Examen cu Big Brother (30): Ning flori de liliac peste stigmatele noastre milenare, binecuvântate

”Nani, nani, puiul mamii / Nani, puișor / Mami îți cântă încetișor / Mami îți cântă cu dor”. Pe malul oceanului violet de pe VJ45, inhalez adânc briza. Bizar, are un miros intens și tulburător de liliac. Copilul meu, Alex, plânge, ne-am certat la București. Acum îl văd iar mic ca pe vremea când era doar un bebeluș. Plânge, se agită, dă din mâini și din picioare, iar fața lui e roșie, transpirată și schimonosită de parcă tocmai l-ar fi văzut pe Ronnie, clovnul de la McDonald’s care îl îngrozește. Îl iau în brațe, îl dezmierd și-l strâng la piept. Lipit de sânul meu, tace imediat, ca printr-o vrajă. Desfac cămașa și-i dau să sugă. Gâdilatul buzelor lui delicate ca niște petale de liliac, mă electrizează ușor și mă face să râd. La sânul meu, copilul se alintă, gângurește fericit și adoarme imediat. Îi cânt mai departe încetișor, aproape șoptit, ”Nani, nani, puiul mamii”. Ne topim unul în altul, tandru și dulce ca-ntr-un ocean violet, calm și infinit. Nimeni nu-l poate desprinde de mine, simt că e o parte din mine, așa cum și eu sunt o parte din el. Suntem una și aceeași persoană. Comuniune ca în momentul împărtășaniei. Unitate indisolubilă. ”Tat tvam asi”.

Brusc, îmi dau seama că trupul meu emană acum o aromă de Maretti cu pizza și havane cubaneze pe care mireasma amețitoare de liliac nu o diluează, ci, dimpotrivă, o intensifică brutal, răvășitor. Sânii mei se retrag până rămân din ei doar sfârcurile, spatele devine mai lat și mai puternic, pielea – mai albă și mai lucioasă ca de marmură, iar pe corp îmi văd cicatricile, semnele binecuvântate ale sacrificiului: urma pironului pe piept și cea a ciocului vulturului în dreptul ficatului. Tresar cutremurată, mi-e teamă să nu-l scap pe Alex cel mic din brațe. Dar continui să cânt ”Nani, nani, puiul mamii”. Cu vocea lui Promy.

Apoi, imaginea se schimbă: zeița Temis, îmbrăcată într-o rochie lungă, simplă, albă, cu părul ei lung, negru ca abanosul, fluturând în vânt și ochii săi mari, adânci, melancolici, umbriți de gene lungi, arcuite (moșteniți și de Promy), plimbându-se desculță, în zori, la marginea unei păduri de pini, într-o poiană smălțuită de clopoței violet. Iarba înrourată îi mângâie glezenele fine de gazelă. Chipul ei surâzător iradiază o lumină blândă și liniștitoare, irumptă parcă dintr-o altă lume. Îl ține pe bebelușul Promy în brațele sale albe ca zăpada, îl leagănă ușor și-i cântă ca să adoarmă. Are o voce nu doar frumoasă, ci și surprinzător de caldă pentru o zeiță. Promy o privește cu ochi negri, mari și inocenți de copil din tablourile lui Tonitza și se lipește de ea, zâmbind și căutându-i jucăuș sfârcul cu buzele trandafirii. Sunt absorbiți amândoi de oceanul violet de clopoței, în lumina aurorală. O lumină pură și sfântă, de început de lume. Ba nu, încă se mai aude muzica, zeița cântă acum în română ”Nani, nani, puișor!”, are zdrăgănele multicolore la gât (ca cele de pe tarabele din Vamă) și poartă blugi decolorați ca mine. Iar vocea e a mea!

Înainte să apuc să mă dezmeticesc, o nouă imagine se conturează: Promy cu Deucalion bebeluș în brațe. Îl alintă, îl leagănă și-i cântă un cântec de leagăn străvechi, grecesc cu vocea lui caldă și puternică. Apoi se aude ”Nani, nani, puișor!” în română, interpretat de mine, iar brațele albe, de marmură ale lui Promy devin ale mele. Deucalion cel mic mă privește cu ochi albaștri-verzui, mari și luminoși, iar părul îi strălucește ca o aură. Va fi un sacrilegiu dacă-l ating? Îmi apropii fața de obrăjorii lui ca de porțelan și-i sărut, iar șuvițele bogate, blonde, ușor ondulate ale lui Deucalion cel mic, desprinse parcă din tablourile maeștrilor italieni renascentiști, îmi dezmiardă chipul ca niște raze de soare. Deucalion râde zgomotos. Și apoi râgâie.

Cred s-a făcut timpul de băiță, nu de alta, dar răsună plaja, oceanul și văzduhul de cântecul ”Baie, baie, tra-la-la!” (un apel la abluțiune, cu efect antientropic garantat), urmat de cel care ne istorisește povestea atingerii purității: ”Am curul curat / Am scăpat de căcat / Sunt un tip fericit / Uite c-am reușit! / Mami m-a curățat / Și-am scăpat de căcat!”, interpretat atât în română, cât și în greaca veche de mine, Promy sau zeița Temis, iar bebelușul din cădiță care stropește și râde e când Alex al meu, când Promy, când Deucalion. Se vede că planeta VJ45, asemenea lui Promy și Her, are simțul umorului, foarte necesar pentru supraviețuire.

Aerul încărcat de parfumuri vibrează ca electrizat. Valurile oceanului violet trec peste noi, line și mângâietoare, închizându-ne într-un cer magic protector.

***

Pe plajă, Pira își desface părul blond, bogat și mătăsos, lung până la genunchi, perfect îndreptat cu placa (cred că a luat exemplu de la Promy). Îl lasă să fluture în vânt. Nu apuc să-i admir prea mult părul, căci aud deodată o voce susurătoare de sirenă:

– Ile, vino! Hai în apă!

– Haide, Ile, du-te! Te cheamă VJ în apă, îmi zice și Pira.

– Pe mine singură? Nu veniți și voi?

– Nu, te-a chemat pe tine. Du-te! insistă Pira.

– Trebuie să mă duc?

– Nu neapărat, nimic nu e obligatoriu aici. Dar cred că ar fi bine pentru tine să te duci, îmi spune Pira, zâmbindu-mi cu subînțeles și dându-și părul lung peste umărul drept.

Mă uit câteva secunde, ușor surprinsă, la tatuajul Pirei de pe spate, abia descoperit: are un fluture uriaș, cu aripi dantelate, conturate cu purpuriu și pictate în interior cu modele unice, multicolore, lucrate parcă în filigram. Parcă înainte, cu câteva luni în urmă, când veniseră să voteze amândoi la primele alegeri libere din Olimp, nu era. Unde l-o fi făcut? Și ce modele sunt desenate pe aripi? Dar acum nu mai pot sta de vorbă, oceanul mă cheamă. Pira, Promy și Deucalion îmi fac semn de la revedere cu mâna și surâd.

La mal, am ceva ezitări. Dacă apa e rece? Eu dârdâi la temperaturi sub 29 de grade Celsius. Ciudat, apa e caldă ca la duș și violetă precum florile de liliac. Îmi fac curaj și mă avânt în ocean. După ce înot până departe, în larg (cel puțin după calculele mele), mă gândesc să mă întorc, dar aud aceeași voce susurătoare de sirenă: ”Uită-te, jos, la picioarele tale, Ile”. Cum nu am simțit să mă fi ciocnit de ceva, mă las la fund ca să explorez oceanul. Acolo, întuneric adânc ca-n burta unui Leviathan. Dacă m-a înghițit unul? Să-l strig pe Promy? Din fericire, nu trebuie să caut mult, văd aproape imediat ”luminița de la capătul tunelului”: scânteiază atât de intens că și Madame Dezastru (orbecăind fără ochelari în burta unui Leviathan) le poate găsi. Un coif și un inel de aur. Coiful Brunnhildei (cu funcție de teleportare și de metamorfozare) și inelul nibelungilor, inelul puterii! Nu, astea nu-mi trebuie mie. Nu am nevoie de putere, nici nu mă omoară curiozitatea, ce bine că sunt în fundul oceanului, acolo e locul lor. Dar dacă aș încerca totuși coiful Brunnhildei? Ca să intru mai bine în pielea personajului, când oi mai scrie despre ea. Albă la față, cu mâini tremurătoare, iau coiful și mi-l pun pe cap. Incredibil, îmi stă ca turnat, credeam că e prea mare pentru mine. Schițez și câteva mișcări de luptă ca o walkirie adevărată. Doar sabia Nothung îmi mai lipsește. Înainte să rog coiful să mă teleporteze la mal pentru că sunt, oricum, foarte istovită, zăresc o nouă luminiță pâlpâind în beznă. Ce bine, poate că e o lanternă frontală puternică a vreunei sirene care o să mă ajute să mă orientez, căci nu vedeam mai nimic. Dar nu, nu-i o lanternă, ci o sabie de aur, strălucitoare și tăioasă ca razele laser, care mi se înfige drept în față:

– Ile, dă-mi coiful imediat! strigă Brunnhilde cu o voce ce seamănă suspect cu a mea.

– Î-î-î-mi ce-ce-r s-s-cu-cu-ze, am vrut doar să-l probez, îngaim eu. Te rog să-l iei, nici eu nu vreau să-l țin. Ia-l!

Congestionată la față, Brunnhilda trage de coif cu brațele ei vânjoase, cu toată forța ei de walkirie, dar nu reușește să-l desprindă cu niciun chip, oricât s-ar strădui.

– În acest caz, trebuie să te decapitez, Ile.

– Ceee?

– Asta e, îmi pare rău, dar trebuie să te decapitez ca să-mi iau înapoi coiful, îmi spune Brunnhilde pe un ton aparent calm și detașat, în timp ce ochii ei mari, albaștri capătă o strălucire feroce.

– Nu, nu se poate! Ai grijă, Brunnhilde, te afli în burta unui Leviathan. Să nu-l spinteci cumva! E o specie protejată. Și, în plus, te vede Obama.

– Nu mai pot eu de Obama și de Leviathani. Îmi pare rău, nu o să dureze mult, eu sunt expertă, iar sabia mea e bine ascuțită și de calitate, nu-i prostie chinezească, a fost lucrată chiar în Walhalla. N-am ce face, am nevoie de coif.

Sabia Brunnhildei se apropie suspect de mult de gâtul meu și tăișul ei lucește orbitor, halucinant lângă vena mea jugulară. Îl privesc în transă, paralizată. Fruntea mi se acoperă de broboane reci de transpirație, iar tâmplele îmi pulsează. Aș vrea să-i mai zic ceva Brunnhildei, dar cred că e prea târziu, iar limba mi-a amorțit oricum. În ultima fracțiune de secundă, îmi aduc aminte că acest coif mă poate teleporta acasă și-l rog s-o facă.

În sfârșit, acasă! Cu siguranță, găsesc aici pe cineva care m-ar putea ajuta, titanii se pricep la orice, sunt mai tari ca Brunnhilde sau chiar ca guru TV omniscienți precum Cristian Tudor Popescu ori Monica Tatoiu care te învață tot, de la cum să scapi de deochi, cancer sau de Băsescu la rețete de sărmăluțe, cărți sau divorț. Cum mă așteptam, atitudinea celor de acasă este, într-adevăr, promițătoare. Deucalion, Pira și Promy se tăvălesc pe jos de râs când mă văd cu coiful Brunnhildei pe cap.

– Sabia Nothung și inelul nibelungilor unde sunt? întreabă Promy nerăbdător, privindu-mă cu ochi negri de jar. Nu mi le-ai adus? Doar nu ai luat coiful și ai lăsat sabia și inelul. Asta nu-i cine știe ce afacere! izbucnește Promy, prăpădindu-se de râs.

Tremurând de agitație, cu obrajii în flăcări, le povestesc toată întâmplarea și le cer ajutorul titanilor. Promy se apropie și trage de coif cu toată forța lui. Nimic, coiful nici nu se clintește. Urmează Deucalion și Pira care obțin aceleași rezultate. În disperare de cauză, îl chemăm și pe Bebe inorogul din Olimp, dar și el înregistrează aceleași succesuri. Coiful mi s-a lipit complet de cap. Parcă ar fi o parte din mine, o excrescență naturală a capului, o completare firească a corpului meu, pe care ar trebui s-o accept ca atare.

– Trebuie neapărat să-l dai jos? Uite, dacă nu vrei să te decapiteze Brunnhilde, o fac eu, delicat și igienic, îmi propune Promy râzând.

– Termină, Promy! Mai am nevoie de cap, mă înfurii eu.

– Da’ de ce? Nu capul e cea mai importantă parte a corpului, nu-i așa, Bebe? Tu știi, căci ești houyhnhnm. Sunt altele mult mai importante. Ca de exemplu, curul.

– Tu nici măcar nu ți-ai asigurat curul, deși ți-am zis de o mie de ori, Promy! ripostez eu. Și nu mai râde, nu e amuzant!

– Da’ ce? Tu ți-ai asigurat capu’?

– Promy, în loc să te hlizești, mai bine arunci niște raze laser de-alea de-ale tale (din ochi sau de unde vrei) și spargi coiful!

– Vai de mine, Ile, să distrug un asemenea gadget?!

– Cuuum?! Gadget-ul ăsta nenorocit al Brunnhildei e mai important decât capul meu?!

– Sigur că da. Nu-i așa, Bebe?

– Ba da, de data asta sunt de acord cu tine, apreciez înțelepciunea ta de titan, intervine Bebe, privindu-mă cu aerul lui ușor condescendent și ironic. Plus că Ile n-are asigurare pentru cap. Și la ce vă folosește vouă capul, yahoo-ilor? Nici măcar din punct de vedere estetic nu are vreo valoare: uitați-vă la voi ce fețe palide, șterse, acre expuneți, hm, cel mult, măști de ”smiling faces” în spatele cărora nu-s decât monștri sau, mai rău, nimic. Și nici nu aveți nimic decorativ, măcar un corn ca mine.

Disperată, dau cu capul, mai exact cu coiful de masă. Câteva obiecte (un pahar de cristal verde, o ceașcă de ceai cu fluturași multicolori, pictată de Pira, o solniță în formă de floarea soarelui și câteva farfurii de porțelan smălțuit) se prăbușesc cu un zgomot puternic și se sparg. Aoleu, dacă sunt lucruri scumpe ca cele de pe Gliese?

– Ah, îmi cer scuze! Sunt scumpe? bolborosesc eu.

– Sigur că da. Am dat toată averea noastră pe ele. Nici Obama la Casa Albă nu se poate lăuda cu așa ceva. Acum nu mai avem ce să le lăsăm urmașilor. Poate doar coiful ăsta, cu sau fără capul tău în el. Hei, Ile, am glumit, nu-i nicio problemă, râde Deucalion.

– Cum așa? sare Promy. O lași să strice un asemenea gadget de valoare? Mi-a spart și mie pahare pe Gliese – opere de artă, unice, originale. Mi-a luat zile bune să le restaurez. Unii distrug, alții creează. Din păcate, unele lucruri sunt ireparabile. Presse-papierele sparte, sufletele pierdute, corpurile descompuse, visele furate, viața futută, spune Promy printre dinți, mușcându-și buzele și întunecându-se la față.

– Ba cred că tu ai fost ăla care a spart pahare pe Gliese, erai foarte nervos, asta când ieșeai de sub chador ca să te coafezi, răspund eu înciudată. Cred că și Obama a suferit ceva, el apreciază ca și tine operele de artă, nu i-a lăsat pe băieții de la Led Zeppelin să se apropie de tablourile de la Casa Albă când i-a premiat pentru întreaga activitate. Sunt și ei experți în decorațiuni interioare ca fii-miu. Oops, mi-a scăpat porumbelul din gură!

– Poate papagalul! Tu mi-ai mâncat papagalii din bungaloul verde, eram sigur. Știam eu că fiii și fiicele lui Dracula papă tot, chiar și lebedele din parc din Viena.

– Da, sigur! Nu recunosc decât că am mâncat luna dementă de mentă, cu gust de Mentosan, ceva mai demult și asta ca să te scap de portalul infernului!

– Ba da, voi, fiii și fiicele lui Dracula, haliți tot: lebede, porumbei, papagali!

– Stai să vezi când or invada Anglia 20 de milioane de vampiri după ce s-a dat liber la joburi!

– De ce nu invadați, băi nene, și Olimpul? Să mai preluați din responsabilități. Și, apropo, să știi că am auzit tot când vorbeai ca Vanghelie, chiar dacă eram în grevă sub chador, pe Gliese. Eram prea epuizat ca să-ți răspund, iar erorile mă copleșeau. Mă simțeam ca bunică-ta, Mama Coca, la țară, asediată de greșeli gramaticale, luptând de una singură și murind eroic precum Leonida la Termopile. De-aia nu vroia să meargă la țară. Să știi că, dacă mai vorbești ca Vanghelie, îți fac reclamație. Am și eu drepturi! Bine, mediul rural nu e cu totul de lepădat. Sunt lucruri care îmi plac la țară, în România, cum ar fi Cola, chipsurile și ketchupul din belșug. Am impresia că la țară supa e cu chipsuri, iaurtul cu Cola, iar ciocolata cu ketchup. Fără restricții ca în Olimp, pe vremea dictatorului ăluia, fundamentalistul nutriționist. Ăsta era Her al nostru. Dacă mai ții minte, interzisese toate produsele de fast-food. Ce-ar fi să lansăm o ciocolată cu ketchup originală, targetată pe rural, să spargem piața? Cred că e o idee mai practică decât Startarul, deși cea din urmă, așa hulită și costisitoare cum a fost, a dat rezultate. Dar ia ridică puțin capul, să văd în ce stare e coiful!

– Ile, lasă-l pe Promy să trăncănească de unul singur și vino în apă! se aude iar vocea de sirenă.

Mă ridic și mă îndrept spre ocean, bosumflată, fără să-mi iau la revedere de la titani. Intru în apă și înot multă vreme, incomod, cu coiful cel greu pe cap, bombănind și blestemându-mi viața. În jurul meu, sub un cer imens, violet, fără nor, licărește ușor apa de culoarea petalelor de liliac, iar aerul e îmbătat de parfum. Dar eu n-am chef de nimic, sunt epuizată, mi-am pierdut iar răbdarea, nu s-a rezolvat nimic și aș apela din nou la coif să mă ducă acasă ca să beau un ouzo tare, preparat de Pira și să mă întremez.

– Ile, înoată mai departe! Ai răbdare, se aude o voce insinuantă din adâncuri care-mi face coiful să vibreze.

– Lasă-mă-n pace, VJ! Asta-i o glumă proastă. Am obosit. O să mă întorc.

– Înoată mai departe, Ile! Ai răbdare. Ascultă-mă!

– Cât să aștept, VJ? Până îmi vine numărul de dosar de la Parchet? Și de ce să te ascult pe tine? Mă derutezi. Era să rămân fără cap din cauza ta.

– Cine ți-a pus coiful pe cap?

Da, așa e, eu singură mi l-am pus. Oftez adânc, îmi mușc buzele, strâng din dinți și înot mai departe. Deodată, apa devine din ce în ce mai fierbinte, clocotește, ies aburi din ea. Oceanul s-a făcut parcă de foc, mă pârjolește și mă va mistui curând. Dar Brunnhilde a trecut prin flăcări cântând. Chiar și eu am înfruntat fulgerașele lui Știi tu cine... Zeus când apăram telecomanda de la portal ca să nu ajungă la stăpânul zeilor. Apoi, mi-am dizolvat cele 827 de rădăcini sănătoase și trainice de palmier cu un fel de acid sulfuric, turnându-mi Al-Cola peste ele, nu demult, când căutam Mecca în Exopotamia. Focul e ambivalent, te arde și te carbonizează, într-adevăr, dar, pe de altă parte, te purifică și te iluminează. Acum însă sunt sleită de puteri și nu simt nimic altceva decât mirosul de carne arsă, fumegândă. Mirosul cărnii mele arse.

Mă zbat să mai înaintez un pic, măcar un metru și apoi mă prăbușesc la fund, în burta Leviathanului. Întuneric. Când deschid ochii, nu-mi vine să cred. Am murit și am ajuns în rai? Parcă am pătruns într-o grădină edenică, plină de liliac înflorit. Nu cred că meritam paradisul. O fi vreo greșeală, să le-o semnalez, să le atrag atenția ca să nu mai facă alte erori? Deocamdată, cred că o să mă rezum să explorez grădina. Deasupra mea ning petale violet, lent, la nesfârșit. Flori de liliac îmi alină și-mi mângâie tălpile obosite. Mirosul de liliac mă îmbată, iar oceanul violet, calm și infinit mă absoarbe. Se aude dansul simfonic op.45, partea a doua, Andante con moto de Rachmaninov (http://www.youtube.com/watch?v=nRymxDtMo4U). L-am dansat cândva cu Big Brother, după demisia de la școală. Ah, sper că Big Brotherii n-au ajuns până în grădina raiului. Cu excepția lui Obama, evident. Schițez câțiva pași de vals, gâfâind, simțindu-mi picioarele grele, imobile, incontrolabile, implantate adânc în pământ ca niște rădăcini de palmier din Al-Cola. Dar, pe măsură ce dansez, tălpile mi se dezmorțesc, pașii sunt mai siguri și mai exacți, extenuarea dispare și am senzația că plutesc. Zbor ca o petală de liliac, într-o dulce derivă, fără să-mi mai pese de nimic. Pare perfect. Mai mult ca perfect. Poate o să rămân aici pentru totdeauna.  

Deodată, aud un fâlfâit de aripi, slab, dar insinuant, ca o prevestire a morții. Inimă mă înțeapă, iar ficatul mă strânge ca-ntr-o gheară. O fi ajuns și vulturul în paradis, nu numai Obama? Mi se înmoaie picioarele și mă clatin. ”Umbrei mele i-e frică / De umbrele păsărilor / Mai mult decât / Mi-e frică mie de păsări - / Păsările trec pe deasupra mea / Și nu mă ating / Dar umbra mea se chircește, / Se rostogolește rănită / De ciocul lunecat al unei umbre.” Se apropie, cu aripi uriașe, întunecate de înger al morții, gheare și cioc de oțel. Știu că vine și nu pot să fug, nu am putere să o fac, nici nu am unde să mă duc. E prea târziu. Într-o clipă, paradisul se va preschimba în infern. Să mai număr minutele și secundele? Ascult încremenită fâlfâitul fatal al aripilor monstruoase și închid ochii. Când îi redeschid, văd în palma mea un fluture imens, multicolor ca-n tatuajul Pirei. Palpită din aripi și e strălucitor, de parcă ar fi fost proaspăt pictat în nuanțele curcubeului, iar din aripile tivite cu purpuriu i se scurge vopseaua roșie aprinsă la mine în palmă. Nu, nu e vopsea, e sânge. Îi simt gustul sărat  pe buzele mele.

Fluturele zboară, cu aripile șiroind de sânge, iar eu îl urmez fascinată. Mă conduce către capătul grădinii unde se află un bărbat legat. E gol, geme ușor și se zvârcolește. Din ce în ce mai slab. Când ajung lângă el, nu se mai mișcă deloc, pare mort și are deja o culoare mai violet decât florile de liliac. E legat în lanțuri de argint de un copac, are la picioare și pe creștet ramuri de liliac înflorit și în piept un piron violet fosforescnt, decorat cu cristale Swarovski și ametiste. În partea dreaptă, în locul ficatului, descopăr o cicatrice care iradiază o lumină stranie, intensă, de un albastru ireal ca florile de cactus de pe Gliese. Parcă ar fi urma ciocului unei păsări monstruoase care i-a sfârtecat ficatul. Dar și eu port același stigmat.   

Îi voi smulge pironul din piept, oricât e de decorativ. Dar cum s-o fac? Ce, eu sunt Her? N-am forță de super-erou și sunt, oricum, la capătul puterilor. Să încerc totuși. Trag de el și, surprinzător, i-l scot dintr-o mișcare. A fost destul de ușor, sper că acum va putea respira. Nu, nici urmă de viață. Parcă vrăjită, mă uit la fața lui: are o formă frumoasă, de o armonie clasică, un chip de statuie grecească. Nasul e fin, buzele pline, senzuale, fruntea înaltă, bărbia puternică, părul negru, bogat, strălucitor și gene lungi, arcuite. Păcat că buzele sunt reci și vineții. Să încerc să le încălzesc cu un sărut. Dar dacă sunt otrăvite ca-n povestea cu fata doctorului Rapaccini? Păi, nu eram eu fata care trezea la viață personajele iubite cu răsuflarea ei ispititoare, dulce-otrăvită pentru a le urmări apoi cum agonizează la nesfârșit? Nu a spus așa Alex, intelectualul nostru care l-a scuipat pe Știi Tu Cine? Nu mai știu nimic.

Sunt confuză, nu-mi dau seama dacă e bine ce fac, dar nu mă pot abține, simt o nevoie irepresibilă de a mă lipi de el și de a încerca să-l readuc la viață. Îmi apropii buzele de ale lui și-l sărut. Tresare și deschide ochii negri, mari, migdalați, umbriți de gene lungi și arcuite. Ochi strălucitori ca niște supernove, melancolici de parcă ar ascunde un secret teribil, o profeție terifiantă pe care și-o asumă cu curaj. Ochi în care strălucește sfâșietor, halucinant lumina sfârșitului. Ochi care au scrutat abisurile fără teamă, fără regrete, fără speranță. Ochi amețitor de adânci în care s-a adunat o infinită, milenară oboseală, totuși încă iluminați de iubire și suferință. Ochi în care ura s-a transformat în milă, abandonul în comuniune, chinurile în sacrificiu, iar uitarea în poveste.

Petale violet continuă să ningă hipnotic și lent deasupra noastră, fără oprire. Bărbatul mă privește cu un aer ușor trist, oarecum resemnat, ca și când nu ar fi prima oară resuscitat astfel, ci i s-a mai întâmplat de milioane de ori. Topită de dor și de durere, îl îmbrățișez cu o disperare titanică și-l întreb încet, cu glas întretăiat, fără să mă mai străduiesc să-mi maschez neliniștea, mângâindu-i ușor fața și cicatricele:

– Mi-ai compus valsul ăla în mi bemol major pe care mi l-ai promis? Cel pe care o să-l dansezi măcar o dată la o mie de ani, ca să-ți aduci aminte de mine...

– Da, șoptește el. O să ți-l fredonez. Și o să-l dansăm amândoi chiar acum. Nu durează decât un minut – ca valsul de Brahms care-i plăcea lui Ruți, pisica ta. Mai mult de atât nu pot dansa. Sunt foarte obosit... Dar un minut sper să mai rezist. Fii atentă, nu te mai băga tu să conduci. ”I’m the leader”.