Sunt aici de
mult.
Nu mai știu
de când, nici pentru ce m-au adus aici.
Numele meu e
un număr dificil, atât de lung și de complicat că
Nu l-am
ținut minte niciodată.
Oricum,
nimeni nu se obosește să-l pronunțe.
Aici e multă
lume,
mă calcă organizat,
sistematic
pe mâini, pe
picioare, pe coaie, pe gât și pe față.
Nu am loc.
Mă sufoc.
Degeaba urlu,
căci nimeni nu m-aude.
De fapt, nu
contează.
M-am
obișnuit.
Nu mi-am
pierdut răbdarea:
Aștept
Până când va
fi întuneric și liniște.
Aici ești și
tu,
Cu mine.
Stai cu mâna
crispată pe marginea patului
Și asculți,
cu chipul devastat de mizerie,
Pașii
gardianului, zăngănitul de chei și arme, fornăiala celorlalți, horcăiala ta.
Bizar, acum
s-a făcut liniște.
Atât de
liniște că ai putea auzi foșnetul aripilor unor îngeri.
Da, nu te-ai
înșelat,
Au fost
prinși și ei.
Lasă, nu te
uita!
Și nu mai
trage cu urechea!
Răstignit pe
cruce în cuie și piroane,
strâns în
lanțuri
și aruncat
la gunoi,
Dumnezeu a
putrezit.
Era cel mai
mare trădător.
Așa merita
câinele ăla
turbat,
viermele ăla
împuțit.
Vino cu
mine,
Apucă bine
gratiile reci în mâna ta descărnată,
Strânge-le
tare
Și hai să ne
uităm împreună
La crâmpeiul
ăsta de cer
Revoltător
de albastru și de străin.
Când îți dai
seama că Moș Crăciun nu e Santa Klaus, ci, pur și simplu, nu există, când
paradisul devine infern și, deodată, ghirlandele de flori se preschimbă în
lanțuri sau, mai deconcertant, sacrul se transformă în profan, când, Dumnezeu a
putrezit, uitat pe cruce, iar aceasta a fost aruncată la gunoi, atunci, brusc
și brutal, lumea se dezvrăjește. Degeaba o chemi pe mama Omida să refacă magia,
să-ți ghicească de succesuri și de fericire. Auzi numai suspinul slab și
plânsetul înăbușit al babei Promida care prevede o serie nesfârșită de
sfârșituri pe cât de atroce, pe atât de ridicole. Plasa de iluzii a Mayei,
”vrăjitoarea cosmică”, se sfâșie. Ți-ai pierdut deja inocența și visele. De
acum începe un spectacol crud de teatru absurd. Tras de sfori, legat în lanțuri
sau strâns într-o cămașă de forță, trebuie să rămâi pe scenă și să-ți joci
rolul din care nu mai înțelegi nimic. Nu poți părăsi scena, trebuie să
continui, afișând un zâmbet stupid, dar convingător, de ”smiling face”, cusut
direct, pe față, de trupele Berkut cu o sulă de cizmărie, cortina nu va cădea
niciodată. ”The show must go on”. 2+2
fac oricât vrea Big Brother. Te bălângăni bezmetic și te izbești de Zid în
continuu, ca într-un blestem, până nu mai rămâne din tine decât un ciot murdar
și diform, bolnav de deznădejde și rușine.
Oamenii
înțeleg asta din ce în ce mai devreme. Copii de clasa a VI-a, colegi de clasă
ai lui Alex, fii-miu, au conștientizat deja dezvrăjirea lumii, așa cum reiese
din povestirile scrise de ei și publicate în cartea ”Caută-mă! Locuiesc în
poveste”. Mă răvășește și mă doare maturizarea lor precoce. Iată ce ne
istorisește una dintre povești (”Arlechino”), scrisă foarte frumos și inspirat
de Andrada: un arlechin vroia să fie om, și-a împlinit visul, dar apoi a
realizat că oamenii erau și ei marionete și i s-a făcut rușine. Aceasta e și povestea
paharului incasant care se sparge, simbol al lumii fasciste în disoluție din ”Misterioasa
flacără a reginei Loana”, romanul lui Umberto Eco. Nu mai vorbesc de visele lui
Promy de a schimba lumea, în special oamenii, iluminându-i prin focul sacru...
Din
nefericire, nu doar literatura, ci și viața cotidiană abundă în astfel de
exemple: Mayat, frumoasa fată irakiană, de religie yazidi, a fost răpită de
talibanii de la Statul Islamic și a ajuns sclavă sexuală. Nu numai trupul i-a
fost întinat, ci și visele și sufletul. Acum n-ar mai vrea decât să se caște o
groapă fără fund și s-o înghită pământul. Îi pare rău că talibanii nu o bat...
suficient, cât să moară. Să fie îngropată, nu în rochie de mireasă, în costum
de nuntă ca ciobanul mioritic, cu stele și lună ”să-i țină cununa”, ci în
balele talibanilor. ”Deja mi-au ucis trupul. Acum îmi ucid sufletul” – atât a
putut spune presei. Nu vreau să dau numai exemple feminine, e valabil și pentru
bărbați: că tot aminteam Statul Islamic, David Haines, Peter Kassig și Alan
Henning, voluntarii care făceau muncă umanitară în Siria, în taberele de
refugiați, au fost și ei răpiți de talibani și, recompensați pentru caritatea
lor cu marele premiu pentru ”dușmanii poporului” – ”spionii americani”,
decapitarea.
Anul trecut,
după ultimele incidente cu zeul soarelui (vorba vine ”incidente”, Apollo
începuse să-și fabrice diplome din pielea jupuită a întregii noastre echipe),
Promy a mai avut o tentativă de emigrare pe Gliese. A stat o lună în grevă,
nud, sub chador, împietrit, într-o tăcere apăsătoare, fără să lase pe nimeni să
se apropie de el (a rămas inert și când am vorbit sistematic, ore în șir, ca
Vanghelie, doar-doar să reacționeze). Apoi, cu un glas din fundul pământului
(Tartarului), a rostit Declarația drepturilor omului și titanului (dreptul la
dezastru, la apocalipsuri, la agonie, la abandon ș.a.). Dragi talibani (Big
Brotheri, zei sau fundamentaliști de orice fel, produși de sistem), vă rog să
vă fie milă de noi și să ne respectați toate aceste drepturi!
Acum, codul
de bune practici (emis de Statul Islamic pentru jihidiștii săi pentru a ști cum
trebuie să procedeze cu femeile răpite și luate prizoniere) reprezintă o nouă
declarație a drepturilor, de data aceasta, ale sclavelor sexuale ca Mayat. Femeile
necredincioase (în special creștine, evreice și yazidi), cu voia lui Allah,
sunt o simplă proprietate care poate fi vândută, cumpărată, dată cadou sau distrusă,
dacă nu ne mai place. Bătaia disciplinară este permisă, chiar încurajată, iar raporturile
sexuale sunt stimulate: ”Dacă e virgină, o poți viola imediat. Dacă nu, trebuie
purificată înainte.” Peste 2500 dintre femeile de credință yazidi sunt răpite
și devenite sclave sexuale, iar aproape 5000 sunt dispărute. La competiție cu
Statul Islamic, CIA respectă coduri de bune practici și apără pretutindeni
drepturile omului. Dacă talibanii de orice fel dau dreptul la dezastru, Madame
Dezastru va da măcar dreptul la poveste celor cărora li s-a băgat pumnul în
gură. Așadar, redau integral declarația drepturilor prizonierilor de la
Guantanamo, mărturia cutremurătoare a unui deținut, Samir Naji, trimis (nevinovat)
de 13 ani și mai bine într-un concediu prelungit la acest mult-visat loc de
vacanță:
”Am auzit că
raportul Senatului despre tortura practicată de CIA are 6.000 de pagini.
Povestea mea, totuşi, are loc în altă parte: în Guantanamo, departe de
programul CIA detaliat în raport. Cele 6.000 de pagini reprezintă doar
începutul a ceea ce ar trebui să accepte toţi americanii că s-a întâmplat
pentru siguranţa lor.
Totul începe
şi se sfârşeşte într-o celulă îngheţată, minusculă, în singurătate. Atunci te
ghemuieşti şi te lupţi să ignori confuzia privind cele întâmplate, dar şi teama
despre cele ce vor urma. Sau frica ce te cuprinde atunci când realizezi că
nimeni nu vine să te ajute, că viaţa ta, familia şi prietenii tăi sunt cu toţii
departe de tot.
Uşa celulei
se deschide. Următoarea şedinţă, care pare a 100-a la rând. Cred că prima
perioadă de interogări a durat trei luni. Două echipe de interogatori au lucrat
în schimburi cu mine, zi şi noapte. Fiecare
şedinţă începe cu urlete, pentru a mă trezi. Mă lovesc peste faţă şi pe spate.
Sunt atât de disperat să dorm, încât mi se învârte capul. În camera aceasta
sunt multe fotografii cu feţe de oameni. Mi se cere să identific oamenii, dar
abia mă pot concentra să îmi dau seama dacă măcar îi cunosc. Ţipetele şi
insultele devin din ce în ce mai puternice şi apoi ei fac un semn unui bărbat
din colţ. El îmi injectează, de două ori, în braţ, o substanţă necunoscută.
Acesta e ultimul lucru pe care mi-l amintesc.
Celula
îngheţată. Uşa celulei se deschide. De data asta intră gardienii, făcând
zgomote infernale, ca animalele sălbatice. Încerc să refuz mâncarea pe care
mi-o aduc, ca protest la toate astea. Inchizitorul râde la mine, dar apoi se
înfurie. Înjură tare şi-mi toarnă în cap o porţie de mâncare de armată. Ei îi
spun bărbatului din colţ să înceapă să mă hrănească intravenos. El inserează
tubul în două locuri de pe braţul meu şi mă face să sângerez.
Celula
îngheţată. Uşa celulei se deschide. De data asta, gardienii mă împing la podea
şi, pe rând, îmi joacă pe spate. Le spun inchizitorilor că nu mai pot să nu mănânc.
Ei aruncă mâncarea pe jos şi-mi spun să mănânc ca un porc. Nu-mi dau voie la
toaletă. Se uită la mine pe măsură ce nevoile mele se transformă în durere, şi
râd în timp ce aduc translatorul care îmi spune că ei mă vor viola dacă fac
pipi în pantaloni.
Celula
îngheţată. Uşa celulei se deschide. Mă obligă să stau drepţi şi să salut
steagul american. Sunt într-un fel de
cameră de vizionare, unde trebuie să văd filme cu abuzul altor prizonieri. Apoi
îmi spun că trebuie să dansez pentru ei şi să alerg în cercuri în timp ce ei
îmi pun lanţuri. De fiecare dată când încerc să refuz, mă ating în zonele
intime.
Celula
îngheţată. Uşa celulei se deschide. A plouat şi sunt bălţi peste tot. Sunt
înlănţuit, aşa că nu prea pot să merg. Ei mă târăsc special prin bălţile de
noroi.
Acum sunt în
camera cu pornografie. Imagini îngrozitoare peste tot. Una este cu un bărbat şi
un măgar. Sunt dezbrăcat şi mi-au ras barba, ca o insultă gratuită la adresa
credinţei mele. Mi se arată imagini pornografice cu femei. Mi se spune să scot
sunete de animale, iar atunci când refuz, pur şi simplu mă lovesc. Totul se
sfârşeşte când îmi toarnă apă îngheţată în cap. Ore mai târziu, sunt descoperit
în celula mea, aproape îngheţat. Doctorul le spune să mă ducă de urgenţă la
clinică, unde mi se oferă o pătură şi tratament. În următoarele ore se uită la
mine cum mă încălzesc. Apoi, mai aşteaptă un pic pentru a obţine iarăşi dreptul
de a mă interoga.
În urmă cu
patru ani, şase agenţii de securitate ale Guvernului american s-au aşezat la o
masă şi mi-au analizat cazul. Concluzia lor? Că sunt nevinovat şi că ar trebui
să fiu eliberat. Metodele murdare şi sadice pe care le-am suferit nu au folosit
la nimic, doar la degradarea steagului american atârnat pe coridorul
închisorii, pe care eram obligat să-l salut.
136 de
prizonieri încă sunt ţinuţi la Guantanamo, în timp ce politicienii se ceartă pe
cum să facă să dispară raportul senatului. America nu se poate ascunde la
nesfârşit de trecutul ei, dar nici de prezentul acesta. Poveştile noastre şi
continuarea detenţiei noastre nu pot fi făcute să dispară.”
***
Pentru mine,
dezvrăjirea lumii s-a produs mai întâi prin lectură, când am citit ”Legendele
Olimpului” și am început să mă joc ”de-a Promy” (pe la patru-cinci ani). Șocat
și înspăimântat, Promy însuși a venit ca să mă oprească. Un pic mai târziu (pe
la șase-șapte ani), am văzut alte lucruri care m-au marcat pentru totdeauna: cozile
nesfârșite de bătrânei gârboviți și zgribuliți de la 4 dimineața, documentarele
despre lagărele de la Auschwitz, știrile despre copiii subnutriți din Africa. Au
urmat poeziile și poveștile triste ale mamei, în special ”Prințul fericit”
(care ajungea la gunoi după ce își dăruia ochii de safir și pielea de aur
sărmanilor) și ”Privighetoarea și trandafirul” (unde pasărea își înțepa
zadarnic inima într-un spin, cântând, pentru ca o iubire imposibilă să
triumfe). Ulterior, am descoperit-o pe Regina de Cupă care decapita, la
competiție cu Statul Islamic, grădinarii care zugrăveau trandafirii albi în
roșu. Mi-am dat seama că-i vopseau chiar cu sângele privighetorii care se
jertfise pentru o iubire iluzorie. Mizeria s-a accentuat când a trebuit să mă
confrunt cu găleata de poezii omagiale în clasa a V-a. Apoi, în clasa a VII-a,
în cea mai fericită zi din viața mea, ziua Revoluției din Decembrie 1989, lebedele
pe care le desenam au zburat brusc și mi-au fost împușcate. Casa de copii
”Pământ” nu e acasă. Casa de copii ”Pământ” e o imensă groapă comună, o groapă
de gunoi. Aceasta e singura reală, restul sunt fantome.
În finalul
filmului ”The missing picture” al lui
Rithy Panh (un documentar impresionant despre atrocitățile comunismului din
Cambodgia din timpul lui Pol Pot), păpuși mici de lut sunt azvârlite în groapă
și acoperite încet cu pământ. Suntem aruncați în groapă lent, într-o tăcere sfâșietoare
precum un urlet, ca aceste păpuși mici de lut, fără să știm dacă suntem vii sau
am murit. Într-o astfel de groapă, cerul e, de obicei, prea departe. Atunci
când îl vedem, e insuportabil de albastru și de străin, așa că lăsăm ochii în
jos și ne presărăm singuri pământ în cap.
Acum am ceva
de făcut.. Râcâi în disperare, în pământul rece și zgrunțuros, impenetrabil ca
Zidul, după o folie de telefon prăfuită, o baterie descărcată, o cartelă de
metrou, un deget însângerat, o unghie smulsă, un rest de coaie stâlcite ori
vreun clitoris mutilat.
Natural born bound, God created bound. Ne-am născut în lanțuri, la gunoi. Suntem pagube
colaterale în războaiele altora.
***
Regina de
Cupă sau talibanii de la ”Statul Islamic” mă vor decapita
pentru că am
lăsat un trandafir alb.
Am refuzat
să-l vopsesc cu sângele privighetorii.
Mă uit pe
geam.
În sfârșit,
e ceață.
Va ascunde
toată mizeria, inclusiv pe mine.
Nimeni nu va
vedea trandafirii de un alb luminos, imaculat
și
privighetoarea care-mi palpită în palmă, speriată.
Plonjez în
ceață, cu brațele întinse,
și aștept să
mă absoarbă.
Încerc să
avansez prin ea,
dar ceața mă
taie precum o sârmă ghimpată
și mi se
înfige în carne.
Mi-am
pierdut ”smiling face”-ul.
Mi l-a furat
luna
Aceea umflată
ca burta unei gravide,
Bolnavă, de
un galben hepatic.
La lumina
ei,
Într-o gară
pustie,
Doi fluturi
mari,
De asemenea,
De un galben
hepatic,
Dansează
împreună,
Beți de
extaz,
În uruitul
trenului,
Deasupra
șinelor de cale ferată.
***
La baza
acestui teatru absurd e politica: de acasă, de la job sau din spațiul public.
Peste tot intervine același joc sălbatic și devastator pentru putere și
control, uneori cu orice mijloace; prin rinocerizare, prinții și cerșetorii
deopotrivă își pierd fața umană și se transformă în bestii. Iar indiferența nu
e un mijloc scuzabil de evadare de pe scenă, ci reprezintă, practic, o
consimțire tacită la jocul puterii (ale cărei efecte le resimți oricum, chiar
când ești pasiv), automat, un fel de complicitate. De multe ori e ridicol să
acționezi, dar și mai ridicol să fii acționat. Tras pe sfori ca Arlechino din
povestea Andradei. Și, dintre nemuritorii blestemați care încearcă să-și rupă
sforile-lanțurile (ale lor și ale celor din jur), cei mai hăituiți și hăcuiți
de hingherii Puterii sunt, desigur, adică probabil, intelectualii, viermii de
trădători, câinii răi și turbați care au mușcat mâna stăpânului. Acești eterni
”dușmani ai poporului” nu merită nici măcar o groapă comună. Să putrezească cât
mai departe de cetate, stârvurile lor să fie devorate de corbi și de vulturi!
Sunt însuși Satana. Feriți-vă de ei.
Așadar, intelectualii
să-și vadă de treabă și să lase politica, cum zicea mătușă-mea, Nana, săraca, într-una
dintre predicile ei renumite, adăugând că sexul și politica sunt bune doar ca
să te îmbolnăvești (știa ce vorbea, era medic)? Păi, am impresia că e exact
invers: politica nu lasă intelectualii să-și vadă de treabă (îi pune în lanțuri
și-i dă de mâncare bestiilor antropofage, îi crucifică, îi jupoaie de vii, îi
arde pe rug, îi împușcă sau cheamă minerii să-i pălească în cap cu ranga). O
dovadă irefutabilă e însuși Promy, primul mare intelectual și, totodată, primul
mare dușman al poporului, câine turbat și vierme de trădător răsplătit pentru
creațiile sale și spiritul său umanitar cu lanțuri, piroane, bestii
antropofage, furii, fulgerașe, flegme, ger și jeg, plus distrugerea operei
sale, a celor dragi și a Pământului. Iar Marsias, inventatorul flautului, a
fost jupuit de viu de Apollo, zeul soarelui, după ce acesta din urmă a câștigat
în mod fraudulos competiția muzicală dintre cei doi.
În curând, în
Olimp va avea loc festivalul alternativ AER (Aceasta E Revoluția), iar Promy va
dirija ultima lui compoziție, Simfonia nr. 8917, op. T950, dedicată lui
Marsias. Tocmai aruncă o privire pe partitură și pe programul festivalului (condus
de Thalia, muza comediei), cu picioarele sus pe masă la bucătărie, o havană și
o cafea Lavazza cu lapte și ambrozie alături. Încerc să nu mă uit la program și
la partituri, deși sunt curioasă, căci Promy vrea să fie surpriză. Îl sărut
ușor pe gât, fără să-mi înfig colții de vampir, inhalez mirosul răvășitor de
ceară și fixativ din părul lui, fără să-i deteriorez coafura, apoi mă așez la
masă lângă el și îndrăznesc să-l deranjez:
– Băi, Promy,
intelectualii ăștia n-au și ei un minim instinct de conservare? Tu, Promy, de
exemplu...
– Ba da,
Ile. Eu unul am. Altfel nu aș zice mereu că mă criogenez. E o formă a
instinctului de conservare. Deși cred că sunt deja criogenat. Din grija
”stăpânilor” mei pentru mine și ca răsplată a meritelor mele.
– Bine, măi,
Promy, m-ai convins, dar de ce ai inventat literatura? Erai prea surmenat,
stresat și disperat și nu ți-ai dat seama?
– Vorba lui
Bebe: nu comentez, nu mă cobor la nivelul ăsta, yahoo-ilor.
– Mai bine
îți vezi de științe și lași artele. Un vaccin poate salva mii de vieți și-ți
oferă satisfacție, nu satisfucktion. Totuși, știi, Promy, un vaccin nu poate să
păstreze memoria lui Marsias, dar o statuie, o poezie sau o simfonie poate. Cu
atât mai mult cu cât Marsias însuși nu mai poate cânta. Însă tu poți, chiar
dacă ți-au spart și ție flautul de nenumărate ori. Când vei interpreta simfonia
compusă de tine și dedicată lui Marsias, vei da un sens suferinței lui Marsias
și propriei tale suferințe. Îl vei elibera pe Marsias și-l vei aduce la viață. Și
tu, la rândul tău, vei simți că ți-ai rupt lanțurile și trăiești.
Hm, vroiam
să blestem literatura și pe tine (parcă n-ai fi destul de blestemat) și să mă
orientez exclusiv spre artele care operează prin imagini. O imagine face cât o
mie de cuvinte. Da, dar o imagine fără cuvinte (fie și câteva, cum ar fi un
titlu de articol sau un slogan) rămâne cumva suspendată, în aer sau e înghițită
de flux. Sensul alunecă și se pierde fără cuvinte. Acestea din urmă au funcția
de ancorare și releu, cuvintele încadrează în context și contectează. Uneori ne
rătăcim în mlaștina cu fantome și porci cu diplomă, pentru simplul motiv că nu
știm să numim această ”mlaștină”, aceste ”fantome” și acești ”porci” și să
operăm cu conceptele. Cuvinte precum ”Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e
corect, toate sunt la fel. Las-o baltă, Madame Dezastru! O să te obișnuiești.
Al Gore e rău, Al Gore e de vină.” m-au rănit și m-au marcat cel mai mult în
viață, însă doar prin cuvinte poți comunica lucruri precum: ”Santa Klaus,
scapă-ne de Mickey Mouse!” sau ”Floare-albastră, floare-albastră, totuși este
trist în lume”.
Sigur că da
(de fapt, probabil, nimic nu e sigur), literatura înseamnă numai lucruri
triste... sau ode. Iar eu nu vreau să aud de ultimele. Nu aș scrie decât ”Odă
pentru Kim Jong Ile”. Deci, rămân la lucrurile triste. Poate că voi agoniza și
mai departe în parametri optimi pentru a-l face pe fostul șef-fantomă să plângă.
Chiar dacă mi-am dat demisia în semn de protest, voi continua voluntariatul. Și
voi plânge și eu pentru tot ce se întâmplă în lume. Dacă voi fi prea obosită și
nu voi mai avea lacrimi, sora mea de pe Gliese mi le va împrumuta pe ale ei.
Când nimic altceva nu poți face, mai bine să plângi. Și oficialul ONU din Gaza,
Chris Gunness, a plâns în hohote când a văzut spitalele de copii sau școli ONU
bombardate în Palestina. Lacrimile spală păcatele lumii.
Plâng, dar
oare Zidurile se vor topi în lacrimi, iar fantomele se vor trezi la viață ori
își vor găsi, în sfârșit, liniștea? Mă va asculta cineva în afară de copaci? În
romanul ”Amorțire” al Florin Lăzărescu, se vorbește de două categorii de
scriitori (în România): 1. cei care-și publică operele la centre de copiere
Xerox (culmea, primesc și ISBN); 2. cei care-și publică operele la edituri și
care abia așteaptă să prindă o sesiune de lectură/bursă/tabără de creație și să
le citească copacilor. Și eu aș prefera să le citesc copacilor, sunt mult mai
receptivi ca oamenii. Potrivit studiilor (nu, nu ale cercetătorilor britanici!),
ei știu să aprecieze și o vorbă bună, și muzica bună (nu ca muritorii
abrutizați de sistem). Să nu mă mai mir că maică-mea discută constant cu
plantele, nu cu oamenii.
Așadar, să
continui experimentul autocontrolului, pariul pascalian pe încredere și să mă
zbat să înving absurdul prin creație? Garine, personajul principal din romanul
”Cuceritorii” al lui Malraux (na, că m-am întors la Malraux), unul dintre
membrii influenți ai Internaționalei și inițiator al revoluției socialiste în
China, e deja obosit și scârbit de lupta cu absurdul când găsește trupul
torturat și ucis al prietenului său, Klein, și pe iubita lui îmbrățișându-l și
frecându-se de el animalic, cu disperare, cu ochii uscați și goi, într-o tăcere
apăsătoare, de plumb. Se întreabă și el: la ce bun? La ce bun mi-am sacrificat
libertatea (la care țineam cel mai mult) – a mea și a celor dragi, muncind ca
un sclav pentru partid, popor și revoluție? Cui
prodest? Cui protest? Dar până la urmă își dă seama și spune: ”În viață important
e să nu fii învins.” Să reziști. Cucerirea (fie și revoluționară) este o formă
de rezistență.
În
copilărie, tatăl lui Garine îl avertizase ”să nu părăsească niciodată
pământul”. Să fie poate cu capul în nori, însă cu picioarele pe pământ. Oricum,
chiar dacă vrei să te smulgi, pământul rămâne ”lipit de degetele tale”, noroiul
din mlaștina fetidă, cu broaște râioase și porci cu diplome, bântuită de
fantome, te împroașcă și te mânjește. Nu poți să fugi. Păpușile mici de lut din
filmul despre genocidul camodgian sunt azvârlite în groapă și acoperite cu
pământ. Pământul se lipește lent de ele, într-o tăcere cutremurătoare ca un
urlet. Suferința e doar un spectacol ridicol, vomitat sistematic, în cantități
apocaliptice, de această lume absurdă. Dar poți sfida absurdul prin creație. Suferința
sublimată prin artă nu mai e absurdă. Povestea are un rol cathartic,
eliberator. Însă cine îți dă dreptul la poveste? Și cine te ascultă?
Pentru mine
personal suferința a avut poate ceva dintr-un show ridicol, nu a fost
purificatoare (dimpotrivă, m-a umplut de mizerie), însă nu a fost nici absurdă:
datorită ei m-am maturizat afectiv și mental până am ajuns la vârsta de 2 ani
și 9 luni. Suferința mi-a schimbat perspectiva (-ele), mi-a oferit multe revelații
(fie și ale descompunerii și neantului – Vanitas
vanitatum) și m-a stimulat să ripostez și să mă străduiesc să calculez ”2+2=4”.
Pentru că, dacă eu una mă zbat să aplic logica normalității (și ca mine, sunt
destui, cu siguranță), deja legea absurdului absolut e anulată. Pentru Promy,
suferința a fost ridicolă și devastatoare, dar l-a făcut să se depășească pe
sine mereu, să reziste și să caute soluții (pe termen scurt, mediu și lung), astfel
încât focul sacru să nu fie stins nici de potop și să ajungă tot mai departe. În
același timp, suferința l-a înnobilat, ajutându-l să devină mai bun, mai
frumos, mai subtil, mai creativ, mai motivat și mai reactiv, căci mai târziu e
prea târziu.
Recunosc,
fără suferință nu există renaștere. Nu poți percepe învierea fără agonie și
moarte. Adeseori m-am simțit singura ființă vie și fericită de pe Pământ și mi-a
fost milă de toate fantomele care mă bântuie și mă posedă. Mai știți? Acum un
an și ceva îi rugam pe Promy și pe Dumnezeu să-mi dozeze durerea, iubirea și
fericirea cu paharul mic de votcă, căci rațiile erau abisale și epuizante.
Insurportabile, crede-mă, Malraux! Mai mult e prea mult, vorba lui Promy. ”Prea
multă fericire!” a spus (în povestea cu același nume a lui Alice Munro) și
matematiciana de origine rusă, Sofia Kovalevski, atunci când a murit. Aceasta era
o femeie cu o viață zbuciumată, intensă, marcată de multe experiențe dureroase,
dar iluminată de poezia matematicii și de revelații despre sine și lume. Matematica
o extenua, însă, în același timp, avea o frumusețe stranie, pură care o provoca
și o captiva. Nu se putea sustrage fascinației sale, așa că, arzând de pasiune,
a plonjat în abisul ei orbitor.
În secolul
XIX, când o femeie matematician era considerată, în cel mai fericit caz, o
ciudată, Sofia Kovalevski a refuzat
să-și asume rolul decorativ de ”păpușică”, și-a rupt sforile-lanțurile pentru a
se devota pasiunii ei, a rezistat și a reușit să se impună prin însuși exemplul
ei. Dacă Garine a fost un revoluționar cu arma în mână, Sofia a fost o altfel
de revoluționară și a deschis noi perspective. A fost prima femeie care a
câștigat premiul ”Bordin”, unul important în matematică, și, totodată, prima
femeie angajată ca profesor la o universitate din Suedia. A bătut Europa în
lung și lat pentru studii, concursuri, proiecte ori în căutarea unui post, a avut
un copil pe care l-a neglijat (din lipsă de timp), un soț depresiv, sinucigaș,
o soră frumoasă (iubită și de Dostoievski), revoluționară, care s-a stins de
tânără, măcinată de cancer. A cunoscut oscilații, căderi și ridicări, în viața
personală și carieră. Sănătatea îi era precară, nu se menaja suficient. Drumul
către primul post de profesor din Suedia (unul lung, obositor, prin zăpezi și
viscol, schimbând numeroase trenuri și feriboturi) i-a grăbit sfârșitul: nu a
apucat să susțină decât o singură prelegere la universitate. Prea multă
fericire...
Fericit nu
înseamnă neapărat mulțumit. Eu una sunt, în continuare, nemulțumită de mine și
de ”asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect, toate sunt la fel”. De fapt,
tocmai de-aia sunt fericită pentru că sunt nemulțumită. Dacă eram mulțumită, nu
eram fericită. Secretul fericirii e nemulțumirea. Dar trăiesc într-o lume de
fantome. Toate caprele vecinilor au murit. Au ajuns și ele fantome. Nu le mai
văd, le aud doar behăitul subțirel, strident, înăbușit ca plânsetul
ferăstrăului de pe podurile din Paris. Sufeream atroce că eu mai am capră, mă
ardea rușinea ca scuipatul zeilor și m-am gândit atunci să mi-o omor singură,
din solidaritate cu vecinii, înainte să mi-o ucidă ei, ca niște ființe
raționale ce sunt. Nu știu de ce, peste tot unde sunt ființe raționale se
instalează Exopotamia, tărâmul absurdului. Apoi am înțeles că nu procedez cum trebuie:
mai bine o mulg și dau lapte de capră vecinilor. Măcar unu-doi poate că n-or să
mai sufere de foame și de sete pentru o zi.
***
Beau o gură
de cafea (Lavazza cu lapte și zahăr, nu cu ambrozie, căci sunt deja nemuritoare
blestemată), apoi îi strâng mâna lui Promy și-mi împletesc degetele cu ale lui
(de un alb marmorean, lungi și nervoase) și spun cu glas tremurător:
– Iartă-mă,
Promy, pentru ce-am spus, îți mulțumesc că ai inventat nu doar științele, ci și
artele, inclusiv literatura, chit că am renunțat la televizor, urmăresc știrile
o dată pe săptămână pe net (le iau din urmă și, de fiecare dată, îmi zic că nu
voi supraviețui) și nu mai pot să citesc altceva în afară de Biblie. La început
a fost Cuvântul. Cuvântul a adus ordinea și a făcut lumină. O imagine face cât
o mie de cuvinte, dar cuvântul iluminează imaginea cu focul său sacru. Și
zidește. Nu ca ”the Wall”, ci stânci plângătoare ca Niobe sau ca tine, Promy.
Mă uit
pierdută în presse-papierul de cristal cu coral albastru din Ataraxia. Aerul
vibrează, sfâșiat tandru, de un vechi cântec rusesc, ”Ocii ciornaie”,
interpretat la chitară de unchiul meu, Bununu, cu glasul lui cald și profund. Muzica
trece prin el ca lumina printr-un ciob de oglindă. Mă spăl pe mâini și mă
pregătesc să mănânc șnițelul cu portocale și cartofi pai ca la Paris al mătușii
mele, Nana. La Paris, totul e ca un vis. Înfulec, lingându-mi degetele, în timp
ce bunica îmi spune molcom povestea animăluțelor trăsnite de la noi din
familie. Cu ochi vioi și poznași, și, în același timp plini de duioșie, tata
actualizează topul perlelor maică-mii (”mamucisme”), glumește și-l imită pe
Băsescu. La sfârșit, după desertul cu plăcintă cu vișine, mama mă va îmbrățișa
cu disperare, ca pentru ultima oară, de parcă știe că mă voi volatiliza în
următoarele secunde, așa că preferă să-mi frângă ea oasele și să le preschimbe
în praf de stele. Deja simt la sânul meu altceva – atingerea delicată, ușor
electrizantă a unor buze ca niște petale de trandafir. Eu și copilul meu ne
contopim – Tat tvam asi. Apoi, Promy
mă ia de mână, mă strânge și își suflă bretonul franjurat, asimetric, îndreptat
cu placa, lung până la bărbie. Ochii lui ard ca stelele ce se sting, dar
strălucirea lor nu mă orbește și nu mă face scrum. Ieri, privirea lui îmi
curgea în vine, melancolică și febrilă, sălbatică și izbăvitoare ca o
rugăciune. Îmi făcea sângele să clocotească, smintit de durere și de dor. Acum,
frustrarea și deznădejdea din ochii lui s-au preschimbat într-o dulce epuizare.
Ți-am dat
dreptul la poveste, Promy.
Îți voi
săruta acum cicatricele (de la piept și de la ficat), stigmatele tale eterne. Le
am și eu, căci am împărtășit durerea ta, Promy, am dansat împreună în abisuri
și am zburat îmbrățișați pe cruce, fără teamă, fără regrete, fără speranță. Le
mulțumesc... zeilor pentru că mi-au dăruit și mie coșmarurile, fobiile și
stigmatele tale binecuvântate.
În urma
buzelor mele, vor rămâne două petale de flori de cactus de un albastru luminos
și ireal, încrustate în carnea ta mai adânc decât ciocul hulpav al bestiei. Nimeni
și nimic nu le va șterge.
Promy își
trosnește oasele ostenite, își întinde picioarele mai bine pe masă, își suflă
bretonul și mă privește cu ochi strălucitori ca supernovele, plutind în
lacrimi:
– Mai știi
când a zis Kafka că din mine a rămas, în mod inexplicabil, doar stânca. Da, poate
că așa e. Numai că era o stâncă plângătoare. Ca Niobe, o statuie vie a durerii.
Șiroia de lacrimi. Lacrimile mele.
Mă trec fiori
și izbucnesc și eu în plâns:
– Iubite,
văd lacrimile tale scurgându-se afară, prin piatră. Ești captiv în stâncă. Îți
văd genele negre, lungi, arcuite, zbătându-se în piatră. În Zid. Ne vom
amesteca lacrimile într-o ”nuntă mută” a durerii. Te voi săruta din creștet
până la picioare până voi topi piatra întreagă în lacrimi, te voi elibera și te
voi strânge în brațe cu o disperare titanică, zdrobindu-ți oasele și preschimbându-le
în praf de stele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu