Am plâns
până am topit Zidul în lacrimi, l-am sărutat și l-am strâns pe Promy în brațe
cu o deznădejede titanică, apoi am mers împreună încet, mână în mână, înapoi
acasă, să se odihnească și să reia cât de curând repetițiile pentru festival. Cum
nu puteam să avem toate muzele împotriva noastră, Promy s-a străduit s-o
păstreze pe Thalia, muza comediei, aliată, așa că aceasta a devenit directoarea
festivalului alternativ ”Aceasta E Revoluția (AER)”. În cadrul acestui
eveniment, Promy va dirija Simfonia nr. 8917, op. T950, în mi minor pentru
orchestră și flaut, compusă de el în memoria lui Marsias. Deși se încurajează
participarea cât mai diversă și lucrările originale, de calitate, festivalul
nostru, din păcate, din motive de securitate, va avea un carcter local. Nu-i
nimic, olimpienii au talent.
Așadar, am
transmis invitații artiștilor și publicului la nivel local (cu excepția vacii
de Io din Egipt). Poate că se va întoarce și ea cu această ocazie, sub
pretextul de a participa la festival. A primit o invitație oficială din partea
lui Promy, dar încă nu a răspuns. Promy așteaptă feedback. Titanii știu să
aștepte, au răbdare. Potrivit profețiilor din filmul hollywoodian ”Ciocnirea
titanilor”, Io va reveni în Olimp. Sperăm ca măcar această predicție să se
demonstreze creatoare. Vaca de Io s-ar putea să se arate entuziastă la început,
să accepte să se implice în procesul de schimbare a Olimpului și să preia
conducerea unei televiziuni (de care avem mare nevoie). Apoi, poate o să se plictisească
și ea și o să înjure democrația de căcat a lui Promy, știința lui de căcat,
arta lui de căcat și muritorii lui de căcat. O să uite poate nu doar că a fost
victima zeilor (a lui Știi Tu Cine... Zeus și a lui Madame Hera), ci și
propriile ei origini de muritoare.
Pe vremuri,
cu mii de ani în urmă, nu știm cum, sărmana Io, violată de Știi Tu Cine, apoi
preschimbată, din gelozie, într-o văcuță de Madame Hera și chinuită de o
streche ce o înțepa în ureche în continuu, a reușit totuși să urce până sus, pe
Elbrus, la Promy (înlănțuit) și-i cerea disperată ajutorul (în numele iubirii
lui pentru oameni!). Atunci el era primul care avea nevoie de ajutor. Devastat
de durere și epuizare, după ce Io îi repetase povestea de zeci de ori, săracul
Promy înțelesese doar că a violat o vacă. Acum Promy poate, într-adevăr, s-o
ajute. Va cânta și pentru ea.
Simfonia lui
Promy include și solo-uri de flaut pe care ar trebui să le interpreteze cineva
capabil să preia și să joace convingător rolul lui Marsias. Cine? Cel mai
bun... adică Dio (Dionysos), nu Apollo. Într-un fel, zeul soarelui ne inspiră
milă căci, inițial, el era un adevărat profesionist, înzestrat de natură, dar,
treptat, și-a pervertit talentul și s-a rinocerizat. Dacă jupoaie de vie
competiția, își compune singur ode și-și acordă premii, medalii și diplome la
concursuri aranjate, până la urmă a ajuns să nu mai poată interpreta corect
nici ”Stinge lumina”. În prezent, Apollo știe doar să-și fabrice diplome din
pielea jupuită a competitorilor și/sau a admiratorilor săi mai puțin entuziaști.
Participarea
lui Dio ar fi un eveniment în sine: nu doar că și-ar înghiți orgoliul de zeu să
cânte cu un titan (și încă ”dușmanul poporului și al zeilor”), dar ar începe să
se trezească și să dea astfel un exemplu bun lui Atlas și Europei întregi.
Promy i-a trimis o invitație oficială, semnată și ștampilată, prin poștă și
prin Pegas, plus una scanată pe mail. Din păcate, lui Dio nu-i prea citește
mailul altcineva în afară de Obama, iar artistul nostru zace mangă, în
continuare, prin șanțuri, nu e capabil să recepționeze documente expediate prin
poștă sau curierul Pegas (bine că nu e Cargus sau Cronos, că ajungeau coletele
în cel mai fericit caz în Tartar și mai trebuia să dai șpagă Cerberului pentru
ele cel puțin un iPhone 7 și trei plăcinte cu vișine de la mama, câte una
pentru fiecare cap). Deocamdată, Dio nu a dat semne de viață, așa că Promy
apelează la o rezervă, un faun flautist. Însă, mă asigură Promy, dacă Dio ajunge
pe scenă, poate interpreta genial, fără nicio repetiție. Și, dacă Dio nu va
veni de data asta, nu-i nimic, vor mai fi și alte festivaluri, invitația rămâne
deschisă. Titanii au răbdare, știu să aștepte. Într-o zi, Dio va cânta cu
Promy.
Promy nu permite
nimănui să asiste la repetiții, nici să fie monitorizat pe iPhone 7, pe de o
parte ca să nu fie deranjat, pe de alta pentru că își dorește ca totul să rămână
surpriză. Dacă vrem să ne uităm pe iPhone (ceea ce am încercat, panicată și
nerăbdătoare cum eram), semnalul e bruiat și nimeni nu vede/aude nimic, nici
măcar Obama. Pentru că insist să-și ia pe cineva de pază (cu excepția lui Atlas
care continuă să doarmă la competiție cu Europa, de când VJ45 i-a sustras
consola de joc la terapie, adică de mai bine de jumătate de an), Promy se
străduiește să mă liniștească. Astfel, mă anunță într-o zi că și-a angajat
gardă de corp, după buget... ”Armata Amazoanelor”, cum avea și Gaddafi:
– Le-am
comandat prin ofertă Zumzi, curier Cargus, cu succesuri! După buget, râde
Promy. Ce să-i faci, renumerație mică, după buget! Dar cred că Gaddafi mă
invidiază acum...
– Vezi că
iese acum zeița din mine și fac o criză de gelozie! Oricum, sper că gaura în
buget e mai mică decât cea dată de Startar.
– Sigur că
da, Ile. De fapt, foarte probabil. Gaura este una foarte mică. Am verificat-o
strict ginecologic, la controlul anual. Logic, nu?
– Jură-te
p-p-pe Me-me-cca, Al-Cool sau Al-Cola, mă bâlbâi eu, înroșindu-mă și înecându-mă
de furie. Mai bine pe democrație, constituție și Maretti!
– Numai dacă
te juri tu pe fabrica ta de diplome! De ce nu te înveți odată să ai răbdare
și... încredere în mine?
Mi-e rușine.
Ar trebui să-l menajez. Sărmanul Promy are mari emoții: nu a mai dirijat niciodată,
nu e profesionist, iar simfonia compusă de el în memoria lui Marsias îl răvășește
și-i sfâșie sufletul, arzându-l ca o ploaie acidă, fatală de cioburi de
presse-papier. Dar arta se hrănește din memorie.”Le-am dat memoria care e mama
muzelor”, preciza Promy (în tragedia lui Eschil, ”Prometeu înlănțuit”),
incluzând memoria printre darurile sale pentru oameni. Fără memorie, nu există
poveste. Fără poveste, nu există identitate. Fără identitate, nu există viață,
ci, cel mult, supraviețuire.
Acum Marsias
nu mai poate cânta, dar Promy poate. Și, prin simfonia lui, poate că îl va
elibera pe Marsias și-i va da o nouă viață. Ba chiar își va sfărâma propriile
lanțuri și va simți că trăiește iar. Poate îi va oferi o șansă la viață și
zeului Dio, tot un suflet traumatizat și un mare talent irosit. Vor cânta (împreună
sper) și pentru Mene, Deu, Atlas ori pentru părinții lui Promy. Pentru Her și
pentru copiii lui pe care sărmanul lui prieten i-a ucis când și-a pierdut
mințile și a fost posedat de Madame Hera. Cu toate că are oroare și e epuizat
de chinuri, Promy nu ar ezita să-și ia porția de lanțuri, piroane, bestii
antropofage, furii, flegme, fulgerașe, ger și jeg dacă prin asta ar putea să-i
aducă pe copiii lui Her înapoi la tatăl lor. S-ar sacrifica și în cazul în care
nu ar reuși să-i salveze, măcar să fie alături de ei. Așa cum eu mă jucam ”de-a
Promy”, când eram mică, pentru a împărtăși și a prelua o parte, fie și infimă
din suferința lui. Vroiam să întrerup povestea, să sar în abis și să mor
împreună cu Promy și, de fapt, cu fiecare dintre cei înghițiți de coșmarul
istoriei care încă nu s-a terminat. Istoria e un coșmar din care nu mai pot să
mă trezesc.
Dacă răul e
ireparabil și nu mai poate face altceva, Promy va cânta pentru toți cei care au
fost condamnați și au suferit pe nedrept. Pentru toate victimele
Holocausturilor olimpiene, fasciste, comuniste sau jihadiste. Pentru toți cei cărora
li s-a spart flautul și li s-a băgat pumnul în gură. Pentru toți cei născuți în
lanțuri. Natural born bound. God created
bound. Pentru toți cei reduși la tăcere sau la urlete, cărora li s-a furat
timpul și li s-a răpit dreptul la poveste.
Sunt mult
prea mulți... Miliarde de pretutindeni din univers. Poate, dacă s-ar întoarce
într-o zi, nu ar mai încăpea pe o planetă de dimensiunile Pământului. Iar
durerea e prea mare, adâncă și amețitoare ca un abis. Însă Promy va plonja din
nou în abis, în ploaia acidă de cioburi de presse-papier, în apele tulburi și
mâloase, se va arunca în întunericul fetid și umed pentru a aprinde o flacără
din focul sacru, pe care nici potopul nu o poate stinge.
***
În ultima zi
de repetiții, în sfârșit, își face apariția Dio, cu părul lung, des,
cârlionțat, șaten cu reflexii aurii, în dezordine și ochii albaștri tulburi și
rătăciți. Are fruntea îmbrobonită de sudoare, bărbia îi tremură și fața îi arde
(poate că nu doar de la băutură, ci și de emoție). E îmbrăcat cu un tricou kaki
murdar de vin și de vomă și cu blugii lui rupți, soioși, așa cum am anticipat.
Fără să răspundă salutului lui Promy, se îndreaptă amețit, împleticindu-se și
dărâmând tot în jurul lui, spre locul său din orchestră. Sughite, râgâie, apoi
își scoate flautul și-și așază partitura. La final, Promy, răvășit atât de
prezența lui, cât și de interpretare, îi face doar un semn că e OK, dar nu e
capabil să-i mulțumească verbal.
În seara dinainte
de concert, încerc să-l motivez pe Promy urmărind amândoi filmul ”Concertul” al
lui Radu Mihăileanu. În acest film, dirijorul Andrei Filipov de la Teatrul Bolșoi
din Moscova, ajuns între timp om de serviciu alcoolic, încearcă să reia
concertul în re major pentru vioară și orchestră de Ceaikovski, întrerupt la
propriu, brutal și umilitor, la mijlocul său, de unul dintre colegii săi, turnător
și agent KGB, impresarul Ivan Gavrilov, cu urletul ”Dușmanii poporului!” (din
cauză că dirijorul nu dorise să asculte ordinele lui Brejnev și să concedieze evereii
din orchestră). Filipov își propune să continue concertul după o pauză de 30 de
ani, împreună cu tânăra și talentata violonistă Anne-Marie Jacquet, de fapt
fata solistei Leia Strum, deportată și moartă în Siberia, pe care dirijorul se
zbătuse zadarnic să o apere. Pumnul în gură pentru ”dușmanii poporului” și
”nunta mută” cu absurdul comunist din vremea lui Stalin și-a lui Brejenv! ”Moarte
intelectualilor!”
Pentru a
relua concertul la Paris, unde se află și Anne-Marie Jacquet, fata solistei
Leia Strum, dirijorul Andrei Filipov are, din păcate, nevoie de vechiul
KGB-ist, impresarul Gavrilov (singurul cu PCR-ul la zi... pile, cunoștințe,
relații, vorbitor de franceză și dornic să ajungă la Paris, bun profesionist și
cu același entuziasm revoluționar ca pe vremuri, când se răstea la ”dușmanii
poporului”). Dacă Ivan Gavrilov a întrerupt concertul lui Ceaikovski cu 30 de
ani în urmă (odată cu carierele, viețile și visele celor din orchestră), el
să-l facă acum să se audă din nou. Deși se cutremură de durere și de rușine,
dirijorul face compromisul de a colabora cu KGB-istul Gavrilov pentru ca muzica
lui Ceaikovski, interpretată de orchestra lui Filipov, cu solista cea mai talentată,
Anne-Marie Jacquet, să renască, chit că fostul turnător nu și-a cerut și nu-și
va cere iertare.
Uneori
trebuie să faci compromisuri pentru ca arta/știința să triumfe sau ca să
salvezi vieți. Câteodată trebuie să mănânci broaște râioase, porci cu diplomă,
pe nenea Cronos sau pe Știi Tu Cine ca 2+2 sî dea 4. Compromisul e și el un
sacrificiu. Cu inima frântă, Promy s-a aliat inițial cu zeii pentru a evita un
nou război între zei și titani (inclusiv revenirea tiranului Cronos), ca să
inițieze reforma în Olimp și pe Pământ, apoi să creeze, salveze și stimuleze
oamenii să evolueze (material și spiritual). Mama lui, Temis, zeița justiției,
s-a târât în genunchi în fața lui Știi Tu Cine... Zeus, implorând milă pentru
fiii ei, Mene, Atlas și Promy, mai târziu pentru nepotul ei, Deu. Ce nu a
reușit pentru băieții ei a izbutit, în schimb, pentru Deu, singurul
supraviețuitor al potopului, gata să fie zdrobit și el de stăpânul Olimpului.
Într-un sfârșit, interpretând concertul lui Ceaikovski (cu ajutorul adnotațiilor
realizate de mama ei pe partitură), solista Anne-Marie Jacquet află,
cutremurată, adevărul despre părinții ei, se iluminează, se eliberează și
ajunge, împreună cu dirijorul, la armonia perfectă, divină.
Apropo de ”dușmanii
poporului”, comunism și mărețele sale realizări, recomand nostalgicilor filmul
”The missing picture” al lui Rithy
Panh despre genocidul din Cambodgia din timpul lui Pol Pot. Bine, dacă îl lasă
să treacă de Zidurile propriilor percepții despre comunism. Filmul descrie,
simplu și clar (într-o formulă accesibilă pentru cei care cunosc mai puțin
ororile comunismului), printr-o combinație de imagini cu păpuși de lut și materiale
video (ideologizate, ale epocii, singurele rămase, din păcate, totuși relevante
pentru depersonalizarea și mizeria culturală, apropiată de ce era și la noi în
România, în anii ’50, apoi în anii ‘80), degradarea și exterminarea ființelor umane prin spălare pe creier,
uniformizare, reeducare și crearea omului nou, egalitate în mizerie (nu și
pentru conducători ori forțele lor de opresiune care sunt ”mai egali” decât
restul), torturi, execuții în masă, foamete și epuizare prin muncă.
Interesant,
khmerii roșii ai lui Pol Pot indentificau și ei, ca minerii de la noi, ”dușmanii
poporului” după ochelari și executau persoanele care râdeau sau plângeau în
public. Cum ar fi putut Bebe să plângă pentru Promy și să-l trezească la viață
cu lacrimile sale tămăduitoare dacă era pe vremea lui Pol Pot? Nici în Olimpul
zeilor râsetele și lacrimile nu au fost interzise. Concret, regimul lui Pol Pot
se putea lăuda și premia (cu Premiul Nobel pentru Pace, nu?) pentru peste două
milioane de oameni uciși numai în trei ani, între 1976-1979. De fapt, dacă liderul
Pol Pot e omniscient, omnipotent și omniprezent ca zeii olimpieni, tocmai
oamenii din Cambodgia lipsesc din ”The
missing picture”. Au dispărut într-o tăcere apăsătoare, de plumb. O tăcere
cutrmurătoare ca un urlet. Dacă acum e prea târziu pentru Pol Pot să ia Premiul
Nobel pentru Pace, poate reușesc Kim Jong-un, al-Assad, Țarul Putin sau califul
Ibrahim, le urez succesuri fără apocalipsuri.
Promy se
uită absent la film, la ”Concertul” și, la sfârșit, rostește printre dinți: ”Sunt
invidios”. Apoi, Promy își trage bretonul peste fața încinsă, transpirată, bea
jumătate de sticlă de votcă (Finlandia, nu mărci rusești, căci pe acelea le
boicotăm în prezent) direct din sticlă și se închide în tăcere. La un moment
dat, trântește sticla mânios, gata s-o spargă și mârâie, fără să-mi arunce vreo
privire, într-o manieră disprețuitoare și distantă, tipic olimpiană:
– Nu mă duc
la căcatul ăla de festival, Vampi.
Mi-a zis
”Vampi” nu cu dulceață, nu în glumă, nu jucăuș, ci rece și sarcastic ca zeii,
fără să se uite la mine măcar. Când facem dragoste, devine agresiv, mă strânge
tare, cu furie de sâni și mă lovește, apoi mă unge cu cremă reparatoare
anti-leziuni în tăcere. În stare de șoc cum sunt, nu-i spun decât ”Ce ai,
Promy? Ce-i cu tine?”. Deși m-a înfricoșat, rămân în pat cu el și încerc să-l
conving să se odihnească. Nu o să-i țin o ”predică de Nana”. Toată săptămâna
n-a dormit și n-a mâncat bine. Nu trebuie să mă dau la o distanță ”igienică”,
Promy însuși se așază în capătul celălalt al patului. Acum nici nu aș vrea să
mă strângă în brațe. Mi-e teamă.
Dimineață,
la cafea, mă adun un pic și-i zic:
– Promy,
parcă a ieșit un zeu din tine. Mă gândeam că principala ta calitate e forța
spirituală, nu cea fizică. Aș vrea să dispară bestia și să reapară prințul din
tine. Să-ți ceri iertare. Nu era un joc, nici o fantezie, nici nu aveai
consimțământul meu. M-ai speriat, dar nu o să plec. Ți-am promis că nu te las
singur pe cruce. Dacă te porți ca zeii și ajungi ca ei, chiar ai pierdut totul
și te-au învins. Ai suferit degeaba. Știu că ai motivele, resursele și ocazia
să te răzbuni pe tot universul, începând cu mine, însă, dacă o să procedezi așa,
universul nu-ți va mai aparține, nu te vei mai simți acasă și nu vei mai fi la
putere, ci doar un sclav al ei.
Promy se
uită la mine de parcă nu m-ar cunoaște și nu spune nimic. Apoi continuă să
amestece absent ambrozia în ceașca de cafea Lavazza cu lapte. Nu se ridică de
la masă, nu se coafează, nu se duce la ședință, la palat, rămâne chircit pe
scaun, la bucătărie, bălângănindu-se cu scaunul și scârțâind neîncetat. Doar
zgomot, nu muzică... Mă lasă să fac duș singură. Mă obișnuiesem să fim împreună
la duș și să ne jucăm ”de-a Bill și Monica” și credeam că-i place. Speram că e
deja un obicei bun nu doar al meu, ci și al lui. Îngrijorată, vorbesc cu Bebe,
iar el mă sfătuiește ”să am răbdare”. Parcă îmi vine să-i trântesc o pungă de
gheață în cap sau să le chem pe fetele lui Obama să facă presiuni, lor nu le
rezistă nimeni. La un moment dat, după-amiază, pe la cinci, cu două ore jumate
înainte de concert, Her, Jill și Alex dau buzna la bucătărie:
– Șefu’, mișcă-ți curul că te calc cu tirul! zice Jill printre
dinți.
– Dacă e
nevoie să faci pe eroul, fă-o! Prefă-te! Ai talent dramatic. Atunci va ieși din
nou eroul din tine. O să vezi. Coafează-te și vino odată, că-ți dau una de
zbori acum pe scenă cu frizura asta de ”cățeluș cu părul creț” și moaca asta de
bacterie probiotică, rostește Her pe un ton glumeț, un pic patetic și
amenințător.
– Nu e
nevoie să faci pe eroul. Tu ești un erou. Găsește eroul din tine. Altfel te
calc cu tirul, îl încurajează Jill.
– Ce vă
băgați? Lăsați-mă-n pace! strigă Promy.
– Promy, nu
te mai joci ”de-a Promy”? A fost ideea ta. Una bună și inspirată ca toate
celelalte. Acum te sabotezi singur? vorbește Jill.
– Lasă-mă-n
pace, Jill! Ce vrei? Ce contează dacă lipsesc eu?! Am lipsit mai tot tmpul,
pufnește Promy.
– Tocmai
asta e, Promy! Tu ai lipsit prea mult. E timpul să fii prezent. Intelectualii
doar scuipă, nu mănâncă coaie. E momentul să arzi un scuipat intelectual
zdravăn în Cutia Neagră, Cutia Pandorei, spune Alex încet, dar ferm, fără să-și
poată ascunde o anumită tristețe în glas.
– Vrei să
faci și o grevă nud sub chador? Prea târziu, frățioare! Să mergem, tranșează
Her.
Bombănind,
Promy face duș (singur) și se coafează repede, apoi îmbracă blugii tociți
(rupți strategic la fund) și tricoul alb (călcat impecabil... de el, nu de mine,
eu n-am răbdare) și se încalță cu adidașii originali. Se parfumează pe fugă și
iese din casă, mai mult târât de prietenul său, Her, decât din proprie voință.
Cum Dio întârzie și el, iar ”timpul nu mai are răbdare” și concertul are loc la
ora 19:30, ne ducem să-l resuscităm. Jill i-a preparat deja o cafea Finlandia
tare, cu un energizant, și eu i-am pregătit o pungă cu gheață. Îl găsim pe Dio
undeva, în spatele sălii de concert, zăcând într-un șanț. Scot punga de gheață și
i-o trântesc în cap. Dio tresare, își scutură părul ud, lung și ciufulit, arătându-și
fața fierbinte, cuprinsă parcă de febră și ne privește rătăcit, cu ochii împăienjeniți
și injectați:
– Scuze, e
doar pentru campania ”Găleata cu gheață” (”Ice
Bucket Challenge”), pentru a strânge fonduri în domeniul sclerozei. Andreea
Esca a acceptat provocarea, îi comunic zâmbind stupid, cu glas întretăiat, lui
Dio, deși sunt convinsă că nu înțelege nimic.
– Dar ce
salariu are Andreea Esca!? boscorodește Promy, ignorându-l complet pe Dio.
Jill și cu
mine îl ajutăm pe Dio să se ridice în fund, îi turnăm pe gât cafeaua Finlandia
cu întăritor. Promy ne privește la fel de pierdut ca Dio și surâde. Un zâmbet
strâmb, chinuit, despicat cu cuțitul pe o față pământie și contorsionată ca-n
tablourile lui Soutine. Continuând să zâmbească, își suflă bretonul, își
îndreaptă spatele anchilozat de milenii de paralizie liber aleasă, își drege
vocea și începe să vorbească, întâi încet, sec și mecanic, apoi din ce în ce
mai tare și mai însuflețit:
– Dio, mi-ai
arătat că ești un prieten adevărat și că ai curaj când mi-ai luat apărarea în
fața lui Apollo. Apoi, l-ai reclamat pe Apollo la palat și, prin asta, Olimpul
a început să se schimbe. E o ocazie unică pentru un zeu talentat de a cânta
împreună cu un titan talentat, în memoria unui muritor talentat, victima
fostului regim. Dacă până în prezent ne-am irosit talentul și viața, acum e o
șansă să le valorificăm. Te rog să cânți pentru Marsias, dar și pentru noi doi.
Nimeni nu-i poate ține locul lui Marsias în afară de tine. Cântecul lui Marsias
trebuie să continue. Chiar tu îți vei risca flautul și o să-i dai viață
cântecului lui Marsias în această seară. Pentru că numai tu îi poți face
competiție lui Marsias, nu Apollo care-și fabrică diplome din pieile noastre
jupuite. Hai, vino, Dio.
– V-v-oi ve-ve-ni
numai pentru că m-am săturat să ascult numai zgomot și urlete ori tăcerea aia
apăsătoare de plumb. De-asta zac mangă mereu. Ăăă, și am zis ”Fericiți cei care
nu s-au născut” cred că la naștere. În loc de
”pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză”. Genial, nu? Sper ca acum, măcar
o dată în istoria Olimpului, să se audă muzica. Și noi doi împreună vom face
asta în această seară. Și așa ne vom trezi și noi din coșmarul istoriei. Dar,
Promy, ce mi-ai pus în băutură, poți s-o scanezi, te rog?
– Nimic,
uite ți-o scanez chiar acum. Vai, ce mă bucur că ai devenit și tu paranoic!
Paranoia e o datorie civică. În anumite limite, desigur, adică probabil. Altfel
înghețăm în proiect, în sicriul de gheață sau împietrim în Zid.
***
Îl târâm pe
Dio, așa îmbrăcat în hainele lui clasice... tricoul kaki transpirat, pătat de
vin și de vărsătură și blugii lui rupți, soioși, până în cabina sa, unde vomită
din nou, abundent, tocmai pe canapeaua roșie, matlasată, cu brațele aurite,
împodobite cu cristale Swarovski. Noroc că Promy e obișnuit cu ”spuma balelor”
și nu a valurilor. Îl ajutăm un pic pe Dio să se curețe pe mâini și pe față,
apoi ne îndreptăm spre cabina lui Promy. Pe drum, Promy se oprește brusc și îmi
strânge mâna spasmodic. Își suflă bretonul cu putere, astfel încât îi pot vedea
fața înfierbântată. Ochii îi ard. Venele de pe fruntea înaltă, îmbrobonită de
sudoare, i s-au umflat, iar tâmplele îi pulsează. Înghite în sec, mărul lui
Adam, supradimensionat și stingher, parcă nu-și mai găsește locul și vrea să-i
iasă cu totul din gât. Îmi șoptește pierdut la ureche:
– Ah,
iartă-mă, Ile! Mi-e rușine. M-am purtat oribil. Îmi vine să mă pun singur în
lanțuri și să-mi mănânc organele.
– Te-am
iertat de la început. Te iubesc, frumosule! Tu ești floarea mea albastră de
cactus pe care o voi stropi mereu cu lacrimile mele, murmur răscolită, cu ochii
umezi.
– Îți
mulțumesc. Îmi pare atât de rău... Și tu, surprinzător, ai avut atâta
răbdare... Ai avut răbdare chiar cu mine. Iartă-mă! Uite, ia punga mea de
Maretti cu pizza, ți-o las ție, îmi spune încet, strecurându-mi o pungă de
Maretti cu pizza în palma mea înghețată.
– Nu, Promy,
eu îți mulțumesc pentru tot, bălmăjesc... atât de impresionată că mi-a oferit
Maretti cu pizza încât vreau să-i dau și eu ceva. Uite, ia și tu brățara mea,
asta împletită de Alex, fii-miu. E alb cu negru, se asortează cu tricoul.
Pune-o pe dreapta, să te ajute să te orientezi până la orchestră. Doar nu crezi
că-ți mai dă ție cineva ceas pe mână.
Când ieșim
din cabina noastră și ajungem pe coridor, ne intersectăm cu Thalia, îmbrăcată
într-o rochie surprinzător de lungă, mulată până în dreptul genunchilor, apoi
evazată (gen sirenă), albă, ca de mireasă, cu un decolteu generos, împodobit cu
perle și peruzele. Ne privește ironic-înțelegător cu ochii ei mari, albaștri și
ne zâmbește amabil, destul de distant. Și-a îndreptat perfect părul negru
lucios și poartă breton lung, filat și asimetric ca al lui Promy. O salutăm,
iar Thalia apreciază frizura impecabilă a lui Promy, un exemplu pentru ea,
dovadă fiind propria coafură. Îi întinde lui Promy mâna profesional (nu și mie),
îl felicită pentru compoziție și-l încurajează că o să fie cel mai bun. Surâzând
ușor stânjenit, Promy îi mulțumește pentru organizarea excelentă a acestui
festival autentic, deschis adevăratelor valori. La rândul meu, deși mă bâlbâi
și m-am înroșit toată, îndrăznesc să o laud:
– Felicitări
pentru festival, Thalia! Sper să rămâi aliata noastră. Doar n-o să se coalizeze
toate muzele împotriva noastră, zic eu, întinzându-i o mână vineție,
tremurătoare.
– A, aici
erai, Fata lui Dracula!
– Mă cheamă
Ileana. Poți să-mi zici și Ile, e... mai puțin formal.
– OK, Vampi.
– Și, știu
că nu e momentul acum, însă ai putea să vii să depui și tu mărturie pentru ce
s-a întâmplat atunci cu Apollo, la fel ca Dio. Erai în grevă, dar erai de față,
intervine Promy, întunecându-se puțin la față și strângându-mi mâna cu putere.
– Cred că
acum trebuie să mergeți, vă așteaptă publicul, răspunde Thalia. Cum spui tu,
Prometeu: mai târziu e prea târziu.
– Da, mergem
acum. Thalia, vroiam să-ți mai spun ceva... Mie mi-a părut rău că ți-ai retras
candidatura la primele alegeri libere din Olimp. Sper să nu se mai repete. Aș
putea să-ți acord votul meu. Chit că va fi contestat sau anulat.
Pe drum spre
scenă, ne mai întâlnim cu cineva (mai mult sau mai puțin cunoscut): o doamnă înaltă,
zveltă, frumoasă, cu părul șaten, cârlionațat strâns elegant într-un coc, tenul
bronzat, buze pline și ochii verzi, mari, languroși. E îmbrăcată într-o rochie
de seară lungă, aurie, mulată și poartă geantă și pantofi cu toc cui asortați.
– Bună,
Prometeu! Sunt Io. Nu știu dacă mă mai recunoști, ultima dată când ne-am
întâlnit eram amândoi niște nemuritori blestemați, greu loviți de soartă,
care-și doreau cu disperare sfârșitul, spune ea cu o voce gravă și senzuală,
ușor răgușită (poate de la fumat).
– Salutare, Io,
rostește Promy încet, înecându-se și înroșind-se. Bine ai venit în Olimp! Din
păcate, ”soarta” care ne-a lovit are două nume: Știi Tu Cine... Zeus și Madame
Hera. Îmi aduc aminte numai că era noapte, bestia de vultur plecase, eu zăceam
cufundat într-un leșin izbăvitor și, la un moment dat, am simțit lovindu-mă
niște copite... în ficatul sfâșiat care-mi curgea afară. M-am trezit vorbind cu
o vacă. Îmi spuneai: ”ajută-mă, Prometeu, tu iubești oamenii ca mine”. Am
înțeles doar că ai fost violată, deși mi-ai repetat probabil de mii de ori. Și
mă temeam că eu sunt violatorul. Știi că eu sunt acuzat aici pentru orice.
Prometeu e de vină. Mi-e atât de rușine și de greu să vorbesc, iartă-mă, Io...
– Stai
liniștit, Prometeu. Și eu eram atunci o vacă jigărită, leșinată de foame,
chinuită de furii și de... He-he-ra, înnebunită de streche, bântuită de
fantasme și epuizată de drumuri înfundate, la capătul cărora mă izbea doar
Zidul.
– Dacă nu te
rătăcești, nu te regăsești, Io.
– Sper ca
acest concert să fie un moment de regăsire pentru noi toți.
– Da, Io. Și
să facem... împreună ca nenorocita asta de casă de copii ”Olimp” să devină
acasă. Acasă și pentru tine, și pentru mine.
– Bine ar
fi, Prometeu. Sper că nu o să creadă lumea că ai mai adus încă un monstru
malefic în Olimp. Știi că mie mi se mai spunea și Isis la egipteni. Dacă mă
confundă cu I.S.I.S.?
– Aoleu, da,
chiar așa, și numai eu sunt de vină, încearcă Promy să schițeze un zâmbet. Acum
trebuie să mă duc pe scenă. Mă bucur că ai venit. Voi cânta și pentru tine!
rostește Promy roșu ca focul sacru, suflându-și bretonul viguros, în timp ce îi
strânge mâna cu putere.
***
Promy mă împinge
pe mine pe un loc în față, chiar din primul rând, apoi îl înghiontește pe Dio ca
să înainteze. Orchestra deja își acordează instrumentele, o vioară dă nota
”la”. Dio avansează, în stilul lui, unic și inegalabil, autentic și original,
împiedicându-se și răsturnând partituri și instrumente. Promy încearcă să
respire adânc înainte de a ocupa locul dirijorului, dar se îneacă și tușește.
Are fața palidă, venele i s-au umflat, i se zbat tâmplele și bărbia. Bagheta îi
tremură în mâna de un alb marmorean, cu degete lungi de pianist. Palmele i s-au
umezit de o transpirație rece, bagheta e pe punctul să-i alunece din mână. Mai
tușește o dată, își suflă bretonul, își îndreaptă spatele înțepenit și se
deplasează încet, ca prin vis, spre estrada dirijorului.
Lumina
intensă îmi arde ochii și mă orbește. Sau să zic mai curând: ”Câtă strălucire!”
E, desigur, ă, adică probabil, de la candelabrele uriașe cu brațe de aur,
împodobite cu rubine, smaralde și cristale Swarovski. Ce risipă! Câte se puteau
realiza cu banii ăștia, poate și acoperi gaura de la Startar. Ah, m-am
împiedicat și eu, la competiție cu Madame Dezastru și Dio, de o decorațiune
florală, realizată somptuos din orhidee, crini și strelizzia. Prea rece și
fastuos pentru mine. Sau să fiu încântat că, în sfârșit, titanii sunt tratați
cu respect? Bine că am brățara tricotată de Alex cel mic pe mâna dreaptă, așa o
să pot ajunge până la estradă. Agitat, publicul se foiește pe scaune și murmură
în sală. Dacă vor arunca în mine cu pahare de Cola sau de vin? Dacă mă vor
huidui și mă vor scuipa? Sunt născut din spuma balelor. Dacă e o capcană și voi
fi strivit în lanțuri din nou? Sunt născut în lanțuri. Natural born bound. God created bound. Dacă muzica se va transforma
iar în urlet? Vuietul din sală mă neliniștește. Mi se taie picioarele, mă
cuprinde vertijul. Să fug până nu e prea târziu? Mai târziu e prea târziu. Nu,
nu o să fug, nici n-o să emigrez. Sunt născut trădător, intelectual, ”dușmanul
poporului”. ”Moarte intelectualilor!” Sunt trădător, nu refugiat și voi fi,
oricum, extrădat și repatriat. Ce-aș fi vrut să fiu bunicul lui Malraux! Dar
sunt titanul Prometeu și sunt obișnuit să dansez cu dezastrele.
Să mă arunc,
așadar, în abis. Mai întâi, să vedem cine a venit la concert. Alb ca varul la
față. îmi suflu anemic bretonul și mă uit către public. Câtă lume! Mene (fără
Mi Ko, a rămas acasă cu copilul), Her, Epi, Hesione (prima mea nevastă, mama
lui Deu, cu părul său șaten-blonziu bogat lăsat pe spate, îmbrăcată într-o
rochie verde în ton cu ochi ei), Jill, Alex (intelectualul nostru depresiv,
scuze pentru pleonasm, devenit erou olimpian pentru o anumită parte a Olimpului
sau... vierme de trădător pentru cealaltă parte a Olimpului) după ce l-a
scuipat pe Știi Tu Cine... Zeus), Don Quijote, Io, Pegas, Rocinante, Thalia, Chiron
și Bebe într-o lojă specială, nimfe, nereide, fauni și centauri pe care îi
cunosc. Ba chiar și Deu, sosit de pe VJ45 împreună cu Pira. De fiecare dată
când îl zăresc, mă topesc de dragoste și fericire, indiferent în ce ipostază
ingrată și oribilă m-aș afla. Și, surpriză, mami... cu tati... Oare cum a aflat
mami? Eu nu am deranjat-o, nici nu i-am trimis invitație. Nu mai ieșise din
birou de luni de zile, lucra acum la Codul Penal, după ce terminase
Constituția. Să n-o uit pe Ile, e în primul rând, ronțăie Maretti cu pizza de
emoție. Ochii mi se umezesc și încep să-mi strălucească precum supernovele. Mă
înclin în fața publicului (ușor, că sunt foarte anchilozat) și spun cu glas
întretăiat, dar tare și cu căldură:
– Bună
seara! Vom interpreta Simfonia nr. 8917, op. T950, în mi minor, dedicată lui
Marsias, muritorul, inventatorul flautului și cel care a fost jupuit de viu de
Apollo pentru că a fost mai bun la muzică decât zeul soarelui. Sper că de acum
încolo cei mai buni vor fi premiați, nu condamnați. Și am onoarea să cânt
împreună cu... zeul Dionysos, în memoria muritorului Marsias.
Dacă
orchestra sună ușor ezitant la început, în câteva minute reușim să ne
sincronizăm perfect și să atingem armonia supremă. Simfonia are șase părți și
este o combinație de clasic, romantic și modern. În prima parte, allegro con moto, cu un tempo susținut
și un sunet viguros, dar fără excese, e descris clasic, clar și luminos, drumul
lui Marsias către Parnas, sălașul muzelor și al lui Apollo: orchestra comunică
plină de entuziasm și speranță cu flautul lui Marsias (Dionysos), Marsias
așteaptă încântat să cunoască locurile magice, să le întâlnească pe muze și
să-și eploreze talentul divin. Finalul primei părți surprinde prin romantism, și,
astfel, se face trecerea spre partea a doua.
În această a
doua parte, adagio appassionato, mai
lentă, romantică până la sfârșit (cu excepția finalului), visul lui Marsias își
urmează cursul: acesta se întâlnește cu muzele, exersează și cântă cu pasiune,
impresionându-le prin talentul și pregătirea sa. La sfârșitul părții a doua,
intervine un trombon (vocea lui Apollo): zeul soarelui pune la cale trucarea
concursului, o trompetă (Caliope) îl aprobă, dar celelalte muze (instrumente
din orchestră) nu sunt tocmai convinse. Partea a doua se încheie disonant,
atonal, în absența flautului lui Marsias, în plină ceartă a instrumentelor și a
muzelor cu șeful lor, Apollo.
A treia
parte, allegro ma non troppo, dominant
romantică, prezintă desfășurarea concursului propriu-zis, tensionat și
dramatic, cu oscilații de ritm și intensitate: lira lui Apollo sună plictisitor,
convențional, însă noua invenție a lui Marsias, flautul, le năucește pe muze, lăsându-le
fără grai. Dio redă cântecul lui Marsias, melodia aceea sublimă, melancolică,
sfâșietor de dulce, atât de frumos, încât regret că nu l-a auzit șeful-fantomă
al lui Ile. Cu siguranță (nu probabil), l-ar fi făcut să plângă. În ciuda
intervențiilor brutale și inoportune ale trombonului, cântecul de flaut al lui
Marsias răzbate în pădure, iar înstrumentele din orchestră (vocile muzelor), în
afară de trompetă, îl preiau și-l intonează evlavios. Aparent, Marsias a
câștigat.
În partea a
patra, allegro agitato, are însă loc
jurizarea, unde se glisează iar de la romantic la modernul atonal, în forță,
într-un ritm alert: cacofonia lui Apollo, strigătele stridente și amenințătoare
ale trombonului, haosul orchestrei, iar cântecul flautului e înghițit de
entropie și neant. Apollo a câștigat fraudulos, cu ajutorul lui Caliope, se
premiază acum singur și Marsias va fi pedepsit. Va fi jupuit de viu.
Partea a
cincea, lento, romantică din nou,
redă tulburător supliciul și moartea lui Marsias: nu se mai aude cântecul lui
Marsias, melodia care le impresionase pe muze, ci plânsul său întâi puternic,
sfâșietor, apoi tot mai slab, înăbușit. Un instrument din orchestră (o vioară
atipică, muza Thalia) se răzvrătește și preia pentru o vreme plânsetul lui
Marsias. Acesta se stinge lent, în grohăiturile trombonului. Muzica parcă s-a terminat.
Dar în
partea a șasea, allegro vivace, cântecul
lui Marsias renaște, mai întâi timid, apoi tot mai tare și viguros, în diverse
variațiuni, purtat inițial de vioara rebelă, apoi repetat de alte instrumente.
În final, întreaga orchestră cântă acest cântec, în armonie (fără intervențiile
trombonului), iar flautul picură tot mai clar, luminos, divin.
Publicul
izbucnește în aplauze. Aplaudă în delir, în picioare, minute în șir. Voi da și
un bis... Voi mai cânta o dată cântecul lui Marsias. Să nu-l uităm. Muzica ne-a
eliberat, în sfârșit, pe Marsias, pe mine și pe toți cei care am fost
condamnați absurd, în loc să fim premiați. Urletul s-a transformat, în cele din
urmă, în muzică. Ne-am trezit un pic din coșmarul istoriei. Trăiască
intelectualii! ”2+2” au făcut 4 din nou. Parcă nu am plonjat în abis, în ploaia
acidă de cioburi de presse-papier din tot universul, ci m-am cufundat în
oceanul de lacrimi nevărsate niciodată. Am ieșit de acolo inocent ca un copil,
curat ca lacrima și frumos ca o floare de cactus de pe Gliese de un albastru ireal.
Ochii mei negri, migdalați, plutind în lacrimi, îmi strălucesc ca stelele ce se
sting. Focul meu sacru încă mai arde, tocmai a topit Zidurile în lacrimi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu