Situația în
Siria continuă să se agraveze. În ciuda unor declarații anterioare (într-un
spirit pacifist și... de disociere relativă de talibanul-șef, al-Assad), implicarea
militară pe teren a Rusiei îngrijorează prin creșterea ajutorului militar (reechipearea
armatei siriene cu unele vehicule de luptă absolut noi ca tancuri BTR-82A, vapoare,
rachete antiaeriene SA-22 etc.), prin construcția suspectă a unor case
prefabricate pentru circa 1.000 de ”omuleți verzi”, soldați-fantomă, consultanți
militari, instructori, responsabili de operaţiuni logistice şi tehnice, dar şi
piloţi (de elicoptere de atac şi de avioane de vânătoare). Al-Nusra (al-Qaida)
a intrat în Latakia, zona majoritară și de control a alawitilor șiiți (încă) la
putere în Siria (deși sunt minoritari comparativ cu suniții). Rebelii au ocupat
și o bază aeriană din Idlib, Abu al-Duhur (și controlează aproape integral
Idlibul). Rusia are nevoie de acces la Marea Mediterană (portul Tartus,
singurul rămas disponibil pentru Rusia în Orientul Mijlociu), preferă să se
confrunte cu Statul Islamic în Siria și nu în Rusia, așa că vrea să se asigure
că regimul supraviețuiește (dacă nu neapărat tovarășul-zeu al-Assad, prietenul
Țarului). Acesta din urmă ne comunică victorios că nu luptă decât cu Statul
Islamic în Siria (nu cu rebelii moderați) și că tovarășul-zeu, torționar de
treabă și taliban-șef din Siria e gata să organizeze alegeri parlamentare
libere și să împartă puterea cu opoziția moderată, ”sănătoasă”. Însă, practic, Rusia
ar putea lansa atacuri și la adresa rebelilor moderați.
În mod
justificat, cei mai mulți opozanți ai regimului cer îndepărtarea talibanului-șef
de la conducere. Statele Unite declaraseră în 2012, că linia roșie va fi depășită
dacă vor avea loc atacuri chimice, ceea ce s-a întâmplat în 2013 (și de atunci
continuă, indiferent de rezoluțiile ONU, puține și acelea, în contextul în care
Rusia și China își folosesc repetat dreptul de veto în Consiliul de (IN)Securitate,
și, din păcate, neaplicate cum ar fi, de pildă, Rezoluția 2139 din 22 februarie
2014 care interzice bombardamentele aleatoare (inclusiv cu bombe-butoi), atacurile
chimice, blocadele, arestările/răpirile pe criterii politice). Apoi, Statele
Unite au tăcut. O tăcere asurzitoare ca un urlet. Obama se uită și nu vede. Nu
știe, nu poate. Yes, I can’t. ”Soft politics”. Mă întreb de ce ne-o mai
spiona acest Big Brother-fantomă. Dar noi ceilalți? Trebuie să vedem poze de
copii înecați, violați și torturați până la moarte, sfârtecați de bombe-butoi,
intoxicați de gaze sarin/arme cu clor, striviți printre dărâmături ori morți de
foame și mizerie ca să reacționăm? Trebuie să fim ”invadați” de ”imigranți” sinucigași
ca să observăm ce se întâmplă în jurul nostru?
Statele Unite
se tem de ”escaladarea” conflictului dacă Rusia se implică mai mult.
”Escaladare”? Cum? Nu e deja un dezastru mai mare ca mine, ca Madame Dezastru,
un dezastru ”natural” cum nu a mai văzut de mult planeta?! ONU, prin
reprezentanul său Staffan de Mistura, promovează reluarea discuțiilor/negocierilor
de pace, ideea unui guvern de uniune națională și a tranziției spre democrație
(adoptată prin Geneva Communiqué în
2012) și, totodată, cere implicarea serioasă pe de o parte a americanilor și
rușilor, pe de alta a Iranului (aliat al regimului) și Arabiei Saudite
(susținător al rebelilor). Iar ministrul de externe britanic, Philip Hammond, a
pledat recent pentru un guvern de uniune naţională în Siria pentru a rezolva
conflictul (incluzând rămânerea pentru moment în funcţie a preşedintelui al-Assad,
care însă ar urma să se retragă după şase luni sau un an) – variantă mai pe
placul Rusiei. Ca idee, Cioroianu spunea odată că știe din istorie că
regimurile trec, popoarele rămân. În Siria parcă nu se mai aplică: regimul
rămâne, poporul dispare.
Poporul nu ar
fi dispărut așa ușor dacă se crea, cu ani în urmă, o zonă de excluziune
aeriană. Ar fi fost salvate multe vieți. Ce e pierdut e ireparabil. Aș vrea să
pot vărsa o lacrimă de unicorn (ca a lui Bebe inorogul al cărui chip îl port în
tatuaj) și să-i aduc pe toți la viață. O astfel de zonă de excluziune aeriană e
dificil de pus în practică, presupune implicare militară (trebuie angrenate
trupe terestre și aeriene pentru coordonare) și, de fapt, război cu aceia
împotriva cărora se face (regim, kurzi, Statul Islamic etc.). Turcia și
Iordania au inițiat realizarea unor asemenea zone în nord, respectiv sud și,
deși reprezentantul ONU, Staffan de Mistura, afirmă că aceasta e doar o soluție
parțială (și are dreptate), în acest context disperat ar trebui aplicată,
indiferent de costuri umane și materiale (și chiar dacă nu reprezintă un
răspuns pe termen mediu și lung). Avalanșa refugiaților disperați, ideea că
guvernul actual (principalul pericol pentru copiii și frații noștri sirieni,
pentru mine și pentru întreaga planetă) nu este capabil (nici dornic) să se
impună în fața Statului Islamic, acordul nuclear încheiat cu Iranul (care ar
putea acum să participe la găsirea unei soluții politice), alienarea celor din
taberele de refugiați - o bombă socială (generațiile pierdute, fără perspective
își pot exprima furia și frustrarea prin radicalizare), toate acestea
stimulează crearea unei zone de excluziune aeriană.
Să aruncăm o
privire și asupra mediatizării în presa occidentală a crimelor împotriva
umanității din Siria. De când a apărut Statul Islamic, BBC prezintă (pe site)
dominant atrocitățile acestuia și poveștile celor care au plecat din Marea
Britanie să lupte la Statul Islamic (sau cu Statul Islamic), știri/reportaje
despre situația militară din teren și despre ”criza imigranților”. Crimele
împotriva umanității comise de regim sunt mai puțin acoperite, cea mai recentă
știre a fost în august, anul curent (masacrele de la Douma), iar ultimele reportaje
despre cei dispăruți/răpiți (de regulă, morți sau pe moarte) și despre
fotografiile lui ”Caesar” (ale zecilor de mii uciși prin tortură în
închisori/spitale militare) datează de anul trecut, din 2014. Statul Islamic a
eclipsat principalul vinovat, regimul. Mai mult, BBC vorbește despre ”criza
imigranților”, nu ”a refugiaților”, face o prezentare destul de alarmistă, și
nu empatică a crizei (umanitare), arătând că scopul ”imigranților” e ”o viață
mai bună” (când ei nu au parte nici de supraviețuire, darămite de viață) și
lăsând impresia unei invazii. În Marea Britanie politicienii, media și (o
parte) din populație se simt sub asediul invadatorilor. Să răspundem la acest
comportament taliban în stilul gentlemanilor și la isterie prin tradiționalul
calm englezesc? Interesant, până și
niște activiști britanici pentru pace în Siria, autori ai campaniei ”Stop the War”, împotriva unor atacuri
aeriene anti-Statul Islamic în Siria, organizează un forum în acest sens, dar
au omis să invite un reprezentant sirian de la Planet Syria. Intenția pacifistă
și interesul pentru situația din Siria sunt lăudabile, însă de ce nu ascultă
opinia unui sirian, activist pentru pace și democrație în Siria în condiții e
puțin spus extreme, de-a dreptul inimaginabile? Se tem cumva și ei de invazie?
CNN acoperă (pe
site) preponderent tot atrocitățile Statului Islamic, mai puțin ale regimului care
produce de 7 ori mai multe victime, este la originea a peste 85% din cauzele de
deces ale civililor (prin bombe-butoi și atacuri aeriene, fără a mai lua în calcul
răpirile/arestările și blocadele cu alte sute de mii de victime) și reprezintă
unul din factorii importanți aflați la geneza Statului Islamic, radicalizând
populația prin bombe-butoi, atacuri chimce, blocade, răpiri/arestări (urmate de
violuri și torturi până la moarte). Pe CNN apar și reportaje/știri despre
echipele de salvare White Helmets,
medici/profesori din Aleppo, bombe-butoi (ultima din mai, anul acesta –
Aleppo), blocade, torturi și execuții ale regimului (în 2014), precum și criza
refugiaților tratată într-o manieră mai sensibilă, mai umană (numindu-i pe
copiii și frații noștri din Siria ”refugiați”, nu ”imigranți”). Din nefericire,
criza siriană a intrat masiv în agenda media, politică și publică abia de
câteva luni, deși problema e veche de mai bine de 4 ani și continuă să se
agraveze. Și, în cazul fericit în care se acceptă că e vorba de ”refugiați”, nu
de ”imigranți”, se comunică adeseori cel mult că aceștia fug de război (fără a
se oferi detalii despre acest război și principalul responsabil, regimul sirian).
Situația
refugiaților rămâne, într-adevăr, disperată. ONU a primit mai puțin de 50% din
suma necesară pentru refugiați în ultimii patru ani, Înaltul Comisariat pentru
Refugiați a redus alocațiile de hrană și a închis zeci de spitale (în Irak).
După datele ONU, au murit peste 250.000 de sirieni, mai mult de jumătate din
populație este refugiată: peste 7 milioane - refugiați intern (dislocați din
casele lor și în continuare captivi în infernul de pe teritoriul sirian), iar
peste 4 milioane - refugiați extern. În prezent, s-a acoperit circa o treime din
apelul ONU pentru refugiați. Țările vecine se prăbușesc și ele sub povara
refugiaților. Libanul a acceptat peste un milion, Iordania – la fel, iar Turcia
– 2 milioane. Nesusținute, primele două nu mai fac față: două treimi dintre
refugiați trăiesc în sărăcie absolută. În Liban (unde unul din cinci e refugiat
sirian), guvernul nu a permis construcția unor tabere de refugiați, așa că mulți
dintre aceștia trebuie să se descurce pe cont propriu, să închirieze locuințe
ieftine sau să locuiască în campusuri unde trebuie să plătească proprietarului
100 dolari pe lună pentru campare.
La Al-Minya
(Liban), refugiații stau în adăposturi improvizate (sau fără, prin parcuri, sub
poduri etc.), cu mâncare insuficientă, fără acces la servicii medicale sau
școală (750.000 copii nu sunt școlarizați, cei care începuseră școala în Siria au
uitat deja ce învățaseră, de pildă, să scrie sau să citească, plus că războiul
a durat atât că cei mai mici nu mai știu de unde sunt). Generații de sacrificiu
(știm și noi în România), generații pierdute, fără condiții minimale de viață
și fără perspective, care prezintă riscul radicalizării. Nu au parte nici aici
decât cel mult de supraviețuire, nu de viață. O bunicuță, Jalimah Mahmoud,
chiar așa spune: ”Asta nu e viață. Suntem vii doar în sensul că nu suntem
morți”. Iar Fitnah al-Ali, mamă a șapte fete și un băiat, care lucrează numai ocazional,
cu ziua, precizează că și-a pierdut alocația de hrană pentru că a vândut cupoanele
primite ca să-i cumpere soțului bolnav medicamente (lăsat orb și cu probleme cu
rinichii în urma torturilor și mizeriei din închisoare).
Ca să-și ofere
o șansă să se crape cu ei barca pe Mediterana (în loc de 50 de cutremure pe zi),
trebuie bani (minim 5-6 mii de dolari de persoană) de care cei mai mulți nu
dispun, indiferent dacă își vând toate bunurile, proprietățile (case, terenuri)
sau încearcă să se împrumute. Cei care se îndreaptă spre Europa reprezintă doar
5-10% din totalul refugiaților, iar ei au la dispoziție, pe lângă banii de
drum, și un smartphone conectat la Facebook/whatsApp (unde găsesc informații
despre drum, obiecte necesare și, eventual, telefoane de urgență). Și încă și
mai rău (indescriptibil) este pentru refugiații intern, cei peste 7 milioane care
și-au pierdut casele, aleargă disperați, bezmetici, dintr-un loc în altul sau
se află sub blocade guvernamentale (fără apă, mâncare, curent electric,
căldură... cu bombe-butoi, atacuri chimice, foamete, mizerie, răpiri/arestări
soldate cu violuri și torturi până la moarte). Uneori ”imigrează” în prima
linie de front de teama bombelor-butoi. Familia lui Aylan, băiețelul kurd
înecat în Mediterana, pe drum spre Europa (a cărui poză a devenit viral), a
migrat de la Damasc la Aleppo, apoi la Kobane și, într-un final, în Turcia. Mulți
nu mai au decât cicatricele de pe corp și rănile neînchise din suflet (care
continuă să se adâncească, împreună cu ale mele).
Sirieni la
supraofertă! Vrea cineva? Unele țări europene, pe lângă Marea Britanie, au fost
de la început ostile primirii refugiaților: Cehia, Slovacia (ia doar
creștini!), Ungaria (care s-a înconjurat la propriu de Ziduri... fals
insurmontabile și impenetrabile și tratează refugiații ca pe vite... să nu se
dezobișnuiască cumva în Europa) și Polonia. Acestea nu manifestă
deschidere/compasiune și abordează criza în termeni de imigranți economici,
boală, terorism, ghetoizare. Premierul ungur, Orban, se teme de pierderea
identității creștine. Vreau să-l întreb: apărăm cumva identitatea creștină
construind Ziduri, arestând pe oricine intră ”ilegal” în Ungaria și tratându-i
ca pe vite? Se vorbește (unii jurnaliști/politicieni, unii din public, ca să nu
generalizez) de ”maimuțe”/”teroriști”/”pomanagii”/”nespălați”/”invadatori”, ba
chiar o jurnalistă zeloasă din Ungaria a sărit să bată niște ”invadatori” cu
”mânie proletară”.
Îmi asum
aceste etichete cu mândrie revoluționară (cred că le aveam dinainte), puse de
maimuțe civilizate, ascunse în spatele Zidurilor ori, vorba lui Vanghelie,
”maimuțoi implementați”. La un moment dat, cineva (din România) a comentat
astfel: ”vezi că ai o eroare de soft care-ți dă numai maimuțe pe pagina de
Facebook”. În acest caz, sunt mândră de eroarea de soft. Și cum s-ar putea
spăla frații și copiii noștri sirieni care n-au nici apă de băut, fie că se
deplasează sute de kilometri pe drumuri periculoase, fie că se află în război,
sub blocade sau în închisori unde consumă doar pișatul securiștilor lor sau
propria borâtură și propriul sânge? Și poate că pe unii i-au i-au sălbăticit
războiul, extremismul și dictatura, împreună cu ura, indiferența și neputința
noastră, după mai mult de 4 ani de război civil devastator. Unde să meargă la
toaletă și la baie dacă nu au acces la WC-uri publice, iar barurile și
restaurantele nu-i primesc? Și eu am avut întotdeauna dureri groaznice, arsuri
și blocaje când m-am abținut prin excursii (plus că m-am pricopsit mereu cu
infecții urinare). Alminteri, musulmanii sunt cei mai curați de pe planetă: se
spală nu numai după ce defechează, dar și după ce urinează și obligatoriu
înainte de rugăciune pe mâini, picioare și față, de cinci ori pe zi (suniții) sau
minim trei (șiiții).
În România,
după ce a porcăit Marea Moscheie, Băsescu reacționează violent anti-refugiați:
”Sunt un om căruia îi dau lacrimile, dar nu trebuie să îi primim (...) Îi văd
și eu că sunt chinuiți, dar când ești șef de stat în loc de inimă trebuie să ai
o piatră. În condițiile în care avem un acord de la Dublin care spune clar că
care sunt regulile UE cu privire la imigrația ilegală.” (...) ”Noi ne mai
înjurăm cu ungurii, ăștia își pun bombe unii la alții” etc.). Am impresia că,
după ce i-a luat apărarea lui Udrea și a condamnat justiția/DNA (pe care le
lăudase anterior), Băsescu se află în cădere liberă... pe toboganul abrupt al naționalismului
populist, cu accente extremiste (în locul regretatului Vadim). Iar unii
intelectuali s-au molipsit de teoria conspirației, condamnă Rusia și Statul
Islamic pentru ”invazie” (Sandra Pralong), consideră cotele de refugiați ”o
probă de ipocrizie consolidată”, se isterizează precum Orban de infiltrarea
”teroriștilor” și de pierderea identității creștine (Traian Ungureanu - ”mai
multă Europă cu mai puţini europeni”, unde
” copiii noştri vor purta burcă peste tatuaje”) ori ne
ceartă pentru sentimentalism naiv, subsumat spiritului colectivist (de ce ”să
se dea”, ”să se facă”?! – ”eternul și fascinantul” Aligică). Dacă se întâmplă
să critici capitalismul sau să zici că vrei să ajuți oamenii, ești taxat de
”comunist”. Eu una NU-mi asum și această etichetă cu ”mândrie revoluționară și
avânt muncitoresc”: mă lupt cu comunismul (și cu fantomele sale care bântuie
prin România și prin lume) de când eram mică (chiar și în prezent) prin tot
ce-am scris și am făcut practic. La rândul lui, Țarul dă vina pe Occidentul
băgăcios, logic, nu?
Impresionant
comentariul Alinei Mungiu, într-un altfel de registru: ”Ţara noastră pierde
ocazia de a arăta că poate da înapoi ceva din ce primeşte. Consilieri slabi,
lideri de opinie analfabeţi civilizaţional şi conducători politici care nu
există decât în şedinţe foto ne fac să arătăm foarte rău zilele astea. Mă
consolez cu Angela Merkel: dacă nu mă mutam în Germania, nu ştiu dacă ajungeam
să trăiesc sub guvernarea cuiva de care să nu-mi fie ruşine, dimpotrivă.
Gândiţi-vă numai la satele saşilor care stau goale şi în paragină în
Transilvania şi la marile pârloage care încă mai stau nelucrate în ţara
noastră, părăsită de atâţia români, înainte să refuzaţi intrarea unor oameni
care îşi riscă viaţa dacă rămân la ei acasă. Că restul l-au pierdut deja,
demult.” Și nici nu e atât de mult. Pe ansamblu, după noile distribuiri ale
Comisiei Europene, România ar trebui să primească 6.351 refugiați (chiar dacă aceștia
preferă alte țări mai prospere ca Germania, Suedia, Danemarca, Olanda etc.).
România nu e xenofobă, e solidară cu UE și refugiații, dar nu poate primi mai
mult de 1.785, se încăpățânează la unison Ponta și Iohannis. România dorește
cote voluntare, nu obligatorii. Ponta ar mai negocia poate acceptarea cotelor,
dacă România e primită în Schengen. Viața oamenilor e cumva ceva negociabil? Trebuie
să condiționăm? Din fericire, Iohannis nu amestecă dosarul Schengen cu criza
refugiaților. Iar Dragnea, după ce și-a făcut un selfie cu refugiații din gară,
din Ungaria, a comentat îngrijorat că nu ar dori să-i vadă cu miile pe străzile
din București și a fost surprins că unii refugiați purtau ceasuri la mână (semn
că au o grămadă de bani).
Interesant,
unii din România consideră că nu ai dreptul să-ți exprimi o opinie despre criza
refugiaților dacă nu iei unul acasă, la tine în pat. ”Fapte, nu vorbe!” Vorbele
sunt și ele fapte, creează și modelează realitatea. Pot să te mângâie sau să
răsucească fatal cuțitul în rană. Mai mult, protestele online trec adeseori în
stradă, iar un mic gest în mediul online te poate costa viața (supraviețuirea)
în Siria (și nu numai): ești arestat/răpit, violat și torturat până la moarte
dacă pui o poezie sau o poză pe Facebook... pentru cine are și Facebook, cenzurat
sau nu (în Iran, în 2013, când am fost eu, nu era acces la net, iar Facebook
era oricum interzis). Cred că te poți implica și fără să-i aduci pe toți în
patul tău, sunt diferse moduri de voluntariat. Poate că-ți pasă de refugiați,
dar nu ai condiții/spațiu de cazare pentru ei, timp (nu-ți permiți să te ocupi
nici de tine, nici de copiii tăi biologici), posibilități materiale sau ai
probleme de sănătate. Poate vrei să pleci voluntar în Siria ca mine. OK, dacă
trebuie și e urgent, chiar dacă am la
dispoziție 47 mp și trăiesc din cerșit și eu, pot găzdui pentru o perioadă
acasă... la mine în casă un refugiat. Și nu trebuie să-i adoptăm pe toți cum am
aduna de pe stradă un câine sau o pisică. Ori poate că avem și noi, românii,
nevoie să ne adopte Germania. Să ne adopte Germania pe toți! E asta o soluție
globală? Eu am coșmaruri siriene zi și noapte din 2011 (de când a început
reprimarea crâncenă a protestelor) și particip la campanii de ani de zile, recurgând
până și la greva foamei. Problema trebuia (cu ani în urmă) rezolvată de la
cauza ei: să se oprească crimele împotriva umanității ale regimului (apoi și
ale Statului Islamic care a venit să ”elibereze” poporul sirian), să fie pace
și democrație, iar Siria să redevină acasă pentru frații noștri sirieni. Mai
întâi, să stopăm bombele-butoi ale regimului sirian, printr-o zonă de
excluziune aeriană, dacă nu se poate altfel.
România a
negociat pentru circa 1.500 refugiați, dar între timp situația s-a schimbat în
UE. După acceptarea relocării a 40.000 de refugiați (în iunie), se adaugă încă
120.000. Comisia Europeană a invitat, prin Jean-Claude Junker, la compasiune și
unitate: ”Starea Uniunii Europene nu este bună. Nu este destulă Europă în
această Uniune. Şi, deasemenea, nu este destulă Uniune în această Europă”. Aceasta
reîncearcă introducerea unui sistem de cote obligatoriu (în funcție de populaţia
ţării, Produsul Intern Brut, numărul de cereri de azil din trecut şi rata
şomajului) și, totodată, flexibil, variabil în funcție de context. Cine nu
primește ar putea plăti... o contribuţie financiară la bugetul UE în valoare de
până la 0,002% din PIB-ul său. Va trebui să funcționeze un mecanism permanent
de relocare a refugiaților. Dintre cei intrați pe teritoriul UE, cine nu îndeplinește
condițiile de refugiat și nu primește drept de azil trebuie redirecționat către
o ”țară sigură” (trebuie stabilită lista acestor țări, precum și proceduri
eficiente de întoarcere a cetăținilor din UE în aceste țări/cele proprii). Eforturile
comune pentru securizarea frontierelor și operațiunile de salvare în Marea
Mediterană trebuie continuate. Comisia solicită statelor membre să asigure
satisfacerea rapidă și corespunzătoare a nevoilor refugiaților (acces la
locuințe, servicii etc.). Mai mult, Comisia dorește gestionarea cauzelor
conflictelor, prin eforturi politice și diplomatice.
Dintre țările
europene, Germania a devenit principalul stat ofertant de azil (pentru circa
800.000 de refugiați anul acesta) și motorul reformei sistemului. Planul
Germaniei de gestionare a crizei este consonant cu propunerile Comisiei:
1. Condiții
decente de primire (standarde comune europene)
2. Garantarea
statutului de azilant pe întreg teritoriul UE
3. Distribuire
echitabilă (împărțirea poverii între țările UE)
4. Management
comun al frontierelor (în ce privește securizarea frontierelor și asistența
pentru refugiați)
5. Sprijin
pentru statele foarte solicitate în prezent (ex. Grecia/Italia unde sosesc
mulți refugiați, Germania – unde doresc să se stabilească mulți refugiați)
6.
Permanentizarea unor operațiuni de salvare eficiente pe Marea Mediterană
7. Readmisia
celor care nu au drept de azil în țările de origine (prin colaborare cu statele
de unde provin)
8. Stabilirea
țărilor ”sigure” în ce privește statele de origine
9. Legea
imigrației (o lege nouă în Germania care să permită șederi legale în scopul
muncii pe teritoriul Germaniei)
10. Eforturi
în Orientul Mijlociu și Africa pentru combaterea cauzelor refugierii pentru
stimularea ordinii și restructurarea statelor în disoluție, reducerea
violențelor/războaielor civile, în paralel cu dezvoltarea economică și crearea
unor perspective reale, în special pentru tineri.
Cred că
ultimul punct este și cel mai important (și ce-și doresc și copiii și frații
noștri sirieni, cum a precizat recent și premierul francez ”să gestionăm criza
refugiaților de la sursa ei”).
Aylan,
băiețelul kurd înecat, și-a gsăit casa, liniștea și pacea în fundul
Meditaeranei. Poza lui (ajunsă viral) a sensibilizat marele public, dar și
(unii) politicieni și jurnaliști europeni. Părea adormit, valurile îi dezmierdau
lent și tandru piciorușele, cântându-i un cântec de leagăn. Ori poate intonau
partea a IV-a din Simfonia a V-a de Mahler. Marea îl învăluia și-l absorbea
încet, cu blândețe. Se întorcea în leagănul vieții și al morții. Marea îl
mângâia, oamenii nu. Nici măcar brațele tatălui său care și-a văzut nevasta și
cei doi copiii dispărând în valuri. Și Aylan e doar unul din milioane, unul
dintre cei mai norocoși, odată pentru că a sfârșit astfel, în valuri (nu la
închisoare, sfârtecat de bombe-butoi sau mort de foame) și în al doilea rând
pentru că părinții lui și-au permis bani de bilet. Copiii și frații noștri din
Siria nu vor târguieli ridicole și degradante ca la târgul de sclavi sexuali de
la Statul Islamic (”Hai, ia tu, Românica, 7, tu, Franța 20, tu, Germania 42,
dar tu, Marea Britanie, de ce nu adopți un copil orfan, bolnav și traumatizat
măcar? Vrei să-ți dăm să adopți un gândac în loc de o maimuță ori poate pe leul
Cecil? N-ai cam multe pretenții?”). Ei vor ca Siria să redevină din ”casă de
copii” acasă.
Să-l rugăm pe
leul Cecil (care are milioane de fani, în memoria căruia s-au strâns milioane
de semnături în petiții și se pot aduna milioane de dolari) să doneze un
procent din atenția, vizibilitatea, dragostea oamenilor și... banii lui
sirienilor? Aceștia din urmă nu vor, de fapt, să plece din Siria, nici să
vegeteze în tabere obscure și mizere de refugiați. Ei vor pace, libertate și
democrație în țara lor. Așa spune și Muznah care lucrează la un centru pentru
femei din Idlib, deși e țintă permanentă a bombelor-butoi, atacurilor chimice
(cu clor), răpirilor/arestărilor, a foametei și a mizeriei. Când se apropie elicopterele
care aruncă bombele-butoi, unii paralizează de groază, alții fug năuci și
disperați, alții deja s-au obișnuit. Nu mai tresar când descoperă copii
dezmembrați și sufocați sub dărâmături, nici când e vorba de frații lor. Cresc
doar atacurile de panică, tensiunea, migrenele și coșmarurile (și la mine!).
S-au obișnuit cu moartea, nu și cu răul. Sau poate că cele 50 de cutremure pe
zi produse de bombele-butoi, atacurile chimice, răpirile/arestările, foametea
și mizeria sunt un dezastru natural?
Apropo, nu
știu cum pot unii să facă asemenea poze ale unor copii înecați, prinși în
dărâmături, rupți în bucăți de bombe, morți de foame, sclavi sexuali sau
violați și torturați până la moarte? Cum o fi reușit fotograful militar,
”Caesar”, să realizeze 55.000 de fotografii ale celor uciși prin tortură în
închisori/spitale militare (mulți dintre ei, copii, deși nu se mai putea
recunoaște care e bătrân, care copil, care e fată sau băiat). Eu nu aș putea să
fac niciuna. Și nici să mă uit la ele. Cu toate că, recunosc, încă și mai mult
mă șochează și mă scot din minți poze, tablouri și statui ale unor
tovarăși-zei, talibani-șefi ca al-Assad, califul Ibrahim al Statului Islamic,
Țarul Putin ori Kim Jong-un din Coreea de Nord. Ei, stați, am făcut și eu odată
niște poze horror: la o nuntă în familie (unde eu eram singura persoană care
s-a distrat). Mireasa avea un zâmbet natural, despicat cu pironul/cuțitul și
cusut apoi cu sula de cizmărie de trupele Berkut din Ucraina. Ole, ole, ole,
ole / Trupele Berkut nu mai e! De ce mai lăsăm alte trupe Berkut pe pământ și,
eventual, le dăm medalii și le avansăm în grad?
Până la urmă, sub
presiunea UE și sub impactul emoțional al fotografiei băiatului înecat, Cameron
(fire miloasă și un autentic spirit creștin) își toarnă cenușă în cap și
promite că Marea Britanie va prelua 20.000 refugiați direct din taberele de
refugiați și va demara acțiuni militare împotriva traficanților. Recent, s-a
desfășurat și un sondaj la nivel european cu privire la atitudinea față de ”imigranți”,
numiți astfel, nu ”refugiați”: Suedia, România, Irlanda și Spania se arată mai
curând favorabile, restul - mai curând nefavorabile. Într-un studiu local
realizat de IRES, aproape 60% dintre romani consideră mic și foarte mic riscul
ca țara noastră să fie expusă unei ”invazii” a imigranților din Orientul
Mijlociu și Africa. Peste 70% dintre români au încredere că România "ar
putea să gestioneze o criză a imigranţilor" (armata, jandarmeria, nu și
Guvernul). Și răspunsuri de bun simț (românesc): principali responsabili pentru
criza existentă sunt, în opinia respondenţilor, guvernele din ţările de origine
(67%), gruparea teroristă Statul Islamic (ISIS) (54%), SUA (36%), Uniunea
Europeană (29%), Rusia (28%). Per total, 65% dintre respodenții din România sunt
de acord ca refugiații să vină în România, dar, când vorbim despre coabitare
(sosirea în localitate), procentul se reduce la 46% pro (vs. 42% contra).
Oricum, numeroși europeni au dărâmat Zidurile
indiferenței/urii, așteptându-i pe frații/copiii noștri din Siria sau alte
părți pe traseu cu mâncare/apă/un cuvânt de bun venit (în Italia, Grecia,
Macedonia, Serbia sau Ungaria... să-i facă măcar hobitti, boxtrolli sau dragoni,
cum vreau și eu, și nu ”maimuțe”/”teroriști”/”pomanagii”/”nespălați”). Revoltați
de indiferența guvernului și dimensiunea crizei, 11.000 islandezi s-au oferit
să ”adopte” familii de sirieni. La fel, peste 4000 de britanici printre care și
arhiepiscopul de Canterbury. Echipa de fotbal Borusia Dortmund susține primirea
refugiaților, Bayer Munchen donează un milion de euro, Real Madrid (împreună cu
Cristiano Ronaldo) a oferit o casă și bilete la meci antrenorului sirian
refugiat, Osama Alabed Al-Mohsen și fiului său Zied, agresat de un jurnalist
din Ungaria, iar Bono a cântat despre băiețelul înecat, Aylan. Ministrul de
externe suedez, Margot Wallstrom, a fost surprinsă ștergându-și lacrimile în
cursul unei dezbateri la televiziune la vederea fotografiei cu băiețelul sirian
Aylan Kurdi, găsit înecat pe o plajă din Turcia. La Viena, Copenhaga, Lisabona,
Madrid, Londra au avut loc proteste pro-refugiați. În același spirit autentic
european, doi turci au invitat 4.000 refugiați sirieni la nunta lor. BOR s-a
implicat și la noi în strângere de fonduri pentru refugiați, iar papa Francisc
a cerut fiecărei parohii să adopte o familie de refugiați, începând cu
Vaticanul.
Să nu uităm de
beneficiile refugiaților: spor demografic, munci mai puțin dorite de localnici
sau de care e nevoie (de exemplu, în România, în urma migrației la muncă în
străinătate: medici, asistente, constructori, instalatori, fermieri etc.),
aport intelectual (Steve Jobs a fost băiatul unui refugiat sirian). Germania a
avut abilitatea să își mărească forța de muncă și să reducă declinul
demografic, erijându-se totodată în promotorul spiritului umanitar european.
Bravo! Oricum, mai important decât un ajutor de urgență/oferirea azilului, este
eliminarea cauzelor principale (în primul rând regimul sirian, în al doilea
rând Statul Islamic) și efortul politico-economico-cultural de a aduce pace,
democrație, drepturi și condiții minimale de viață (nu supraviețuire) în Siria
și în tot Orientul Mijlociu și Nordul Africii (efort slab și necoordonat până acum).
Ce se întâmplă bine/rău în altă parte, afectează și Europa într-un circuit
global, din care nu ne putem sustrage. Iar Orientul Mijlociu și Nordul Africii
sunt parte a istoriei civilizației europene (de la imperiul roman la
coloniști). Fără respectarea propriilor principii și valori, Europa se neagă pe
ea însăși, își pierde identitatea și se autodistruge (spre marea satisfacție a
Țarului, susținător și sponsor al naționalismului, populismului și partidelor
extremiste). Și nici nu cred că ar suporta să-și vadă în oglindă monstruosul
”portret al lui Dorian Gray”.
Închei cu
comentariul și îndemnul lui Andrei Pleșu: ”Problemele lumii se rezolvă prin
luciditate. Restul sunt fiţe politice, discursuri electorale, temerităţi
riscante. Cînd un prieten îţi cere ajutorul, soluţia nu este, cred, să-l
adopţi. Soluţia este să-l ajuţi să-şi regăsească locul propriu, rostul propriu,
destinul. Iar pînă reuşeşte, să-l găzduieşti, să-l hrăneşti şi să-l mîngîi,
fără spectacol mediatic şi fără poză demiurgică…”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu