistrarea convorbirii și mă pregătesc să le arăt o mostră. După doar câteva secunde, mă întrerup și-mi cer să opresc înregistrarea. Lasă, ce demonstrează asta? Nu e nimic incriminator, doar faptele contează și nu vorbele, iar, dacă ne uităm la fapte, cine e adevăratul infractor? Păi, cine a pus notele alea, cine a furat cataloagele, a mințit, a șters și a ascuns asta? Tu ești de vină și tu o să faci închisoare pentru asta. Și ce, ți-a pus cineva pistolul la tâmplă ca să semnezi pentru notele alea? Poate chiar tu ai cerut șpagă pentru notele alea și, nemulțumită de ce-ai primit, ai șters notele și ai început să-i șantejezi pe studenți pentru a primi mai mult. Și ne-ai etichetat ca ”infractori”, așa procedează un sociolog? Vezi că, oricum, te dăm în judecată pentru calomnie și amenințări. Și ce înregistrare e aia, nu e completă dacă nu are și momentul demisiei, nu are nicio relevanță ca probă. Și, oricum, nu a fost nimic compromițător, doar ție ți se pare așa, ești nebună, nu te-a obligat nimeni să faci nimic. Ești un dezastru cum n-am mai văzut niciodată. Așa se comportă un sociolog? N-ai învățat nimic din sociologie, habar n-ai. Știi ce, cu înregistrarea asta nu obții nimic, nu faci decât să te condamni singură, o să ajungi tu la pușcărie, dar o să distrugi facultatea. Da, din prostia ta, pentru că se va bloca procesul de acreditare când va fi declanșată o anchetă, iar facultatea se va închide. Ești ticăloasă, nu-ți pasă de facultate și de copii. Ce sociolog ești dacă nu înțelegi asta?! O să distrugi facultatea, numai tu ești de vină. Ești o catastrofă.

Încerc să mă fac că nu aud, dar aud. Și fiecare cuvânt mă sfâșie. Mă forțez să nu reacționez sau să răspund monosilabic. Am venit doar să vă arăt asta, acum plec. Mă ridic de câteva ori la rând. Îmbrac haina, îmi pun fularul și mănușile. Unde te grăbești? Stai jos. Rescrie notele din toate cataloagele cu un pix care nu se șterge (nici cu guma, nici în timp precum pixul ăsta) și certifică în scris, în dreptul fiecărei note șterse, că tu ai șters-o, cu semnătura alături. Accept acest lucru, e, într-adevăr mai sigur așa. Între timp, discursul continuă în același mod, iar eu mă străduiesc din răsputeri să-l ignor. Aș prefera să urle, să mă înjure de mamă, să mă lovească decât să mă umilească așa. Simt că tâmplele îmi zvâcnesc, ultimul neuron îmi explodează, iar sângele îmi țâșnește din urechi. De fapt, nu e sânge, e balegă. Pute oribil. Și mă mânjește. Iremediabil.

Mă forțez să mă ridic. Acum chiar voi pleca, indiferent ce mai zic. Sunt oprită chiar în ușă. Cum e posibil să te porți așa, asta ai învățat la sociologie? Nu știi să negociezi, să te adaptezi, să comunici. Nu ne-nțelegem deloc. N-am mai văzut așa ceva. Am făcut atâtea pentru tine, te-am sprijinit în carieră și tu... Îmi făcusem iluzii. Sunt foarte dezamăgit. Nu pot să cred. Ba da, îmi spun în gând, am ajuns la ”nodul central” al reprezentărilor, sunt lucruri peste care nu pot trece. E o falie între noi. Mai mult decât o falie, e Zidul. Iar Zidul sunteți chiar voi.

Reușesc să mă smulg și cobor scările, împleticindu-mă din nou. Cine m-a pus să vorbesc iar cu Zidul!? Mă simt îngrozitor: sufletul sfâșiat, posedat iar de fantome, sângele otrăvit, fiecare celulă contaminată, în curs de descompunere. O gheară îmi strânge inima ca-ntr-un clește. Vinovată pentru toate, mizerabilă, ticăloasă, o catastrofă care-și continuă implacabil drumul. Un bulgăre de căcat (nu de zăpadă) care devine tot mai mare și mai mare și amenință să distrugă totul în calea sa. Facultatea, profii ceilalți de treabă, ”copiii” mei... Îmi vine să intru în pământ de rușine: am făcut totul varză, mi-am bătut joc de toți cei care m-au iubit și mi-au fost alături. Aș vrea să mor, dar nu merit nici asta. Dacă mă sinucid, scap prea ușor. Trebuie să trăiesc ca să sufăr. Să ispășesc. Dar nu, niciodată nu o să pot să-mi ispășesc păcatele, sunt prea mari, mă strivesc. Și nici nu vreau iertare. Am greșit prea mult ca să fiu iertată.

Big Brother, m-ai făcut praf de data asta! Praf și pulbere. Poți să sufli o dată și m-ai spulberat. Vanitas vanitatum et omnia vanitas. ”De-al meu propriu vis mistuit mă vaiet/Pe-al meu propriu rug mă topesc în flăcări/ Pot să mai reînviu luminos din el ca Pasărea Phoenix?” (Eminescu, ”Odă în metru antic”). M-am prăbușit, mă zvârcolesc și plâng câteva zile și nopți la rând. Apoi, deschid pianul și cânt câteva nocturne de Chopin pe care le știam din liceu, chiar dacă nu mai nimeresc bine clapele și am degetele încleștate. Ascult obsesiv nocturne, mai ales Nocturna op. 9, nr. 1 - si bemol minor . Nu mă relaxează, dar mă ajută cumva să mă exprim, rezonează cu mine și sublimează durerea. Mă purifică. Prea multă mizerie. Iluzii risipite – și ale mele... Nu, de data asta nu vroiam să-mi dau demisia. Mi-e dor de ”copii”, am greșit față de ei, i-am abandonat, îi voi distruge. Și totuși, să nu uit de unde a plecat bulgărele ăsta... De la prima notă falsă. Am dat eu prima notă falsă pentru șpagă? Poate că da. Trezește-te! Cât fac 2+2? Îl iubești pe Big Brother? Nu mi-a cerut cineva să trec prima notă falsă, cu sau fără pistolul la tâmple? Așa e la particular, ăsta e sistemul, toată lumea face așa, trebuie să faci și tu. Și asta e în regulă? Ascultă, Big Brother, ai câștigat tu runda asta, dar eu nu te iubesc și nu voi părăsi lupta, chiar dacă de acum încolo o să punctezi numai tu. O mai caut pe Elodia, chiar dacă nu voi reînvia din propria cenușă ca pasărea Phoenix. Voi merge pe calea legală, calea cea grea, chiar dacă voi ajunge la închisoare pentru șase note false șterse.

”Hier stehe ich. Ich kann nicht anders. Gott helfe mir.” - ”Stau aici, nu pot face altceva, Dumnezeu să mă ajute” (Martin Luther). Rămân aici s-o încasez de la tine. Lovește-mă fără milă!