Iov, care-i buba? Nu mai știi cum miroase o pizdă sau cine a inventat instrumentul de tortură numit ”soacră”? (2)

După ce se coafează rapid (doar o oră și 13 minute), luni dimineața, la cafea, Promy își suflă neașteptat de energic bretonul negru, lung, filat, asimetric, îndreptat cu placa și mă privește în ochi, strângându-mi mâna cu putere. Mă surprinde fața serioasă, încrâncenată de Harry Potter (pe care nu i-am mai văzut-o cam de doi ani, de la revoluție). Fără să se atingă de cafea (Lavazza cu ambrozie și lapte), spune întâi mai încet, mai ezitant și mai slab, apoi tot mai repede, tare și răspicat, dezlănțuindu-se ca un torent:

– Uite, Ile, urmează să-ți încredințez o misiune sacră, sper că nu o refuzi și, dacă nu mai mori (la propriu și la figurat) de mila titanilor, măcar o să te prefaci că-ți pasă. Îmi voi face analizele, pe Pământ, la propriul meu cabinet și la laboratorul meu (ce pot, sânge și urină), apoi la clinică, la Asclepios în Olimp și pe planeta Gliese, la spitalul unde mi-am efectuat transplanturile anterior, acum trei ani. Tu trebuie să mă monitorizezi permanent, cu strictețe de Big Brother, pe iPhone 11 (cu ajutorul aplicațiilor instalate special care permit urmărirea audio/video în format ”7D”, le știi). Pentru început, când mă voi afla la cabinet, la consultațiile ginecologice, de la 8 la 13, după aceea la palat unde mă voi duce să comunic rezultatele analizelor și să mă consult cu stăpânul Chiron, Bebe, Her (Heracle) și frate-miu, Mene (Meneceu). Sper că nu te deranjează să violezi intimitatea clientelor (că eu, la fel ca tine, nu mai am niciuna, de mult, asta e politica, ăsta-i sistemul, asta e munca intelectuală, ce să-i faci, parte a sacrificiului) și să mă supraveghezi când stau cu mâna în pizde de firmă, rostește Promy foarte grav, fără să schițeze un zâmbet.

Roșie la față ca focul sacru, tremurând din tot corpul, bâigui un ”da” de acceptare a ”misiunii sacre”. Aceasta mă dă, desigur, adică probabil, peste cap: trebuie să mă uit nonstop cum stă Promy cu mâna înfiptă în diverse ”pizde de firmă” (din fericire, nu la fel de adânc și pentru milenii precum ciocul bestiei de vultur în ficatul său ori pironul în piept, ci maxim 15-20 de minute, cât durează consultația). Stropi de transpirație îmi curg pe față și pe corp în continuu, dar nu mă dau bătută. Pe de o parte, mă bucur că are și el un început de normalitate (nu l-au lăsat să respire deloc și nici să lucreze până atunci, ia încercați să respirați și să lucrați cu un piron în piept, l-am testat și eu o dată acum doi ani și era să mor în câteva minute, cu atât mai mult că nenorocitul de Știi Tu Cine-Zeus nu s-a descurcat, fără Hefaistos și Hermes, să facă o execuție cum trebuie, el știa doar să-și scoată scula și fulgerașele, inclusiv în ce mă privea), a redeschis cabinetul, are un program zilnic de muncă și, în cele din urmă, câteva cliente (cu ajutorul amenzilor pentru cei care refuză să vină la control, al prețurilor mici și al profesionalismului său). Pe de altă parte, admit că sunt geloasă, mă enervează rolul ingrat (și murdar) de Big Brother și încălcarea confidențialității. Însă viața lui Promy e mai presus de toate astea și eu, oricum, îmi pot controla gelozia, nu mă manifest ca zeițele din Olimp. Am și eu demnitatea mea. Când apare de la cabinet, nu comentez decât un singur lucru, ridicând ușor tonul și încingându-mă la față:

– Aha, stai toată ziua cu mâna în pizde, apoi vii acasă și bagi mâna în pizda mea (ba chiar și a lui Guru, mâța noastră). Și nici nu mi-ai spus care e noul model de coafură la pizde, cu dunga asta verticală la mijloc, m-ai lăsat să mă fac de râs în Vamă, deși știai, c-ai văzut la cliente. Să-ți fie rușine!

– Barzăcopilviezure, barzăcopilviezure, barzăcopilviezure... Ce bine că am învățat limba dacă! murmură Promy, trăgându-și bretonul pe față.

Promy nu comentează mai mult și face eforturi să-și păstreze moaca gravă de Harry Potter. La chemarea mea, vine la bucătărie, desculț, pe gresia albă ca zăpada și-și urcă picioarele anchilozate pe masă (am preluat și eu exemplul lui). E prea înțepenit ca să-și îndoaie genunchii. Și eu. De această dată, mănâncă frugal, de regim (pâine integrală cu roșii, ardei, castraveți și măsline negre nu foarte sărate, nu Maretti cu pizza, hm, oricum, el săracu’ știe mai mult să fie mâncat decât să mănânce), bea o limonadă cu sirop de arțar de la mine (ca-n timpul grevei foamei), apoi îmi ia ”pufăitoarea” (țigara electronică) și fumează (nu aprinde havane sau țigări obișnuite), așa că îi aduc și lui o ”pufăitoare”. La sfârșit, mă roagă să mergem la Asclepios la clinică și ulterior la spitalul de pe Gliese pentru analize. Lasă în locul nostru androizi, nu foarte sofisticați, care știu să rostească doar ”Să i-o sugi lui Promy” (suficient dacă sunt răpiți, logic, nu?) și care vor sta, în locul nostru, la birou, și, după aceea, vor face curat cu mătura și cu mopul. Oops, nu știam că pot face curat, aș mai fi apelat. Poate se pricep și la călcat, eu una am renunțat de mult la călcarea tricourilor albe ale lui Promy, nu am atâtea păcate să ispășesc. Suntem amândoi invdioși pe androizii ăștia: zac îmbrățișați în pivniță tot timpul, ce griji au ei? Viață ușoară, ce mai! Da, spre deosebire de noi, ei chiar au parte de viață. Deci, lăsăm androizii la birou/curățenie, apoi ne pregătim să mergem la analize la Asclepios și la spitalul de pe Gliese. Mai înainte Promy instalează acasă/la cabinet/laborator mini-scuturi energetice și filtre informaționale de protecție (pe toate gadgeturile) pentru a nu fi detectați.

Pe Gliese, la spital (unde ne teleportăm de urgență), primul doctor (internist, ecograf) scapă aparatul din mână și leșină când Promy îi comunică numai două dintre accesoriile care i-au produs problemele de sănătate: pironul din piept și păsărica antropofagă. Să-i mai zică de lanțuri, furii, fulgerașe, frig, întuneric, jeg, bale divine corozive ca acidul sulfuric (e născut, ca noi toți, din spuma balelor, nu a valurilor precum Afrodita, logic, nu?), jde mii de ani de captivitate unde fiecare secundă dura un miliard de ani? Și că, atunci când mai era cât de cât conștient (și putea să mai înțeleagă și să-și dorească ceva), se ruga să vină să-l scuipe și să urineze pe el, pe rănile lui cangrenate sau purulente, decât să-l abandoneze așa, pe Elbrus (de aceea, prefera Tartarul)? Și de pedeapsa încă și mai dureroasă prin Cutia Pandorei și potop și ruinarea operei sale și a celor dragi? De timpul ucis, visele furate, poveștile amuțite și proiectele înghețate? Ori de nenumăratele moduri în care oameni-zei de azi și de ieri, produși de diverse sisteme cu practici olimpiene, distrug Pământul? Tresare puternic, cuprins de spasme, sudoarea îi curge în valuri pe corp, se aprinde la față și parcă a uitat instantaneu de pe ce planetă e, fără să-și mai șteargă memoria, cum propunea el însuși altădată.

Cei de pe Gliese nu sunt supereroi, titani, martiri, îngeri, ci persoane normale, deschise, iubitoare și responsabile. Interesant, procentajul cel mai ridicat de titani, eroi, martiri și îngeri se înregistrează pe Pământ, să ne amintim acest detaliu frapant și onorant deopotrivă. Au ieșit titanii din noi, din dragoste și disperare. Pentru serviciile aduse pe Gliese (similare celor de pe Pământ), gliesienii i-au făcut lui Promy statui diferite de cele de pe Pământ (puține și în ipostaza clasică, în lanțuri pe Elbrus) ca ”Prometeu coafează o fetiță”, ”Prometeu îngrijește un bătrân”, ”Prometeu învață copiii să scrie”, ”Prometeu joacă fotbal cu băieții”, ba chiar i-au oferit o porțiune de plajă privată la ocean, Ataraxia și bani să-și construiască și să decoreze cum vrea el bungalouri pe terenul respectiv. Mai mult, la spitalul de pe Gliese, din Ellevalid, Atarsia, doctorii îl anunță că nu-l costă nimic operația, nici rezerva ori tratamentul post-operatoriu și îl așteaptă cu drag la orice oră din zi și din noapte.

Cum suspiciunile se confirmă, din nefericire, mergem la palat să anunțăm situația. Promy se teme mai mult de un nou val de răpiri/dispariții și de lovituri de stat într-un moment delicat pentru el și pentru Bebe. La palat, Promy instalează iar mici scuturi energetice ca să putem vorbi nestingheriți, fără a putea fi surprinși. Se uită zâmbind ușurat la zidurile albe, acum fără picturile în stil renascentist, dispuse pe toți pereții și pe tavan, reprezentând mărețele realizări ale lui Știi-Tu-Cine-Zeus și ale lui Hermes, mâna lui dreaptă cum ar fi darurile olimpiene pentru pământeni... Cutia Pandorei, potopul, violurile, crimele și masacrele, precum și glorioasa luptă cu ”dușmanii poporului” ca el, amintindu-și de imaginile cu propria execuție de pe Elbrus (despre care trebuia să comenteze cândva, la ședințe, cu călăii săi). Picturile care-l determinau să-și dorească sălbatic și deznădăjduit să-și șteargă memoria și să se criogeneze (deși se simțea deja o bacterie paralizată complet și ferecată în stânca de care era înlănțuit/Zid/sicriu de gheață), au dispărut la revoluție. Bună și revoluția la ceva! Pe masa înaltă, din lemn de mahon, cu picioarele aurite, sculptate în formă de cariatide se află, din păcate, numai cafele, apă plată cu lămâie, ambrozie, nectar și sucuri bio de la sera lui Her (nici urmă de votcă sau de vin ca pe vremuri, dar Promy și cu mine nu suntem nostalgici).

Înțeleptul Chiron centaurul, noul stăpân al Olimpului (ales democratic cu doi ani în urmă) tronează pe câteva perne imense, purpurii, tivite cu fir de aur și privește captivat la televizor, la un talk-show. Când îl zărește pe Promy, Mene (Meneceu), fratele lui Promy, eliberat din Tartar odată cu revoluția, acum doi ani, în stadiul de legumă putrezită și storcită de maxim 40 de kile, binecunoscut de Promy, tresare și dă un pumn zdravăn în placa de deasupra mesei, asemănătoare cu o scoică uriașă, cizelată din marmură de Paros și bogat decorată în stil rococo, sperând să atragă astfel atenția. În prezent, Mene pare mai înalt și mai solid decât Promy, cu tenul măsliniu, parcă bronzat, părul șaten-roșcat tuns (aproape) zero și barba scurtă și țepoasă în ton cu părul. Her (Heracle), cu pletele sale blonde, strălucitoare, curgând în valuri pe spate, lasă bârfele (de la budă), vine val-vârtej în sala tronului și ne îmbrățișează. Poartă un tricou de culoare banan, strâns pe corp, care-i expune incitant pectoralii perfect lucrați și blugi uzați, rupți, mulați, prin care i se întrezăresc senzual mușchii fesieri. În ochii lui mari, albaștri se împletesc bucuria revederii, duioșia, neliniștea și grija frățească. Indiferent cât l-ar stresa Promy și ideile lui trăsnite (cum ar fi ”Startar” în loc de Tartar, proiectul (altminteri de succesuri) al lui Promy de după revoluție, menit să rețină, mai exact să atragă (de bună voie) zeii vinovați de crime politice (de ieri sau azi) la închisoare... una de fițe din care niciun zeu nu mai vroia să plece!), mai mult sau mai puțin sustenabile, își va strica mereu somnul de frumusețe pentru el.

Când Promy comunică, în sfârșit, pe un ton impus sec, în fraze scurte, dar la obiect ce (i) s-a (mai) întâmplat, Mene îl strânge în brațe titanic (sfărâmându-i oasele și prefăcându-le în praf de stele, cu riscul de a-l sufoca de tot și de a-i produce încă un infarct), Her e gata să-i dea un nou sărut gay pasional, salvator (au mai fost câteva cu ceva vreme în urmă), iar Chiron centaurul, scărpinându-se în barba moale și pufoasă de Moș Crăciun, scuturându-și buclele albe, privindu-ne cu ochii săi mari, căprui și luminoși, zâmbind șugubăț și totodată protector, amenință să facă grevă nud sub chador o mie de ani, ba chiar să demisioneze dacă Promy nu are grijă de sănătate și nu recurge la transplanturi de urgență. Seara, când ajungem acasă, Promy arde, într-o tăcere asurzitoare ca un urlet, cu o furie mocnită, analizele, apoi ne dezbrăcăm lent, ca prin vis, cu mișcări greoaie, anevoioase, de muribund. S-a întunecat. Unde e focul sacru să ne încălzească și să ne ilumineze? Mâinile nu ne mai ascultă: se izbesc neputincioase de aerul dens și apăsător ca un Zid și se sfâșie în el, însă ce mai contează? Sângele se încheagă și se pietrifică. Orbi, preschimbați în bucăți zgrunțuroase, informe din stânca de pe Elbrus, ne trântim pe covorul de frunze în culorile aprinse, orbitoare ale toamnei de pe podea din dormitor, ascultăm mai întâi foșnetul consolator al frunzelor de sub fund și de sub tălpile noastre amorțite, apoi Simfonia a VI-a de Ceaikovski și ”Prometeu” al lui Scriabin, oftând și suspinând în tăcere.

Mâinile lui statuare, de un alb marmorean, cu degete fine și lungi de pianist, deși în mod surpinzător la fel de înghețate ca ale mele (în toiul verii!), se încălzesc treptat, cuprinse parcă de un foc sacru. Împreună cu ale mele. La sfârșitul poemului simfonic al lui Scriabin (care, în mod atipic, a prevăzut nu numai agonia și moartea, ci și învierea), Promy plânge de fericire, tresăltând din tot corpul, în brațele mele. Îl voi ține strâns în brațele mele. Nu-l va mai lua nimeni. Am mai reușit cândva, cu mai mult de cinci ani în urmă, să sfidăm legile infernului (câteva secunde), rămânând îmbrățișați, cu bestia de vultur lângă noi, râcâind ritmic din gheare, fâlfâind fatal din aripi și plescăind din ciocul hulpav, însângerat, care intra ca un escavator în carnea noastră. De această dată, Promy nu va mai dispărea din brațele mele, prefer să-l sfărâm eu și să-l fac praf... de stele. La revoluție, am păzit și tronul de pe Mytikas, nu numai scoțându-mi colții de vampir și aruncând cu fulgerașe, ci și ajungând la sacrificiul suprem: consum de telenovele și filme siropoase cu vampiri (ca”Twilight”). La nevoie, Fata lui Dracula îl va apăra pe Promy și democrația fragilă din Olimp cu telenovele și colții ei de vampir. Pe aici nu se trece.

A doua zi dimineața strâng din dinți și îmi continui monitorizarea ”pizdelor de firmă” până la prânz, apoi Promy dă o fugă la palat și, imediat după, se încuie în laborator. Stă până seara târziu, aproape de miezul nopții. Nu-l pot vizualiza pe iPhone, oricât mă agit, căci a bruiat accesul la imagini și sunet din rațiuni de eficiență și securitate. Într-un final, apare de la laborator tras la față, clătinându-se, dar cu ochii strălucind ca niște supernove, cu mai multe cutiuțe în brațe. A creat organe și pentru el, și pentru Bebe inorogul. Gata, sunt ambalate deja. Miercuri dimineața vom merge pe Gliese pentru operație. Băiatul lui, Deu (Deucalion – care se împarte între trei planete, VJ45 (unde conduce o stație orbitală și coordonează un proiect civilizațional similar tatălui său), Gliese și Pământ, însă pentru un titan nimic nu e prea mult, logic, nu?), supraviețuitorul potopului și continuatorul misiunilor civilizaționale ale lui Promy, se teleportează de pe planeta VJ45 pe Pământ ca să-l ajute pe taică-su la treburile din Olimp cât va fi nevoie, în perioada în care Promy nu e disponibil, în special la supravegherea persoanelor suspecte (paranoia e o datorie civică) și a activităților lor, pentru a evita potențialele probleme, de la răpiri la lovituri de stat. E obișnuit cu disparițiile subite, pe termen de jde mii de ani ale lui taică-su (când a fost ta-su disponibil?) și recunoscător zeilor, mai curând îl uimește să-l vadă acasă... mă rog, într-o casă.

Fii-su, Deu, a apucat să facă doar un duș rece înainte, era să vină îmbrăcat în prosop, dar și-a tras în cele din urmă blugii negri și un tricou kaki pe el. Își scutură buclele ude, șatene cu reflexii aurii, aruncând stropi în jur, și îl strânge pe taică-su într-o îmbrățișare zdrobitoare, disperată, în stilul tipic titanilor, apoi își ridică genele negre, lungi, arcuite (moștenite de la ta-su) și-l privește pe taică-su cu ochii lui căprui-verzui în care s-a aprins din nou luminița focului sacru la vederea tatălui său (deși e epuizat de navete și misiuni), surâzând în același timp uluit. Nu îl surprinde că e o urgență, ci că taică-su e încă acasă și că nu mai are nici fața de bacterie probiotică, nici pe cea de legumă putrezită, nici pe cea de Harry Potter, ci un zâmbet calm și luminos (nu, nu din acela despicat cu pironul, adâncit ca un crater de balele acide ale zeilor și cusut după aceea cu sula de cizmărie de trupele Berkut). E uimit că taică-su s-a adunat și s-a depășit iar pe sine: poate mai are un minut, însă, de data asta, refuză teroarea și nu mai numără secundele.

La rândul lui, Deu e atât de obosit, traumatizat și bulversat (de misiuni și de naveta între trei planete) că aproape adoarme la masă. Vorba vine la masă. Nu a consumat decât pilule concentrate pentru hrană (mai ușor de luat când nu ai timp și chef să mănânci/gătești), o formulă echilibrată cu toate componentele nutriționale necesare incluse, bine tolerată și asimilată de organism. Covârșit de treburi, fratele lui Promy, Mene nu a mâncat nici el nimic (nici pilule), nici nu a mai preparat plăcintele cu vișine (după rețeta maică-mii, cea care i-a trezit pofta de mâncare și de viață la ieșirea din închisoare), souvlaki de miel și platourile cu fructe de mare în care se specializase la nivel de master-chef, nici nu a dormit de săptăluni (de când și-a luat Promy concediu medical), îi cade și lui capul pe masă. Totuși, bem împreună un pahar de vin de la Dio (Dionysos), căci stăpânul Chiron nu mai are timp să producă faimosul său vin și am rămas cu vinul de la Dio, cu excepția lui Promy care se rezumă la o limonadă cu sirop de arțar, jurându-și răzbunarea cu un vin, votcă și Maretti cu pizza cât de curând. La masă, ascultăm împreună ”Oda Bucuriei”, Promy fredonează și el, iar echipa vine să-i dea un sărut gay salvator, la competiție cu Her (foarte util în nenumăratele operațiuni de salvare întreprinse de Her pentru prietenul său) și să-i spună vorba ”Pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză” la plecare. Promy răspunde ”Barzăcopilviezure”. Bine că a învățat limba dacă! Bună și limba dacă la ceva!