Examen cu Big Brother (39): Coiota Aiuris

În sfârșit, ceva care ori mă va epuiza până când voi pica lată (și voi dormi nonstop ca Atlas sau ca Europa) ori mă va băga iar în comă. Noul proiect Coiota Aiuris! În dulcele stil clasic al studiilor de piață cu deadline-uri de azi până ieri, raportul trebuie predat pe 1 august, deși chestionarul a fost confirmat la mijlocul acestei luni, iar terenul abia a început. La chestionar am lucrat săptăluni de zile, am ajuns la 1001-a variantă, cu feedbackuri masive și intermitente și modificări substanțiale de seara până dimineața la prima oră (chestionarul crește ca Prâslea cel Voinic, într-o noapte, cât alții într-un an). Interesant, comentariile provin de la directorul general, cel de marketing, brand manager până la femeia de serviciu și portar. Toată lumea își dă cu părerea și uneori nu cad de acord între ei. Mai mult, trebuie să realizăm 100 de interviuri cu clienți Coiota Aiuris, iar noi am primit, deocamdată, numai 69 de contacte (clienți care și-au cumpărat mașina în 2014). 100 de interviuri din 69?! Să ne fi transmis vreo mie de contacte, hm, ne mai puteam apropia de 100... Cât fac 2+2?

Mă gândesc că, dacă rămânem la lista curentă de contacte, baza de date va fi la fel de consistentă și vizibilă ca șeful meu cel necontactabil (mi-e teamă că o să am maxim 5-10 cazuri din care să scot medii și procente). O bază-fantomă! Și ce ador eu fantomele! Așadar, insist să ne trimită noi contacte și, în cele din urmă, după jde mii de negocieri, ni se promit listele cu clienți din 2013, după ce terminăm cu cei din 2014. Operatorii trebuie să sune clienții Coiota Aiuris și să programeze interviuri față în față, pe baza unui chestionar standardizat. Clienții și operatorii trebuie neapărat să participe la interviuri: nu e recomandabil, trebuie, chiar dacă nu vor (și... nu vrea mai nimeni), altfel respondenții își pierd minunatul cadou (un ceas de firmă, fantomă și el în multe cazuri, căci n-au asigurat suficiente, Coiota nu-și permite să cumpere în plus o bere sau o pungă de pufuleți.. poate sponsorizează managerul de proiect, cerșetătoarea Madame Dezastru, din proprii săi bani de cerșit.), iar operatorii minunata remunerație (posibilă, dar nu tocmai probabilă, oricum, ”mică, după buget”, subțire și străvezie ca o fantomă). Plus că îi ajunge blestemul babei Promida, să aibă parte nu de succesuri, ci numai de hapocalipsuri.

Curierul, purtător al unui nume măreț și nobil de titan (nu, nu e Promy, ci nenea, stăpânul timpului) gestionează timpul și coletele atât de eficient încât e demn de premii, medalii și diplome (sper că nu și le acordă și el singur). Coletele de Brașov nimeresc la Iași, cele din Argeș la Timișoara, iar cele de Hunedoara la Constanța. Și tot așa. Asta în cazul fericit în care ajung undeva. Cele mai multe întârzie atât încât operatorii uită de ele sau își printează singuri materialele (chestionare, instrucțiuni, carduri etc.) și își programează interviurile fără ceasuri de firmă, promițându-le clienților Coiota Aiuris că vor primi ceasurile cât de curând. ASAP, we’re doing our best. Când le vor avea și ei. Bine că sărmanul curier nu are de expediat ceasul Rolex al lui Alex, intelectualul nostru rafinat care l-a scuipat de Știi Tu Cine.. Zeus. Dacă îl trimitea cumva din nou în Tartar, se mai ducea Bebe inorogul să recupereze asemenea ”bunăciune” de gadget?! Deși, sincer, aș exulta dacă ar livra în Tartar ceasul Rolex al califului Ibrahim, marele conducător al Statului Islamic. Pentru asta ar merita un premiu, o medalie sau o diplomă.

În numeroasele județe/localități unde apar numai unu-doi potențial respondenți în lista de contacte, operatorul sună clientul/clienții pe banii lui, insistă până îi prinde la telefon, retelefonează de multe ori pentru confirmarea programării, apoi, după ce interviul, probabil, se anulează, completează motivele nerealizării interviului într-un tabel Excel. Dacă reușesc să programeze, atunci e și mai bine. Trebuie să-și asigure singuri transportul (până la decont), chiar și în alte localități decât cea în care locuiesc, iar costurile cresc exponențial. Uneori, trebuie să parcurgă de câteva ori la rând același drum pentru a realiza interviul, căci programările se schimbă în funcție de disponibilitatea clientului. Și să-i convingă pe respondenți că ceasurile de firmă destinate lor vor sosi cât de curând, doar au încredere în Coiota, altminteri nu și-ar fi cumpărat mașina de la ei. Și terenul, odată încheiat, se reia de urgență când Coiota își aduce aminte că vrea 100 de respondenți în baza de date și, astfel, solicită operatorilor să târască respondenții la interviu, vor nu vor.

Cum nu toată lumea e adepta donațiilor și a voluntariatului ca mine, schimb între 2-5 operatori pe judet. Și-i înțeleg atât de bine, au dreptate, nu și drepturi. După interviuri-fantomă, urmează baza-fantomă și raportul-fantomă. Incredibil, am reușit să realizăm în cele din urmă 47 de interviuri din circa 100 de contacte (cu tot cu cele din 2013, primite târziu, pe ultima sută de metri). În baza-fantomă, ca de obicei, găsesc răspunsuri-fantomă, demne și ele de premii, medalii și diplome: există clienți, proprietari ai autoturismului Coiota Aiuris, care nu cunosc modelul și nu s-au prezentat la dealerul Coiota pentru a-și cumpăra autovehiculul. Să-și fi comandat mașina prin ofertă Zumzi, curier Cargus, cum am procedat eu la achiziția bradului imperial acum câțiva ani când m-a costat transportul de trei ori mai mult ca bradul, iar, pentru a soluția problema, a trebuit să intervină însuși Spectrul cu ”smiling-face”, misteriosul distribuitor de brazi imperiali? Dacă au apelat la Cargus sau la mărețul curier cu nume de titan, nu mă miră.  

Oricât mă zbat să fac ordine, simt că o iau razna și mă rătăcesc precum ”omuleții verzi”, soldații-fantomă și blindatele-fantomă în Ucraina. Măcar de m-ar ajuta și pe mine Ambasada Marii Britanii de la Kiev cu un ghid de autoregăsire  și recuperare rapidă cum i-a oferit, generos, Rusiei, pe contul său de Twitter. Prin intermediul acestui ghid inestimabil, Rusia își poate identifica ușor soldații-fantomă și tancurile de tip T-72 BM rătăcite pe teritoriul Ucrainei, pentru a și-i lua înapoi. Într-o zi, mă zăpăcesc atât de tare încât îmi pierd talonul de la mașină (cred că prin casă sau la minimarket, că nu m-am urnit mai mult de câteva minute de la calculator, mă întoresesem, oricum, pentru câteva luni, din Olimp în Titan, ca să mă concentrez asupra proiectului). Așadar, caut talonul peste tot, inclusiv în mașină, dar nu-l mai găsesc și pace. Altădată, acum câțiva ani, am pierdut toate actele (card, permis, talon, buletin), însă mi le-a adus acasă un moșulică. Să-l mai aștept pe moșulică?

Nu, nu e timp. Mai târziu e prea târziu. Mă interesez pe net de acte (site-ul poliției, site-uri de șoferi) și încerc să le downladez, dar nu le pot accesa, din păcate. Fac copie după BI și CIV (asta durează ore la multifuncționala mea) și merg la CEC să achit taxa de 37 lei (cu ocazia asta, descopăr și eu CEC-ul din cartier). Nu înțeleg de ce nu putem plăti online, cu cardul, în contul poliției. Mă duc apoi să mă interesez la circa de poliție de sector cum procedez dacă am pierdut talonul. Cum intru, sar toți la mine și încep să strige: ”Nu, nu, nu! Nu aici! La Udriște!”. La Udriște? Cum așa? Nu se mutase sediul în Pipera? Ei, dar ce am? Oamenii ăștia sunt, cu siguranță, mai bine informați decât mine.

Și mai e un pic și vine deadline-ul, eu una mă simt păcătoasă și dacă fac duș sau mănânc la calculator, darămite dacă mă spăl pe cap sau îmi tai unghiile duminica când se apropie deadline-ul. Spre rușinea mea, trebuie să recunosc că am dormit, mai exact, am picat lată noaptea, la câteva săptămâni după ce a început proiectul. Mai mult, trebuie să admit că, în fiecare zi, am făcut duș cu Promy și m-am străduit să nu-l lipsesc de joaca ”de-a Bill și Monica în Biroul Oval”, e un obicei bun, nu vroiam să renunțe... sau să apeleze la sirene.

Îmi e rușine, dar cât? La fel de mult ca atunci când îmi propun să-mi actualizez CV-ul și să trec că am lucrat la fuckultate? Tot amân momentul. Sau ca în clipa în care s-a dat în spectacol șefa CNA, amenințând că-i calcă pe gât și le devorează părțile sensibile celor care nu răspundeau adecvat nevoilor ei absolut firești de șpagă? E o adevărată Fiică a lui Dracula și mâncătoare de coaie din Estul Sălbatic, un exemplu de conduită în spațiul public și un model pentru copiii și tinerii din Ronânia. Ori ca atunci când am aflat de cei nouă miniștri acuzați de corupție în dosarul ”Microsoft” – ”Mâini curate”, majoritatea din domeniul Educației? Exact în momentul în care le ziceam tuturor în Olimp că nu mi-e rușine că sunt Vampi, Fata lui Dracula din Estul Sălbatic, m-am simțit, brusc, ca-n anul 2000 când am avut de ales dintre doi talibani în turul doi la prezidențiale, Iliescu și Vadim Tudor.

Iar de Europa mi s-a făcut rușine anul acesta, în mai 2104, când au câștigat alegerile europarlamentare, în diverse țări, partidele extremiste, naționalist-populiste sau eurosceptice. Ce se petrecea în U.E.? Erau ocupați oare cu războiul din Ucraina? Nu, cu interzicerea parfumului Chanel no. 5, că e toxic, logic, nu? În ce privește criza din Ucraina, indiferent cât a escaladat, până nu a căzut avionul malaezian cu cei 298 de pasageri, doborât de soldații-fantomă, reacția Europei a fost ”modernă, sublimă, dar a lipsit cu desăvârșire”. Și dacă e propulsată (pur accidental) în portalul infernului (unde Promy nu rezistă mai mult de câteva secunde), Madame Merkel, cea mai influentă voce din Europa, revine placidă, nepăsătoare, cu zâmbetul pe buze, la fel ca Obama.

Întâmplător sau nu, Obama chiar a reușit să-și adjudece locul doi în topul celor mai puțin influente personalități, întocmit de revista ”GQ”, iar Țarul Putin a fost desemnat drept cel mai puternic om din lume de revista ”Forbes”. Asta nu e o informație de la Vocea Rusiei, Russia Today sau de la Antenuțe, e presa occidentală. Felicitări!  Ca un bărbat adevărat ce este, Țarul și-a manifestat deja influența prin războaiele lui fantomă cu victime reale: are pe conștiință (ce-o fi aia? Pentru el nu există altceva în afară de algoritmul putere/bani/popularitate/control) peste 4.000 de victime numai dintre soldații lui fantomă, niște sărmani nemuritori blestemați care nu pot nici să trăiască, nici să moară, fiind declarați inexistenți ab initio. Luptă fără să fie recunoscuți și mor aruncați la gunoi. 

Într-o noapte,  chiar m-am uitat în oglindă, să verific dacă mai am fața umană pentru care m-am luptat atât, cu ajutorul lui Dumnezeu și al lui Promy. Era o noapte de sâmbătă spre duminică, până atunci lucrasem, din dragoste și disperare, aproape fără să respir de dimineața până seara târziu. De regulă, încerc să respect duminica, mă ocup cel mult de rapoartele de field și de menținerea legăturii cu operatorii. La urma urmei, duminica e zi sfântă. Până și Dumnezeu, cea mai traumatizată și mai frustrată ființă din univers (Promy e al doilea), s-a odihnit duminica. Mă pregăteam să mă bag în pat, dar înainte de asta m-am confruntat cu oglinda. Am constatat sec că o arăta pe Madame Merkel, veselă și netulburată de nimic. Să mai fi așteptat puțin, poate îi vedeam în oglindă pe Obama sau pe însuși Țarul Putin? ”No fucking way!” ”La dracu, nu!” Mai târziu e prea târziu. Bineînțeles, deși eram foarte oboshită, mi-a pierit imediat somnul și a început o luptă crâncenă cu Madame Merkel din mine. Poate că mă simțeam vinovată că nu citisem știrile de două săptămâni, mă concentrasem strict asupra proiectului și somnului meu. Procedasem exact ca Europa, mă preocupase mai mult somnul meu. Puțin după răsăritul soarelui, pot spune că am câștigat: am reușit s-o dau jos, Madame Merkel nu mai e la putere în mine. Nu, nu e ea, ci eu însămi.

Fericită că m-am regăsit (măcar pentru o zi), deși mor de rușine, îmi rup așadar câteva ore din timpul prețios de lucru la proiect și mă duc la Udriște, să recuperez talonul. Acolo, iar se răstește cineva la mine: ”Nu, nu aici! În Pipera!” Nu mai comentez ce-au zis colegii din sectorul 3, ci mă pregătesc să merg la Pipera. Pe drum, mă opresc la un centru Xerox, unde o domnișoară cochetă și fâșneață îmi vinde cele două formulare necesare care-mi lipseau: declarația de pierdere (pe o jumătate de coală A4) și cererea pentru un nou talon (format A4). Le completez la coadă la Pipera și, când imi vine rândul, aflu că cele două documente sunt irelevante, acum se utilizează un singur formular unificat – cerere și declarație. Excelent! Mult mai practic. Și disponibil chiar la fața locului, în Pipera. Dar de ce se mai comercializează alte formulare la centrele Xerox? Las-o baltă, Madame Dezastru, ce e corect? Ah, nu am timp să fac accese de febră și să(-mi) pun întrebări, se apropie deadline-ul, așa că mai iau un Nurofen, completez documentele, le depun și mă întorc val-vârtej să lucrez la proiect. Bine că mi-am pierdut doar talonul și nu sufletul!

E târziu. Ce o să fac? Încă un atac de panică, logic, nu? De când am început proiectul ăsta, am ținut-o numai în atacuri de panică (câte unul pe minut, cred). M-a înțepat mereu inima, m-am simțit criogenată (deși a fost vară) și am avut senzația că mă sufoc. Parcă fiecare zi e duminică... duminca lui Bulă când sarmalele cele de toate zilele au un gust scârbos și te saturi de tot. În fiecare clipă, îmi vine să mă urc din mers în primul tren din gară, fără să știu unde se duce și, la un moment dat, să închid ochii și să sar din el. Ca-n filmul ”Divergent”. Înainte mă apuca asta când vedeam factura la întreținere. Acum îmi vine mereu.

Nu înțeleg, de fiecare dată când iau un proiect, îmi jur că e ultimul. De ce nu reușesc odată să-mi găsesc un job și să las studiile astea de piață, ce e așa de greu? Am cel puțin trei specializări de top: a. coafeză de Cântărețe Chele, cu o experiență de aproape 20 de ani din cercetarea de piață; b. maestră la insomnii și dat din picioare; c. consilier de demisii în semn de protest (mi-am dat trei în câțiva ani). Dacă nu pot să ajung la fabrica de brânzici (unde e totul de vis ca la Paris), de ce nu mă angajez și eu postac pe forumuri, Facebook și Twitter pentru Țarul Putin, să-mi ofere și mie 25.960 de ruble și mese gratuite? Tot ce trebuie să fac e să trimit circa 50 de mesaje omagiale pe zi.

Nu, nu mă cobor la nivelul ăsta. Poate o să procedez și eu ca ”Stan și Bran în Legiunea Străină”. După o decepție în dragoste, Bran decide să se sinucidă, împreună cu Stan, că doar n-o să-l lase pe sărmanul său prieten singur pe lume. În timp ce se îndreaptă amândoi spre Sena, cu câte un bolovan legat de picior, ca să se arunce în apă, un locotenent din Legiunea Străină (chiar soțul femeii de care se îndrăgostise Bran) îi propune acestuia să se înroleze în legiune: o să uite de femei în numai câteva zile. Ajunși în legiune, Stan și Bran se găsesc în fața muntelui (la propriu) de rufe pe care trebuie să le spele și să le calce. Imediat după aceea au tone de legume de curățat. Dacă vor să mănânce sau să doarmă, trebuie să o facă în timpul programului, adică în timp ce muncesc. Dacă vor să-și dea demisia, sunt dezertori, trădători și vor fi împușcați. Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect, toate sunt la fel. Las-o baltă, Brane! O să te obișnuiești. Bran e rău, Bran e de vină.   

Culmea, Stan și Bran se revoltă abia când află că primesc pentru toată munca titanică 3 cenți pe zi în loc de minim 25, cât și-ar fi dorit. Munca epuizantă nu-l determină pe Bran s-o uite pe femeie, dar acesta se preface că nu se mai gândește la ea, doar-doar s-o șteargă de-acolo. Când încearcă să fugă împreună cu Stan, sunt arestați amândoi și condamnați la moarte ca trădători. Logic, nu? În arest, Stan cântă înduioșător la o harpă improvizată dintr-un arc de saltea, iar Bran își blesteamă zilele și spune că, dacă s-ar mai reîncarna, ar vrea să fie cal, nu om. O decizie, în sfârșit, înțeleaptă! Houyhnhnmii sunt superiori yahoo-ilor. Până la urmă, cei doi reușesc să evadeze zburând cu un avion, însă acesta se prăbușește în scurt timp. Îl vedem pe Bran înălțându-se spre cer ca un îngeraș, apoi într-o nesperată și fericită formă non-umanoidă – un căluț drăgălaș cu mustață și pălărie, pe care Stan, unic supraviețuitor al accidentului aviatic, îl mângâie cu drag. Happy end așadar! Nu, cred că mai bine mă urc în tren din mers și, când prinde viteză, închid ochii și sar. Sau mă refugiez în cada mea, pardon, țara mea fantomă, Stracciatella.

Nu, eu nu fug, nici nu emigrez. ”Hier stehe ich. Ich kann nicht anders. Gott helfe mir.” Mă întorc la proiect. Voi lucra. Am făcut mereu imposibilul, voi rezista până la capăt, sunt un supraom. Sst, vă rog să păstrați secretul, nu mă spuneți lui Promy! El, sărmanul, se teme și de oameni, darămite de supraoameni. Comuniști, fasciști, capitaliști sau jihadiști... cam același lucru. Toți avem în comun heirupismul (de tip ”Hei-rup, hei-rup, municim, muncim / o lume nouă construim!”), gândirea pozitivă, tehnica eforturilor supraumane, permanenta transgresare a limitelor și autodepășirea (”Yes, we can”, ”Fiți realiști, cereți/faceți imposibilul!”, ”impossible is possible”, ”dacă vrei cu adevărat, poți”), neacceptarea eșecului, vocația martiriului/sacrificiului, precum și tratarea stresului și surmenajului ca pe niște provocări (dar nu știi niciodată când cedează corpul și sufletul tău, mai departe poate fi prea departe, iar mai târziu prea târziu). Interesant, totuși, pseudo-entuziasmul scremut și prăfuit cu care m-am zbătut să alimentez operatorii (care vroiau să renunțe, la fel ca și mine, dar nu după 3 luni, ci după 3 zile) s-a întors la mine ca motivare reală, pe care am simțit-o din plin.

Așadar, sunt din nou supraom. Nu doar nemuritoare blestemată, ci și supraom. ”Yes, I can, I’m doing my best”. Totul va fi gata imediat. ASAP. Ieri, dacă vreți. Pe 1 august. Când vreți voi. Asta-i politica, ăsta-i sistemul. Voi coafa iar cântărețe chele. Merge și-așa. Și cine e de vină? Al Gore, nu? Sau poate Băsescu. ”Jos Băsescu, jos dictatorul!”

Într-un final, în ideea de a aduce socoteala 2+2 cât mai aproape de 4 (adică 100 în loc de 1 milion), pentru a nu afecta grav calitatea datelor, sub amenințarea renunțării la proiect chiar acum la predarea raportului, renegociez deadline-ul, calculând zilele lucrătoare de 16 ore și nu de 45 de ore, cum vrea clientul. De luni până duminică, desigur. Până la urmă, Zidurile cedează și reușesc să-mi impun varianta proprie. Mai mult, de data asta nu rămân singură pe cruce, ci primesc două ajutoare la introducerea, codificarea și transferul datelor din tabelele Excel în formatul de raport PPT. Numai că una dintre persoane introduce datele din chestionare în alt format de bază, iar a doua, cu peste 20 de ani de experiență în domeniu, propune analize sofisticate, dar dă copy paste din alte tabele și-mi schimbă radical modelele de grafice, de nu mai înțeleg nimic, așa că trebuie s-o iau de la capăt, cu ultimele forțe. Și mai e o singură zi! ”Forget Domani!” 10, 9, 8, 7, 6, 5...

Albă ca varul, tremurând de parcă aș fi cuprinsă de friguri, cu o privire rătăcită, trântesc capacul laptopului și-mi aprind o țigară reală (nu electronică), fără să mă ridic de la birou și, totodată, fără să deschid geamul. Scuturând țigara direct peste laptop, ii strâng disperată mâna lui Promy și șoptesc pierdută:

– Vai de mine, vine deadline-ul, Promy!

– Aoleu, Ile, iar începi cu deadline-ul? M-ai terorizat și acum câțiva ani cu asta. Mai ții minte ce-ai făcut atunci? Ai infestat tot paradisul de gândaci pentru că ai uitat să-ți speli farfuriile. Sper că ai învățat ceva din experiență. Știi ce, am o propunere: ce-ar fi să azvârlim grijile și neliniștea în Styx cum scrie la McDonald”s pe coșurile de gunoi unde-ți lași resturile de pe tavă? ”Aruncați aici toate grijile…” Cred că se vor dezintegra instantaneu. Ia uite, bun și Styxul la ceva! Aruncați acum angoasa în Styx! Sună tare, aproape la fel de wagnerian ca ”Arunc inelul puterii în Dâmbovița!” Stai liniștită, Ile, dacă deadline-ul e pe 1 august, hă-hă-hă, mai e timp destul. Aproape un an.

– Nu, Promy, l-am renegociat și e mâine. Îmi îngheață sângele în vine. Număr și eu minutele și secundele ca tine. Ce mă fac? Dacă supraviețuiesc acestui studiu, jur că e ultimul. Jur pe Styx, ba pe pe Coiota, nu, pe Al-Lac... Al-Cola, ă, pe Al-Cool!