Examen cu Big Brother (X). Misterele de pe Solaris, portalul infernal al lunii pline și ”Oda Bucuriei”... dozate cu paharul mic de tărie

Am revăzut recent ”Solaris”, filmul lui Andrei Tarkovski. Mi s-a părut, ca de fiecare dată, răvășitor și înălțător. Incredibil, halucinant modul în care reușește Tarkovski să reflecte sacrul și întâlnirea cu el. Mysterium tremendum: teamă și atracție irezistibilă. O planetă misterioasă: oceanul său creează proiecții (materializate) ale conștiinței savanților care o explorează. Bântuiți de aceste proiecții, unii savanți se gândesc să distrugă oceanul, bombardându-l cu raze X. Ființe dragi dispărute apar și reapar în stație în mod bizar. Ființe cu care savanții de acolo au avut conflicte nerezolvate (pe pământ). Comunicarea e aparent imposibilă, dar aici mai e o șansă. Dragostea, regăsirea, învierea sunt permise. Cine suntem? Ce vom deveni? Ce e real și ce e imaginar? Ființa generată de ocean, ”Hari”, nevasta psihologului Kris (care în realitate se sinucisese fiindcă se simțise abandonată), revine și vrea să se apropie de nou Kris, își dorește să fie iubită. Se izbește și ea de Ziduri: teama și suspiciunile lui Kris, neînțelegerea venită din partea altor exploratori, propriile sale spaime legate de identitatea și evoluția sa. Vrea să devină umană și să fie iubită, dar e respinsă chiar de Kris inițial. Apoi Kris mulțumește planetei pentru încercarea de a comunica cu el sub forma noii ”Hari” și încearcă să reia/construiască o relație cu ”Hari”. Poate merge mai bine ca pe pământ. Dar ”Hari” se sinucide (mai exact se autoneutralizează, căci altminteri se putea regenera rapid și reapărea) când neînțelegerile și certurile se întețesc și când conștientizează perspectivele: îi e rușine de ce ar putea deveni. Îi e rușine că ar putea fi om. Și un alt savant de pe stație se sinucisese din rușine. Kris e totuși iluminat, își regăsește umanitatea, acceptă misterul planetei și nu mai vrea să o distrugă. E nevoie de mister, de taină, de sacru, iar acesta e fragil (precum Camera din Zonă din filmul ”Călăuza”, tot al lui Tarkovski), poate fi oricând anihilat (de raze X, bombe sau altceva... ca gazele de șist).

Sacrul trebuie protejat, nu are Ziduri să-l apere. Este deschis, dar tocmai de aceea extrem de vulnerabil. Solaris (la fel ca și Camera din Zonă) poate fi oricând aruncat în aer. Planeta nu e un monstru, noi suntem. Ar trebui să ne sinucidem de rușine. Asta dacă am înțelege. Suntem, de regulă, niște proști. Nu pricepem nimic (nici chiar savanții). Kris alege însă până la urmă altă cale: să comunice cu planeta. Pe măsură ce se deschide, încearcă să comunice și explorează tot mai mult, Kris se regăsește pe sine și se eliberează. După asta, Kris se poate întoarce pe pământ. Finalul rămâne echivoc (misterul nu trebuie doar să rămână, ci să se și îmbogățească, să ”sporim a lumii taină” ca la Blaga): Kris poate că s-a întors pe pământ, dar mai e un ”Kris” (care ”Kris” – originalul în curs de umanizare/solarizare, o copie în curs de umanizare/solarizare?) pe o insulă în ocean, unde e reprodusă casa tatălui său. Pe insulă, ”Kris” e fericit, e alături de ”tatăl” său, la casa din copilărie.

Comparativ cu infernul, paradisul e mai personal, mai individualizat (în funcție de dorințele și conștiința fiecăruia), mai exact localizat în spațiu și timp (știm unde e Solaris, Camera, Zona, știm precis zilele, orele și minutele când am fost fericiți), dar nu al unei singure persoane: implică minim doi, deci, dragoste. În infern, da, suntem adeseori singuri, iar infernul e mai puțin personalizat (chiar și Camera 101 din ”1984” a torturilor individualizate mai curând reia arhetipuri ale unor spaime universale) și mai difuz. Solaris ne redă dragostea și speranța. Acolo putem respira. Dar poate fi oricând distrus. Dacă noi lăsăm să fie distrus, suntem și noi vinovați. Dar ne dăm noi seama de asta? Să-l apărăm. Măcar că avem acolo o sursă de aer proaspăt. Un fel de Solaris sau Zonă (spațiu sacru expus potențialelor distrugeri) este și Vama Veche - amenințată acum de exploatarea gazelor de șist prin metoda fracturării hidraulice.

În Camera din Zonă (golfulețul nostru din Vamă) se află un portal care se activează când e lună plină. Întotdeauna mi-am dorit să trec prin el. Încă de când aveam 3 ani, priveam fascinată, cu teamă și dor în același timp, luna plină cu dâra ei peste ape. Mysterium tremendum. Sentimentul sacrului de care vorbeam mai înainte. Drumul către Solaris, către Camera din Zonă. Promy crede că portalul e unul al timpului pe care aș putea să-l folosesc, deși mai întâi trebuie să-l verifice el dacă e bine calibrat. Poți să călătorești în timp teoretic înainte să te fi născut (nu în timpul vieții tale sau în viitor pentru că acesta nu există/nu a fost încă creat). Deci, pentru Promy nu prea e cine știe ce portalul: el s-ar întoarce undeva pe vremea dinozaurilor (nu că n-ar mai fi dinozauri și acum). Și, oricum, el a văzut cam tot și nu prea cred că mai are chef să vadă... a văzut prea multe, nu prea puține. Are și o memorie enervant de bună, uneori cred că ar prefera să fie amnezic.

Promy verifică portalul și se convinge că e unul al timpului, deși nu e calibrat cum trebuie. Nu prea are timp să-l seteze corespunzător, așa că mă lasă să merg într-o seară la Woodstock fără să-l calibreze în prealabil. Deschide poarta timpului și îmi face vânt înăuntru. A doua zi, mă întreabă cum a fost, dar eu nu mai știu nimic. Ce-i drept, după o noapte la Woodstock nu e surprinzător, iar el e discret, nu-mi mai pune alte întrebări. Poate că inorogul meu tatuat pe spate a tras un vânt cu cine știe ce aromă mai mult sau mai puțin recomandabilă. Apoi, în altă seară, îl rog să mă lase să merg la recital Chopin la contesa Marie d’Agoult. Vreau să-l aud când cântă studiul nr. 13-I în la bemol major din ”Douze etudes op. 25”, dedicat contesei Studiul nr. 13-I în la bemol major din ”Douze etudes op. 25” – Chopin . Asta nu-i chiar așa simplu: îmi trebuie invitație specială, corset, rochie cu crinolină, coafură, bijuterii, trăsură. A, și pe inorog trebuie să-l dau cu fond de ten, cremă corectoare și pudră, cum să merg cu tatuaj la recepție în secolul XIX? Iar ”pufăitoarea” (țigara electronică) trebuie s-o las acasă. Aoleu, să-mi pun corset, să acopăr tatuajul cu fond de ten și să las ”pufăitoarea” acasă? Ce discriminare! La Woodstock nu plecasem cu altceva la mine în afară de o sticlă de Stalingrad. Iar George Sand, scriitoarea, iubita lui Chopin, umblă în pantaloni. Până la urmă, de dragul lui Chopin, fac toate aceste concesii, bombănind, iar Promy se ocupă de pregătirile necesare. La întoarcere, la fel, nu-mi aduc aminte nimic. Promy nu știe exact de ce, poate, într-adevăr, portalul nu e bine calibrat. Va căuta o soluție.

Într-o seară, Promy se apucă să verifice din nou portalul și să-l calibreze. Îmi face și o telecomandă șmecheră, argintie ca luna plină, personalizată, cu touchscreen și senzori speciali de detecție: pot vizualiza pe ecranul ei destinațiile și seta parametri călătoriei în timp. Mie mi se pare cam de fițe, dar îi mulțumesc și o iau. Tehnologie, nu magie. El continuă să calibreze portalul, vrea să funcționeze în parametri optimi. Deodată, în timp ce perfecționează setările, descoperă o a doua poartă și mă cheamă să-mi arate. De asta nu avea habar. Nu-mi recomandă să intru eu de capul meu, mai bine se uită el mai întâi. Așa că se avântă pe Poarta 2. Reapare după 5 secunde, complet schimbat la față. Alb ca varul și tremurând îngrozitor. Se clatină. Mă trec și pe mine frisoane când îl văd. Nici nu poate să articuleze vreun cuvânt. Are lacrimi în ochi. Oare ce poate să-l sperie pe Promy așa?! Când își mai revine un pic, mă avertizează să nu intru pe Poarta 2. Cer detalii. De ce să nu intru? Păi nici el nu a putut rezista acolo mai mult de câteva secunde. Am văzut, dar ce e acolo? Cu vocea întretăiată, încă tremurând, îmi spune: urletul de durere al planetei. Care planetă? Pământul, doar n-o fi Gliese. Nu e ”Oda Bucuriei” din Simfonia a IX-a de Beethoven. Nu e muzică, ci un fel de camera 101 multiplicată parcă la nesfârșit. Cutia Pandorei. ”Dark side of the moon”. Nici el n-a putut suporta mai mult. Dar Dumnezeu ascultă asta non-stop. Cine a lăsat așa ceva, un urlet al infernului (fie el și de pe pământ) în paradis, în Camera din Zonă? Big Brother, Promy? Doamne, Ile, de când ai fost posedată de fantome, parcă nu mai știi să-ți folosești rațiunea, vezi peste tot teoria conspirației, în curând o să cazi în deriva semiozei hermetice! Sensul alunecă la nesfârșit și o să ajungi și tu ca ăla, Rene Guenon să descoperi paradisul sau infernul într-un supozitor. Cine să-l lase? Poate că Iisus a vrut să-mi împărtășească mie ceva din experiența sa, iar indirect și ție, deși e cumplit de greu să empatizezi și să înțelegi. Eu măcar încerc un pic. Poate că vrea să nu uităm, chiar și în paradis. Și să lucrăm în echipă: uite, ce se întâmpla dacă intrai singură acolo? Ai fi murit pe loc. Cred că ai dreptate, Promy. Mi-e milă de oameni, de tine, dar mai ales de Dumnezeu, cât trebuie să suporte săracu’! Nu e el de vină. Ar fi trebuit să se audă ”Oda Bucuriei” prin portal. Noi producem tot răul de acolo. La urma urmei, Big Brother nu e ceva abstract, simbolic. Sistemul e creat de și compus din oameni. E chiar foarte concret. Noi suntem Big Brother. Fiecare dintre noi.

A doua zi, mă înfurii. Paradisul s-a dezvrăjit. A dispărut toată magia. N-o să mai pot privi luna, darămite să trec prin portal. Cât de mult îmi dorisem asta! Mă așteptam să fie ceva magnific, feeric - gen castelul elfilor din Lothlorien (”Stăpânul inelelor”), înălțat în arborii de mallorn cu frunze de aur nemuritoare, neatinse de entropie. Nu e nici paradisul multicolor cu rozete, îngerași (fie și cu hijab), floricele și păsărele de la Muzeul de Artă Modernă din Teheran... Să rămână măcar misterul de pe Solaris, misterul din Camera din Zonă. N-o să mai pot înota la lumina lunii: e mai rău decât dacă m-aș juca pe lângă închisoarea șahului și aș auzi urletele celor torturați, cum făcea soțul în copilărie. De ce trebuie să fie poarta infernului (indiferent dacă e produs de noi sau nu) în paradis? Bine, luna are două fețe, una întunecată și alta luminată. Paradisul și infernul vin la pachet. Coincidentia oppositorum. Logic. Dar nu putea să fie infernul în altă parte, în portalul de la minimarketul de vizavi de blocul meu, de exemplu? Cum, Ile, la minimarket? E în locul cel mai important pentru tine. Încă o dovadă că Dumnezeu nu lucrează prin magie. Pretty realistic, isn’t it? Mi-aș fi dorit un pic de magie. ”Papagalul roșu” al lui Kirkegaard. Magie de paradă, senzaționalism de tabloide, spectacolul de bâlci al miracolelor. Poate mă duc să o caut la vrăjitoarele Melisa și Vanessa, adevăratele regine ale magiei: ele îmi spun numai ce vreau să aud și-mi dau doar paradisul cu floricele și păsărele. Sau o să apelez la Senzaționescu (să-mi dea măcar ăia 20000 de Euro), la Gigi Becali (să-mi arunce bani de pe Maybach) ori chiar la Kim Jong-Un pentru o paradă comunistă (că n-am mai văzut de mult și mi-era dor).

Cine poate să lase urletul ăla infernal în paradis? Cine poate să fie atât de tâmpit să asculte așa ceva non-stop, să iubească atunci când e urât, să ofere suport deși nu primește niciun feedback, să se izbească de Ziduri până se face praf pentru niște yahoos, niște sălbatici ignoranți sau - și mai rău - distructivi? Dumnezeu. Dacă nu ar fi nemuritor, cred că s-ar sinucide din disperare și rușine. S-ar autoneutraliza. Ca ”Hari” din Solaris. Și eu de ce aș vrea să mă iau după El? Cât de tâmpită sunt? Nu am nevoie de nimic de la Tine, să vi le luați pe toate înapoi, inclusiv telecomanda aia de fițe și presse-papierul de cristal cu coral albastru din Ataraxia, de pe Gliese. Portalul ăsta e o oroare. Îl voi închide. Nimeni nu va mai intra acolo, nici măcar Promy. Arunc telecomanda în Marea Neagră. Sunteți niște tâmpiți. Iisus, cel mai tâmpit dintre toți – cu cele mai stupide idei și sacrificii. Promy – a doua cea mai tâmpită persoană din univers după Iisus, nici măcar nu-i om, ci titan. Vă meritați soarta. Comunicarea e imposibilă. Empatia nu există. Dragostea e o iluzie sfâșietoare. Trezirea, Ile! Vă urăsc! Plângeți, nu-mi pasă! Nu-mi mai e milă de voi, dimpotrivă, o să mă piș pe mine de râs. Plângeți, n-aveți decât. Voi savura lacrimile voastre.

Aș arunca tot universul în aer, nu mi-ar părea rău, totul e putred. Pentru început cred că o să învăț să fabric bombe puturoase ca fi-miu și o să vi le arunc în față. Pregătesc prima bombă puturoasă, dar cineva o interceptează, exact când fac primele experimente de lansare. Hercule (Her), prietenul, fratele de cruce al lui Promy, cel care a ucis vulturul și l-a eliberat pe Promy. Ce dracu’ vrei și tu, Her? Ești un poponar (toată ziua te ții după Promy), un aurolac, un drogat, un gunoier, un grăjdar (fie și la Augias), cel mai tâmpit sclav al celui mai tâmpit stăpân, Euristeu. Her râde de face pe el. Îl distrează foarte tare etichetările. Dacă crezi că ai venit să-l salvezi pe Promy, a doua cea mai tâmpită persoană după Iisus, ăla care nu e nici măcar om, ci... gay (ca tine), să știi că nu-ți mai iese de data asta. Cară-te! Her râde iar în hohote. Cum ai zis că sunt eu? Dar Promy? Ce tare! Dar să nu te mai aud niciodată că strigi: ”Help, Promy, help! Help, Jesus, Help!”. Cât de tâmpită poți fi tu, Ile să chemi în ajutor asemenea tâmpiți? Ha-ha-ha. Să-ți ceri imediat iertare.

Dintr-o dată, mi se face rușine. Atât de rușine că m-aș arunca în portal. Îmi cer iertare tuturor, deși știu că nu merit. Poate că e mai bine să nu vă mai deranjez, uite, vă iubesc 5 minute și apoi vă urăsc. Vă dau înapoi toate darurile, bine, telecomanda o luați voi din Marea Neagră, dacă n-au mâncat-o deja rechinii. Presse-papierul l-aș fi spart, dar nu se poate. Doamne, mă zgâlțâi cu revelații de-astea mai rău ca Pink Floyd și Orwell la un loc, de mi-a sărit și mie ficatul ca lui Promy, mi s-au sucit toate organele, scuip sânge otrăvit de ketchup și telenovele, elimin pietre cât blocurile de sticlă de birouri care amenință fundația bisericilor-monument (ca blocul Millenium de lângă Biserica Armenească) și mi-a ajuns ultimul neuron sub călcâiul stâng. Îmi pare rău, dar nu cred că vă puteți baza pe mine. Promy nu spune nimic, dar mă sărută și mă îmbrățișează. Foarte strâns. Are și ochii umezi. Fosforescenți iar ca ochii extratereștrilor rebeli din Dune și precum coralul albastru din Ataraxia de pe Gliese. Ce-i asta, așa mă pedepsește el? Eu fac prostii și el... Nu am avut dreptate că el și Iisus sunt cei mai tâmpiți?

Era bine că se jucau copiii pe lăngă închisoarea șahului, Ile. Copiii trebuie să se joace. E bine și că spun povestea închisorii. Povestea nu trebuie uitată, iar copiii spun întotdeauna adevărul, știi ”Hainele cele noi ale împăratului”. Iar închisoarea e acum în ruină. Zidul s-a prăbușit. Luna are două fețe. Drumul spre paradis trece prin infern. Fără descompunere și moarte, nu există înviere. Acceptă suferința. Cu misterul ei. Gândește-te cât de mică e suferința ta față de ce are de suportat Dumnezeu. Vrei să te duci la Melisa și Vanessa cu ăia 20000 de Euro de la Senzaționescu ori cu banii aruncați de Gigi Becali din Maybach? Vrei paradisul artificial de la Muzeul de Artă din Teheran sau pe cel comunist festivist din Coreea de Nord? Toate astea sunt false. Putrede, moarte. Dumnezeu te iubește și te respectă prea mult ca să-ți ofere asta. Îți dă ”Calea, Adevărul și Viața”.

Un val de căldură și de emoție mă cuprinde. M-ați copleșit cu fericirea și iubirea voastră. Mi-ați oferit prea mult. Intru în stare de șoc și voi știți ce prostii pot face eu atunci. O să mă topesc de atâta iubire... măcar de-aș ajunge și eu un strop din oceanul de pe Solaris. Dacă se poate, aș vrea fericire cu porția: ”cu paharul”cum e în ”Cum s-o-mpărțât norocu’”. Cu paharul mic de votcă, pe jumate plin: 25 de ml de fericire. Da’ știu că tu nu cuantifici asta, Doamne. Apropo de Solaris, mi-e teamă pentru el, așa deschis și expus cum este. Și Vama Veche-Zona e vulnerabilă în fața gazelor de șist. Să nu dispară, odată cu spiritul lui Promy și spiritul tău. Acum vă iubesc iar, Promy. Și pe tine, și pe Dumnezeu. Până la soare, cum se zice în manele. Pentru următoarele 5 minute. Promy îmi spune la ureche, fără să-mi dea drumul din îmbrățișare: ”Eu te iubesc până la Solaris, pentru totdeauna. Am încredere în tine, Ile”. Logic, nu?


Și cine a zis că nu se aude ”Oda Bucuriei”? Păi, s-o ascultăm și s-o cântăm!
 ”Freude, schoener Goetterfunken, 
Tochter aus Elysium, 
Wir betreten feuertrunken, 
Himmlische, dein Heiligtum”… 

Mai tare un pic! Oda Bucuriei, Simfonia a IX-a – Beethoven