Iov, care-i buba? Nu mai știi cum miroase o pizdă sau cine a inventat instrumentul de tortură numit ”soacră”? (3)

Miercuri dimineața, Promy vrea să contemple răsăritul de soare, apoi ne teleportăm pe Gliese împreună cu Bebe pentru intervenția chirurgicală. Promy schimbă repede câteva cuvinte cu doctorii și intră imediat în sala de operație, odată cu Bebe. Eu nu pot discuta cu gliesienii în atarsi pentru simplul motiv că Promy, exasperat de comoditatea noastră, a yahoo-ilor din ziua de astăzi, nu m-a dotat cu un microcip cu limba atarsi preinstalată. Nu mi-a oferit nici microcip cu limba arabă sau kurdă preinstalate, solicitate pentru voluntariat în Siria. Și la el ”nu” e ”nu”, ce trebuie să fie torturat jde mii de ani ca să spună de milioane de ori același lucru, până chiar nu mai știe nimic, nu mai înțelege nimic din tot ce se întâmplă, cine ce are cu el, nu mai recunoaște păsărica antropofagă și pe Știi Tu Cine-Zeus (și nimeni pe el)? ”Nu” e ”nu”, ”da” e ”da” și ”nu știu” e ”nu știu”. Așa că îmi pot utiliza exclusiv comportamentul nonverbal pentru a comunica la spital cu atarsienii. Oricum, aici nu merge cu șpăgi (în afară de cadoul iPhone 11, oferit chirurgilor... nimeni nu refuză un asemenea gadget), curățenia e exemplară, dotările – la zi, iar profesionalismul – ceva de la sine înțeles. La 11:10 se încheie operația lui Bebe și ceva mai târziu cea a lui Promy, în jurul orei 18:00. La final, echipa medicilor îmi face semn că operațiile au decurs fără probleme. Să vedem cum evoluează pacienții ulterior. După aceea, Promy și Bebe, cu perfuzii, aparate de respirație, sonde pentru urinat și dispozitive pentru defecat cu saci colectori pentru materiile fecale/urină, sunt mutați la Terapie Intensivă, în rezerve individuale.

Seara, pe la unșpe, sosește la spital și Deu, băiatul lui Promy, alb ca varul, gata să leșine de emoție și epuizare. Îl îmbrățișez pe Deu (slab, cu ultimele puteri) și-ncerc să-i șoptesc câteva cuvinte încurajatoare, deși mă înec și mă scurg din picioare. A venit încărcat de sacoșe. Mâncare (eventual Maretti cu pizza) și băutură pentru Promy? Nu, creme reparatoare anti-leziuni pe bază de ambrozie și nectar și siropuri speciale regeneratoare create chiar de Promy și de Bebe. Îl ungem pe Bebe (care încă doarme), apoi pe Promy, insistând în zona abdominală și a pieptului unde are acum un nou semn de bună purtare, pe lângă cicatricele de la piept (urma pironului) și de la ficat, (urma ciocului vulturului hulpav care i-a sfârtecat ficatul), cicatricele milenare, binecuvântate pe care le-am primit și eu, căci am împărtășit durerea lui. Mai sunt și semnele (mai puțin vizibile) de la mâini și de la picioare (de la lanțuri). În acest moment, a fost recompensat și cu un dreptunghi mare, de la piept la burtă, trasat cu precizie, de o simetrie frapantă, în contrast cu restul cicatricelor. Foarte sexy și la modă, desigur, adică probabil.

Nu, și eu, și Deu considerăm că-i ajung semnele de bună purtare existente, așa că-l dăm abundent cu cremă reparatoare (pentru tratarea rapidă a rănilor și eliminarea urmelor de la operație). Când simte mâinile noastre masându-i ușor corpul gol, martirizat, Promy deschide ochii și se luminează la față. Ne recunoaște pe amândoi și e fericit că suntem cu el. Bucuria crește când, la unșpe jumate, își face apariția restul echipei, în frunte cu liderul neoficial, Mene. Her (vechi prieten și salvator al său), Pegas (vechi prieten și revoluționar), Atena (prima lui prietenă și colaboratoare (inclusiv la crearea și înzestrarea oamenilor cu rațiune și liber arbitru) cu care, după o relație tensionată, marcată de multe crize și oscilații (cărora era să nu le supraviețuiesc chiar eu, bine că acum sunt fantomă, n-am de ce să-mi mai fie frică), a reușit să se împace și să lucreze împreună din nou), Io (o altă ”vacă” revenită în Olimp după revoluție, victima lui Știi Tu Cine-Zeus și a lui Madame Hera, pe care Promy a crezut, la un moment dat, pe Elbrus, smintit de chinuri și sleit de puteri, că a violat-o el, nu viola el și Leviathani?), Thalia (singura muză aliată, cu multe talent...e, organizatoarea festivalului A.E.R (”Aceasta E Revoluția”), dedicat martirilor holocausturilor și în mod special intelectualilor), Alex (intelectualul rafinat și sceptic din ”Cutia Neagră” a lui Oz, singurul care l-a scuipat pe Știi Tu Cine-Zeus (înainte de revoluție!), un erou pentru ”o anumită parte a presei”, respectiv un vierme de trădător pentru cealaltă), Don Quijote (în sfârșit, fără spadă și armură, căci avea interdicție pe Gliese din cauza lor și a accidentelor provocate), Jill din filmul ”Brazil” al lui Terry Gilliam (”conștiința” mea blondă care mă calcă imediat cu tirul dacă am greșit ceva și fata care a îndrăznit să facă o reclamație, în apărarea unui vecin arestat pe nedrept, într-un regim totalitar, deși știa că va fi executată ca teroristă). Toți îl salută pe Promy și-i spun ”Pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză”.   

La douășpe fără un sfert, lumea pleacă ca să lase bolnavii să se odihnească. Mă așez și eu lent, cu mișcări nesigure, destul de imprecise, pe un alt pat, adus special pentru mine și lipit de al lui Promy. Trebuie să am grijă, căci și eu sunt foarte obosită, stoarsă de atâtea emoții, se învârtește totul cu mine și mi-e și teamă să nu dau din picioare în stilul unic și inegalabil, autentic și original ”Madame Dezastru” și să-l lovesc tocmai acum pe Promy, după operație. Dar sper că nu mai am suficientă energie. Joi, a doua zi, dimineața Promy și Bebe sunt mutați în saloane obișnuite, fiecare într-unul separat, și li se scot aparatele de respirație. Mă uit în jur încântată. Camerele sunt spațioase, luminoase, primitoare, cu pereții vopsiți într-o nuanță relaxantă de crem și decorați cu scene marine și scoici. Pe masă și la fereastră ne întâmpină multe flori, mai exact ghivece de cactuși de un albastru neverosimil.

Mă duc să verific bolnavii și să mă asigur că s-au hidratat corespunzător... pentru început, cu siropuri regeneratoare și limonadă cu sirop de arțar (meniul meu din greva foamei, dietetic și relativ consistent). Amândoi bolnavii, Promy și Bebe beau încet, înecându-se și tușind, dar fără să renunțe, înțelegând că trebuie să facă (și) acest efort. Cum are ceva dureri de la operație care nu-i permit să doarmă cum trebuie, chiar dacă Promy suportă orice (mai puțin abandonul și indiferența), asistenta îi injectează un calmant și un sedativ. Bine că nu era somniferul meu, Stilnox (cu care eu uneori reușesc performanța de a dormi 1-2 ore), nici Sedatif PC (vechi personaj, recunoscut și foarte recomandat în România). I-am zis, de altfel, și lui Promy că, atunci când o să mă răpească iar tovarășii-zei de pe pământ și din Olimp și oi agoniza în parametri optimi, să-mi aducă un Sedatif PC. Să nu uite să ia și pentru el. La prânz, controlez sacul colector pentru urină și descopăr ceva lichid în el. Semn bun că organele au început să funcționeze. Ochii mi se umplu de lacrimi de fericire. Îl sun și pe Deu, băiatul lui Promy:

– Deu, știi ce-a făcut tati? O, Doamne, știi ce a făcut?

–  Aoleu, ce-a mai făcut tati? Nu că-l reneg și fac grevă nud sub chador o mie de ani, dar îmi dau acum demisia de la tot și toate.

– Nu, Deu, e o veste bună. Tati a făcut pișu.

– Ura!  

După-amiaza, în timp ce Promy doarme, mă masturbez lângă el, în patul de alături. Când termin, aude gâfâiala și gemetele și se trezește. Îmi face semn să apropii mâna cu care m-am masturbat de nasul lui, inspiră adânc, ochii îi strălucesc, apoi rostește primele cuvinte de după operație: ”Am vrut să simt mirosul de pizdă”. Și îi revine debitul verbal de nu mai poate fi oprit. Mă duc și la Bebe și-i povestesc. Acesta chicotește și comentează: ”Ile, te-ai spălat cumva pe mâini?”. Din păcate, da, dar povestea în sine a avut efect terapeutic și l-a resuscitat. Apoi, continui terapia lângă patul lui Promy cu jocul ”Vrei să-ți arăt păsărica mea? La o altfel de politică, o altfel de păsărică”. Promy e din ce în ce mai entuziast și plin de viață, chiar dacă păsărica antropofagă încă îi dă fiori și-l bântuie în coșmaruri (cu ochii deschiși și închiși, la fel ca în cazul meu).

Imediat după jocul ăsta, îmi continui terapia: ca să-l încurajez pe Promy, îi comunic veștile bune de pe Gliese, ă, ba nu, chiar de pe Pământ, legate de campania Planet Syria. După multe presiuni și proteste, UE a acceptat expunerea fotografiilor lui Caesar (ale celor uciși prin tortură în spitalele militare din Siria), relocarea a 40.000 de refugiați din Italia și Grecia (și a altor 20.000 din afara UE), precum și creșterea bugetului/zonei de acoperire pentru operațiunile de salvare din Mediterana (programul ”Triton”), la un nivel apropiat de ”Mare Nostrum” care salvase 166.000 de vieți anul trecut. Bugetul alocat a fost mărit de trei ori, s-a extins zona de supraveghere, s-au intensificat operațiunile de căutare (mai multe vapoare, elicoptere, avioane pentru patrule), ca urmare rata de deces în Mediterana s-a redus de la 1/16 la 1/427, așa că între 27 aprilie și 29 iunie s-au înecat numai 99 persoane.

Ah, nu ar trebui să existe un singur caz, dar, din păcate, traficul și afluxul refugiaților nu poate și nici nu trebuie să fie oprit, căci nu e vorba de ”teroriști”, ”dușmanii poporului”, ”extratereștri”, ”pomanagii”, ci de frații și copiii noștri disperați care preferă să-și bea propria urină (decât pe a securiștilor regimului) sau să inhaleze praf și miros de transpirație (decât gaze sarin sau clor din bombele-butoi), să se crape puntea sub ei și să se răstoarne cu barca (decât 50 de cutremure pe zi) și să se scufunde pe drum spre Europa, către un ”acasă” idealizat, intangibil (decât să mai rămână la ”casa de copii”). Cărând cu ei doar cicatricele de pe corp și rănile niciodată închise din suflet, merg mii și mii de kilometri cu barca-sicriu, trenul, bicicleta, microbuze și autocamioane-coșciug (unde se sufocă lent cu sutele, după ce au căutat cu disperare o ultimă gură de aer în Europa) și pe jos, se târâie prin ploaie cu tălpile sângerând, înfruntă foamea, frigul și mizeria, ascultă cuvinte de bun venit gen ”ce căutați aici, băi, maimuțelor/țiganilor/teroriștilor/hoților/putorilor/pomanagiilor?”, sunt arestați (li se iau amprentele, sunt bătuți... ca să nu se dezobișnuiască poate) de mai multe ori pe drum și primiți cu grenade și gaze lacrimogene, li se dă foc la centrele de adăpost/taberele de refugiați, iar copiii/nepoții împing părinți/frați cu handicap ori bunicuțe în cărucioare.

Chiar, și la noi, în România, un rrromân de bine a protestat împotriva construcției Marii Moschei cu mânie proletară și avânt revoluționar, în stilul lui Funar sau al lui Vadim, îngropând porci tricolori pe terenul pe care urmează să se construiască moscheea (porcăită deja de Băsescu care a declarat că reprezintă o fabrică de teroriști și un pericol pentru securitatea națională). Mai lipsesc gospodinele exaltate care să scuipe pe dușmanii poporului, să chicotească și să aplaude frenetic minerii. Noroc că imamul singurului sat de musulmani din Dobrogea, Selcin Ali,  a reacționat creștinește: ”Mă voi ruga pentru tine, fratele meu”. Dacă sunt străini în propria țară, să-i lăsăm să se simtă străini și respinși și în Europa?  Când au nevoie disperată de un pahar cu apă, un sandviș, un loc unde să-și trosnească oasele obosite și să-și întindă picioarele și, încă și mai mult, după atâtea chinuri și traume, să le spună cineva o vorbă bună, cum ar fi să-i facă cineva hobbiti, boxtrolli sau dragoni (din ”How to train your dragon”). Hei, dragoni, credeți că putem convinge ființele raționale ostile că suntem cel puțin la fel de umani ca ele?

Totuși, Germania a început (în mod discret) să nu mai aplice reglementările controversate ale UE, Dublin Regulation (care presupuneau ca refugiații să ceară azil exlcusiv în țara europeană în care au ajuns, nu în alta) și să proceseze cererile refugiaților, indiferent de țara europeană în care se află în momentul respectiv. Germania și Franța nu mai vor ca alte țări să se prevaleze abuziv de Dublin Regulation, cer să se facă diferența între ”refugiat” și ”imigrant” (economic), așteaptă ca toate țările să implementeze integral dreptul la azil, să se realizeze un sistem unificat de azil la nivel european, să se împartă povara între țări și să se creeze noi centre de înregistrare în Italia și Grecia pentru refugiații care traversează Mediterana. Mai mult, un european (de care sunt mândră), Laurent Subilia, pshioterapeut specializat în tortură, coordonator al fundației Icar în România, oferă sprijin refugiaților, victime ale torturii și definește foarte simplu și convingător ce înseamnă integrarea, referindu-se la refugiații sirieni din România: ”Pentru mine, integrarea funcţionează atunci când cineva spune, de exemplu: „Sunt fericit să fiu în România şi sunt mândru că sunt sirian“. Integrare înseamnă să te simți acasă, oriunde ai fi.

În Siria, unii sunt atât de disperați încât preferă să ”imigreze”/ să se refugieze în focul luptei, în primele linii, pentru a evita (măcar într-o anumită măsură) bombardamentele cu bombe-butoi, teroarea și moartea aleatoare din cer... ă, pardon, de la elicopterele regimului. Au făcut deja peste 20.000 de victime. Regimul omoară de 7 ori mai mulți civili decât Statul Islamic prin bombe-butoi și atacuri aeriene, a masacrat recent peste 80 de persoane la Douma și a rănit/ucis peste 1.300 în Ghouta de Est. Și, oricum, bombele-butoi nu cad o singură dată, ci de (minim) două ori (a doua oară la 10-20 minute după primul atac) pentru ca regimul să se asigure că totul și toți sunt distruși complet, inclusiv echipele de salvare (ca ”White Helmets” – ”Căștile albe”) care vin să sape printre dărâmături în căutarea morților și răniților. Cum e program de urlete la închisori (cu ore pentru fete și băieți), așa e și program de bombardamente (cu 50 de cutremure pe zi și a doua intervenție după cea dintâi). Și toată lumea de pe stradă devine instantaneu membră a echipei de salvare: lasă orice altceva și începe să scobească prin dărâmături cu abnegația prizonierilor nobili din ”Tom Sawyer” care scurmau cu unghiile un tunel vreme de 50 de ani (și-l lăsau moștenire generațiilor următoare). 

Însă poate că frații și copiii noștri din Siria nu sunt ca noi, e altă cultură, au alte nevoi. O fostă colegă chiar mi-a spus la un moment dat când am îndrăznit să vorbesc de Siria: ”dar poate că ei sunt altă cultură și au alte nevoi decât noi”. Da, desigur, adică probabil, ei sunt ”extratereștri”, ”teroriști”, ”trădători”, ”dușmanii poporului”, ”pagube colaterale” care nu au nevoie de apă, mâncare, adăpost, familie, libertate și democrație ca noi. Ei au nevoie de 50 de cutremure pe zi și să le fie răpiți copiii, să fie violați și torturați până la moarte și să nu mai găsească nicio unghiuță (smulsă) din ei ca să îngroape. De altfel, așa au zis și niște polițiști cărora părinții le-au cerut copiii arestați înapoi sau cel puțin vești despre ei: ”Băi, nesimțiților, ce tupeu aveți! Cum așa? Să vă dăm copiii? Gata, luați-vă gândul de la ei! Faceți alții. Ce, nu știți cum? Vreți să vă arătăm noi?” Iar poliția, armata și securitatea au tras, au ucis și au arestat (de fapt, arestat înseamnă, de regulă, tot mort sau pe moarte) și la înmormântarea puștilor împușcați la proteste. Oricum, norocoși puștii ăștia să aibă parte de înmormantare, mie mi-a pierit cheful, cred că, dacă mai rămâne ceva din el, o să-mi donez corpul de cavaler-fantomă castrat și fără vise pentru cercetare.

Indiferent de asta, să continuăm veștile bune legate, de această dată, de terapia prin artă: copiii sirieni refugiați în Irak au adus lumina focului sacru și culorile curcubeului prin desenele lor pe Zidurile cenușii ale unei vechi închisori politice de-a lui Saddam, din tabăra de refugiați Akre din Irak. Copiii (peste două treimi dintre ei) au pictat mai întâi scene de război/violență/moarte (case distruse, oameni împușcați, păsări în colivii etc.), dar ulterior, la sugestia psihologului lor, au desenat pasări zburând afară din colivie. Iar copiii creștini din Homs (Maaloula) au făcut să țâșnească mii de curcubee prin picturile lor pe zidurile în ruine ale orașului lor. Mă gândesc și la pianistul din Yarmouk care, deși a pierdut tot, mai puțin pianul (și sufletul!), continuă să cânte pe stradă, printre dărâmături, la Antigonele siriene care au pus în scenă tragedia lui Sofocle într-o tabără de refugiați din Liban (și pe care sunt invidioasă, căci eu nu-mi caut numai frații, ci pe toți cei dispăruți absurd, pe nedrept (miliarde de-a lungul timpului), începând cu Promy (titanul Prometeu) și nu mai găsesc o unghiuță smulsă să îngrop măcar și sunt înghițită mereu și eu de ”teroarea istoriei”), la medicul pictor care avea și un memorial al martirilor în peștera sa-cabinet din Allepo, la rockerii sirieni din Liban de la Khebez Dawle (”Pâinea Statului”... subvenționată de stat) care cântă despre revoluție, represiune, război și viața de refugiat, la fetele (Kinda și Lubna) care au protestat în numele păcii pe străzile Damascului, îmbrăcate în rochii albe de mireasă, cu vălurile fâlfâind în vânt, cu toate că știau că vor fi arestate. Ei au aprins lumina focului sacru în infern pentru toți care își pot deschide mintea și sufletul. Lumina trebuie să ardă la vedere, pentru toți, în sfeșnic, nu să o ascundem ”sub obroc”, cum spunea Iisus. Astfel, ea ajunge în sufletele tuturor, Zidurile se prăbușesc, ne rupem lanțurile și putem zbura ca pasărea din colivie. Sper că nu era un vultur, ci o vrăbiuță, un papagal sau un canar. Și eu, și Promy avem fobie de vulturi.

Îmi aduc aminte și că disidentul Mazen Darwish, activist pentru drepturile omului, a fost eliberat și că Malala, fetița împușcată în cap de talibani pentru că a vrut să meargă la școală, laureata Premiului Nobel pentru Pace, recent, și-a serbat ziua într-o tabără de refugiați sirieni din Liban, deschizând o școală pentru fete (în Valea Bekaa) și cerând liderilor lumii să investească în ”cărți, nu gloanțe”, iar un profesor din Golan Heights (deși traumatizat de război și îngrozit că proprii colegi și elevii au fost răpiți, torturați și executați de armată),  Shaher al-Jaohar, oferă servicii educaționale (grădinițe improvizate, cărți, manuale, cursuri, centre culturale) și psihologice (centre de terapie) copiilor din zonă. În acest spirit, la presiunea ONU, în prezent, au loc numeroase întâlniri și tratative între actorii implicați în conflict (din Siria, Rusia, Iran, Statele Unite, Arabia Saudită, Turcia). ONU a reluat planul de pace din 2012, Geneva Communique, care propunea un ”guvern de tranziție cu puteri executive depline, format pe baza consensului mutual, asigurând continuitatea instituțiilor guvernamentale”, precum și crearea unor grupuri de lucru: securitate și protecție, contraterorism, probleme politice și juridice și reconstrucție. Numai că nu e specificat exact ce rol va juca tovarășul-zeu al-Assad, talibanul-șef, aflat în mare măsură, împreună cu regimul său, la originea acestui dezastru, în acest proces.

 Iranul a încheiat, în sfârșit, tratatul nuclear, salutat de administrația Obama ca unul ”istoric” și a scăpat de sancțiuni, însă rămâne (și trebuie să rămână) monitorizat și ridică, în continuare, întrebări: banii rezultați din vânzarea fără embargo/sancțiuni a petrolului vor fi utilizați pentru servicii publice (medicale, educaționale, de protecție socială), infrastructură sau vor alimenta și mai mult regimul sirian (încă susținut masiv militar, economic și politic)? Iranul a fost luat în discuție (de SUA) abia acum în planurile de pace și mai curând în mică măsură, căci acesta are o nevoie disperată de Siria din rațiuni geopolitice (nu de solidaritate intraconfesională a șiiților), ca loc de tranzit pentru echipamentele militare livrate grupării Hezbollah din Liban (Iranul trebuie să dețină controlul asupra aeroportului din Damasc și asupra graniței Siria-Liban). În acest context, focusul se mută de pe Iran pe Rusia: aceasta a devenit mai deschisă eliminării lui al-Assad și aducerii la putere a unui guvern format din membrii opoziției nonjihadiste, care să lupte și cu extremiștii. Tot Rusia a devenit mai favorabilă semnării unui acord cu SUA pentru investigarea atacurilor chimice (în acest sens, a fost lansată o nouă rezoluție ONU care propune un mecanism de investigare și tragere la răspundere a vinovaților, deși pedepsirea nu decurge automat – un minus).

Pe teren, în noua sa inițiativă în Siria, Turcia va crea o zonă de excluziune aeriană. O astfel de zonă presupune trupe terestre și aeriene care pot intra în conflict direct cu aeronavele regimului. Rămân întrebări: cine va coordona zona, căci Turcia exclude kurzii de la YPG ca potențiali colaboratori/guvernanți ai zonei, cu toate că ei controlează mare parte din granița Turcia-Siria și au fost principalii adversari ai Statului Islamic? Cu ce trupe terestre, dacă Turcia pune la dispoziție trupe aeriene, împreună cu SUA? Sunt și diferențe de viziune: SUA pun accent pe eliminarea Statului Islamic din teritoriu, nu pe zona de excluziune aeriană în sine (pe care au respins-o anterior în repetate rânduri, de teama unui război direct cu regimul, fără mandat internațional, a fragmentării opoziției și a extremismului unor rebeli) și refuză să recunoască deocamdată înțelegerea cu turcii, anunțată public de cei din urmă. Turcia a promis că nu va ataca YPG, ci doar Statul Islamic și PKK, dar kurzii de la YPG s-au plâns deja de atacuri  (au fost, de fapt, în ultima lună, peste 500 atacuri asupra PKK și YPG și numai 3 asupra Statului Islamic și, în plus, 6 dintre luptătorii lor (răniți) au fost predați de armata turcă către al-Nusra (al-Qaida)). Turcia se teme de controlul kurzilor asupra graniței (și de întemeierea unui stat independent kurd) și acuză YPG că a dislocat 5000 de turkmeni. Conform declarației reprezentantului turc, Feridun Sinirlioglu, subsecretar la Ministerul de Externe, Turcia și SUA vor înființa o zonă de excluziune aeriană în scop umanitar și în lupta cu Statul Islamic și vor colabora cu rebelii moderați de la FSA pentru coordonarea zonei. Obama, bineînțeles, nu știe nimic. Încă un exemplu de bună coordonare între aliați! La rândul ei, Iordania care a lansat ideea unei zone de excluziune aeriană în sud (Daraa), împotriva regimului și Statului Islamic, urmărește mișcările Turciei, privește circumspect și nu va acționa fără susținere internațională și mandat ONU.

Să completez acum terapia știrilor bune, pe cea pariziană cu Chanel no. 5 și pe cea cu iaurtul cu straciatella din cada mea (decretată ”țară”, chit că nimeni nu mi-o recunoaște, e o țară-fantomă, dar toată lumea își face țară și trebuie să fiu pe trend) cu un element hard: Francis Fukuyama. În contrast cu Huntington (promotorul ”ciocnirii civilizațiilor”), el a prezis cu un sfert de secol în urmă ”sfârșitul istoriei” – democrații liberale și capitalism peste tot. Nu ne dorim și noi să nu mai ghicim viitorul (mereu peste orice imaginație) și să ne trezim odată din coșmarul ăsta fără sfârșit al istoriei? Fukuyama a susținut și anul trecut că ”democrația liberală va triumfa chiar și în Rusia și în Orientul Mijlociu”. Contrar aparențelor, democrația se extinde, trendul este ascendent: a evoluat de la 35 țări (30%) în 1974 la 120 țări (60%) în 2013. Dezvoltarea democrației și a economiei de piață depinde de clasa de mijloc. Primăvara Arabă, în ciuda represiunilor și a confiscării revoluțiilor de extremiști, este un semn că lumea își dorește o altfel de politică și e capabilă să se sacrifice pentru asta. Dar procesul de schimbare socială este unul de durată (cum zicea profetul Brucan, într-o viziune optimistă pentru România, că tranziția postcomunistă va necesita vreo 20 de ani), trebuie să avem răbdare... în mod activ. Sunt indicii că acest concept de democrație este valorizat chiar în Rusia și Siria, altfel de ce s-ar strădui să păstreze aparențele? De ce mai organizează alegeri (fie și trucate)? De ce nu recunosc că au aruncat vreo bombă (butoi sau alta), că au recurs la atacuri cu arme chimice, că au soldați-fantomă (de la ”omuleții verzi” din Ucraina la milițiile Shabiha, Hezbollah și trupele iraniene), că fac blocade sau că au vreun prizonier politic (aici sunt mai aproape de adevăr, îi extermină aproape pe toți)? De ce-și toarnă gheață-n cap la campanii de tip ”Ice Bucket” pentru ajutarea bolnavilor de scleroză amiotrofică? Până și Statul Islamic organizează evenimente caritabile și festivaluri culturale și sportive (cu premii sclave sexuale de 5-6 ani). Și numai Statul Islamic e de vină... sau rebelii (”o anumită parte” a rebelilor).

Și să nu uit, la sfârșit, o nouă veste bună: 60 de soldați au fost trainuiți de SUA pentru a lupta cu Statul Islamic în loc de minim 5000 cât ar fi trebuit anul acesta! S-a ajuns la acest număr impresionant din cauza unor probleme de screening și pentru că soldații voluntari nu vor să lupte doar cu Statul Islamic (cum vrea Obama), ci în primul rând cu regimul. Super, ăștia 60 sunt supermen. Unul singur poate elibera mai mult de jumătate din Siria (aflată sub controlul Statului Islamic) și învinge Statul Islamic. Yeah! Oops; între noi fie vorba, acești Supermen, Divizia 30, lăsați baltă de Statele Unite în teren (că doar sunt bine trainuiți și unul singur poate zdrobi atât Statul Islamic, cât și regimul într-o fracțiune de secundă, cât ne-am sufla bretonul), au fost deja răpiți de al-Nusra (al-Qaida), în frunte cu liderul lor. Succesuri fără apocalipsuri!

Nu știu cât am reușit să-l entuziasmez pe Promy cu veștile bune de pe Pământ, însă seara, vizita lui Mene și a lui Deu îl fac să se lumineze iar la față, iar ochii să-i strălucească precum stelele ce se sting. Mai are un pic și zboară de fericire (da, într-adevăr, el mai ușor zboară decât merge). Cum aleargă de la o planetă la alta, fii-su, Deu, arată tras la față și buimac. Poartă un tricou verde, curat, dar șifonat, adidași de firmă (Puma), un pic prăfuiți și blugi tociți, rupți la genunchi. Părul șaten, ondulat, cu reflexii aurii e ciufulit, iar ochii căprui-verzui cu gene lungi, negre, arcuite ca ale lui ta-su, odinioară vii și scânteietori, par stinși. Tremură de emoție și de oboseală, aproape că scapă paharul de bere din mână (bere la pet la 2 litri jumate, la ofertă, cu care l-am cinstit în lipsă de altceva). Caldă, că eu nu consum nimic rece și n-am luat mai multe sticle ca să pun o parte la frigider.

Mene, fratele lui Promy, sleit de puteri și foarte stresat de noile responsabilități preluate de la Promy, nedormit și nemâncat de săptăluni, e întunecat la chip, slăbit și, totodată, parcă mult contractat (când înainte părea mai înalt și mai solid (fizic și psihic) decât Promy, hm, dar poate pentru că stă ghemuit pe scaun, cu brațele măslinii încrucișate peste genunchi, strânse ca lanțurile în Tartar). Are barba țepoasă crescută dezordonat și zbârlită, părul șaten-roșcat murdar, plin de mătreață și poartă un tricou albastru neschimbat de câteva zile, pătat de transpirație. Nu vrea să mănânce nimic și nici să bea. Nu și-a luat scannerul de substanțe nocive, oricum, la el. Nici nu ne-au îmbrățișat ca altădată (titanii știu că se vor face praf (sau că tu o să te faci în următorul minut), așa că preferă, de regulă, o îmbrățișare disperată care îți frânge oasele și le preschimbă în praf.. de stele). Sunt prea osteniți și pentru asta. După câteva minute, Mene ne aruncă o privire tulbure, alunecoasă, mișcată ca o imagine prost focalizată dintr-un film, privirea profesorului Malik Solanka sau a poetului Milo din romanul ”Furie” al lui Rushdie, privirea lui Moise care se întoarce de pe munte la oameni cu cele 10 porunci, privirea celor epuizați de contactele cu ființele raționale și comunicarea imposibilă (pe care cred că o am și eu), apoi se trântește de pe scaun pe patul de spital al lui Promy (cu grijă să nu cadă, totuși, peste jumătatea de sus a corpului lui fra-su, proaspăt operată) și e pe punctul să adoarmă. Povestea mea despre terapii are darul să-l resusciteze și pe Mene care izbucnește furios:

– Aha, frățioare, cred că ți-a intrat în cap că ai nu doar dreptate, ci și drepturi! Concediu două luni, fie și medical, mâncare, băutură (fie și limonade și siropuri), baie, terapie, zăcut pe plajă sau în pat în curul gol, vă jucați ”de-a Bill și Monica în Biroul Oval” sau ”de-a păsărica”. Crezi că te-adoptă Marea Britanie, îți plătește o înmormântare de fițe și-ți face statuie? Eu unul am uitat cum miroase o pizdă. Și am descoperit asta, oricum, abia acum doi ani, după ce am ieșit din închisoare. Am învățat chineza, limba nevesti-mii, înainte de greacă, dacă mai știți. Nu, sincer, nici eu nu mai știam nimic de mine. Și parcă nu mai știu nici acum.

– Haide, Mene, du-te acasă la nevastă și copil, ai și bebe de un an, intervine Deu împăciuitor. Vrei să-ți țin o ”predică de Nana” ca a mătușii lui Ile la care nu o să supraviețuiești? Sau vrei să mă duc eu în locul tău la nevastă-ta? I-o fi și ei urât.

–        Barzăcopilviezure, barzăcopilviezure, barzăcopilviezure, rostește Promy, zâmbind rătăcit.

–        Pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză, completez eu cu voce scăzută.

–        Asta înainte să mă răpească din nou. Măcar atât, punctează Deu. Ei și? Să mă răpească.

O să evadez. Mai exact, o să mă evadezi tu, Bebe, sper că mă auzi din camera alăturată, că doar n-am nicio speranță la tati, ăsta e primul care are nevoie de ajutor!

– Pe Pământ, cei care ajută sunt primii care au nevoie de ajutor, murmură Promy. Și, totuși, ”je ne regrette rien”. Și vom continua să ducem focul sacru mai departe. Împreună.

– Să știi, tati, apropo de pedepsele primite pentru faptele bune, eu îi pot ierta lui Hefaistos lanțurile, piroanele și jde miile de ani de torturi fizice și psihice pentru noi, titanii, dar nu și că a creat-o pe soacră-mea, Pandoruța, spune Deu pe un ton voit glumeț, însă aprinzându-se la față. Și asta în zilele lui bune, când colabora cu tine, tati. Nu o condamn că e figurantă, nifomană, l-a neglijat și înșelat pe unchiul Epi (Epimeteu) nonstop, sub ochii lui, și e dependentă de shopping (de lux), ce astea-s păcate? Mă deranjează numai că e nostalgică după adevărații bărbați din Olimp precum titanul Cronos sau zeul Știi Tu Cine, vechiul stăpân, tirani-model care s-au luptat cu titani în lanțuri, femei violate și copilași în cărucior, că ne consideră nu doar animale, legume și gunoaie, ci și zdrențe, cârpe și pămpălăi și că a fost autoarea unei tentative de lovituri de stat, împreună cu Atena, în momente foarte delicate, când ne chinuiam să impunem o minimă stabilitate, după o serie nesfârșită de răpiri, atentate și lovituri de stat, survenite la a doua zi de la revoluție.

– Promy, de ce l-ai învățat pe Hefaistos să creeze tot felul de instrumente de tortură, inclusiv soacre? întreb eu, bâlbâindu-mă și înroșindu-mă, conștientă că mai bine îmi țineam gura.

– Eu l-am învățat să creeze ființe raționale, zice Promy, albindu-se la față, dar în același timp fără ezitări, cât poate de tare și răspicat, deși i se pare că vocea i se stinge și e înghițită de zgomotul din jur și de propria epuizare.

–  Morala e, atunci, una singură: să nu vă mai însurați (și să nu mai însurați pe nimeni, oricât de milă v-ar fi sau orice idee genială v-ar veni), vorbesc eu ceva mai entuziastă. Măcar atât să învățați din experiență. Și, ca să vă cred, jurați-mi pe democrație, Constituție, stăpânul Chiron, iPhone și Maretti cu pizza!