Examen cu Big Brother (40): Un vampitaur, blocat de plăcere, în liftul ”jegoșilor” din Titan

Închinându-mă că am supraviețuit și de data asta proiectului și mulțumindu-i lui Dumnezeu, rămân în București câteva zile în plus pentru a participa la ședința de la școală de început de an. Sunt atât de oboshită încât simt nevoia să iau o gură de aer, așa că-i propun lui Promy o plimbare în parc, la IOR, chiar dacă abia mă țin pe picioare. Cu mașina, doar n-o să mergem pe jos, nici să ne teleportăm. Mai avem noi o plimbare rituală de numărat câinii vagabonzi din jurul blocului, pe care o facem de minim două ori pe săptămână ca să ne dezmorțim un pic după orele de paraliziile liber aleasă la birou, la calculator. Pur și simplu ieșim din bloc și numărăm câinii vagabonzi de pe stradă, unul câte unul. Cu excepția lui Promy. Au mai scăzut ca număr, sunt numai 10-12. Acum voi scoate cățelul.. câinele turbat care a mușcat mâna stăpânului său, pe Al Gore cel rău la plimbare. Fără lesă sau lanț. Îl țin de lăbuță. Promy își suflă bretonul și mă privește cu ochi mari, rugători de cățeluș: ”Nu vreau să mă sfâșie și maidanezii din București. Măcar azi. Mâine e OK.”

Când ajungem la mașină, Promy mă roagă să-l las pe el să conducă și, îndată ce demarează, talpa apasă febril pe accelerație, palmele mari, de un alb marmorean, cu degete fine și lungi de pianist, i se încing pe volan, iar ochii îi strălucesc ca niște supernove: ”La volan mă simt bărbat”, mărturisește cu glas tremurător. În parc e aglomerat, lumea se înghesuie ca la bradul Millenium sau la Black Friday să profite de o ultimă zi frumoasă și caldă de toamnă, nu ai loc nici să împingi un cărucior sau o bicicletă. După o oră de slalom prin mulțime, ajungem în cele din urmă la lac. În timp ce hrănesc liniștită două rațe cu floricele, văzându-l pe Promy cum se strâmbă și se leagănă într-un picior pe marginea lacului, scap punga de floricele în apă, îmi pierd firea și strig impacientată:

– Ai grijă, Promy, apa e infestată! O să te îmbolnăvești.

Promy izbucnește într-un râs hohot de isteric, zguduitor, de se cutremură pământul. Apoi își împletește degetele cu ale mele, mă sărută și, mână în mână, continuăm slalomul prin mulțime. Ceva mai încolo zărim baloanele de ”Bila Zorbing” rostogolindu-se amețitor la vale (împreună cu persoanele aflate în ele):

– Vrei să încerci și tu ”Bila Zorbing”? Ți-e dor de senzații tari? mă interesez eu.

– Nu, Ile, îmi ajunge. Am experiment relativ recent ce înseamnă să fii bacterie probiotică din iaurtul cu Biffidus Essensis. Chiar a fost o premieră. ”Bila Zorbing” nu e mai tare ca asta. Să știi, dacă sexul și politica nu m-au îmbolnăvit destul, vorba mătușii tale, Nana, pot să mă arunc în lac. Oricum, când îi văd pe puștii ăștia săracii, legați fedeleș în baloane, cum se prăvălesc în viteză din vârful dealului, mi se rupe inima, îmi vine să mă postez în calea lor, să-i opresc și să-i eliberez. Nu pot să cred că au mai dat și bani pentru asta.

La întoarcere, contemplăm noul look al liftului meu din Titan. Promy nu trebuia să rateze o plimbare cu liftul, o ocazie unică pentru a experimenta, în câteva secunde, România de azi post-comunistă, cu tranziția ei agitată, haotică și, totodată, sălbatic de sclikitschoasă. Cu câteva luni înainte, liftul era un jaf comunist dintr-un bloc vechi de 50 de ani. În interiorul îngust (de nu încape o sacoșă), slab luminat, pereții cenușii, scorojiți erau scrijeliți cu texte gen „I-a dela Basescu. Sugi pula mue” sau împodobiți cu bilete precum „NU m-ai face-ţi măgolani miserie ân lift, nea-ţi ânbolnăvit din cauza la sticle ţigare siringe scuipat borîtura! NU m-ai arunca-ţi nimica că chiem miliţia, face-ţi curat cu linba şi plăti-ţi amendă!”. Avea doar un ciob de oglindă prăfuită și murdară. Hurducăia, pârâia, hârâia și se oprea brusc, pufnind și bufnind, ca vechea mea Dacie Break în mijlocul intersecției, după câțiva metri.

Acum, liftul a căpătat în interior un aspect olimpian absolut impresionant: este luminat celest și acoperit integral cu oglinzi scânteietoare, de la soare te poți uita, dar la el ba. Bineînțeles, în continuare, mai mult nu merge decât merge și scârțâie la fel de melodios, doar că acum hârâielile sunt contrabalansate de muzică dată la maxim, din anii ’80, pe când și manele? Lipsesc numai cristalele Swarovski din decor. Promy a rămas orbit de atâta strălucire olimpiană și mut de uimire. A descoperit un unic și adevărat, autentic și original produs simbiotic al epocii lui Gigi și epocii lui Ceașcă, un simbol al României de azi și de ieri. Dar oare liftul vrea să fie personaj? Cine vrea să fie personaj în cărțile lui Madame Dezastru? Să-l mai întreb? Vasilică nu are și el drepturi?

Mai nou, a apărut și un anunț pe ușa liftului, la noi, sus, la etajul 9. Colocatarii, scandalizați de faptul că liftul rămâne blocat la nouă, în omnisciența lor divină, ne-au semnalat următoarele, cu sfântă indignare patriotică și mânie proletară: ”Jegoșilor, închide-ți ușa la lift, că tot blocul plătește pentru el. Semnatar: tot blocul” (inclusiv noi, jegoșii de la nouă!) Sau noi ăștia de la 9 suntem excluși ca ”dușmanii poporului”? Al Gore e rău, Al Gore e de vină. Nu mi-am putut ține ciocul... markerul și am transmis un mesaj, pe aceeași coală A4, lipită de ușa liftului: ”Preacuraților, ușa se blochează singură!” Ascultați vocea rațiunii, mai târziu e prea târziu! Asta nu o să șterg niciodată. Am scris cu markerul negru, nu cu pixul care șterge note-fantomă. Și să nu uit să-mi adaug, cu mândrie revoluționară, la lista de etichete ”jegoasa de la nouă”, pe lângă ”nebună”, ”maimuță posedată”, ”femeie născută la PMS”, ”catastrofă”, ”dezastru”, ”vacă proastă”, ”intelectual depresiv”, ”sclavă obraznică”, ”băgăcioasă”, ”Vampi”, ”Fata lui Dracula”, ”golancă”, ”ciumpalacă”, ”homosexual” (care critică mari filosofi, deținuți politici și martiri creștini ca Gigi Becali), ”teroristă” și ”trădătoare”.

Dacă e cineva care arde de nerăbdare să se plimbe cu liftul meu din Titan, cu noul său stil olimpian, pe lângă marele artist care-și fabrică diplome din pielea jupuită a competitorilor, Apollo (acum, din nefericire, aflat sub anchetă și ajuns ”martir”), acela e, cu siguranță, părintele Vrăjitoru. Un mare guru și el, asemenea lui Gigi sau Adi Minune, părintele Vrăjitoru este un exemplar reușit, de succesuri al României postcomuniste, la fel ca liftul meu. Atunci când nu scrie note informative la Securitate sau nu-i snopește în bătaie cu crucea pe jurnaliștii interesați de trecutul său glorios de turnător, el ”deschide cartea” și citește viitorul românilor din toată țara. Din banii de ghicit, a construit o biserică pentru fiul său, un palat cu turnulețe și a investit într-un restaurant și o discotecă. El și liftul meu par făcuți unul pentru altul. Cred că s-ar bloca singur în lift de plăcere. Să-i ceară ”jegoasa de la nouă” în schimb bani de bilet (că acum trăiește, sărmana, din cerșit și popa are de unde...) sau să-i ghicească mai bine, ei și lui Promy, ”dă succesuri și nu dă hapocalipsuri” ca până acum? ”Viitorul sună bine”.   

Apropo, viitorul iar era să nu mai sune deloc. În scurtul timp petrecut la București are loc o verificare de rutină a gazelor. Instalatorul verifică instalația de gaze, aparatul bipăie pe ritmuri de house și dubstep, răsucindu-mi barbar ultimul neuron și făcându-mă să mă hâțân înainte și înapoi, în continuu, ca posedată. Poate că așa trebuie să fie, să mai rezist un pic, oricum am pierdut controlul asupra corpului meu. Nu, nu e bine, se aprinde și culoarea roșie, în semn de alarmă. Instalatorul a observat fisuri și scurgeri, mai avem un pic și explodăm. Calm, zâmbind prietenos, reinstalează instalația de gaze. La sfârșit, îl întreb:

– Vă datorez ceva?

– Viața!

***

După ședința cu părinții, ne întoarcem imediat în Olimp, căci Promy trebuie să se ocupe de organizarea festivalului alternativ ”AER” (Aceasta E Revoluția) și să repete simfonia dedicată lui Marsias, pe care o va interpreta în cadrul evenimentului. Insist ca Promy să-și respecte norma de ”5 minute de liniște” pe săptălună măcar, așa că-i țin o ”predică de Nana” să ia o pauză și să ne uităm la un nou film hollywoodian despre Her, ”Hercule”. Nu merge dacă nu faci presiuni ca fetele lui Obama. Numele filmelor nu e lipsit de relevanță, nici Her n-ar ști că e vorba de el dacă producțiile hollywoodiene nu s-ar intitula astfel. Și au apărut trei filme despre el anul ăsta: ”Legenda lui Hercule”, ”Hercule” și ”Hercule renăscut”. Nu, nu mai vreau să mă gândesc... După ”Ciocnirea titanilor și ”Legenda lui Hercule”, Promy s-a zvârcolit o săptămână, băgându-și singur pumnul în gură și înăbușindu-și strigătele de revoltă. Comparativ cu celelalte, ”Hercule” a fost chiar relaxant. În acest film, eroul nostru luptă în fruntea unei armate de mercenari pentru a-l ajuta pe Cotys, regele Traciei (aflată sub protectoratul lui Madame Hera) să scape de regele invadator Rheseus. Ulterior, după victorie, Her află că regele Cotys e, de fapt, un tiran, deci, se răscoală și eliberează Tracia.

În toată această poveste, aliatul tainic al lui Cotys e tocmai Euristeu, stăpânul lui Her (pentru care Her a prestat cele 12 munci), considerat în film vinovat pentru uciderea familiei lui Her și pentru coșmarurile sale eterne. Astfel, Euristeu ar fi trimis lupi înfometați să-i sfâșie copiii și nevasta lui Her, iar apoi a încercat din nou să-l distrugă pe eroul nostru. Responsabilitățile sunt umane, nu divine. În acest film, practic zeii lipsesc, rămân doar oamenii și oricine poate fi erou dacă vrea. De altfel, Her nu luptă singur, ci are o echipă din care fac parte un hoț (nu Promy, ci Autolycus), o amazoană (Atalanta), un povestitor (Iolaus) și un profet (Amphiaraus). Interesant, rolurile nu sunt fixe, ci mobile și se pot îndeplini alternativ: povestitorul poate deveni militar la nevoie, iar profetul are și el fantezii tanatice ca mine și ca Promy, doar că, de fiecare dată, supraviețuiește inexplicabil. Și supraviețuirea nu e viață.    

Într-o dimineață, la ședință la palat, îl abordez iute pe Her ca să-l întreb ce părere are de film, înainte să apuce să se încuie la budă și să bârfească de zor:

– Salut, Her! Ai văzut noul film ”Hercule”? ”Hercule”, nu ”Legenda lui Hercule” sau ”Hercule renăscut”! Sunt trei filme anul ăsta despre tine.

– Da, măi Ile, și nu-mi pare rău. A meritat efortul. Dacă ”Legenda lui Hercule” m-a revoltat pentru că o aveam înger păzitor și parteneră de luptă anti-tiranie pe nenorocita de Madame Hera, iar în”Hercule renăscut” sunt un alcoolic depresiv, chinuit de coșmaruri din cauza maleficului general/rege uzurpator Nikos, care, din gelozie, m-ar fi drogat ca să-mi... u-u-u-cid familia, ăsta din urmă, ”Hercule” face toți banii măcar pentru scena apoteotică de la final când sare în aer statuia lui Madame Hera, protectoarea Traciei. Inclusiv capul i se desprinde de corp și se face praf. Ah, ce satisfacție! Chiar m-am simțit renăscut.

– Mă bucur, Her. Și eu am exultat când am văzut imaginea descompunerii statuii și... a puterii lui Madame Hera. M-am bucurat și la noi, la Revoluția din Decembrie 1989, când a fost dărâmată statuia lui Lenin. Bună și revoluția la ceva. Haide, mă, Her, ai ajuns alcoolic depresiv, un vagabond care doarme prin șanțuri în filmul ”Hercule renăscut”! Filmul ăla e o mare gogoașă... înfuriată. Ai văzut? Apar și romanii, cred că și naziștii, maleficul general Nikos are cască SS și stemă cu zvastică, nu? Ba chiar și Obama, omniscientul și omniprezentul, travestit strategic într-un hamburger, ca să nu fie recunoscut. Însă, tu, Her, în povestea noastră ai o imagine mai bună. Aăă... cu excepția celei de ”dictator bio”!

– Cine vorbea! O ”nebună”, ”femeie născută la PMS”, ”catastrofă”, ”dezastru”, ”vacă proastă”, ”intelectual depresiv”, ”sclavă obraznică”, ”băgăcioasă”, ”Vampi”, ”Fata lui Dracula”, ”golancă”, ”ciumpalacă”, ”homosexual”, ”teroristă” și ”trădătoare”... ă... ”maimuță posedată, fostă profesoară”! Ce mă distrează etichetele! Chiar mai mult decât filmele hollywoodiene, râde Her.

– Fii atent, dacă îmi zici ”Doamna”, îți spun o ”odă pentru Kim Jong Her” de să mă ții minte. Hai, lasă prostiile astea de filme, du-te la budă să-ți continui seria faptelor eroice, glorioase, adică... bârfele.

– Chiar asta vroiam să fac! Merci pentru înțelegere. E mai bine decât să urmăresc filmele hollywoodiene. O să te bârfesc pe tine acum. Îmi dai voie să-ți zic ”jegoasa de la nouă”? Am auzit că ai o nouă etichetă, se entuziasmează Her.

– Da, Her, cu plăcere. Îmi asum cu mândrie revoluționară și această etichetă!

– Bine, Doamna!

Dar să lăsam acum filmele hollywoodiene, doar nu vă informați de la ele, de la Vocea Rusiei, Russia Today sau de la Antenuțe. Ele sunt doar în scop recreativ, au funcția de evaziune. Observați doar ce bine ne relaxează pe noi. Chiar acum, Promy apare și el pe hol, crănțănind Maretti cu pizza, entuziasmat de parcă tocmai ar fi văzut-o pe Corina Crețu, bomba sexy, amanta lui Collin Powell și comisar european, propusă de el toamna trecută în echipă. Ori poate cele 32 de sticle de votcă câștigate la pariuri, pe care trebuie să i le dau.

– Să vezi ce mai pun la cale, dacă m-o făcut muica titan, așa-mi trebuie. Și lumea vorbește... Vorbește... Vai de mine, ce vreau? Ce mai vreau? Întotdeauna eu aflu ultimul. Fie și dacă e vorba de distrugerea planetei Krypton a lui Superman. Aflu exact când sunt condamnat. Așa s-a întâmplat și cu suporterul Universității Cluj care a ”jignit organul canin”, adică a înjurat un câine polițist la un meci și a fost amendat cu 200 de lei. Eu unul nu jignesc niciodată câini, sunt și eu o biată potaie hăituită și hăcuită de hingheri, care nu-și găsește nicăieri locul. Al Gore e rău, Al Gore e de vină.

Așadar, să-ți zic ce se mai bârfește despre mine, că tot suntem la budă. În timpul unei banale ședințe, atunci când mă concentram asupra fustițelor de balerine din pungi de Maretti, tu, Vampi, profitând că stăpânul Chiron urmărea transpus ”Suleyman Magnificul”, te-ai urcat în brațele lui și l-ai sedus cu nerușinare. Eu unul, de bună credință cum sunt, am crezut că progeniturile rezultate din acest act scandalos (un băiat și-o fată, gemeni) îmi aparțin, îmi dădeau lacrimile când le făceam ecografie și le admiram coarnele, coada, copitele, pigmentul negricios și aripile lor minunate de liliac. Ce titani drăgălași! Ce cornițe, ce copituțe, ce colțișori, ce blăniță, ce codiță și mai ales ce aripioare de liliac! Exact ca mine. Seamănă perfect cu tăticuțul lor, îmi spuneam. Tot entuziasmul s-a volatilizat la un simplu test ADN de rutină, când am descoperit cu stupoare gena de centaur.

Nu, nu se poate! Vampi m-a înșelat. Și ea. O nouă trădare! Durerea m-a copleșit, dar am făcut eforturi să mă smulg din paralizia liber aleasă și să acționez. Atunci, te-am adormit, Vampi (tare, nu, cine ar fi crezut, numai eu îmi dau singur taskuri de-astea imposibile!?), ți-am făcut avort, dar nu am aruncat copiii la gunoi, nici nu i-am mâncat, ci i-am transportat pe ascuns la laboratorul meu secret pe care toată lumea îl știe, începând cu Obama și până la ultimul faun alcoolic. Acolo, salivând de poftă, i-am resuscitat și am început experimentele mele malefice asupra copiilor – centampiri sau vampitauri, nu știu cum să le spun. Le-am amplificat superputerile (de vampir și centaur), le-am accelerat creșterea nu cu pui Proteus, ci cu aripioare crocante de pui de la KFC (le curg băluțele numai când foșnesc ambalajul și efectele sunt remarcabile, au deja 10 metri, mititeii) și i-am făcut regenerabili ca telecomanda ta de la portalul infernului. Apoi îi voi clona și-mi voi crea o armată de vampitauri cu care voi fi stăpânul universului.

Păi, dacă tot universul e al meu, de ce trebuie să-l mai cuceresc? Niciodată nu cucerești ceva care îți aparține. Logic, nu?

Hm, de-asta, cuceritorii sunt niște loseri mai mari ca mine – niște indivizi veșnic nesatisfăcuți, care vor mereu mai mult și nu se simt niciodată acasă. Pe de altă parte, frustrarea mea e atât de mare încât nimic nu mi-ar ajunge. Până la urmă m-aș autodevora ca nenea Cronos, stăpânul timpului. Oricum, nu există nicio compensație pentru ce am pierdut. Dar poate că prin armata vampitaurilor voi demonstra ceva, mă voi impune și, măcar o singură dată, vor corespunde informațiile de la Antenuțe, Vocea Rusiei, Russia Today și filme hollywoodiene cu realitatea.

Mititeii mă recunosc pe mine de tăticuțul lor, tropăie din copite și sâsâie de bucurie, arătându-și colțișorii ascuțiți de vampir, când mă zăresc. Mă ascultă ca pe Justin Bieber. Și nu se tem nici de Nigel Farage, dușmanul vampirilor. Nu contează cine-i face, contează cine-i crește. Îmi fac griji doar să nu rămână cumva blocați în liftul ”jegoșilor” din Titan. Când o să-și vadă frumusețe de colțișori, copituțe și aripioare de liliac reflectate orbitor în toate părțile, mai ceva decât în Holul Oglinzilor de la Versailles, o să rămână muți de uimire și admirație și n-or să mai vrea să iasă niciodată din lift, mai ales dacă o să se pună și melodia: ”Mișcă, mișcă din buric”. Ce-o să mai scuture din șolduri și-o să mai dea din buric! Din fericire, nu cred că le încap în lift nici colțișorii.

Toată lumea a văzut ce fac la laborator, inclusiv stăpânul Chiron care urmărea ”Suleyman Magnificul” și toată lumea poate să depună mărturie, căci Obama se uită și nu vede. Toți pot jura pe Mecca, Al-Cola, Al-Cool, Styx, Olimp, stăpânul Chiron sau constituție dacă trebuie. Însă nu cred că o să riște: dacă nu se tem de blestemele mele, le îngheață sângele în vine când vampitaurii își scot colții însângerați, dau din aripile de liliac și bat cu copitele de centaur în podea de se cutremură pământul. Aha! Zdreanță, cârpă, pămpălău, jeg și degenerat, dar malefic! Bine că l-am eliminat pe nenea Cronos, ia uite, se băgase el în față, acum e rândul meu. N-o să aștept până primești tu numărul de dosar de la Parchet. ”Timpul nu mai are răbdare”. Nimeni și nimic nu mă va opri. Răzbunarea e dulce.