Iov, care-i buba? Nu mai știi cum miroase o pizdă sau cine a inventat instrumentul de tortură numit ”soacră”? (1)

Când ne întoarcem din concediul medical al lui Promy, prietenul și eroul meu, titanul Prometeu (al doilea din viața lui... restul vacanțelor le-a petrecut de regulă, pe termen nedefinit...  jde mii de ani de agonie, descompunere și moarte, prin locuri exotice și stimulative cultural precum închisorile/spitalele de refugiați siriene ori lagărele de muncă din Coreea de Nord, mai exact pe Elbrus sau în Tartar (în prezent, la doi ani de la revoluția democratică olimpiană, Memorial al Holocaustului Olimpian)), încă de marți mă apucă criza de duminică. E vorba de eterna poveste a sarmalelor lui Bulă: acesta se arată luni entuziast, iar duminică e gata să cheme Statul Islamic să arunce în aer sarmalele și pe cine le-a făcut, apoi luni redescoperă sarmalele și revine încântat la meniul obișnuit, de zi cu zi, de parcă le-ar savura pentru prima oară.

Am petrecut cu Promy o ultimă săptămână de concediu în Vama Veche, la cort, în golfulețul meu sacru de lângă Cherhana (unde e ”Camera” din ”Zona” tarkovskiană, locul împlinirii tuturor viselor pentru cei disperați, dar încă inocenți și care îndrăznesc să(-și) înfrunte Zidurile și, în particular, colțul paradisiac unde am primit lumina învierii cu câțiva ani în urmă și unde m-am simțit pentru prima dată vie și fericită cu adevărat). Ar fi trebuit să fiu cuprinsă de extaz. Am revăzut baloanele aprinse care urcă la cer și devin stele sau, cel puțin, ard câteva clipe sus, deasupra valurilor, dincolo de orice neliniște și orice frământare: m-am convins, astfel, că focul sacru al lui Promy și al lui Dumnezeu continuă să ilumineze și e purtat tocmai de noi, iar pe pământ sunt mulți titani (prea mulți, într-o lume normală nu ar fi existat atâția). Am reușit chiar să dorm după câteva zile și nopți de emoții, anxietate și coșmaruri (nu, nu doar cu tovarășii-zei de pe pământ și din Olimp (unul dintre ei, Țarul Putin le-a pus gând rău nudiștilor de pretutindeni), ci și provocate de bubuiturile house, nonstop, la volum maxim (în weekend), două-trei sunete, repetate la nesfârșit cu mici variații de ritm, ale terasei din capătul nordic al Vamei). Înțeleptul Bebe inorogul al cărui chip îl port mereu (cu mândrie revoluționară) în tatuajul de la ceafă (bestia mare, neagră și cu coarne... corn, atât de blond încât a imigrat în Olimp, s-a implicat în politică și a participat la tot felul de misiuni de salvare a lui Promy și a membrilor echipei, supranumit de altfel și ”Marele Blond”) ne-a zis odată mie și lui Promy că putem învinge depresia și redeveni masochiști ca el dacă dormim... suficient. Însă mie și lui Promy somnul de veci nu ne ajunge.

În ciuda evadării în paradisul din Vamă și a odihnei relative, eu m-am simțit mereu fantomă (mă rog, nu orice fantomă, ci Don Quijote-fantomă castrat și fără vise) și, din comoditate (nu-mi mai e atât de frică, nici nu-mi mai e atât de rușine să fiu parcă unica ființă vie de pe pământ) și din solidaritate cu nenumăratele fantome din lume, am acceptat asta fără ezitări ori reacții de respingere. Mai mult, mecanismul de autoapărare prin derealizare (după supradoza de real deopotrivă atroce și ridicol, accentuată de scris) a intervenit din nou, am perceput totul ca pe un vis (până la urmă coșmarul e un vis), iar paradisul din Vamă mi s-a părut ireal, inclusiv copiii care jucau volei pe plajă sau săreau valuri, râzând, chicotind și stropindu-se unii pe alții, eu fiind capabilă să percep, zi și noapte, necontenit, numai copiii violați și torturați până la moarte din Siria, sclavi sexuali, asfixiați cu gaze sarin sau clor, rămași prin dărâmături după bombardamentele cu bombe-butoi ori morți de foame și mizerie). Nu doar infernul, ci și paradisul a devenit ireal.

La oroarea de real și rejectarea acestuia a contribuit și scrisul prin nenumăratele coborâri în infern și permanenta agonie în parametri optimi, prin trăirea și retrăirea experiențelor traumatice proprii (și ale celorlalți), a degradării și a morții mai intens ca-n realitate, la nesfârșit. A trebuit să fiu mâncată nonstop, în public de tovarăși-zei, talibani și Big Brotheri de peste tot, împreună cu Promy și alți titani din toate epocile. Ba chiar mi-am consumat și singură ritual, în fața tuturor, neîncetat, până și coaiele de cavaler castrat și fără vise. Cât de masochist să fii? Eu una am ajuns depresivă, cu episoade frecvente de blocaje, furie și frustrare. Demisia în semn de protest de la scris mi-am dat-o deja cu aproape doi ani în urmă. Îmi amintesc acum și de ”săraca, bătrâna” Jim, sclavul negru fugar din ”Tom Sawyer” care a refuzat, cred, să mai fie ”prizonier nobil” nu pentru că trebuia să fie prietenul tuturor lighioanelor (viermi, gândaci, muște, țânțari, șerpi și păianjeni) ori pentru că trebuia să sape un tunel cu unghiile vreme de 50 de ani (și apoi să-l transmită moștenire generațiilor următoare), ci pentru că trebuia să scrie cu sângele său. Una e să-ți verși sângele, alta să scrii cu sângele tău, al titanilor din toate epocile și al lui Dumnezeu însuși! În cel privește, Promy nu a apucat să scrie prea mult cu sângele lui, era prea ocupat să-l verse.

Așadar, când ne-am întors în Olimp (un alt ”paradis” al răpirilor/disparițiilor, unde am imigrat de mai bine de doi ani de dragul revoluției democratice și al lui Promy, alt loc mai inspirat nu aveam de ales, hm, poate Siria?), nu am protestat printr-o grevă nud sub chador săptăluni la rând ca Promy, ci, suprasaturată de blestemul sarmalelor (fie și în sos de vin dionisiac și umplute cu ambrozie), mi-am dat iar demisia de la tot și toate, trântind ușa, suflându-i lui Promy bretonul negru, lucios, lung până la bărbie, filat, îndreptat cu placa (sub care se ascunsese strategic, ca de obicei) și zbierându-i în ureche: ”ești un colaboraționist și un pupincurist al fostului regim al lui Știi Tu Cine-Zeus, ba chiar i-ai făcut fântână de ciocolată lui Madame Hera, fosta stăpână, îți voi băga compasul în cur, așa îți trebuie ție și tuturor intelectualilor (asta era pedeapsa mea pentru intelectuali într-o (scurtă) perioadă de la începutul lui 1990, când eram în clasa a VII-a, posedată de Iliescu și urlam cu spume la gură ”Moarte intelectualilor”). Abia așteapți să moară un puști într-un accident de mașină/motocicletă sau un alt prizonier ca tine, eventual un copil din Siria sau din Coreea de Nord, ca să-i recoltezi organele pentru transplant.” Și, apropo de transplanturi, nici nu e primul, Promy a mai beneficiat, acum trei ani, de un transplant de organe (inimă, ficat și rinichi), primite întâmplător de la părinții unui băiat mort în accident de motocicletă. De atunci,  din 2013 (anul revoluției din Olimp și al unor serii de răpiri/lovituri de stat parcă fără sfârșit), Promy a pierdut șirul disparițiilor/arestărilor, evadărilor, emigrărilor și infarcturilor și s-a trezit în 2014 că are nevoie de organe noi (nu a reușit anul trecut decât să-și pună un implant dentar, pe banii lui desigur, superofertă de 20.000 de Euro, în Olimp). Fericiți cei ce n-au niciun organ întreg și niciun dinte în gură.

Deocamdată, Promy se face că nu aude, își suflă bretonul (fără prea multă energie) și-mi aduce aminte de mila mea dintotdeauna față de titani și de venerația mea pentru noua generație de titani. Gândul la noua generație de titani (de peste tot, nu numai din Siria, România și din Olimp), atât de curajoși și demni, puternici și creativi, energici și informați, capabili să se ocupe simultan de atâtea lucruri (doar îl văd și pe fii-miu cum își face în paralel temele la 7 materii, joacă jocuri video, stă pe chat și se uită și la filme), hotărâți și motivați, plini de speranță și de vise, mă cutremură. De admirație, însă și de invidie. Mă simt mai mult ca niciodată o babă inutilă, pe deasupra frustrată și neînțeleasă. Degeaba îmi tot confirmă Promy că nu numai durerea și iubirea mea pentru el (și prin el pentru tot universul) sunt titanice, ci și capacitatea mea de rezista, măcar în sensul că nu renunț să mă zbat să calculez ”2+2=4”, chiar dacă nu mai am de mult nici eu 280 de ani, am trecut prin ce-am trecut, nu am nicio speranță (nu doar în sisteme și Big Brotheri, ci și în mine cel mai frecvent), nici vise (nu mă definesc eu ca un ”Don Quijote, cavaler-fantomă castrat și fără vise”?). Degeaba îmi repet la rândul meu că îmi pun întrebări studide, fără rost, nu am de ce să(-mi) creez probleme în plus, să rămân blocată într-un detaliu mărunt și nesemnificativ și că e mai bine pentru mine să rămân în Olimp, alături de Promy.

Și să fiu fantomă, e mai convenabil așa: reduc frica de moarte și rușinea de viață (sau invers sau ambele?) și sunt, în sfârșit, dacă nu la fel ca ceilalți, măcar solidară cu ei. Oricum, interesant, percepția diferă semnificativ față de perioadele de dinainte (dominante) – când eram (ne)muritoare blestemată: timpul se contractă (trece repede, un miliard de ani înseamnă o secundă, parcă nu fac nimic, dolce far niente, dulce nimic...), iar spațiul se restrânge la rândul lui (o fantomă își bântuie exclusiv casa, epava, locul accidentului/dezastrului... natural sau nu, aerul și spațiul deschis o sperie, dar de ce-aș mai vrea să ies afară și să respir, logic, nu?). Când eram nemuritoare blestemată, dimpotrivă, timpul și spațiul se dilatau: fiecare secundă dura miliarde de ani, aveam o senzație permanentă de sufocare, o nevoie disperată, irepresibilă și insațiabilă de spațiu și de aer, făceam atâtea (în paralel, la competiție cu noua generație!) că uneori le pierdeam șirul și mă zăpăceam complet. Promy poate confirma, cunoaște foarte bine statusul de nemuritor blestemat. De ce nu stau și savurez pur și simplu noul status de cavaler-fantomă, fără să(-mi) mai creez alte probleme? Nu știu exact, m-am săturat.

Hotărâtă să-mi iau adio de la tot și toate, cu o stare de bacterie putrezită și de mizerie neînțeleasă de nimeni (nici de mine, nici de Dumnezeu), fug, deci, de acasă, din Olimp. Mă rog, casa din Olimp e mai acasă pentru mine decât pentru Promy, ”casa de copii Olimp/Pământ nu e acasă”. E un show pe care-l produc sistematic, spre fericirea lui Promy, o dată la câteva săptămâni. De fapt, nici măcar nu mi-am făcut bagajele (și nici Promy nu m-a ajutat, oricum, zice ”Dacă pleci și nu vin după tine, sunt nesimțit, nu-mi pasă. Dacă vin, sunt Big Brother, te monitorizez, nu te las în pace. Dacă nu vin, ești în pericol. Dacă vin, ești și mai în pericol.”), ”imigrez”/mă refugiez într-o altă cameră și stau acolo câteva zile, căci m-am săturat și de showul ăsta de jde mii de crize, demisii, despărțiri și sinucideri. La întrebarea (pentru Iov) ”Care-i buba?” răspunsul e ”Care-i buba?”” (Marin Srescu - ”Iov”, personaj pe care sunt invidioasă, ce alte griji are el în afară de bube?). Sau ”Barzăcopilviezure”. ”Pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză”. ”Supercalifragilisticexpialidouces”. Ori ”Kuaseukuakuaukuakuakuauakuaseukuakuaukuakuakuake” cum cânta tata săracul când nu mai avea nmic altecva de spus. Care-i buba? Și care-i capra? Capra de care m-am îndrăgostit și din cauza căreia tot demisionez și divorțez, ca-n piesa lui Albee: ”Capra sau cine e Sylvia”. Hm, uite care e capra: Siria. Siria, nu Sylvia. Sau poate că Promy e capra (oops, o etichetă nouă pentru Promy, nu știu dacă o să o înghită și pe-asta, cred că prefera să-l fac hobbit sau boxtroll).

De fapt, nu mai vorbesc cu nimeni de săptăluni, nici cu Dumnezeu, nici cu fii-miu, nici cu mama. Orice i-aș spune, maică-mea nu înțelege decât că mă doare ficatul și că nu am mâncat supa (ea care nu merge la doctor decât când pică lată și pe care nu am văzut-o niciodată mâncând). Maică-mea, oricum, e un fel de ”mama Radului” pururi surmenată, stresată și panicată (a cui fată oi fi eu?!), care aleargă bezmetică prin păduri, despletită, plângând și tremurând, căutându-l pe băiețelul ei haiduc, neascultător și băgăcios, să-l strângă în brațe cu o deznădeje titanică și să-i spună: ”Dă-te, Radule legat / Ca să nu mori împușcat!”. Așa sunt mamele, și în mod deosebit cele din România (posesive, disperat de grijulii, adeseori infantilizante). Băiețelul (fie și de 60 de ani) să lase prostiile și să vină la mămica acasă! Deși nu era prea încântată și pregătită să devină bunică (și, sincer, nici eu mamă, însă am urmat și atunci principiul dreptului la viață), imediat după ce am născut, nu-i mai puteam lua bebelușul din brațe (parcă vroia să-l alăpteze în locul meu).

Și mama lui Promy, zeița Temis (zeița justiției!), s-a târât în fața lui Știi Tu Cine-Zeus în genunchi să cerșească îndurare... pentru oameni, pentru Pământ, pentru frații și surorile ei, pentru băieții ei (Mene – Meneceu, Atlas și Promy), pentru nepoții ei (inclusiv pentru Deu – Deucalion și numai pentru el a reușit să îmblânzească bestia, după ce, sărmanul, abia supraviețuise potopului și-l găsise și pe taică-su în lanțuri, cu piroane și sfârtecat de vultur). Și-a îndoit genunchii și în fața lui Promy ca să-l roage să-și ceară iertare, dar Promy i-a comunicat, cu ultimele puteri ce le-a zis și zeilor: ”Cine a greșit să-și ceară iertare!” Să-și ceară iertare pentru fapte bune, că a salvat oamenii și i-a ajutat să evolueze prin focul sacru, științe și arte? Iar cei care le-au dăruit oamenilor Cutia Pandorei și potopul și titanilor lanțuri, piroane și păsărele antropofage să fie premiați și să le facem statui?

Simt că mă cuprinde furia. Mă înroșesc și întreg corpul mi se convulsionează. Aș vrea să am eu furia profesorului Malik Solanka din romanul ”Furie” al lui Salman Rushdie, eu nu mi-aș căuta liniștea și nu aș imigra în State, sperând absurd să mă (mi-o) absoarbă. Furia m-ar resuscita (dar n-am zis că prefer să fiu fantomă?). Din păcate, nu mai am energie pentru asta. Bună și furia la ceva, vorba lui Hagi, însă mă tem că nu mai am suficientă. Poate doar generația asta nouă de titani. Duminică, pe la prânz, când agonizez în parametri optimi, atingând nivelul de ”să mă împuște Bombo”, neavând încredere în progresele realizate de Bombo în mânuirea armelor, mă gândesc să mă arunc în Styx (și, odată cu mine, tot universul, ca să nu mai sufere nimeni) sau să chem Statul Islamic/milițiile Shabiha/securiștii sirieni în ajutor pentru asta, dar brusc, observ ceva ciudat.

Inorogul Bebe apare subit la noi în dormitor, îl roagă pe Promy să-și dezbrace tricoul alb și blugii tociți, rupți strategic la fund și îl scanează bioenergetic. Albă la față, împleticindu-mă și sufocându-mă, rămân la ușă și urmăresc totul în tăcere. La sfârșit, Bebe îi comunică lui Promy că are nevoie urgentă de organe noi: inimă, plămâni, ficat, pancreas, rinichi și, din nefericire, nu e singurul. Mai e și el (cu probleme cardiace). Într-o lună trebuie să rezolve amândoi, mai târziu e prea târziu, vorba lui Promy. Cu ochii lui luminoși de culoarea cafelei cu lapte înotând în lacrimi, Bebe își lipește botul umed de Promy, iar acesta din urmă îi mângâie ușor coama neagră, lucioasă. Bebe îi mărturisește lui Promy, că, deși nu a reușit să-l domesticească precum Micul Prinț pe vulpe, totuși, s-au împrietenit, iar el îl consideră pe Promy, la origine yahoo (nemuritor), drept cal înțelept, Houyhnhnm. Și Promy îl recunoaște pe Bebe de titan, desigur, adică probabil. Întunecat la față, lăsând în jos ochii lui mari, negri, migdați, umbriți de gene lungi, arcuite, scuturându-și buclele negre ciufulite (e duminică, nu se coafeză în weekend) și continuând să mângâie pierdut coama lui Bebe, Promy îi mulțumește, îi reamintește că n-a prea avut parte de viață până atunci (supraviețuirea pe Elbrus sau în Tartar nu e viață) și îi promite că o să se gândească la ce i-a zis. Într-un fel, oboshit și (mult prea) chinuit cum e el, mereu pe punctul de a fi răpit (chiar și de la budă sau din pat, când face dragoste) și de a nu mai rămâne nici stânca de care e înlănțuit din el, vrea să moară, dar, pe de altă parte, vrea și să trăiască.  

Înecându-se și tușind, din obișnuință, Promy își aprinde o havană. Tusea îl zguduie și mai puternic. Privește invidios pereții cu forme curbate, feminine, vii, suprinse parcă în mișcare (precum clădirile lui Gaudi din Barcelona), zugrăviți în culoarea caldă, liniștitoare a cafelei cu lapte sau a ochilor lui Bebe. Sunt parte a unei case ecologice, rezistenți și bine izolați, respiră singuri, fără materiale plastice ca membrana rezistentă la umezeală. Ei pot respira. Poate îi aduc și lui o gură de aer. Sau e prea târziu? Mai târziu e prea târziu. Ar rămâne probabil gânditor, ore în șir, la fereastra în formă de frunză, prin care lumina se filtrează ca-ntr-un vitraliu, în nuanțe de rubiniu și auriu, amestecate halucinant, dansând parcă un ultim tango cu pământul, în același timp măsurat și nemăsurat, abil, calculat și totodată pasional, dezlănțuit, înainte de a se cufunda în întuneric. Ori s-ar lăsa să alunece pe jos, pe covorul de frunze ruginii, în grevă nud sub chador. Dar eu dau buzna și, fără să-mi cer iertare (la început cel puțin), îl strâng în brațe cu disperare titanică, gata să-i fărâm oasele și să le preschimb în praf de stele. Inspir mirosul delicios de cremă de zahăr ars din cameră, îi ciufulesc buclele negre, lucioase (proaspăt vopsite, nu și coafate), îl sărut și-l trag pe patul imens, acoperit cu o cuvertură bej, matlasată, moale și pufoasă, umplută cu puf de gâscă.

Facem dragoste cu disperare titanică, ca pentru ultima oară, dar, când Promy termină, mi se pare că urmează un infarct, poate ultimul. Nu se supără să facă infarct în timp ce se joacă ”de-a Bill și Monica în Biroul Oval”, dimpotrivă, preferă această variantă de moarte (sau cancer de la sex oral ca Michael Douglas) și acum fantazează să-l adopte Marea Britanie (e și el un copil orfan, bolnav și traumatizat ca cei din Siria, chit că cele șapte sau opt poziții oferite s-au ocupat de mult) și să-i plătească o înmormântare de fițe, cu multe flori, lumânări, manele cathartice, la care să-și smulgă părul din cap și să-i cânte fie și Beyonce (supraviețuitoare... deocamdată a curei Master Cleanse cu limonade cu sirop de arțar) și să-i plângă toate nevestele și amantele, sirenele și amazoanele. Poate că Marea Britanie îi va comanda și o statuie la British Museum sau la Tate Modern (fie și în ipostaza clasică, în lanțuri pe Elbrus, cu piron în piept și ficatul devorat de bestia de vultur). Din fericire, nu e infarct și Promy adorme imediat, așezat pe o parte, în brațele mele, înainte să apuc să-i mai mângâi spatele și fundul, cu piciorul meu drept strâns peste al lui stâng. De regulă, ne străduim să rămânem un minut îmbrățișați fără să numărăm secundele, după ce facem dragoste. ”Mai lasă-mă un minut, mai lasă-mă o secundă. / Mai lasă-mă un anotimp, un an, un timp...”