Examen cu Big Brother (VI). În căutarea unui ciob din presse-papierul de cristal cu coral al lui Winston din ”1984”: doruri, frustrări și rătăciri

Ce să fac ca să dispară Zidul? Să fac o revoluție? Astea se fură. A mai auzit cineva de o revoluție care să nu fie furată? Să fac un război? Păi, războiul e complicat, implică ”pagube colaterale”. Asta am auzit-o la NATO, întotdeauana când demara și conducea un război pentru stabilizarea unei zone tensionate. Da, sunt și ”pagube colaterale”, e inevitabil. Civili – copii, bătrâni, mămici... Nu, fără pagube colaterale... Să arunc în aer Zidul? Nu știu, poate că nici nu trebuie să-l arunc în aer. Nu e nici măcar un zid de cărămizi, nu, e unul de paie pe care aș putea să-l spulber dintr-o suflare. Precum casa de paie a primului purceluș din povestea cu lupul și purcelușii. Eu sunt ”lupul cel rău”, bineînțeles. Pot să suflu casa de paie în două secunde, fluierând. ”Eu când vreau să fluier, fluier.” ”Cui i-e frică de lupul cel rău?” Păi, cred că lui Gabi, secretara, îi e frică. A spus că are coșmaruri de când am șters notele. Nici ea nu mai doarme bine. Se trezește noaptea urlând că a venit nebuna și i-a șters toate cataloagele. Toate! Șterse complet. Blank. Albe ca zăpada. A, aș putea să termin cu Zidul altfel. Să-l șterg. Cu pixul ăla care șterge orice. Hm, nu prea mai vreau să-l mai văd, sunt traumatizată... E, dacă eu sunt traumatizată, oare cum o fi Gabi? Cred că face stop cardiac dacă mai vede un pix de-ăla în birou la ea. Ce-ar fi dacă aș șterge-o pe Gabi cu guma de la pix? Așa cum m-a șters ea de peste tot, din documentele de pe site, într-o singură zi. Completely erased.

O zi-două, aproape împăcată, chiar dacă mi-e dooor de ”copii” din ce în ce mai mult. Am făcut ce trebuia, nu ce era recomandabil. Și continui. Ce dacă am pierdut tot? Sunt liberă, mi-am recâștigat fața umană. Fie și pentru cinci minute. Mai târziu nu știu ce va fi. ”Forget domani/ ’cause tomorrow never comes” Forget domani – Frank Sinatra Ascult Frank Sinatra și dansez. Mă rotesc în cei câțiva centimetri pătrați liberi de lângă birou. Chiar dacă mă lovesc, inevitabil, de pat și de scaune, simt că plutesc. Zbor. Efectul Sinatra. Aș putea să evadez printr-un portal, să mă duc în golfulețul meu din Vamă ori pe calea lunii pline, peste mare, într-o altă lume. „Let’s sharethe moonlight”. Să mă cufund în uitare, iar valurile să mă mângâie și să-mi aline rănile. Să fug? Nu, rămân aici. Sunt fericită așa.

După cinci minute de fericire, cinci zile de depresie... Totul s-a sfârșit. ”E doar un job”, așa spunea prietena care m-a recomandat, ”nu pune la suflet”. Doar un job?! Pentru mine e lupta cu Big Brother, cu Zidul, cu sistemul, și nu în ultimul rând cu mine însămi. Mi-am dat demisia cumva din motive personale, e vreo problemă personală? Nu am scris asta nici în demisia oficială, deși domnul decan insista s-o fac. Nu, nu sunt motive personale câtuși de puțin. Și, totuși, mă afectează personal. Zidul mă apasă din ce în ce mai tare. Examenul de lector nu va mai fi reprogramat niciodată, o să-și aducă oamenii lor, într-un mod mai mult sau mai puțin transparent. Mișcarea de rezistență a fost o prostie. Toate planurile mele anulate... Da, îmi făcusem planuri, nu știu de ce, din când în când mi se mai întâmplă, și... ”I found out how little I accomplished / All my plans denied” (Megadeth – ”A tout le monde”). Totul îmi aduce aminte de job: fluturași de salariu uitați prin portofel, pe care mi-era rușine să-i semnez, așa sume fabuloase primeam (dar nu ziceam eu că-mi place voluntariatul?), pixul care șterge, cărțile de vizită, cărțile pentru școală, lucrările de la examen, fișele de prezență, mailurile, contactele și mesajele din telefonul mobil... Și ”copiii”! Dacă trec cu metroul pe la Grozăvești, mă apucă plânsul, cu atât mai tare cu cât sunt mai mulți ”copii” în vagon. Mă uit la ei hipnotizată, cu ochii în lacrimi, aș vrea să le vorbesc, să-i întreb măcar a câta stație e ”Izvor”, dar buzele îmi tremură și nu pot articula niciun cuvânt. Acum trebuia să fiu la oră, cu ei. Tocmai puneam stick-ul cu cursul în PowerPoint în laptop, iar ”copiii” mă ajutau să conectez videoproiectorul. Continuau să vorbească între ei și să mă zăpăcească, iar când le atrăgeam atenția că ora a început, îmi aruncau privirea lor de cățeluș.

Stau pe jos și plâng ore în șir. La un moment dat, lacrimile îmi seacă. Parcă nici nu mai simt nimic. Nici dacă ascult nocturne de Chopin. De fapt,nu am chef să ascult nimic, nu am chef să cânt, nu am chef să dansez, nu am chef de nimic, nu vreau nimic. Doar să dispar. Complet. Completely erased. Șterge mai bine, Gabi, vezi că a mai rămas ceva, vrei să te învăț eu cum se șterge? ”Comfortably numb”, pe punctul de a intra în comă pentru o zi, o lună, un an, un deceniu, un secol... Nu, nu vreau să intru în comă. Vreau să simt, fie și numai durerea. Nopți agitate, de spasme și zvârcoliri continue, fără a închide un ochi. Cearceafuri cleioase și fetide ca balele extratereștrilor din ”Alien”. Lumina intensă, străină, ostilă de OZN a plafonierei. Orice ating mă curentează. Ceștile, ibricele și farfuriile se umplu de țepi ca niște arici. De fapt, țepii sunt pixuri care șterg. Cu vârfurile ascuțite ca săgețile. Poate săgețile ”Omului-Indicator” din ”Pădurea fără rost” (”Oblio”) – maximum 20 cu totul, stereotipice și derutante. Asta-i România, ăsta-i sistemul, ce e corect, toată lumea face așa, o să te obișnuiești... Clanțele devin tăioase ca razele laser, îmi străpung pielea. Când vreau să mă așez, scaunele se retrag, iar mesele și biroul se îndepărtează în mod bizar. Mesele seamănă cu niște meduze otrăvitoare, gigantice, în ale căror umbrele se rotesc halucinant cataloage goale și numere fosforescente de la 8 la 10. Își îndreaptă spre mine tentaculele, fremătând de furie. Orice scriu la calculator, se șterge în mod suspect. Mă uit în oglindă și nu mă mai văd. Pereții devin incandescenți. Zidul se va prăbuși peste mine. Poate ne vom topi împreună într-o ultimă îmbrățișare stranie și totuși atât de familiară. Nu fac nimic. Nu pot. Aștept sfârșitul. Paralizată și fascinată de propria execuție ca prizonierul Inchiziției din povestirea lui E.A.Poe, ”Puțul și pendului”. Până la urmă, prizonierul se trezise din vrajă, reacționase ingenios și se eliberase. Eu nu. Aștept să coboare pendulul și să mă sfâșie. Tot mai aproape... Zidurile de metal lichefiat se scurg peste mine. Urlu, dar nu se aude niciun sunet. ”Strigătul” lui Munch.

Adorm, în sfârșit, pentru o două ore și, surprinzător, nu am coșmaruri, ci un vis frumos (asta mi se întâmplă o dată la zece ani). A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti. A fost odată o profă-sclavă care, fără pistol la tâmplă, a pus niște note false la cererea stăpânilor și apoi le-a șters din proprie inițiativă. A stârnit, astfel, mânia stăpânilor care au alungat-o din cetate. La început, au vrut s-o vândă, dar până la urmă și-au dat seama că nu e bună de nimic, așa că, după câteva bice pe spinare, au gonit-o pur și simplu. Cine ar fi vrut să cumpere o catastrofă de sclavă? Natural born disaster. God created disaster (asta cu ”God created” e din filmul ”Me and Orson” - despre viața lui Orson Welles, pe care profa îl văzuse cu ”copiii” la un seminar: Orson le spunea actorilor săi, pentru a-i încuraja în momentele dificile,”God created actors”). Lăsată să descurce singură și confuzată de liberul arbitru (pe care nu-l experimentase prea bine înainte), profa s-a gândit să facă petiții și plângeri împotriva stăpânilor. Nimeni nu știa exact cum trebuie procedat și toți anticipau consecințe fatale, așa că i-au spus ”las-o baltă”, o căuta cu lumânarea. Ea s-a dus totuși. Între timp, colegii au aflat ce s-a întâmplat și au organizat un mare protest, reușind să înlăture stăpânii cei răi și să aleagă o stăpână mai bună (în vis devenise decan chiar fosta mea colegă de liceu, avocata). Stăpâna cea nouă a rechemat-o pe profa exilată și i-a înmânat diploma de lector, precum și contractul de muncă pe perioadă nedeterminată: ”A venit clipa schimbării în învățământul românesc. Mulțumim colegei noastre, Ileana, pentru eforturile sale. De-acum, școala românească va fi altfel”. Profa și-a luat diploma și contractul și a îmbrățișat-o pe noua decană, cu lacrimi în ochi și obrajii în flăcări. Nu a putut spune nici ”merci”, era prea emoționată. Apoi a îmbrățișat ”copiii” care stăteau pe margine, unul câte unul.

În timp ce strângeam ”copiii” în brațe, aud, deodată, acorduri triumfale. Se sărbătorea întoarcerea mea la școală? Oau, au pus marșul Radetzky. Să ascult mai bine... Cam multe note greșite (vai de mine, era să zic ”note false”, nici nu vreau să mă mai gândesc), ezitări și întreruperi. De unde au adus orchestra asta? În așa hal s-au deprofesionalizat și orchestrele? Atunci realizez că repetă fi-miu la pian (asta i se întâmplă doar cu jumătate de oră înainte de lecția de pian). Continui să strâng în brațe ”copiii”, aproape să le zdrobesc oasele... Nu le dau drumul, mi-era dor de ei. Strâng cearceaful năclăit, cu disperare, cu ultimele puteri... Nu, nu se poate. Nu e corect. Ce e corect? E ceva corect? Cine zicea asta? De ce m-ai trezit? Acum te-ai apucat să repeți, o săptămână n-ai deschis pianul. Vino la masă imediat! Iau castroanul de cereale cu lapte și mă îndrept către sufragerie. Îmi vine să i-l arunc în cap. Și chiar azvârl lingura. Aș arunca cu tot ce am la îndemână. Îl pocnesc pe fi-miu, urlu la bărbată-miu. Nu înțelegeți nimic, faceți doar mizerie și balamuc.

Îmi vine să-mi tai venele. Să încerc cu cuțitul cel mare de la bucătărie. Ăla nu prea taie, dar să-i fac o probă, poate totuși... Aș putea să le tai și lor gâtul și apoi să mă sinucid. M-au deranjat, fac mizerie, nu sunt femeia lor de serviciu sau sclava lor. Dacă n-am un pistol să le pun la tâmplă, merge și cuțitul. Un pistol la tâmplă? Cum adică, îmi vărs frustrările pe ei doi? De ce nu? M-am săturat de tot. Dar mai întâi să încerc să văd dacă taie. Trag trei dâre de probă pe mâna dreaptă (nu chiar lângă vene). Nu simt nimic. Și nici nu se vede sânge. Vreau să văd sânge! Cuțitul ăsta nu e bun de nimic, îl arunc. Iar eu nu sunt în stare nici să-mi tai venele. Loser. O mizerie. O catastrofă. Până la urmă, din a treia crestătură sângele începe să picure și se scurge pe jos. La baie, prin sufragerie, prin holocătărie... Stropi mărunți. Mă uit pe jos fascinată. Sunt perfect rotunzi. O formă perfectă. Rubinii. O culoare perfectă. ”Roșu aprins - colorează-mi tăcerea” (Luna Amară – ”Roșu aprins”). Nu șterg nimic pe jos, nici pe mână. Vreau să vadă toată lumea, să știe că sufăr. Tăietura nu mă doare deloc, nu e nici periculoasă, dar e cât de cât de efect. Un semn exterior pentru o durere interioară. Încerc să convertesc suferința psihică într-una fizică. Ar fi mult mai ușor așa, dar nu, nu se poate. Nici măcar să îmblânzesc puțin durerea interioară. Ce ridicol, cerșesc atenție, mă victimizez și proiectez frustrarea asupra celor din jur. Un joc primejdios. Poate că trebuie să accept durerea interioară, fără rezerve și artificii. Mă uit la semne și la sângele închegat de pe mână (pe care nu l-am spălat): seamănă cu niște litere chinezești mari, stacojii. Parcă ar conține un mesaj secret. Aș putea să-mi citesc în ele viitorul. Care viitor? Sângele închegat s-a crăpat și se scutură acum. Litere în curs de descompunere, mesajul se șterge singur. Panta rhei (totul curge). Mai exact, cel puțin pentru mine, totul se șterge.

Chiar și răul pe care l-am provocat celor din jur din frustrare? Ei nu mi-au greșit cu nimic. Poate că Dumnezeu mă înțelege și mă iartă, dar oare îi place atitudinea asta? E un exemplu bun? Ajută cuiva? Cui prodest? Și sunt atâtea probleme mai importante, mai serioase pe planeta asta, iar eu, egocentrică și masochistă, am rămas captivă în durerea mea, doar parțial comunicabilă. Îmi vine să intru în pământ de rușine. Îmi voi cere iertare. Chiar acum. Trebuie să învăț să exorcizez demonii frustrării.

Winston (din ”1984”, Orwell) cumpărase de la un bătrân anticar un presse-papier vechi de cristal cu coral. Îl privea vrăjit. Putea să zărească acolo, prin el o altă lume: una mai umană, mai liberă, mai ludică, mai inocentă, mai fericită, o lume plină de dragoste, lumea răvășitor de tandră a trecutului (fie el și idealizat), în care clopotele de la St. Clement’s cântă ”Portocale și lămâi”. O lume altfel. Total diferită de cea a lui Big Brother. Când Winston și Julia au fost arestați, agenții au spart presse-papierul de cristal cu coral. O lume întreagă sfărâmată: trecutul, nostalgia, memoria, umanitatea, dragostea, visele ... Mie mi s-a părut cel mai trist moment al poveștii. Și cel mai frustrant. Aș da orice să găsesc măcar un ciob din presse-papier prin care să putem întrezări, măcar pentru o clipă, o reflexie a acelei lumi interzise, pierdute pentru totdeauna. Pentru totdeauna? Nu știu sigur. Voi încerca să găsesc un ciob din presse-papier. Îl voi căuta și, dacă nu-l voi găsi, îl voi reinventa.