Examen cu Big Brother (V). Reclamații la foruri academice – Pisica de Cheshire, evanescentă ca fantomele, dar cu un zâmbet pe care nici eu nu-l pot șterge

Dooor de ”copii”, fie ei și cei cu părul alb de la FR... Zilele alea extraordinare de la seminarii... Zile de revelații, zile de descoperiri... O puștoiacă de la anul I cântă muzică pop, nu a spus nimănui până atunci, abia acum se destăinuie, colegii îi caută melodiile pe youtube și le pun în timpul orei, iar ea plânge și intonează refrenele live, în clasă, iar în pauză ne povestește despre câinii vagabonzi pe care i-a salvat și i-a adoptat. La alt seminar, descopăr că eu și încă vreo 6-7 ”copii” de la anul II ne-am făcut tatuaje la același tatuator ”de lux” din fundul unei curți mizere din Militari, cu aceeași ofertă Zumzi: circa 60% reducere pentru 30 de centimetri pătrați! Zilele când unele fete veneau după mine la toaletă sau pe scări să-mi spună probleme de la job ori de acasă; uneori, incredibil, chiar întrebau lucruri legate de materie (sau făceam conexiunea ad-hoc). Lucrarea excelentă de la master care m-a teleportat din ”camera 101” în ”Camera” din ”Zonă”, în golfulețul meu din Vamă. Seminarul la care am văzut filmul ”Me and Orson” (despre Orson Welles), singurul film pe care l-am vizionat integral în ultima jumătate de an (pe restul le-am urmărit fracționat, câte 10-15 minute, o dată la câteva zile). Aș vrea să-i văd chiar dacă moțăie prin clasă sau chicotesc și vorbesc despre orice altceva decât temele cursului, iar când îi apostrofez îmi aruncă privirea aia de cățeluș pe care o știu oricum de la fi-miu. Aș vrea să mai văd o dată privirea aia de cățeluș, multiplicată parcă la nesfârșit... Ochii ăia mari și inocenți din tablourile lui Tonitza...

M-am hotărât să merg mai departe pe calea instituțională, indiferent de rezultat. Mai întâi, la forurile academice. Consiliul de Etică și Management Universitar (CEMU) avea înainte atribuții pe probleme de încălcare a normelor deontologice, acum nu mai e funcțional. A durat vreo două zile până am identificat un birou competent și o persoană de contact. Noi nu știm, dar vă facem legătura la, nici noi nu știm, dar vă dăm pe, noi înainte ne ocupam, dar ne-am desființat, dar vorbiți cu, noi, nu, de-abia ne înființăm, nu ne cunoaștem atribuțiile, dar încercați la, noi suntem în proces de restructurare, mai bine nu vă încurcăm, dar putem să luați legătura cu, noi nu știm, dar vă facem legătura la... Și tot așa. Până la urmă găsesc o persoană de contact: doamna X de la Consiliul de Etică (ANCS). Evrika! Scriu declarația și copiez înregistrarea pe un DVD, apoi mă duc val-vârtej la Consiliu.

La poartă, aflu că ANCS e la 4; întâmplător sau nu, etajul nu figura în adresă. Iau liftul, cobor la 4 și încep să mă interesz de doamna X de la Consiliul de Etică. Străbat aproape tot etajul, nimeni nu știe nimic. La ultimul birou, cineva îmi spune prietenos, cu un zâmbet larg de ”smiling face”: ”Da’ de ce mai căutați? Mai bine renunțați!”. Cum o astfel de atitudine responsabilă nu face decât să mă impulsioneze, las etajul 4 și mă mai duc o dată la portar. Sigur, ANCS e la 4, doar la 4? Da, sigur. O să încep ca Asterix și Obelix (în ”Cele 12 munci ale lui Asterix”) să străbat clădirea în lung și lat, căutând formularul 838 până o iau razna? Să le cer și eu ceva care să-i încurce, gen formularul 839 conform noii circulare B65, cum au procedat Asterix și Obelix? Întâmplător, cineva din clădire mă vede întrebând la poartă și-mi spune că ANCS are birouri și la etajul 2, așa că o iau de la capăt. În sfârșit, cineva de la etajul 2 știe de doamna X și mă trimite spre biroul dumneaei. Doamna nu mai este disponibilă, dar, din fericire, mai e cineva în birou. Mă întâmpină cu același zâmbet larg de ”smiling face”, îmi înregistrează sesizarea, ia DVD-ul și-mi dă un număr de ordine, apoi își ia la revedere. Păi, și cum comunicăm, cum mă veți informa despre avansarea anchetei? Nu-mi dați un număr de telefon, un mail, dacă nu o carte de vizită? Nu ați lăsat mailul dvs.? Ba da. De ajuns, nu mai trebuie nimic, vă contactăm noi. Plec zâmbind și eu la fel de prietenos, doar n-o să-mi pierd acum ”smiling face”-ul. Am senzația că nu o se atingă nimeni de materiale nici peste o lună, poate că nu o să citească nici titlul, darămite să asculte înregistrarea și să demareze ceva. Dacă mă duc peste 4-5 săptămâni să verific stadiul de evoluție al anchetei, probabil că n-o să mai găsesc pe nimeni: doamna X disponibilizată, transferată sau promovată, iar biroul dispărut complet. Fantomele continuă să bântuie. Un birou-fantomă. Încă un număr de iluzionism sau de magie neagră. Cu siguranță, va rămâne numai surâsul prelung ca zâmbetul Pisicii de Cheshire din ”Alice în Țara Minunilor”, după ce totul s-a volatilizat.

Dacă sesizarea la ANCS e mai curân de uz intern, academic, fără valoare juridică, asta penală e foarte serioasă. Am consultat și un avocat în problema plângerii penale. O fostă colegă de liceu, avocată, s-a uitat pe toate materialele împreună cu un coleg specialist pe penal și apoi m-a sunat. Draga mea, oriunde într-o țară europeană civilizată (dar Românica unde-o fi oare, și încă de 6 ani?) ar fi absolut evident, iar proba este relevantă, deși nu se acceptă la noi întotdeauna înregistrările, dar, sincer, aici, noi nu recomandăm, colegul meu a zis ”las-o baltă”, da, riști să ajungi la închisoare și să nu se rezolve nimic. Aici nu contează probele, ci șpaga și influența.

A doua zi, mă duc să mă întâlnesc cu avocatul care a zis ”las-o baltă”. Zâmbește și el, cu o ușoară condescendență și cu un aer de expert. Știe el bine, e pățit, a văzut multe. Păi, cu plângerile astea de uz intern, academic nu rezolvi nimic, evident, dar tu du-te mai departe: mergi și la Minister, și la comisia prezidențială, și la președintele universității și pe unde mai vrei tu. Îți faci datoria, îți liniștești conștiința, să nu zici că nu ai încercat nimic. Șanse, nu. Oricum, mai aștepți o lună să vină răspunsul de la toate consiliile și comisiile, înainte să faci altceva. Dacă vine... Foarte probabil, nu. Mai departe, pe penal... Cu DIICOT ar mai fi ceva, dar probabilitatea să demareze ancheta e mai scăzută: nu-i chiar de competența lor, dar putem să încercăm; apoi, când se stârnește DIICOT, curăță tot, da, și pe tine, faptele sunt incriminatoare. Cu poliția e și mai rău: plângerea ta penală n-o să aibă niciun rezultat, dosarul lor o să se îngroape, în schimb, vor face și ei plângere penală contra ta și tu vei ajunge la închisoare pentru fals, uz de fals și abuz în serviciu. Șpăgi, telefoane date de persoane importante, pile, normal. Anchetă care poate să dureze și 10 ani. Te face din om neom. Polițiștii o să spună că tu ai cerut șpagă pentru note și că ai șters notele pentru că nu ți-a convenit aranjamentul cu studenții sau cu conducerea (adică secretara?!). Ori i-ai șantajat pe studenți pentru șpagă și ești doar tu implicată, ori ai intrat în conflict cu mafia din facultate (din care făceai și tu parte) și te-ai dus cu plângerea ca să te răzbuni. Ei nu gândesc în termeni de ”conștiință”, nu știu conceptul. Nicio șansă. Nu vei obține nimic, doar că vei ajunge tu la închisoare.

Stai puțin, am mai auzit o dată discursul ăsta. Doar că era completat cu distrugerea facultății în momentul demarării anchetei! Din nou Zidul? Zombie-avocați cu ”smiling faces” și Zombie-polițiști fără ”smiling faces” care gândesc doar în termeni de șpagă/bani, putere, conflicte, răzbunare? ”Polițist adjectiv”... era filmul lui Porumboiu despre un polițist tânăr care încerca să-și păstreze conștiința și relativa autonomie (acoperind un puști consumator de iarbă pentru a nu-i distruge viața). Până la urmă nivelat și înghițit de sistem. ”Another brick in the wall”. Am ajuns să prevăd în detaliu tot ce mi se va spune și mai ales recomanda? Sunt o Casandră nebună, inadaptată și isterică ce anunță, singură împotriva tuturor, sfârșitul Troiei sau doar al meu? Îmi vine să mă arunc pe geam de la biroul avocatului. ”A tout le monde, a tout mes amis/ Je vous aime, je dois partir/ These are the last words / I’ll ever speak / They’ll set me free” A tout le monde (Megadeth) . Vreau să ies. Nu știu exact pe unde: mă tentează atât geamul, cât și ușa. Parcă mai mult geamul. O gură de aer! Sau de fum. Optez, deocamdată, pentru ultima.

Știu, nu e deloc recomandabil, cu toții aveți dreptate. Și atunci, să ascund astfel de lucruri (de natură penală)? Să mă limitez, ”stimabile” Zombie și fantome, la sesizarea ”prezidenților” unor ”comitete și comiții”? Până acum, am promovat întotdeauna reclamațiile și sesizările, de la cele mai mici lucruri (poate simple greșeli, fără rea voință) la cele mai serioase, în ideea de a nu eluda problemele și de a nu aplica așa-zisa soluție ”merge și așa”. Dacă ”ne facem că” nu vedem o problemă, asta nu înseamnă că se rezolvă de la sine. Problema nu dispare, dacă o ignorăm. Dimpotrivă, se poate agrava. Dacă renunț la acțiunea penală, înseamnă, din nou, că mă reneg pe mine. Nu mai sunt eu însămi, încep să mă transform. Într-un Zombie cu ”smiling face” sau într-o cărămidă în Zid, iar 2+2 îmi dau atât cât vrea Big Brother. Să mai încerc o dată să fac ce trebuie, nu ce e recomandabil? De fapt, nu prea am făcut în viață ceva recomandabil. Altfel, eram eu secretara. ”Stăpâna” și nu ”sclava” obraznică și nerecunoscătoare.

Atitudinea asta defetistă, indiferent ce formă îmbracă (de la discretul și sublimul ciobănaș mioritic, la văicăreții permanent sabotați de structuri oculte gen Vadim ori la Miticii mai spirituali și versatili care se rezumă la ”hazul de necaz”). Totul e de căcat, suntem condamnați din start, n-avem nicio șansă, deci nu trebuie să facem nimic. Fatalism, victimizare și renunțare. Pesimism și negativism. Înghețare în proiect. Absența încrederii. O societate veșnic anomică, fără reguli și repere, haotică și alienată. Mă scoate din minți atitudinea asta. Chiar presupunând prin absurd că totul e de căcat și nu putem schimba nimic, de ce trebuie să aveam atitudinea asta? Nu putem lupta, fie și fără șanse, dar cu pasiune, cu plăcere, cu dăruire, cu entuziasm, cum spunea Churchill la începutul celui de-al doilea război mondial (l-am mai invocat și în episodul III): ”Va fi război. Praf și pulbere se va alege din imperiul britanic. Moartea ne pândește pe toți. Iar eu simt că întineresc cu 20 de ani” (apud Nicolae Steinhardt, ”Jurnalul fericirii”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994:7) – a treia strategie de rezistență la totalitarism. Churchill și-a valorificat șansele (mai mult sau mai puțin slabe) și, în cele din urmă, a câștigat.

Sau măcar să dansăm dezlănțuit, dionisiac când vine dezastrul ca Zorba Grecul după prăbușirea minei (dans Zorba Grecul) ? Apropo, în acest caz, eu sunt dezastrul. Se pare că nu pot fi oprită. Un dezastru regenerator, urmat de recuperarea ordinii. Big Brother, lumea ta e haos organizat, raționalizat și ubicuu. Principiul II al termodinamicii accelerat. Entropie, moarte termică. Hai, încearcă să mă dizolvi și pe mine... Poate că o să mă descompun, o să mă topesc, o să dispar. Nu-i nimic, după moarte este înviere.

Indiferent ce se va întâmpla, voi dansa.

O să aștept aproximativ o lună, înainte de plângerea penală, feedback-ul improbabil de la forurile academice. Oricum, nu vreau să mă suprapun peste vizita comisiei ARACIS la facultate. Nu vreau să inoportunez procesul de evaluare sub niciun aspect. De fapt, e o problemă serioasă de resurse umane, de ”cadre”, cum se spune: încadrarea trebuie să fie de minimum 70%, cred că era în jur de 30% cu mine cu tot (ceea ce, bineînțeles, mi se poate imputa, fără rezerve). Dacă se face o anchetă, profii implicați sunt suspendați, așa că mai scade un pic procentajul. Da’ până acum cum s-a reușit acreditarea? E, trebuie să aflu când vine ARACIS-ul. Și cum să întreb: ”Domnule Zombie, dinozaur comunist, sociolog copy-paste și mafiot, vă rog frumos să-mi spuneți când vine ARACIS-ul”. Iar răspunsul o să fie de genul: ”Doamna Dezastru, sociolog catastrofic, nebună, hoață, mincinoasă, sclavă obraznică și nerecunoscătoare, vă rog să mă credeți că habar n-am”. Nu, fără etichetări. Un ton cât mai decent și neutru. Îmi fac curaj și scriu. Răspunsul e, într-adevăr: nu știm exact, de-abia se depune dosarul de evaluare peste o săptămână. Voi mai aștepta atunci minim o lună, confirm eu.

În sfârșit, chiar ieri seară, o altă atitudine! O reacție umană, empatică care mi-a dat iar încredere. Am sunat la un ONG (focusat pe drepturile omului) unde am colaborat ca voluntar să le povestesc și lor ce s-a întâmplat și ce intenții am, iar colega de acolo m-a încurajat: da, e greu, dar nu renunța, te ajutăm și noi cu un sfat și potențiale contacte. Nu-mi vine să cred. Dacă mi-ar fi spus doar că mă înțeleg și să nu renunț, era suficient. Nu așteptam mai mult. Nici măcar susținere, doar un strop de empatie.

Emirul în drum spre Mecca din poezia lui Macedonski, ”Noapte de decemvrie”. O prietenă mi-a adus aminte de poezia asta, i se potrivește și ei foarte bine. Emirul ardea de dor, tânjea după Mecca. Dorul răvășitor de absolut. Autodevorator. A renunțat la tot. A ales calea cea grea. Și merge pe ea către Mecca. Drumul spre paradis trece prin infern. Prin focul deșertului. Prin praf și arșiță, chinuit de sete, de foame, de oboseală, de năluci. Nu se oprește. Chiar dacă va fi înghițit de deșert, va ajunge la Mecca cerească. Cea de aici nici nu mai contează. De fapt, nu are importanță dacă ajunge sau nu la Mecca terestră. Important e că e pe drum spre Mecca. Pe calea cea grea. Parcă văd și eu o cetate strălucind în depărtare, dincolo de dune. E Mecca? Sau e numai Fata Morgana?